I

O navetă transportă medicamente vitale unei lumi bântuite de ciumă, dar pilotul descoperă un pasager clandestin: o fetiță nevinovată, plăpândă, cât se poate de umană, dornică să-și viziteze fratele aflat pe planeta sortită pieirii. Pilotul știe că echilibrul delicat al navei sale nu suportă o greutate suplimentară, oricât de mică, în cazul aterizării. Fetița e inocentă, dar simpla ei prezență amenință supraviețuirea unei întregi planete.

Firește, situația e pur imaginară. Greu de crezut că o navetă aflată într-o misiune așa de importantă n-ar avea rezerve de carburant. Nesfârșite discuții de la publicarea povestirii The Cold Equations[1] în 1954 (a se vedea The New York Review of Science Fiction, în diverse numere) au demonstrat că pilotul s-ar fi putut debarasa de alte obiecte înainte s-o arunce pe fată în spațiu. Se știe că autorul, Tom Godwin, a revizuit povestirea de nenumărate ori, încercând să evite finalul tragic, dar de fiecare dată John W. Campbell i-a refuzat modificările, convins că moartea fetei e inevitabilă. Prin urmare, textul a devenit arhetipul povestirii hard sf. Și totuși nu misoginismul e determinant pentru povestire. Faptul că victima e o fată nevinovată crește impactul emoțional, dar pasagerul clandestin ar fi putut la fel de bine să fie un băiețel, soția pilotului sau primul extraterestru întâlnit vreodată. Identitatea ei nu importă. În mod surprinzător probabil, nici tehnologia nu prezintă importanță. Textul conține enorm de puține detalii tehnice, iar pilotul știe la fel de puține lucruri despre navă precum un șofer de duminică, despre mașina lui. Nimic în afară de premisă nu se bazează pe tehnologie, iar faptul că nu există soluții de avarie demonstrează improbabilitatea scenariului precum și superficialitatea tehnologiei prezentate.

The Cold Equation e hard SF datorită regulilor ce trebuie respectate cu strictețe, reguli față de care trăirile omenești sunt irelevante. Prin urmare, universul hard SF e un univers suspus restricțiilor. S-au înfăptuit multe, multe se pot înfăptui în viitor, dar forma legilor naturii precum și cunoașterea științifică sunt restrictive. Dacă într-adevăr conflictul stă la baza fiecărei opere literare, atunci antagonistul povestirii hard SF nu e o figură decăzută, imorală, ci cosmosul rece și imperturbabil. Fiecare povestire hard SF urmărește confruntarea cu limitele cunoașterii științifice actuale, și sfârșește fie prin supunerea față de reguli (cum e cazul în „The Cold Equation”), fie prin apariția unui personaj excepțional, un om competent ce reușește să se sustragă legilor. Voi vorbi mai încolo despre figura omului competent, dar până atunci vreau să precizez că masele sunt obligate să se supună legilor, iar sentimentele, speranțele și dorințele individuale nu joacă niciun rol în confruntarea

 

 

intelectuală cu legile naturii. O posibilă explicație pentru superficialitatea cu care autorii de hard SF își tratează personajele.

Să ne întoarcem, de dragul comparației, la speciacare a fost înlocuită de hard SF și care și-a redobândit recent importanța în canon: epopeea spațială.

Să luăm de pildă seria Lensman al lui E.E. „Doc” Smith. Cele șase romane care alcătuiesc suita conțin toate caracteristicile tipice epopeii spațiale: imensitatea spațio-temporală, puteri colosale și arme de neoprit. Pe măsură ce povestea se dezvoltă, inamicul devine tot mai puternic, și prin urmare forțele ce i se împotrivesc devin și ele colosale. În cele din urmă, ambele tabere ajung să proiecteze sori în inamic. Lăsând la o parte grotescul și absurdul situației, un lucru e limpede: aici n-avem de-a face cu un univers al limitelor ci dimpotrivă, cu unul al abundenței.

