Selectează o Pagină

În cazul în care specia inventată de Leckie are diferenţe fizic-sexuale (și după toate indicațiile auctoriale e vorba de oameni sau umanoizi), atunci indivizii acesteia sunt cu adevărat orbi la sexul bovinei pe care încearcă s-o mulgă sau al puilor care ar trebui să dea ouă? Medicii dintr-o asemenea societate recomandă terapia hormonală la întâmplare sau tuturor? Fabricanţii de sutiene și vânzătorii de prezervative conving pe toată lumea să le cumpere produsele? Prin urmare aţi acoperi ochii și a afirma, „eu ignor faptul că pot să-ţi văd ţâţele/barba/organele genitale şi prin urmare, nu sunt conștient/ă de sexul tău”, reprezintă un apanaj al unei culturi avansate? Faptul că această carte obține atât de multe acolade, atât de multă atenție, subliniază în realitate cât de stagnant şi solipsist şi irelevant este SF-ul actual. Și nu mă pot decide dacă asta mă deprimă sau mă scoate din sărite.

„Ancillary Justice” de Ann Leckie este o carte de care mulţi probabil au auzit. Mulți alţii probabil au citit-o, iar cei care încă n-au citit-o ar trebui să ia în considerare lectura acestui roman, dacă nu din alt motiv măcar din acela al prezenţei sale în topul listelor de nominalizare la mai multe premii (este deja pe mai multe asemenea liste) și a premiilor acordate. În plus am constatat că sunt şi unii care consideră „Ancillary Justice” ca fiind „una dintre cele mai importante cărţi SF din ultimul deceniu”.

Aici intervine marele DAR.

Toată agitaţia asta, și toată cotcodăceala isterică rezultă în esență, dintr-un singur aspect al romanului – modul în care autoarea folosește pronumele personale. Societatea imaginată în această carte tratează genul fiinţelor într-un mod fundamental diferit de oricare dintre societățile dominante ale lumii noastre. Ann Leckie consideră că sexul fiinţelor pur și simplu nu este un element definitoriu al fiinţelor umane și implicit singurul pronume personal utilizat în această ficţiune, este „ea”. Această perspectivă conduce la unele observații interesante și la remarcarea unor confuzii în alte culturi și la percepţia implicită că toate personajele ei ar fi de sex feminin. Această schimbare destul de simplistă poate avea un impact destul de important asupra aşteptărilor cititorilor.

Acum, nu vreau să existe vreo confuzie cu privire la acest punct. Aspectele menţionate mai sus pot fi relevante. SF-ul actual are nevoie de abordări mult mai interesante privind problemele legate de sex, rasă, etc., și „Ancillary Justice” este o carte de care oamenii vorbesc. Acestea sunt aspecte importante iar SF-ul ca manieră narativ-conceptuală este deosebit de potrivit pentru a le aborda deoarece poate experimenta destul de bine cu nişte concepte și condiții implicite. Ca un eufemism, este regretabil cât de des aceste setări implicite oglindesc societatea noastră, cu prea puțină sau inexistentă reflecție privind mersul lucrurilor.

Aici intervine un alt DAR .

„Ancillary Justice” ca roman este plictisitor. Intriga pare… absentă. Sigur că există o desfăşurare a unor evenimente și o explorare potențial interesantă a conceptului de inteligenţă artificială, precum și discuții cu privire la direcţia spre care o societate în ansamblul ei ar trebui să meargă.

DAR, aceste aspecte sunt secundare, şi restul e cu totul neinteresant. Personajele sunt la fel de expresive precum o scândură. Nu știu şi nici nu-mi pasă ce a considerat Leckie că ar fi motivațiile personajelor. Nu mi-a păsat cum se va termina această carte. M-A DURUT UNDEVA!

Dacă un roman nu mă poate determina să-mi pese de intrigă şi de personajele sale, atunci sigur e vorba de irosirea timpului meu. Și dacă acesta e cazul – orice altă carte precum asta și vă garantez că pentru mine n-are niciun sens s-o termin. Mă îndoiesc că aș citi mai mult de 50 de pagini din aşa ceva.

