Încă nu.

Acesta este răspunsul în cazul în care cineva își mai pune întrebarea asta din absolut orice motiv.

 

Random  Accessed Memories

Din nou apelez la memorie, care, îmi transmite vag niște imagini de acum zece sau doisprezece ani când am găsit acest volum de vânzare la o tarabă în Crângași din toate locurile, strategic situată lângă stația de metrou omonimă, pe bulevardul Constructorilor. Evident ediția Nemira, primul volum din colecția Nautilus și pe bani puțini, atât de puțini, încât mi-am permis să îl achiziționez – eram un copil sărac pe atunci. Mă mir că se găsea încă la vremea aceea, având în vedere că ediția cu pricina nu se prea făcea văzută prin anticariate (fapt valabil și azi), dar apoi la tarabele din Crângași. Miracolele au loc în cele mai neașteptate locuri. Nu mai știu ce naiba căutam în cartierul ăla oricum. Nu cred că exista Emag la vremea respectivă.

Prima lectură avut loc în decursul a jumătate de zi, pe treizeci și unu decembrie 2000 și ceva. Cred că eram mai ușor impresionabil la vremea aia, cu mai mult timp și poate mai multă răbdare. Faptul că este un roman captivant și scurt au ajutat la acest proces, iar spre rușinea mea, „Visează Androizii Oi Electrice?” este un roman rar frecventat de mine, iar a doua lectură a avut loc recent în pregătirea pentru acest material (care de dovedește a fi un proces prea lung). Lucru nu neapărat rău în cazul de față, fiindu-mi permisă o adevărată redescoperire a acestei experiențe, multe idei sau detalii uitate în anii de absență. Cu acestă ocazie, am studiat mai atent acest volum, care spre mirarea mea, conține un autograf de la regretatul Ștefan Ghidoveanu care a tradus acest roman în limba română. Autograful este pentru un anume Dan. Cel mai probabil artistul responsabil pentru coperta colecției și ilustrația de pe copertă. Ce mai, un veritabil artefact pentru cunoscători. Voi avea grijă să-l las moștenire unui muzeu literar sau așa ceva.

 

Alergător pe lamă

Ca majoritatea romanelor SF, „Visează Androizii Oi Electrice?” (Do Androids Dream About Electric Sheep?) are loc în viitor, preferabil un viitor post-nuclear urât, întunecat și deprimant, în îndepărtatul an 1992, revizuit la 2019 pentru „Blade Runner”, deoarece anii ’90 nu mai sunt  ”în viitor”, iar acest lucru deranjează. Din câte am înțeles în edițiile mai recente ale romanului, anul a fost modificat la 2021. Sincer, nu înțeleg de ce. Cititorul modern ar putea să fie confuz în ceea ce privește trecerea timpului și este posibil să se trezească într-o buclă temporală nedecisă în privința anului, iar cititorul va fi veșnic pierdut în acestă incertitudine temporală.

În orice caz, mi se pare absurdă modificarea unui asemenea detaliu care poate fi perceput ca minor, dar esențial pentru acțiunea în rigoare, în plus, oferă o perspectivă asupra percepției viitorului de către autor și implicit cititorul de la vremea respectivă. Un asemenea roman nu va deveni automat non-ficțiune doar pentru că viitorul este plasat în anii ’90. Încă nu avem androizi organici, mașini zburătoare, colonii în spațiu sau metropole americane cu japoneza ca a doua limbă. O să ajungem și acolo dacă ne dorim cu adevărat.

În fine, consider că este o problemă care nu ar trebui să existe, dar care se va rezolva de la sine.

Ultimul război mondial este menționat de mai multe ori pe parcursul romanului, căderile radioactive și lumina solară blocată de noxele rămase, duc la moartea animalelor și insectelor. Exemplarele rămase sunt puține, lipsa acestora fiind înlocuită de animale electrice. Deținerea unui exemplar oferă un anumit statut în societate, dă bine să ai un animal în posesie, în special unul viu, iar cele artificiale fiind considerate un fapt imoral și chiar inuman care denotă o clară lipsă de empatie pentru viață, iar deținătorii acestora ascund faptul cu pricina, ascund rușinea.