Dacă ne gândim la seria Culture a lui Iain M. Banks, echivalentul modern al romanelor lui Smith, constatăm că universul abundenței capătă în mod fățiș forma unei utopii. În universul Culturii nu există limite, sau cel puțin personajele nu sunt limitate de nimic. Atunci când sunt luate în considerare, legile naturii (Smith nu părea foarte interesat de ele) nu apar ca restricții, ci mai degrabă ca unelte ce pot fi exploatate. Oamenii sunt liberi să fie ce vor și să facă ceea ce-și doresc, lucru evident atât la Smith, prin evoluția grotescă a armelor, cât și la Banks, unde un personaj din Matter se reconstruiește cu ajutorul unei pensule. Cu alte cuvinte, principiul ce definește epopeea spațială și universul în care aceasta se desfășoară are la bază ideea de libertate, deschidere și belșug. Dimpotrivă, principiul ce definește hard sf-ului și universul hard SF are la bază restricția, supremația legii și raritatea. Primul l-aș numi liberal, al doilea conservator. Acești termeni nu trebuie scoși însă din context. Nu sugerez că toți scriitorii de epopei spațiale sunt liberali sau că epopeea spațială e un tip de propagandă liberală. Poate fi uneori, dar asta nu ne interesează.

În mod asemănător, nu consider că toți scriitori de hard SF au orientări de dreapta (lucru absolut evident dacă luăm în considerare cei mai importanți scriitori de hard din anii ʼ40 șiʼ50) și nici că operele lor îmbrățișează puncte de vedere conservatoare. Strict politic vorbind, dreapta și stânga sunt concepte atât de flexibile încât fiecare dintre ele acoperă o gamă largă de idei, adesea contradictorii. Mai mult, unii scriitori vehiculează de multe ori idei contrare propriilor convingeri politice, de dragul efectului dramatic. Totuși, o poveste hard SF va avea mai mereu tendințe conservatoare (doar dacă nu sunt în mod intenționat răsturnate), iar o epopee spațială va lua de regulă poziții mai liberale.

 

 

 

III

 

Întrucât nu există definiții unanim acceptate ale dreptei și stângii politice, acest model al literaturii hard SFva stârni cu siguranță dispute. Termenii descriau la origine poziția în sală ocupată de delegații Adunării Naționale, la vremea Revoluției Franceze: a Treia Stare care susținea principiile revoluției era așezată la stânga președintelui, iar a Doua Stare care susținea mai degrabă vechiul regim, stătea la dreapta președintelui. De-atunci, diferența dintre dreapta și stânga a devenit tot mai neclară. Fascismul de pildă, considerat de regulă ca reprezentant al dreptei extremiste a urmat adesea o linie politică stângistă, pe când comunismul, privit ca exprimare a idealurilor extremei stânga, a practicat un autoritarism mai curând întâlnit la dreapta.

Pentru a extinde discuția despre natura general conservatoare a hard SF-ului, să luăm câteva trăsături proprii dreptei politice și să vedem în ce măsură se întâlnesc în structura universului hard SF. Dreapta susține îndeobșteabordarea ierarhică a majorității structurilor sociale, de la economie (binecunoscuta politică de „trickle-down”,caracteristică dreptei, e un exemplu de acumulare a capitalului în corpuri financiare deja înstărite, opunându-se răspândirii câștigurilor în rândul maselor), la urbanistică (în Marea Britanie post-belică, multe dintre proiectele de locuințe au stârnit nemulțumirea viitorilor ocupanți, care nu fuseseră consultați în prealabil). Structurile ierarhizate și guvernarea elitelor sunt însoțite de două fenomene secundare: în primul rând, o tendință militaristă (ierarhie bine definită). În al doilea rând, o credință subiacentă în teoria istorică a „marilor personalități”.

