Iertată să-mi fie lipsa de pudoare. La Euroconul din Polonia, 2010, am avut ocazia să-l aud pe maestrul SF, dublul câștigător Nebula și Hugo, scriitorul unor saga interminabile, Orson Scott Card. Am constatat destul de repede că nu acest Orson Scott Card venise la Eurocon, ci rebelul industriei cinematografice sau mă rog, viitorul rebel al Hollywood-ului. Locul scriitorului consacrat fusese luat de entuziastul neexperimentat. E lesne de înțeles cum după mai bine de două mii de pagini scrise, vânzări uriașe și recunoaștere internațională, atât din partea fanilor cât și a criticilor literari, omul vrea să încerce ceva nou. E chiar salutar. Prea puțin contează întrebarea pe care probabil și-au pus-o unii cititori: merită Ender’s Game ecranizat? Sau mai degrabă: se pretează la așa ceva? Orson Scott Card însuși a dat răspunsul: nu se pretează. Dar asta nu contează. E timpul lui, buzunarul lui și aparent pasiunea lui obsesivă de câțiva ani buni încoace. „Pohta ce-am pohtit-o”, cum ar fi spus Mihai fiul lui Pătrașcu, prin vocea lui Emanoil Petruț. Provocarea constă nu în ecranizarea romanului, ci în producerea unui film bun. Chiar foarte bun.Privind retrospectiv, povestea filmului e cu mult mai interesantă și înduioșătoare decât filmul în sine.

Odată ce cartea a devenit obiect de cult în fandomul american, producătorii au început să roiască în jurul lui Card, sperând într-o colaborare profitabilă. Din nefericire pentru Card, romanul său prezintă două mari dificultăți: e sciencefiction (deci greu de vândut publicului devorator de pop-corn) și e plin de copii. O problemă în plus a fost Orson Scott Card, care, în chip lăudabil, a insistat să aibă cât mai mult control asupra proiectului. A urmat o lungă serie de compromisuri ratate.

„Hai să-l facem pe Ender de șaisprezece ani și să-i dăm o gagicuță” ar fi fost cerința tuturor producătorilor care i-au bătut la poartă. „Ender nu poate să aibă șaisprezece ani, și nici gagicuță… e contrar esenței romanului” a venit neîntârziat răspunsul lui Card. „Nu va avea priză la public” insistau ei. „ET are actori foarte tineri, și a avut priză uriașă la public” le-o întorceaCard. „Da, dar ET e un film special”. „Atunci hai să-l facem și pe ăsta special”. Inutil.

De la un punct în colo, nu mai aveai ce să discuți cu el dacă nu erai de-acord cu clauza „Actorul care îl joacă pe Ender nu trebuie să aibă peste doisprezece ani”. Unii s-au arătat de-acord, ca mai apoi să includă mișelește o contra-clauză în volumul opt al contractului prin care se stipula că „Vârsta actorilor poate fi ulterior modificată”. Mișelia a fost depistată și Card le-a trântit ușa în nas. După ani și ani, cineva s-a arătat dispus să „riște”, dar sărbătoarea n-a ținut mult, întrucât Card detestă copiii-actori. Nu pe toți, dar pe majoritatea. Nu e vina lor că nu știu să joace. E vina regizorilor, care nu știu să-i folosească cum trebuie. S-a dovedit că un singur copil poate să pună crucea unui film cu pretenții (vezi Jack Loyd în The PhantomManace)… dar ce te faci când aproape toate personajele din film sunt copii prepubescenți? Ți-ai săpat singur groapa cu craca de sub picioare. Prin urmare, apare o nouă clauză: toți copiii trebuie să fie excepțional de buni. Și-acum i-ai de unde nu-s.

Până la urmă Card și-a găsit și producătorul, în persoana lui Robert Chartoff, și regizorul, și încrederea în țânci, după ce a văzut o ecranizare reușită a romanuluiPeter Pan, și, într-un final, și actorașii-minune. Părea că însuși Joseph Smith se pogorâse din ceruri pentru a pune proiectul pe picioare.

A urmat scenariul. Prima tentativă n-a fost fidelă spirituluicărții. Nici a doua. Ender e un personaj introvertit și taciturn. Cartea urmărește în mare parte evoluția sa pe plan mental. Cum redai asta într-un film? Cu o voce suprapusă? Un clișeu învechit și deloc potrivit acestui tip de film, consideră Card. Poate prin contrastul cu un alt copil genial… Bean, de pildă. Din acest moment, scenariul se bazează atât pe Jocul lui Ender cât și pe Umbra lui Ender. Toate ingredientele sunt în oala cu peliculă. Cu câteva săptămâni înainte de lansare, Card iese la rampă și promite majorarea remunerației brute de la două mii la două mii două sute de dolari pentru cine promite să meargă la film. Vreau să zic, dă asigurări că toate au mers acceptabil. Și rezultatul?

Ender’s Game e un trailer de două ore. Cam atât ar fi de spus.

Dacă vrem să insistăm cu criticile, mai putem spune: copiii-actori sunt groaznici, dar nu e vina lor ci a regizorului. Adulții-actori sunt și ei groaznici, probabil din vina lor. Harrison Ford e istovit, de parcă l-ar fi fugărit Roy Batty pe platou două ore înainte de fiecare filmare.

Lipsește tensiunea, tonul e mereu nepotrivit, editarea e proastă. Mai mult nu are rost să spui despre film, pentru va trece cât de curând în uitare, se va pierde în masa amorfă de blockbustere SF care inundă ecranele cinematografelor de câțiva ani încoace.

Povestea filmului Enders Game îmi apare ca povestea unui tată care refuză timp de ani buni să-și dea fata la măritat, în speranța unei partide ideale, care până la urmă se ivește. Căsătoria are loc – firește, numai sub atenta îndrumare a tiranicului tată –  dar se dovedește a fi o mare dezamăgire pentru toată lumea, deși se lasă cu mulți, prea mulți copii.

Și ca să nu închei în nota asta tristă, vreau să redau cuvintele lui Philip K. Dick, scrise după vizionarea parțială a filmului Blade Runner, care a apărut pe marile ecrane la câteva luni după moartea scriitorului, și ne putem închipui că astfel și-ar fi dorit Orson Scott Card să-și încheie lunga poveste a lui Ender ecranizat, pe care o botezăm Cum o scot la capăt ?

[Blade Runner] nu e escapism, ci un suprarealism atât de dur, detaliat, autentic și convingător, încât după ce-am văzut parte din film, ‹‹realitatea›› mea cotidiană mi se pare lipsită de culoare. Împreună ați dat naștere unei noi forme de expresie grafică și artistică, nemaiîntâlnită până acum. Cred că Blade Runner va revoluționa concepția noastră despre ce înseamnă SF și, chiar mai important, despre ceea ce poate să devină. […]

Cât despre rolul meu în producția Blade Runner, nu pot să spun decât că n-aș fi crezut vreodată că un roman de-al meu, sau un set de idei personale ar putea fi extinse la asemenea proporții uluitoare. Viața mea și munca mea de scriitor se justifică prin Blade Runner și sunt întregite de Blade Runner.”

© Alexandru Maniu

Latest posts by Alexandru Maniu (see all)