– Eşti sigur?…

– Sută la sută. E al doilea apel la adresă, în mai puţin de o lună şi jumătate.

Am călcat acceleraţia Chrysler-ului, lăsându-l pe Finn să pornească sirena. Nu avea nici un rost să insist cu noi întrebări; dacă partenerul meu spunea „ştiu despre ce este vorba”, atunci – mai mult ca sigur – ştia. Prin urmare, am cotit în viteză pe 3 Avenor Drive, pierzând în stânga Central Emmening.

Lucram de aproape patru ani cu Jack Finn şi învăţasem să îi acord încredere când venea vorba despre instinct poliţienesc: nu degeaba i se spunea, la Secţie, „Copoiul”. Gluma (aparent răsuflată datorită utilizării pe scară largă a „supranumelui” respectiv) conţinea, în fapt, un joc de cuvinte destul de isteţ – pentru că, dacă cineva izbutea într-adevăr să adulmece o urmă, apoi ăla era Jack Finn.

Cu sprâncenele încruntate, am urmărit, clipind rar, gardurile care alergau bezmetic pe lângă noi – separând proprietăţile dichisite –, peluzele verde-broască tunse cu grijă, cutiile poştale umplute până la refuz cu ziare şi presărate enervant de-a lungul străduţei înguste, bătrâneşti, colbuite. Locaţia comunicată de la dispecerat era aproape – şi am ajuns.

Casa, de culoare galbenă, bineînţeles – nu cunosc case în sudul Fallen Town cu zugrăveală de altă culoare –, părea să aparţină unei familii tipice cu venituri medii. Soarele bătea dintr-o parte în acoperişul modestei gospodării, aruncând cioburi de lumină spartă spre noi, spre Chrysler-ul pe care tocmai îl abandonam la intrare. Afară era cald rău, sudoarea îmi picura sâcâitor de pe fruntea încinsă; nu se vedea niciun trecător prin apropiere. De altfel, într-un oraş – orăşel – ca Fallen (730 de locuitori, conform ultimelor statistici), în miezul verii, arar numai puteai zări câte o siluetă înaintând de-a lungul trotuarelor ori traversând, ostenită, străduţele. Cel mult să depistezi, cu puţin noroc, vreun domn în vârstă, citindu-şi revista pe veranda umbrită sau hrănindu-şi, din mână, câinele.

Am trântit portiera maşinii şi mi-am aşteptat camaradul. Jack Finn ocolea automobilul în grabă; îşi scosese arma din toc.

– Acoperă-mă.

Dacă mă deranja ceva la partenerul meu, acel ceva îl reprezenta taman obiceiul lui de a se vârî tot timpul în faţă. Nu sunt un erou şi nici nu m-a tentat niciodată ideea de a muri la datorie, dar, de la un punct încolo, devenise agasant să îl văd pe Jack abordând obiectivele mereu primul. Am oftat totuşi, resemnat, şi mi-am verificat, regulamentar, pistolul: un Glock 22 nou-nouţ. Nu folosisem niciodată arma în afara poligonului, dar, strângând oţelul rece în mână, prin minte mi-a trecut nemotivat gândul că, în ziua aceea, urma să o folosesc.

Poate că am uitat să menţionez – din casă se auzeau ţipete. Continue, isterice, dar şi slabe – concomitent, altele ameninţătoare, întrerupte de mai multe ori brusc şi reîncepute numaidecât de fiecare dată. Puteam distinge cu uşurinţă o voce de copil, sau de fată, şi încă una mai groasă, guturală, profundă, care confirma teoria partenerului meu cu privire la cearta domestică. Se pare că familia respectivă – Lee îi chema, dar nu îmi mai aminteam prenumele soţilor; aveau şi o fiică – era bine cunoscută din cauza scandalurilor şi bătăilor regulate; poate, cu această ocazie, aveam să obţinem, în sfârşit, o plângere oficială, pentru a-l putea ridica pe bărbat.

Şi aşa „cuşca” de la secţie devenise, de la o vreme încoace, mai mult un obiect decorativ – nu ar fi fost rău dacă îi găseam, în urma planificatei arestări, o întrebuinţare adecvată.

După parcurgerea în fugă a celor câţiva paşi care ne despărţeau de casa-ţintă, Jack Finn a acţionat exact atât de direct cât o cereau împrejurările, izbind violent cu piciorul uşa pe jumătate deschisă şi alunecând profesionist de-a lungul peretelui interior, cu ţeava Glock-ului său îndreptată spre înainte.