Dreapta politică e de regulă conservatoare (multe dintre partidele de dreapta poartă acest nume), susținătoare – pe cât posibil – a vechii ordini politice (monarhii sau imperii), și oponentă a schimbării politice în regimurile democratice. În mod curios (cu cât aprofundezi mai mult diferențele dintre stânga și dreapta, cu-atât sporesc și ambiguitățile) un corp politic conservator poate fi revoluționar, dacă revoluția e împotriva unei noi ordini politice care a uzurpat vechiul mers al lucrurilor. O consecință firească a unei viziuni structurate, ierarhizate și normative asupra lumii.

 

IV

 

Deasupra noastră se succedau stelele, una câte una. Acest scurt pasaj (răsturnare intenționată a ultimei propoziții din The Nine Billion Names of God[2] al lui Arthur C. Clarke) rezumă perfect un alt roman clasic al literaturii hard SF, și anume „Căderea Nopții” de Isaac Asimov. Povestea scoate în evidență măreția cosmosului, infinitatea presărată cu stele a universului. Ce-ar putea fi mai deschis de-atât? Cu toate astea, povestea construită pe acest fundal deschis e la fel de restrictivă ca cea din The Cold Equations dacă nu chiar mai restrictivă. Omenirea se chinuie să iasă din mocirla anarhismului șiridică o civilizație care este măturată în cele din urmă de forța rece și neîndurătoare a naturii, iar societatea cade din nou pradă anarhiei și nebuniei. Nu există scăpare. Legile sunt absolute și implacabile.

Dacă în epopeea spațială omul supune natura voinței sale, aici natura îl supune pe om. Însă nu doar constrângerile universului fac din romanul lui Asimov o operă hard SF. Știm că civilizațiile se ridică și caddupă un model prestabilit. Detaliile diferă de la caz la caz, dar într-un sens mai larg, ele au un destin similar. Asimov se ia altundeva la trântă cu ideea determinismului istoric. Acest concept stă la baza științei numită psihoistorie din trilogia Fundației, ce susține de pildă că evoluția istorică poate fi prevăzută științific.

La prima vedere, psihoistoria se aseamănă marxismului: odată în tratarea științifică a progresului și-apoi în credința că societățile urmează o evoluție previzibilă. Dar acolo unde marxismul anunță (în teorie cel puțin) o difuziune a organelor de control asupra individului, odată cu evoluția unor sisteme de guvernare tot mai puțin ierarhizate, previziunile istorice ale lui Asimov tind spre sporirea controlului asupra individului, într-un sistem tot mai ierarhizat.

Trilogia Fundației de exemplu, care merge pe ideea tipic conservatoare a prezervării vechii ordini sociale, urmează modelul politic al declinului și căderii Imperiului Roman. În mod curios, menirea Fundației e de a contracara un sistem mai puțin ierarhizat (înțeles ca haos, anarhie) ce amenință vechea ordine imperială, cu toate că până la urmă, cea mai bună alternativă la imperiu se dovedește a fi dictatura (în Catârul), deci o altă formă de guvernare a elitelor. Jocul cu istoria din Fundația și, în mod indirect, jocul cu istoria din Căderea nopții, propune o structură politică cel puțin la fel de autoritară ca legile naturii.

 

V

 

Un roman reușește mai bine decât oricare altul să ilustreze credo-ul genului hard că universul e singurul antagonist necesar unei povestiri SF. E vorba de Mission of Gravity[3]al lui Hal Clement. În acest roman

 

 

 

interacțiunea umană lipsește cu desăvârșire, iar cititorul descoperă, alături de Barlennan[4] și de consilierii săi umani, nenumăratele pericole la care sunt supuși locuitorii planetei Mesklin, din cauza gravitației extrem de ridicate. La fel ca și în Căderea Nopții sau în The Cold Equations, legile naturii sunt atotputernice. Necunoașterea acestor legi e impardonabilă și constituie o crimă deosebit de gravă, iar verdictul e de regulă moartea. Mai mult de-atât, întrezărim o structură profund ierarhizată în călătoria lui Barlennan, călăuzit de la depărtare de oameni. Deși uneori cunoștințele sale native se dovedesc a fi mai utile, de cele mai multe ori el trebuie să pună în aplicare cunoștințele abstracte ale îndrumătorilor săi umani. Sugestiile lor par adesea contrare simțului practic, dar ei înțeleg mai bine legile naturii cărora Barlennan trebuie să se supună.

