Greg Bear_Eon„Eon”

Eon” şi continuarea sa „Eternity” (Eternitate) reunesc spontan cele mai multe teme ale science fiction-ului, de la cele inspirate direct de știință până la viziunile cele mai fanteziste astfel încât Greg Bear se alătură spiritului marii operei spaţiale mitice din anii treizeci și patruzeci de ani ai secolului XX, á la Doc Smith pentru cunoscători.

O tehnologie dezlănţuită serveşte descrierii unor societăţi diferite care nu sunt lipsite de un ocazional accent cyberpunk. Dar acestor teme li se adăuga o altă dimensiune, mai neașteptată, aceea a ucroniei, care este introdusă subtil şi treptat.

Într-adevăr, în „Eon” publicat inițial în 1985 în Statele Unite, Greg Bear anticipează un conflict nuclear între Uniunea Sovietică și Statele Unite în 1993. Imaginarul conflict face patru milioane de victime, mai ales în Europa occidentală și Marea Britanie. Aceasta este ceea ce personajele lui Greg Bear numesc „Mica Moarte din 1993”. Am depăşit anul 1993 fără a suporta această catastrofă, şi chiar Uniunea Sovietică a dispărut. Acest conflict limitat dacă îndrăznesc să spun, este un preludiu în roman al  „Marii Morţi” anunţate pentru 2005, cu mai mult de patru miliarde de victime, o altă anticipare greşită.

În plus, analiza politică a situației U.R.S.S.-ului, făcută de Greg Bear probabil în 1983-1984, având în vedere data publicării romanului, este mioapă şi sumară dar global corectă. Declinul tehnologic al Uniunii Sovietice o determină în roman să ezite între a sucomba şi ataca. Știm că, din fericire, U.R.S.S. a renunțat la cel al doilea termen al alternativei.

Aceasta anticipare falsă a autorului american ridică întrebări cu privire la dimensiunea prospectivă a science fiction-ului, şi asupra persistenței interesului genului asupra viitorului chiar și atunci când viziunile sale sunt contrazise de parcursul istoriei.

Aceasta este o întrebare veche datând de la romanele timpurii ale lui H.G.Wells şi studiile sale prospective. Întrebarea a fost profund reînnoită de romanele SF „realiste” ale lui John Brunner, „The Jagged Orbit” (Orbită periculoasă, editura Lucman, 2003), „Stand on Zanzibar” (Zanzibar, editura Nemira, 1995, 2006), „The Shockwave Rider” (Călător pe unda de şoc, editura Domino, 1997)  şi „The Sheep Look Up” (Oile privesc în sus, editura Rao, 1998).

Este interesant de remarcat că publicul a răspuns acestei probleme continuând să citească cu entuziasm texte care aparent şi-au pierdut relevanța. „Douăzeci de mii de leghe sub mări” de Jules Verne are încă cititori, ca şi „Primii oameni în lună” de H.G.Wells. În anumite condiții o intrigă speculativă rămâne interesantă ca şi cum cititorul s-ar putea plasa în condițiile de ignoranță care făceau posibil acel puzzle original. Poate aceasta este una dintre cele mai importante caracteristici ale science fiction-ului.

Pentru că nu este vorba de speculație plecând de la cunoaștere, o extensie dincolo de o cunoaștere pozitivistă, aşa cum se indignează unii oameni de știință ultragiaţi de libertăţile pe care şi le permite SF-ul, şi nici despre schiţarea unui proiect metafizic aşa cum consideră unii filosofi. Este vorba de o problemă ridicată într-un cadru aproape consistent în care autorul dă unul sau mai multe răspunsuri mai degrabă logice în acel context. Verosimilitatea SF-ului este mai mult internă decât contextuală. Dacă cititorul admite existenţa acestei probleme, se va interesa de abordarea şi demersul autorului în expunerea propunerilor de răspuns, mergând până la ignorarea cunoştinţelor anterioare şi până la a admite ceea ce în condiții normale, i-ar fi părut absolut inacceptabil. În cazul unui probleme „simple” precum cea a călătoriei interstelare, întrebarea nu este dacă soluţia propusă de autor îndeplinește sau nu condiţiile limitărilor relativiste nici cum prozatorul le fentează, nici de a accepta faptul că o călătorie interstelară este posibilă fără aţi bate capul prea mult despre modalităţile prin care aceasta este posibilă și explorarea prezumtivelor consecințe, ceea ce este cel mai adesea  definiția SF-ului, ci de a vedea care este mizanscena, dramaturgia, stilul pe care îl va adopta autorul pentru a-i fi acceptată soluția. Romanele interplanetare dintre cele două războaie mondiale, de exemplu, nu ne mai suscită interesul decât din punct de vedere istoric, pentru că descriu procese şi tehnologii cu care suntem acum obişnuiti, precum racheta și adevăruri sau erori ştiinţifice sau astronomice, devenite la fel de banale ; dimpotrivă, concepte extravagante precum cavorita din „Primii oameni în Lună” continuă să ne farmece şi să ne stârnească interesul.