Ar fi trebuit să procedez şi eu la fel, dar m-am oprit dintr-o dată, siderat în faţa scenei de coşmar care mi se năştea cutremurător pe retină.

Două trupuri masive, clătinându-se în centrul încăperii, atârnau cumva de tavan şi erau, fără îndoială, domnul şi doamna Lee – ambii morţi, ambii cu hainele mustind de sângele scurs deşănţat din beregatele larg desfăcute. Între cele două cadavre proaspete, se zvârcolea grotesc un bărbat mare, guşat, corpolent, roşu tot şi soios; braţu-i imens strângea apăsat talia fragilă a unei tinere cu hainele pătate şi rupte. Victima încerca disperat, inutil, să se zbată – să scape.

În mâna dreaptă, agresorul avea un cuţit lat de bucătărie – şi i-l proptise fetei în gât.

Am tras fără să mă gândesc, căci lama începuse deja să taie; aflat puţin în faţa mea, Jack Finn, la rândul lui, a descărcat arma – ambele gloanţe şi-au atins ţinta instantaneu. Ucigaşul s-a smucit către noi nedumerit, cu pieptul pulsându-i roşu, şi s-a năruit dintr-o dată, târând fata cu el la podea. Ne-am repezit imediat să i-o smulgem din braţe – în goană ne-am izbit neîndemânatic de cei doi morţi; trupurile le erau moi, slinoase şi umede.

Am ajutat-o pe fată să se ridice.

În vreme ce Jack vorbea la staţie cu gesturi largi şi cu faţa albă de groază, solicitând întăriri şi o ambulanţă – în mod evident abuzul familial fusese greşit pronosticat şi aveam de-a face cu un ucigaş în serie (dacă luam în considerare starea şi poziţia în care se găseau cadavrele, ipoteza se susţinea îndeajuns) – am strâns fata la piept ca să o feresc, pe cât posibil, de macabra privelişte şi, aruncându-i o haină peste zdrenţele maculate, am condus-o în faţa casei.

M-am simţit mai bine la soare. Şi ea la fel.

Avea o înfăţişare şocată şi plângea în hohote. Am studiat-o – pe jumătate involuntar – în drumul spre Chrysler: chipul îi era murdar întru totul, părul brunet şi udat de sânge, corpul aproape gol, în ciuda încercării mele timide de-a o înveli cu ce avusesem la îndemână. Părea foarte tânără – nu cred că trecuse de optsprezece ani – şi ceva în persoana ei, sau poate în ochii-i mari şi pierduţi cu privire umbrită, m-a făcut să simt un fior bizar şi nelămurit, pe care însă m-am străduit şi mi l-am alungat pe dată.

Am împins-o grijuliu în maşină.

– Ellen Lee, mi-a spus Jack, apropiindu-se. Aşa o cheamă. Am coborât eu cadavrele, pentru orice eventualitate – chiar dacă constatasem dinainte, fără dubiu, lipsa de puls a bieţilor soţi. Acum nu ne rămâne decât să aşteptăm ambulanţa; de parcă şi-ar mai avea rostul.

Transpiraţia îi formase camaradului meu broboane lucioase pe tâmple; în uniforma lui împestriţată cu urmele eforturilor abia depuse, Jack Finn arăta ca un arlechin stacojiu.

Am dat să încuviinţez din cap, când ochiul mi-a surprins ceva dinspre casă – parcă undeva în colţul de geam, un chip – şi m-am răsucit să mă uit cu atenţie.

– Ai securizat perimetrul?… mi-am interogat nemulţumit partenerul, deşi ştiam prea bine că o făcuse.

– Ce întrebare e asta?!… s-a răstit el nervos.

– Am văzut pe cineva la fereastră.

Ofiţerul de poliţie Jack Finn m-a scrutat neîncrezător o secundă, vrând parcă să se asigure că nu îl luam peste picior, apoi s-a întors, lipsit de orice entuziasm, către clădirea pe care tocmai o părăsise. Soarele continua să strălucească orbitor, derutant, picurând diamante minuscule şi tăioase de jur-împrejurul nostru.

– Vorbeşti serios?… m-a întrebat Finn, mohorât. Ştii că nu fac cercetările de mântuială. Nu puteam să ratez pe cineva.

– Poate a intrat prin spate, după ce ai ieşit, am opinat eu – cam hazardat, totuşi. Încet, către fată: Ellen?…

A ridicat privirea, dar buzele fragede, roşii, i-au rămas mute. Ochii îi erau plini de apele spaimei, şi am mai citit ceva în ei, dar nu mi-am putut da seama ce anume.