Cred că avem de a face cu o mentalitate de copil a cărui nevinovăție îi permite să fie un critic aspru față de cei din jur, atitudine maturizată într-un mod artificial. Pe de o parte avem copiii care râd de alți copii și îi marginalizează pentru faptul că: sunt săraci, beau Pepsi în loc de Cola, poartă ochelari, sunt urâți etc., iar pe de altă parte avem acei copii urâți, săraci, care poartă lentile de contact, beau Pepsi în loc de Cola care caută cumva să pretindă că nu sunt săraci, că nu poartă ochelari că de fapt le place Cola, iar același lucru se întâmplă în acest viitor, copii stigmatizați de lipsuri materiale. Iar acești copii mari își doresc animale. După posibilități, reale sau artificiale, acestea devenind jucăriile Tamagotchi ale viitorului post-nuclear. Bine, personal nu am avut un/o Tamagotchi când eram copil. Eram prea sărac pentru o carcasă de plastic al cărui conținut de circuite simula un animal care se năștea, murea și toate cele pe lângă. Nu cred că mi s-a părut o idee interesantă nici la vremea aia. Fenomenul a fost cumva dus mai departe, și pot oferi ca exemple jocurile Nintendogs și Catz (despre care nu vom discuta în rubrica de Gameplay) produse de Nintendo pentru consola handheld 3DS, jocuri a căror scop este creșterea/îngrijirea unor animale virtuale, bune pentru copiii care nu pot avea animale de casă datorită vreunui părinte alergic sau din cauza tușei Maude care urăște animalele, dar trebuie să stea cu familia asta amărâtă din motive care sfidează logica sau bunul simț. Copiii o urăsc pe tușa Maude.

Animalele de orice fel sunt ca și inexistente în această versiune a viitorului și fenomenul acesta, dorința de a deține și îngriji un animal, chiar dacă este ultimul din specia lui, ajunge să fie înțeles și poate apreciat de către cititor. De aici mai înțelege că, dintre toate creaturile pământului doar omul este capabil să meargă mai departe, cu sau fără animale, cu sau fără plante, cu sau fără lumină. Există alternativele, iar alternativele pot suplini nevoia pentru real, până la un punct.

În film acest fapt nu se prea simte, deși animalele artificiale există, sunt comune și mai ieftine decât animalele reale, dar existența celor artificiale nu este deloc explicată, este doar un fapt în sine. Aș vrea să menționez și motivul trecător al inorogului prezent în film, motiv pe care pot să spun sincer că nu îl înțeleg, iar porumbeii prezenți la finalul peliculei nu denotă o atmosferă atât de dăunătoare pentru viața animală.

Perspectiva unui război care a avut loc cândva în trecut, nu am văzut să existe, deși lumea este întunecată și poluată, spălată de prea multă ploaie care oferă, printre altele, o atmosferă umedă, iar această umezeală reprezintă decăderea societății și a lumii. Ploaia vrea să spele ultimele vestigii ale umanității, care, în film pare numeroasă, față de roman, unde se menționează, dar se și simte faptul că aceasta este mult redusă numeric, cartiere sau chiar orașe întregi stau abandonate, pradă degradării. Asemeni romanului, omul post-nuclear este încurajat să emigreze spre Marte (un laitmotif în opera lui Dick) sau celelalte colonii planetare, unde, viața este aparent mai bună, iar toată lumea deține un android pe post de servitor. Atât de minunată este viața în colonii, iar pentru Pământ nu mai sunt șanse sau speranțe. Degenerarea este singura alternativă rămasă. Chiar și așa, nu toată lumea poate emigra din varii motive: contaminare, defecte mintale, vârsta sau în cazul lui Deckard, munca prestată, și  acei oameni care nu doresc să emigreze, afișând un atașament demn de laudă și respect față de planeta-mamă, transformată dincolo de orice recunoaștere, dar dincolo de aparențe este aceeași lume, iar prin aceste elemente, Do Androids Dream of Electric Sheep? se apropie de motivul celui din urmă om pe pământ, asta prin incapacitatea emigrării sau a simplului atașament față de casă.

Androizii nu urmează stereotipurile electro-mecanice, având în vedere faptul că acest viitor are de a face cu androizi organici sau replicanțs, dar androizi în orice caz, iar asemeni robotului de zi cu zi, aceștia sunt la fel de incapabili de empatie. Dacă nu mă înșel, sociopații sunt incapabili de empatie.  Dar apoi cred că este cam greu să programezi empatia sau sentimente în general.