La fel se întâmplă și în cazul ucroniei. Nu atât întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon sau Hitler ar fi câștigat, ne interesează. Ceea ce ne interesează este modul în care autorul îşi pune în scenă universul lui alternativ, modul în care ne surprinde, ne sperie, ne seduce. În acest mod science fiction-ul se apropie şi se distanţează în acelaşi timp de restul literaturii. Pe de o parte, interesul publicului depinde de un foarte personal stil și nu atât de mult de veracitatea științifică sau pertinenţa prospectivă a textului, chiar dacă în fundal, prin reflexivitate aceste caracteristici capătă un soi de perenitate. Prin stil, înţegem în mod evident nu numai scriitura, ci de asemenea, regimul general al ficțiunii.

Dar este clar în același timp că acest stil care privește abaterea de la istorie ca în cazul folosit ca pretext sau al comparației cu verosimilitatea factuală (foarte local științifică) este de cu totul un alt ordin decât ceea ce este desemnat, prin urmare așa ceva se întâmplă nu numai în mainstream, dar, de asemenea, în genuri specializate precum naraţiunea poliţistă, westernurile, fantasticul, fantasy-ul.

Nu vom căuta evident să definim ceea ce constituie un astfel de stil, limitându-ne pur și simplu să subliniem că asta ţine de un domeniu vast de cercetare, foarte puțin studiat. Mă mulţumesc să sugerez pur și simplu că, în mainstream și în cadrul genurilor specializate cu excepţia science fiction-ului, stilul se exercită în general, în interiorul unui spațiu al constrângerilor definit printr-o operă fondatoare şi epigonii acesteia.

Cititorul ar admite cu greu că Albertina a căzut de pe planeta Marte și că moare din cauza densităţii atmosferei, și că ucigașul din camera încuiată are de fapt, puterea de a trece prin ziduri. Aşa ceva nu face decât să releveze convențiile genurilor în cauză prin ceea ce fizicienii numesc contrafactualitate și care în aceste cazuri, n-ar putea fi decât un fel neruşinat de improbabilitate. Science fiction-ul în schimb foloseşte în mod constant o contractualitate provizorie, prin jocul limbajului și prin raționament. Întotdeauna în afara convențiilor sale se întâmplă ceva interesant în operele sale caracteristice, iar convențiile sunt mereu mobile. Acesta este, probabil, motivul pentru care această specie literară, ca şi poezia de altfel, nu suportă definirea.

Un aspect interesant în această abordare este că se poate conecta mai bine unor opere al căror soclu ştiințific este evident, precum unele romane și nuvele de Arthur C. Clarke, dar şi în cazul altora în care această bază este aproape inexistentă, precum cele mai multe romane de A.E. van Vogt și Philip K. Dick. Acestea împărtășesc un stil care este în sine un joc despre regulile existenței. Acest joc ţine de speculația intelectuală, care este unul dintre punctele de origine ale gândirii științifice, exact contrariul speculațiilor mitologice și teologice.

„Eon” mi se pare, în orice caz, un exemplu deosebit de fascinant al acestui tip de joc. Stilul special al lui Greg Bear îl determină pe cititor să accepte ca fiind justificat, ca fiind verosimil, fiecare pas, fiecare buclă narativă, fiecare pagină, atât timp cât acceptă convențiile science fiction-ului. Și totuși, dacă am încerca să rezumăm acțiunea, aceasta ar părea ca o ţesătură neverosimilă de afirmații inacceptabile printre care şi ipoteza unui război termonuclear între sovieticii dispăruţi şi americani, care deși contrazisă de istorie, pare încă o conjectură realistă. Unii ar considera asta un argument pentru a respinge cartea. Alții, inclusiv eu, cred că trebuie să fii un autor cu adevărat talentat pentru a-ţi duce cititorul până la capătul lumii. Şi chiar mai departe…

Greg bear_Eternitate„Eternitate” (Eternity)