Cunoașterea legilor înseamnă putere. Întâlnim acest dicton pe întreg cuprinsul operei lui Rober A. Heinlein. Eroul arhetipal la Heinlein e omul competent (întotdeauna bărbat, căci ierarhia rigidă nu tolerează prezența femeii) și e competent tocmai pentru că posedă cunoașterea, iar în final cunoașterea îi va oferi putere. Dacă la Clement puterea oferită de cunoaștere înseamnă până la urmă doar supraviețuirea în fața unui sfârșit implacabil, la Heinlein ea generează un inamic uman. Regula rămâne neschimbată: într-o ierarhie naturală, la vârf îi vom întâlni mereu pe cei care cunosc cel mai bine legile naturii și cum pot fi manipulate acestea. În Luna e o doamnă crudă de pildă,dețin putereacei ce înțeleg cum să transforme sistemul de transport-marfă de la lună la Pământ într-o armă. Firește, arma e folosită în scopuri revoluționare, dar merită precizat că e vorba de-o revoluție conservatoare. Urmând clar modelul esențialmente conservator al Revoluției Americane, coloniștii lunari nu caută să răstoarne vechiul regim, ci se revoltă împotriva noului raport dintre coloniști și colonizatori, impus din afară. Așa cum se-ntâmplă mai tot timpul, revoluția dă naștere unei noi orânduiri ce se aseamănă din multe puncte de vedere cu cea precedentă. Iar omul competent, conducătorul revoluției, se retrage de pe scena istoriei, întrucât cunoștințele lui se limitează la legile naturii, nu la firea umană.

 

VI

 

Teoria „marilor personalități” susține că istoria e făurită de oameni excepționali. Astăzi, doar acei istorici îndrăgostiți de trecut mai susțin acest model. Majoritatea teoriilor istorice curente pun accentul pe mișcările sociale, intelectuale, religioase sau de altă natură. Anumiți indivizi influențează într-adevăr cursul evenimentelor, dar tabloul general ar rămâne neschimbat în absența lor. Prin urmare omul competent, tributar teoriei marilor personalități, apare tot mai rar în proza contemporană. Avem nevoie de un protagonist, de-un erou chiar, dar acesta ia tot mai puțin forma eroului clasic din hard SF. Vorbim aici de omul care datorită aptitudinilor sale tehnice, dar mai important, datorită cunoștințelor sale despre cum funcționează lumea, reușește să salveze universul, să organizeze o revoluție sau să-și ducă nava la destinație. Hard SF-ul e plin de bărbați competenți (și, mai recent, de femei competente, deși acestea sunt mai degrabă rezultatul mișcării pentru drepturi egale).

Pentru Heinlein, omul competent e o figură esențială în SF. Omul competent presupune o structură ierarhică. Nu o ierarhie clasică, bazată pe bogăție, status social sau putere militară (cu toate că operele SF în care apare au adesea o tendință militaristă) ci una nouă, bazată pe cunoaștere științifică și îndemânare. Susținătorii acestei idei pot fi înclinați s-o denumească „meritocrație”, deși în fapt e guvernarea celor „mai bine informați”, atât în sens pozitiv cât și peiorativ. Vedem încă odată că hard SF-ul, construit în mare parte pe spinarea omului competent, se potrivește unui tipar de regulă asociat cu o viziune de dreapta.

 

VII

 

Am menționat deja că hard SF-ul a pierdut în ultima vreme teren în fața predecesorului său literar, epopeea spațială, dar trebuie spus că specia nu a dispărut cu desăvârșire. Se mai scrie și astăzi hard SF, deși adesea în combinație cu alte specii de literatură science-fiction. Ultimul roman al lui Greg Egan, de pildă, Incandescence, e epopee spațială în acele părți ale povestirii care descriu călătoria lui Rakesh și Parantham spre centrul galaxiei. Avem de-a face cu o lume a abundenței, oamenii pot trăi la nesfârșit, nu există limite la cât departe pot călători, la ce forme pot lua sau la ce tipuri de resurse pot întrebuința. Dacă ai nevoie de-o unealtă specializată, iată, apare într-o clipită. Dacă dorești să ajungi în cealaltă parte a galaxiei, acolo te vei materializa.

