– Aduce-ţi-l pe eretic, ordonă Inchizitorul Special al Sanctităţii Sale, Papa Attila al III-lea, aranjându-şi masca de catifea neagră pe chipul sever.

Masca îi ascundea perfect trăsăturile şi numai ochii i se vedeau prin două găuri. Erau negri şi-i săgetau până în adâncul sufletului pe cei care se uitau la ei.

Doi armigeri în uniforma gărzilor elveţiene, împodobite pe piept cu o cruce de un roşu învăpăiat într-un oval alb cu galben, stăteau de pază în faţa porţii mari a Sălii de Audieri. Deschiseră uşile grele de stejar şi se dădură la o parte, ca să facă loc unei grupe de patru gărzi conduse de un ofiţer.

În mijlocul lor mergea un prizonier cărunt, în lanţuri, care purta reverenda neagră a preoţilor simpli. Pe piept îi atârna o glugă, tot neagră. Era gluga destinată condamnaţilor la moarte, pe care el refuzase s-o poarte până atunci. Avea în jur de treizeci de ani, dar înainta cu pasul clătinat al unui bătrân. Torturile îndurate în mâinile călăilor Sfintei Inchiziţii îi istoviseră trupul care fusese cândva mlădios şi sprinten. Faţa îi era schimonosită de suferinţă şi brăzdată adânc de oboseală.

– Părintele Ombuda, spuse inchizitorul.

Nu era o întrebare, ci o declarare a identităţii prizonierului. Inchizitorul îndepărtă cu un gest gărzile şi santinele de la uşă. Acestea ieşiră şi traseră după ele poarta masivă, zăvorând-o.

– Eu sunt părintele Ombuda, confirmă prizonierul, ridicându-şi îndrăzneţ capul şi privindu-şi interlocutorul în ochi.

Inchizitorul coborî cele trei trepte ale podiumului pe care stătea aşezat tronul de aur impozant al Arhiepiscopului de Blarion IV. Se apropie de prizonier şi, când ajunse la numai câţiva paşi de el, se plimbă în jurul lui, ca şi cum ar fi vrut să-l examineze.

– Consideri că un aşa-zis eretic e o creatură atât de ciudată? îl întrebă părintele Ombuda cu amărăciune, urmărindu-i paşii din ochi. N-ai văzut destui în meseria ta?

Inchizitorul chicoti, iar buzele, abia ghicite pe sub mască, îi tremurară uşor.

– Văd că tratamentul bunelor Surori de Nazaret nu te-a înmuiat încă, părinte Ombuda.

Prizonierul scutură din umeri. Simpla mişcare fu destulă ca să se clatine pe picioare, în timp ce o grimasă de durere îi strâmbă chipul.

– Suferinţa vine şi pleacă, replică el. Acum e rândul meu să sufăr, dar, înainte de venirea voastră, noi am fost cei care au adus-o pe capul necredincioşilor din lumea aceasta.

Inchizitorul se crispă. Mâinile îi fură cuprinse de un spasm.

– Ceea ce aţi făcut voi cu locuitorii de pe Blarion IV a fost o acţiune criminală, părinte, spuse el, cu vocea schimbată de furie. Navele voastre de pe Albiges au provocat pierderi nenumărate. Aţi omorât oameni şi aţi impus idolatrizarea unui zeu fals şi mincinos celor care trăiau în sfinţenia Credinţei Adevărate. Şi acum îndrăzneşti să te lauzi cu asta?

Prizonierul icni ca străpuns cu fierul roşu şi, preţ de-o clipă, păru că se pregăteşte să se năpustească asupra Inchizitorului Special. Dar zornăitul lanţurilor cu care era legat îl trezi la realitate. Nu putea face nimic împotriva adversarului său.

– Christos al meu nu e un zeu fals şi mincinos! ţipă el, Christos al meu e adevăratul Christos, cel dovedit a fi singurul şi adevăratul Christos de toate studiile istorice şi ştiinţifice. Cei de pe Albiges şi-au dedicat forţele căutării Credinţei adevărate! – Vocea îi tremura de furie, iar ochii, înceţoşaţi de suferinţă, păreau că-şi regăsesc strălucirea, scânteia aceea care-i luminase atunci când condusese armata de pe Albiges împotriva planetei Blarion IV în Marele Nor al lui Magellan. – Noi suntem adevăraţii creştini, continuă el, prinzând puteri. Noi, cei ce apărăm Credinţa adevărată, pentru care suntem gata să murim.

– Şi să-i omorâţi şi pe alţii, îl completă calm Inchizitorul Special.

– Şi să-i omorâm şi pe alţii, da! strigă părintele Ombuda, cu o urmă de ironie în glas, adăugă: Şi tu ce-ai făcut, inchizitorule? Ai venit aici de pe Pământ şi te-ai luptat cu noi. Foarte probabil, după ce i-ai distrus pe locuitorii de pe Albiges.

– Albiges era deja distrusă, preciză inchizitorul. În vocea lui se auzea un ton nedefinit, pe care prizonierul nu-l sesiză. Roma nu putea privi cu indiferenţă masacrarea celor mai evlavioşi credincioşi ai ei.