Una dintre cele mai uimitoare idei ale science fiction-ului este fără îndoială, aceea a universurilor paralele. La început acest concept avea un fundament la fel de puțin științific precum călătoria în timp din care se deduce de fapt ca o consecinţă a posibilităţii modificării istoriei. Fiecare explorator al timpului, modificându-şi trecutul dă naștere unei alte succesiuni de evenimente diferite de cea care a condus la călătoria sa. Noua istorie nu anulează și nu înlocuiește vechiul parcurs, ci constituie o ramificaţie. Dar această idee provine de asemenea din conceptul de ucronie, adică evocarea unor posibile traiectorii ale istoriei, care n-au avut loc din punctul nostru de vedere, concepție care antrenează ea însăși conjectura coexistenței tuturor acestor variații într-o arborescenţă infinită. Este greu de spus cine a avut primul ideea ucroniei, deoarece nu există o cercetare istorică serioasă a acestui subiect, dar tema este probabil foarte veche.

Pascal o evocă printr-o aluzie la efectele modificării lungimii nasului Cleopatrei. Un dublu exemplu remarcabil este dată de naraţiunea „Napoléon apocryphe” (1836) de Louis Geoffroy şi de scurtul şi pe bună dreptate celebrul text „Comme quoi Napoléon n’a jamais existé” (1827) de J.-B. Pérès. (1).

Tema universurilor paralele a fost bine ilustrată de un roman de Fredric Brown, „What Mad Universe”, de un altul de Clifford D. Simak, „Ring Around the Sun” și, mai recent, de către Robert Reed în „Down the Bright Way”.  

Iar istorii alternative au fost exploatate într-o multitudine de povestiri și romane, cele mai cunoscute fiind fără îndoială, „The Man fom the High Castle” (Omul din castelul înalt, editura Nemira, 1995, 2006, 2013) de Philip K. Dick și „Iron Dream” (Vis de fier, editura Nemira, 1994) de Norman Spinrad.

Eternity” (Eternitate) îmbină în mod fericit cele două teme. În infinitatea universurilor paralele, în mod necesar sunt unele care corespund unor altor parcursuri ale istoriei pe care o cunoaştem. Şi personajele din „Eon” se pot aştepta să găsească un univers în care distrugerea omenirii a fost evitată. Într-un fel aceasta este fantasma finală. Această lume nu vă place? Ceva nu a mers bine în istoria mare sau în istoria dumneavoastră personală ? Aruncaţi o privire în catalogul nostru ! Vă oferim destinul ideal.

Lucrul cel mai curios este că această ipoteză creată de filosofi și apoi preluată de scriitorii de science fiction pentru a satisface nevoile de coerență și de simetrie, a obținut în cele din urmă un fel de validare științifică.

În 1957, fizicianul Hugh Everett III, a propus o interpretare a colapsului undei de probabilitate în fizica cuantică, care a acoperit exact ideea universurilor paralele. El a afirmat că ori de câte ori o măsurătoare este efectuată într-un sistem caracterizat prin incertitudine cuantică, se obține un rezultat în universul nostru, dar fiecare dintre celelalte rezultate posibile dau naștere unor altor universuri. Putem considera că fiecare decizie corespunde unei măsurători iar universul nu încetează să dea naștere unor noi ramificaţii.Acesta un foarte rar exemplu de teorie imaginată de scriitori, fără vreun fundament în cunoaşterea ştiinţifică şi care a fost preluată apoi de către fizicieni în speculaţiile lor. Îmi este imposibil să afirm dacă Everett a fost un pasionat de science fiction, dar aşa nu este deloc neverosimil. Din pacate pentru amatorii unui destin mai bun, starea actuală a teoriei, perfecționată ulterior de către De Witt și Wheeler, indică de asemenea, faptul că nu există vreo comunicare și, prin urmare, nu este posibilă nicio trecere între acestea universuri paralele dar divergente. Interpretarea universurilor multiple (many worlds interpretation) este pe deplin compatibilă cu formalismul mecanicii cuantice, dar se pare că nu poate fi validată şi nici exploatată. Pentru moment.

Un motiv să-l urmăm pe Greg Bear în extrapolările sale îndrăznețe, un autor care jonglează cu universurile şi lumile ca un Demiurg dezlănţuit și pentru care orice este posibil.

© Gerard Klein

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi publicarea textului în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulţumim.

http://www.quarante-deux.org/archives/klein/prefaces/lp27162.html

http://www.quarante-deux.org/archives/klein/prefaces/lp27164.html

Eon” – Greg Bear, traducere de Ana-Veronica Mircea, colecția Epsilon coordonată de Mihai-Dan Pavelescu, editura Trei, 2013

„Eternitate” (Eternity) – Greg Bear, traducere de Eugen Dănilă, colecția Nautilus, editura Nemira, 1995