Există toată propaganda asta, toată vorbăria despre modul în care această carte ar fi o minunată explorare a problematicii legate de gen. Doar toată treaba legată de gen – reprezintă de fapt un mare nimic. Reprezintă pur și simplu o parte a modului în care lucrurile sunt în societatea imaginată de Leckie. Groozaav, ăsta este modul în care lucrurile ar trebui să fie.

DAR toată chestia nu adaugă nimic poveştii. Nimic interesant (cel puțin pentru mine), nimic nu este explorat în profunzime. Nici sexualizarea fiinţelor. Nici interesantele implicații ale unui imperiu teocratico-galactic condus de inteligenţe artificiale. Nici politica unui imperiu ce se autodistruge. Nici impactul unei societăți xenofobe extinzându-se la nivel de galaxie. NIMIC.

După un răstimp echitabil de gândire, cred că e o problemă faptul că atât de mulţi se află în treabă şi se bagă-n seamă trâmbiţând de zor ce capodoperă este „Ancillary Justice”. Eu mă așteptam la ceva realmente nou, la ceva cu adevărat interesant. „Ancillary Justice” nu este nici unul din aceste lucruri. Ursula K.Le Guin a explorat problematica sexualizării în modalități mult mai importante, mai profunde, mai șocante și mai semnificative, cu aproape 40-50 de ani în urmă.

Toată chestia referitoare la problematica lipsei identificării sexului a fost atât de stângaci și irelevant manipulată ca și cum autorul ar lua la palme cititorul urlându-i în timpan : „Uite băi, uite, vezi cât de radical şi de diferit scriu eu?”

În cazul în care specia inventată de Leckie are diferenţe fizic-sexuale (și după toate indicațiile auctoriale e vorba de oameni sau umanoizi), atunci indivizii acesteia sunt cu adevărat orbi la sexul bovinei pe care încearcă s-o mulgă sau al puilor care ar trebui să dea ouă? Medicii dintr-o asemenea societate recomandă terapia hormonală la întâmplare sau tuturor? Fabricanţii de sutiene și vânzătorii de prezervative conving pe toată lumea să le cumpere produsele?

Prin urmare aţi acoperi ochii și a afirma, „eu ignor faptul că pot să-ţi văd ţâţele/barba/organele genitale şi prin urmare, nu sunt conștient/ă de sexul tău”, reprezintă un apanaj al unei culturi avansate?

Conceptul unei inteligenţe artificiale care utilizează mai multe corpuri ce se pot mișca în mod independent, nu e vreo noutate în SF. Aşa ceva se numeşte „minte-stup”. Drone tip „cadavru” au fost folosite în universul Warhammer 40K de-o eternitate.

Aşa încât în esenţă ni se istorisesc poveşti nemuritoare, povestea unui stup care a fost distrus și a unei albine supravieţuitoare care caută să înţepe pe cineva, împiedicată de faptul că nu poate utiliza nişte modalităţi majore şi valabile de identificare fizică și anume dimensiunea și forma. Ar trebui să fim impresionaţi?

Faptul că această carte obține atât de multe acolade, atât de multă atenție, subliniază în realitate cât de stagnant şi solipsist şi irelevant este actualul SF ca gen narativ. SF-ul ar trebui să fie cea mai potrivită manieră pentru a explora ceea ce este posibil, ceea ce ar trebui sau nu să fie, ceea ce spun propriile noastre așteptări despre noi, reflectând toate nuanţele caracteristicilor fundamentale ale societății noastre. Și nu mă pot decide dacă asta mă deprimă sau mă scoate din sărite.

© Neth

Textul a fost tradus și publicat în „Fantastica”, revista SRSFF, cu acordul autorului. Îi mulțumim.

http://nethspace.blogspot.ro/2014/01/review-ancillary-justice-by-ann-leckie.html

Author