Pentru a evita plictisul în acest viitor muribund, accesul androizilor pe planeta-mamă este interzis, iar această interdicție se pedepsește cu retragerea din circulație. Chiar și așa, androizii își abandonează munca în ceea ce pare a fi sclavia colonială a viitorului și se întorc pe Pământ, unde au fost proiectați, într-o aparentă încercare de sfidare a creatorului, iar depistarea și scoaterea lor din circulație se dovedește a fi o adevărată aventură. Prada, deși artificială, are un instinct de auto-conservare dezvoltat, capabilă de a înșela, ucide, ascunde sau de a deveni la rândul ei vânător.

Detectarea lor se face printr-o soluție elegantă, un test Turing simplificat, care măsoară nivelul de empatie al subiectului, bazat pe reacțiile fizice în urma unui chestionar. Nu există răspunsuri corecte, doar reacții corecte, iar androizii sunt detectați conform reacțiilor, care deși se străduiesc să le simuleze, se dovedesc incapabili de trecerea acestui test. Problema este că un asemenea test este gândit pentru un viitor probabil, dar nu și pentru o mentalitate probabilă pentru acest viitor.

Filmul, ca atâtea alte adaptări ale unor lucrări literare, este în oarecare măsură simplificat, fapt care

nu trebuie privit neapărat ca pe un factor negativ, ceva menit sa îndobitocească masele, cum se pare că este moda. Aici mai presus de toate, este un motiv economic și nu musai în sensul financiar, fiind vorba de economia scenariului (ce poate și nu poate fi pus în practică, Călăuza lui Tarkovski fiind un bun exemplu) și implicit a peliculei care rezultă din acel scenariu. Motivele pot fi mai numeroase, (printre altele, ofense religioase) dar nu sunt aici ca să pretind că le caut sau că m-ar interesa. Timpul și talentul meu sunt limitate.

Consider totuși că Blade Runner pierde mult din omiterea Mercerismului, creștinismul post-nuclear al cărui mântuitor, Wilbur Mercer, om sărac cu puteri aparte intră zilnic într-o comuniune virtuală cu milioane de oameni de pe pământ și colonii, milioane de oameni care retrăiesc viața zbuciumată

a unui Isus modern, și el capabil de miracole, care a învins moartea și s-a întors în lumea celor vii, laitmotif repetat pe parcursul romanului și poate una din cele mai importante idei ale romanului: contactul cu Dumnezeu, contact care nu se face prin rugăciuni ci prin realitate virtuală, astfel credinciosul este capabil să-l trăiască pe Mercer, experimentând astfel o formă supremă de empatie, iar omul, ca să fie cu adevărat empatic, trebuie să se conecteze la o nenorocită de mașină, dar apoi o cale trebuie să existe pentru împlinirea unui asemenea proces. Unul din scopurile teoretice ale tehnologiei este să-i apropie mai mult pe oameni, dar se pare că reușește să-i îndepărteze pe unii de alții prin prisma  social media, care consider că mai mult limitează modalitățile de comunicare, mulți oamenii demonstrând o aparentă incapacitate de a căuta sau a dori alte căi de comunicare în afară de Facebook de exemplu. Omul viitorului va fi incapabil să comunice față în față cu un alt om.

***

Un moment minunat în roman este când Rick Deckard interacționează cu Wilbur Mercer, cerând să fie cumva, mântuit, salvat de poverile unei vieți aparent incorecte și dure. În peliculă, îmi imaginez acest dialog între Harisson Ford și regretatul Christopher Lee sau poate Max von Sidow (în rolul lui Mercer), ambii discutând într-un cadru expresionist – întuneric peste tot în jur, iar din cer, o lumină slabă care bate asupra personajelor, peisajul decorat cu oase de animale și sunetul unui vânt care adie a moarte. Momentul în cauză ar fi arăt ca o scenă dintr-un film de Tarkovski, prevăzut cu cadre lungi, apăsătoare, care accentuează trăirile personajelor, toate acestea complementate de Vangelis a cărui muzică face filmul o experiență sublimă, aproape înălțătoare, chiar dacă filmul arată o lume întunecată și în declin.