– Câţi eraţi până la urmă în casă când a intrat peste voi?… am insistat, cu voce domoală – spre propria mea surprindere, aproape şopteam. Trei… sau patru?…

Tăcere.

– E în stare de şoc, Sawyer.

Finn şi Sawyer – asta fusese iar o glumă a Departamentului, când ne desemnase să patrulăm împreună. Mi se păruse amuzantă atunci – alături de Ellen Lee şi în căldura sufocantă a după-amiezii, nu îmi părea.

– Intru, i-am zis tovarăşului meu. Rămâi cu fata.

S-a încruntat la mine. Trebuia să explic – am explicat.

– Sigur se mai află înăuntru încă o persoană – tot o fată. Dar blondă. Nu cred că sunt în pericol – vreo prietenă, aş zice, sau fiica vreunui vecin, rămasă la familia Lee peste noapte; stupidă neşansă. S-o fi ascuns pe undeva în timpul evenimentelor şi, la toate câte s-au întâmplat, nu îndrăzneşte acum să iasă.

– Bine, a şovăit Finn, încleştându-şi instinctiv degetele pe fierul răcoros şi smolit al pistolului. Stai cât mai la vedere. Dar susţin în continuare că te înşeli – nenorocita asta de casă e goală.

– Voi sta.

Şi am stat, în vreme ce urcam treptele. Da, văzusem la fereastră o fată blondă – eram foarte convins că nu mă trădaseră simţurile. Iar eu, în lumina sticlindă a zilei fatidice, alesesem să mă duc după ea.

Era chiar în mijlocul încăperii când am intrat şi stătea cu spatele la mine. Am strigat nişte cuvinte pe care nu mi le mai amintesc, somând-o probabil; nu mi-a răspuns, dar m-a privit peste umăr. Precum Ellen, purta ceva în ochii-i tulburători, ca în toată fiinţa ei, şi nu aş fi putut spune ce – nu părea speriată, ci senină. Odată ce m-a ştiut acolo, s-a îndreptat cu graţie spre cealaltă cameră, fără să se mai preocupe în vreun fel de prezenţa mea; de parcă nu existam, de parcă pentru ea aş fi fost doar o fantomă a lucrurilor de mult trecute. Cu Glock-ul cel nou întins mecanic în faţă am înaintat prosteşte şi am văzut că mă conducea direct la un perete proaspăt renovat, aflat chiar lângă pivniţă; acolo ea s-a oprit şi a atins, uşor, gingaş, zidul de cărămidă cu mâna.

S-a întors apoi către mine şi era foarte frumoasă – încăperea mi-a apărut plină de lumină când mi-a vorbit. Şi ce a spus ea, în vreme ce mângâia blând zidul, lămurea totul, deşi nu erau decât două cuvinte.

Ellen Lee.”

M-am repezit imediat afară. Maşina se găsea tot acolo, cu portiera smulsă barbar şi cu Jack Finn mort şi decapitat, înghesuit ireverenţios pe bancheta din spate. Ochii partenerului meu mă fixau holbaţi şi plini de reproş, de parcă eu aş fi fost vinovat pentru toate.

De fata brunetă nu am mai dat nicăieri.

Ancheta a fost stranie şi scurtă. A reieşit că tânăra cu părul întunecat precum penajul vechilor corbi sosise odată cu soarele şi cu zorii, pătrunsese în casă şi o zidise de vie pe Ellen Lee, după care îi ucisese pe ambii părinţi ai acesteia, înjunghiindu-i profesionist şi atârnându-le undeva la vedere cadavrele pângărite. Bărbatul înarmat cu un cuţit de bucătărie nimerise nefericit peste mesagera lui Hades şi peste cele două trupuri umflate, calde încă – era fratele domnului Lee, venit pe neaşteptate să îşi viziteze iubita familie. O vizită foarte scurtă, încheiată brutal, ca urmare a două gloanţe bine ţintite – un glonţ pornit din ţeava neagră a armei mele, un glonţ pornit din ţeava neagră a armei lui Finn.

A, într-adevăr, Finn. I-au găsit în casă mai multe pachete cu droguri. S-a dovedit a fi fost un poliţist corupt, până la urmă; investigaţiile declanşate au scos la iveală numeroase dintre ticăloşiile lui – şi au scos la iveală şi câte ceva despre părinţii lui Ellen Lee, şi chiar despre Ellen însăşi.

Ba încă chiar despre unchiul ei.