– Tentaculele Romei nu se mai întind dincolo de galaxie, ca în trecut, spuse părintele Ombuda. Imperiul ei e deja pe cale de fărâmiţare, pentru că un imperiu înălţat pe minciuni nu poate dura la nesfârşit. Poţi distruge Albiges, dar se vor ridica alte centre religioase, pe lumi ascunse, îndepărtate. Iar într-o zi, Adevărata Credinţă se va răspândi în univers ca un val nestăvilit, măturându-i pe toţi necredincioşii, şi nu se va opri nici în faţa zidurilor străvechi ale Romei!

– Ce iluzii te amăgesc, prietene! exclamă inchizitorul, pe un ton deosebit de milos şi de trist. – Se apropie de prizonier şi-l prinse de braţ. – Priveşte! îi porunci, arătându-i tavanul pictat al sălii uriaşe. Priveşte! repetă cu asprime.

Părintele Ombuda înălţă ochii pentru a urmări degetul inchizitorului, dar se legănă din cauza efortului şi s-ar fi prăbuşit, dacă nu l-ar fi susţinut braţul puternic al celuilalt.

– Minciuni, absurdităţi respinse şi de ştiinţă, şi de istorie, se bâlbâi prizonierul, ridicându-şi încheieturile prinse în lanţuri şi ştergându-se pe frunte, ca pentru a alunga o viziune de coşmar.

Inchizitorul se îndepărtă de el cu câţiva paşi şi apucă unul din numeroasele taburete aliniate de-a lungul zidului sălii; cu o mişcare hotărâtă din încheietură, îl aruncă spre prizonier. Taburetul alunecă pe mozaicul podelei, care închipuia o cruce imensă, şi se opri chiar în faţa ereticului.

– Stai jos, părinte Ombuda, îi porunci prizonierului. Văzând că acesta ezită, îi strigă cu glas aspru: am spus să stai jos, părinte! Nu sunt obişnuit să-mi repet ordinele!

Părintele Ombuda se prăbuşi pe taburet cu un geamăt.

– Îmi aminteşti de Venerabilul Maestru de pe Albiges, îi spuse. Acelaşi ton poruncitor. Aceeaşi asprime…

Inchizitorul strânse din buze. Se arătă foarte jignit de cuvintele ereticului.

– Ţi-am spus să te aşezi, părinte Ombuda, nu să faci o comparaţie prostească şi insultătoare. Şi ţi-am spus să te aşezi pentru că am vrut să-ţi arăt ceva.

Părintele Ombuda se foi uşor pe taburet, zornăind din lanţuri.

– Foarte adevărat. Îmi arătai ceva.

– Întocmai. Priveşte aici sus. – Inchizitorul arătă spre rozeta centrală din Sala de Audieri a Episcopiei de Mediora, capitala planetei Blarion IV. – Uită-te la Christosul acela, vorbi el, cu vocea gâtuită de emoţie. Un Christos sângerând, înţepat pe o cruce care era semnul infamiei. Dumnezeul-Om, care a îndurat mai mult decât e omeneşte posibil, pentru a ne răscumpăra păcatele. Şi voi, cei de pe Albiges, ce ne oferiţi? Un Christos bionic, un robot creat de o altă rasă, venită de pe o nebuloasă extragalactică neidentificată, al cărei scop nu era altul decât să unească Pământul primitiv de altădată cu forţa unei religii artificiale. Credinţa ta nu-i doar erezie, e blasfemie curată!

Părintele Ombuda sări în picioare şi-l străpunse pe inchizitor din priviri.

– Dar tu ai citit cărţile noastre? Ai studiat problema în profunzime? Ani la rând am strâns toate cunoştinţele disponibile din toate părţile cunoscute ale universului, ca să lămurim cine a fost cu adevărat Christos cel care a venit pe Pământ. Emisarii noştri au fost trimişi în fiecare colţ de galaxie şi în Norul lui Magellan. Ne-au trimis cărţi, benzi, discuri, impulsuri luminoase, toate tipurile de dovezi din toate epocile, iar calculatorul nostru le-a prelucrat şi a elaborat un studiu complet şi demn de încredere.

Se opri să-şi tragă răsuflarea, apoi continuă:

– Nu, inchizitorule, nu încape îndoială. Acel Christos care a coborât pe Pământ cu milenii în urmă şi a fost crucificat pe Golgota n-a fost altceva decât un robot. Un robot trimis de rase extragalactice superioare, care voiau să-şi impună religia pe Pământ cu mare pompă, pentru că strădaniile ideologice şi teologice anterioare eşuaseră lamentabil. Era nevoie de un catalizator, iar catalizatorul a fost Christos Robotul!

– Acum mai lipseşte să spui că avem aceeaşi credinţă, i se adresă inchizitorul cu dispreţ. – Patrula prin sală, ecoul paşii răsunând în spatele lui. – De fapt, cu excepţia unor detalii mărunte, cum e un Christos care n-a existat şi o Fecioară Maria de care n-a auzit nimeni, cele două sunt la fel.