Pe de altă parte, secțiunile care se ocupă de Splinter sunt hard SF și includ toate caracteristicile pe care le-am atribuit speciei. Din start avem aici o lume restrictivă, ai cărei locuitori duc o viață prescrisă în cele mai mici amănunte. Nu pare să existe nicio structură politică în organizarea micuței planete Splinter, însă totul funcționează în scopul conservării modelului social existent. Și asta într-o asemenea măsură încât atunci când se inițiază schimbări majore pentru prezervarea vieții pe Splinter, aflăm în repetate rânduri că până și cei care conduc revoluția intelectuală își doresc o reîntoarcere la vremurile de-altădată. În absența structurilor politice, viața pe Splinter pare să fie organizată pe un model comunist dacă nu chiar anarhic: nu există șefi și toată lumea lucrează pentru binele comun. Dar chiar și înainte ca primejdia să apară, iese la iveală teoria marilor personalități. Întâi Zac și mai apoi urmașasa, Roi, întruchipează rolul bărbatului competent (sau, în chip neobișnuit la Roi, al

 

 

femeii competente) aflat în fruntea maselor, încercând să-i ralieze pe ceilalți la cauza lor, dirijând lumea atât intelectual cât și fizic. Chiar și când aproape toți locuitorii au fost recrutați, structura devine brusc ierarhică și apar liderii de echipă.

Hard SF-ul nu înseamnă propagandă de dreapta, nu e scris de ideologi de dreapta, dar viziunea despre lume ce zace la temelia hard SF-uluie similară, cel puțin structural, viziunii despre lume prezentă în ideologiile de dreapta. E vorba de o orânduire prescrisă în detaliu, în care respectarea legilor e esențială pentru supraviețuire și cântărește mult mai mult decât nevoile și dorințele individuale ale locuitorilor. Tinde să fie conservatoare: dacă legea naturii are darul să limiteze universal orice acțiune, revoluțiile sau chiar schimbările treptate trebuie evitate. E un teren propice apariției marilor oameni, care sunt sortiți să devină lideri pentru că sunt mai bine informați, iar masele trebuie să le dea ascultare pentru binele tuturor.

© Paul Kincaid

Titlul original : „Hard Right” : http://ttdlabyrinth.wordpress.com/2013/09/02/reprint-hard-right/

Traducere de Alexandru Maniu.

Traducerea și publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial. A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.

Este autorul volumelor :

A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2010  i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” („Blogărind Premiile Hugo:Declin”, traducere de Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.

Paul Kincaid  – „Blogărind Premiile Hugo: Declin” :

http://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid/

http://www.srsff.ro/surfer/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-2/

http://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-iii/

http://www.srsff.ro/surfer/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-iv/

Este autorul eseului „Extinderea vârtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012” (The Widening Gyre: 2012 Best of the Year Anthologies), una dintre cele mai bune radiografii ale stării de fapt a SF-ului comercial anglo-saxon.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.

Este SF-ul epuizat ?”, un interviu cu Paul Kincaid poate fi citit aici :

http://revistanautilus.ro/articole/interviu-cu-paul-kincaid-partea-i/

http://revistanautilus.ro/interviuri/interviu-cu-paul-kincaid-ii/

http://revistanautilus.ro/interviuri/interviu-cu-paul-kincaid-iii/



[1] Ecuațiile frigului

[2] „Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu”, povestire scurtă publicată în 1953.

[3] Titlul romanului propune un joc de cuvinte: gravitație și importanță.

[4] protagonistul romanului, extraterestru centiped, locuitor al planetei Mesklin.