Dar Mercer este un zeu umil și darnic. Omul poate să-l uite pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-l uită pe Om, iar El va fi mereu alături de Om.

Consider că această economie de scenariu, sărăcește cumva filmul, care ar mai fi adăugat un strat de profunzime și poate un fel de speranță, că există ceva dincolo de noi capabil să ne ajute într-un fel sau măcar să ofere iluzia unei intervenții divine, având în vedere că Mercer se dovedește a fi un fals, dar acea iluzie de mântuire și speranță, inițiată posibil în scopuri de manipulare sau propagandă, devine forma de credință supremă în Minunata Lume Nouă, care este mai mult decât necesară în depresia post-nucleară, prea des simțită în paginile romanului, dar deloc discutată în film. Viitorul este oricum urât, nu este necesar să fie și deprimant. Motive economice.

Rămâne totuși ideea de umanitate, ce înseamnă să fii uman și cum este să ți-o tragi cu un android, care sincer, da își cam are rostul, acești androizi fiind organici cu aspect și grai uman, iar omul post-nuclear este mereu curios din punct de vedere sexual. În cazul romanului o asemenea interacțiune nu este considerată normală, dar cumva necesară chiar dacă se dovedește a fi o experiență manipulatoare și superficială, tipic pentru un android (fiind incapabili de empatie), dar în film este transformată într-o escapadă care evoluează în romantism, lucru absurd de altfel. Nu există romantism între om și mașină, doar dacă omul cu pricina este suficient de bolnav și/sau disperat. În orice caz, un asemenea viitor este deja în lucru.

 

The Long Result

Do Machines Dream of Electric Sheep? este un roman de referință pentru SF-ul american și internațional, iar valoarea sa literară este simțită în continuare având în vedere că este și azi tipărit și citit, iar Blade Runner în continuare vizionat.

Îmi permit să consider acest roman un precursor al sub-genului cyber-punk, iar Blade Runner ilustrează această idee, abordând o estetică tipică pentru acest gen de SF. Filmul nu este cyber-punk, dar se simte cyber-punk în oarecare măsură. Spuneți-mi dacă greșesc.

Nu știu dacă e bun de recomandat începătorilor, dar dacă aceștia caută ceva interesant, aparte și cât mai aproape de o experiență religioasă atunci acest roman le va satisface nevoile de neofiți în ale SF-ului.

Dar am totuși impresia că adesea inițierea în SF se face prin film, iar prin film putem să ne gândim la ceva gen Star Wars (cu precădere seria originală – regret că am vizionat episoadele I – III, iar episodul VII, nu am de gând să-l văd. POATE Rogue One. Poate.), Alien, Predator (și ele cu păcatele lor) sau poate Akira, Ghost in the Shell sau de ce nu, chiar Blade Runner, film excelent, bun ca punct de pornire și complex în felul lui, dar acesta eșuează să adapteze pentru ecran motivele mai profunde ale romanului, dar, din nou, asta nu înseamnă că este un film prost. Se putea mai bine, atâta tot. Și cu asemenea neajunsuri (menționate mai sus), Blade Runner a devenit un fenomen cult a cărei influență este și astăzi simțită. Nu mai menționez că este prima adaptare după o lucrare de Philip K. Dick, adaptare pe care autorul nu avea să o vadă terminată.

***

Personal, nu consider omul o creatură al cărei scop implicit este să distrugă, chiar dacă are capacitatea pentru așa ceva. Omul este totuși, echilibrat, fiind capabil să repare, să creeze și să mențină, chiar dacă în romanul lui Dick, omul post-nuclear creează și menține iluzii într-o realitate care este în pragul colapsului. Și într-o asemenea circumstanță, umanitatea concepe și înțelege acest declin al lumii de baștină, ea vrea să mențină și pe cât posibil să perpetueze pe cât posibil vestigiile animale ale planetei care-a fost cândva demult, chiar dacă este capabilă să creeze numai variante artificiale ale acestor vestigii. Fenomenul Dolly nu ar fi fost, se pare, viabil în acest viitor.

Până și puținul optimism care se ascunde între paginile acestui roman este năruit de fals, de ireal, de electric.

În mod paradoxal, viața merge mai departe. Reală sau artificială.

Latest posts by Alexandru Dunărințu (see all)