Însă oricât au cercetat, oricât au încercat să dezlege misterul – Timpul şi Lethe au curs viclean peste Fallen Town, păstrând identitatea şi soarta fetei brunete învăluite în neguri. Iar existenţa fetei blonde nici măcar nu au bănuit-o vreodată.

Îmi păruse deopotrivă inutil şi riscant să o menţionez alături de cealaltă în raport, pentru că erau identice.

oliviu craznicOliviu Crâznic (n. 1 noiembrie 1978, Lupeni, jud. Hunedoara). Consilier juridic (membru al Uniunii Colegiilor Consilierilor Juridici din România) şi scriitor de literatură fantastică şi ştiinţifico-fantastică. Locuieşte în Bucureşti.

Bibliografie: …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (roman gotic, Ed. Vremea, 2010); Biblioteca Galileo nr. 2 (proză scurtă în format e-book, Ed. Millennium Books, 2012); proză scurtă (povestiri fantastice, neoromantice, „fantasy” şi ştiinţifico-fantastice publicate în diverse antologii şi reviste): Ultima clepsidră; Însângerată, luna; Mascarada învinşilor (prima povestire din seria Ermengaarde Saga); Trecătoarea; Ellen Lee; Transport periculos (a doua povestire din seria Ermengaarde Saga); Pivniţele Palatului Charron (povestire-prolog a romanului …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul); Spiriduşii albi; Anna Lise; Domini Canes (a treia povestire din seria Ermengaarde Saga); Lenore Arras (nuveletă din seria …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, publicată alături de o povestire a lui G.R.R. Martin în revista CPSF Anticipaţia nr. 3/2013); Edana Rose (a patra povestire din seria Ermengaarde Saga); Întoarcerea în moarte. A publicat în limba engleză, în revista EgoPHobia, o povestire (Dangerous Cargo) şi un poem (Elnora’s Gate); a publicat articole de critică, istorie şi teorie literară, editoriale, recenzii, interviuri, traduceri, studii etc. în reviste culturale, inclusiv în reviste din Statele Unite ale Americii (Cover Of Darkness) şi a editat antologia Dincolo de noapte – 12 feţe ale goticului (Ed. Millennium Books, 2012). În prezent pregăteşte un nou roman – de factură „dark fantasy” – intitulat Călătorie în umbră.

Premii şi distincţii: Premiul Societăţii Europene de Science-Fiction – Eurocon 2012 Encouragement Award; Premiul Galileo 2011 pentru Cel mai bun volum SF&Fantasy publicat în 2010; Premiul I la Concursul Naţional de Literatură „Visul” 2010 pentru Cel mai bun roman publicat în 2009-2010; Premiul Proliteratura 2011 pentru Cel mai interesant roman; nominalizat (finalist) la Premiile Galileo 2012 (locul II) şi la Premiile RomCon 2012 pentru Cea mai bună povestire publicată în 2011; Premiul III la Concursul naţional de proză scurtă SF Helion 2012; de două ori Reader’s Choice în topurile Agenţiei de carte 2010, pentru Romanul verii şi pentru Cel mai bun debut. Un articol dedicat de către Mircea Pricăjan în revista Familia (nr. 7-8/august 2010) romanului gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul consideră că publicarea acestui roman a reprezentat „Momentul Walpole în literatura română”. Critica literară de specialitate a comparat opera lui Oliviu Crâznic cu aceea a unor nume precum Edgar Allan Poe, Bram Stoker, H.P. Lovecraft, Mary Shelley, Sade, Laclos, Robert Louis Stevenson, Walter Scott, Alexandre Dumas, Paul Feval, James Clavell, Roger Zelazny, dar şi (din punct de vedere al calităţii şi al stilului) cu aceea a poeţilor Keats, Baudelaire, Eminescu, Macedonski, Browning. Lect. univ. dr. Florin Pîtea consideră nuveleta „dark fantasy” Lenore Arras ca fiind demnă de o „tragedie elisabetană”.

Colaborări: editurile Vremea, Millennium Books, Texarom, Nemira, Herg Benet, Eagle Publishing House, White Cat Publications; revistele Galileo Science Fiction&Fantasy, Galileo Online, Galileo International, Biblioteca Galileo, EgoPHobia, Suspans, Revista de Suspans, Gazeta SF, Faleze de Piatră, Cervantes, Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (CPSF) Anticipaţia, Argos Science Fiction&Fantasy, Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy (SRSFF), Cover Of Darkness; Almanahul Anticipaţia; Ziarul Financiar.

Latest posts by Oliviu Crâznic (see all)