Ochii părintelui Ombuda sclipiră iarăşi a ameninţare. Ereticul lovi cu piciorul taburetul pe care-şi odihnise trupul torturat.

– Ironia ta e deplasată, inchizitorule. Când te vei întoarce la Roma, du mesajul meu Papei Attila al III-lea. Nu-i departe ziua când Adevărul va triumfa peste Biserica Romei şi atunci marele ei imperiu se va fărâmiţa, aşa cum s-au fărâmiţat toate fostele imperii de pe Pământ şi din galaxie înaintea lui!

Inchizitorul îşi recâştigase stăpânirea de sine şi se întoarse încet pe podium. Urcă cele trei trepte şi se aşeză pe tronul de aur, simbolul Arhiepiscopului de pe Blarion IV, ucis de mulţimea furioasă de pe Albiges.

– S-a terminat interviul? întrebă ereticul ironic, privindu-l sfidător.

Inchizitorul nu răspunse. Apăsă un buton de pe braţul tronului şi vorbi în microfonul invizibil:

– Veniţi să luaţi prizonierul şi să-l duceţi înapoi în celulele Episcopiei.

 

* * *

 

După plecarea ereticului, Inchizitorul rămase singur în sală, cu cotul proptit de braţul tronului de aur. Privi în gol, departe, dincolo de Blarion, la imaginea înspăimântătoare a unei lumi cuprinse de flăcări, pe care navele spaţiale ale Sfântului Scaun o transformaseră într-un vulcan care-şi scuipă lava ucigaşă.

Moarte şi distrugere. Oare chiar fuseseră necesare? se întrebă.

Înainte de a-şi răspunde, intră un căpitan al gărzii elveţiene.

– Sunteţi aşteptat în Sala Operaţiunilor, domnule inchizitor. E ora şedinţei.

Inchizitorul îl urmă în tăcere. Când intră în Sala Operaţiunilor, toţi comandanţii navelor spaţiale care luaseră parte la expediţia punitivă stăteau în picioare în jurul mesei lunguieţe. Abia după ce se aşeză inchizitorul la masa principală luară loc şi ei. Inchizitorul le privi îndelung chipurile cu expresii ferme, chipuri învăţate cu legile dure ale războiului, chipuri de dominicani gata să înfrunte orice provocare pentru a impune legea Crucii.

Amiralul Fau Majok, comandantul Sfintei Flote, urma să vorbească cel dintâi. Era un antarian cu piele roşie, dură, şi păr verde. Inchizitorul avusese ocazia să-i aprecieze abilităţile de câteva ori în trecut.

– Ereticii au fost zdrobiţi, domnule inchizitor, spuse Amiralul, pronunţând cuvintele cu şuieratul caracteristic unei reptile veninoase. Am zdrobit şi rezistenţa cetăţii Klaufir, ultimul avanpost al celor de pe Albiges. Acum, Blarion IV este în mâinile noastre.

Se opri şi aşteptă încuviinţarea tăcută a inchizitorului, însă acesta nu-i răspunse imediat. Stătea din nou cu privirea pierdută în bezna spaţiului, la lumea care încă fumega. Liniştea din încăpere deveni aproape insuportabilă, dar nimeni nu îndrăzni s-o spargă. Doi dintre ofiţeri se priviră întrebători, neştiind ce să facă.

După un timp, inchizitorul păru să se trezească la realitate şi întoarse capul către amiral.

– Mulţumesc, amiral Majok. Aţi acţionat cât se poate de lăudabil, domnilor. Nu numai că aţi distrus cuibul de vipere care a infestat planeta Albiges, dar aţi înfrânt cu pricepere rezistenţa ereticilor care cuceriseră Blarion IV. Partea militară a misiunii noastre s-a încheiat, continuă el, după o mică pauză. Îi voi informa pe Sfântul Părinte că expediţia noastră a reuşit. Dar mai e un lucru de îndeplinit, partea cea mai neplăcută a misiunii, dar cea mai necesară.

– Suntem la dispoziţia dumneavoastră, spuse amiralul Fau Majok. Vom duce la îndeplinire orice ordonaţi.

Inchizitorul se uită pe rând la feţele comandanţilor, ca să fie sigur că nu se vor opune ordinului pe care urma să-l dea. Câţiva dintre ei se foiră stingheriţi sub căutătura sfredelitoare a ochilor de sub masca neagră, însă nimeni nu scoase un cuvânt.

– Ordinele Sfântului Părinte sunt clare, anunţă inchizitorul, categoric. Aceşti oameni, aceşti eretici, aceşti indivizi de pe Albiges au îndrăznit să sfideze puterea Bisericii la scară cosmică, cu o aroganţă nemaiîntâlnită. Nu numai că au adus sămânţa diavolească a ereziei în această lume, care a respectat decretele Sfintei Biserici Romane, dar au şi îndrăznit să întoarcă armele împotriva celor mai fideli catolici, supuşii cei mai dragi Sfântului Părinte.

– Au distrus, mutilat şi ucis, pentru a-şi impune credinţa falsă, interveni amiralul.

Ceilalţi comandanţi nu rostiră o vorbă în faţa gestului nechibzuit, dar inchizitorul nu păru să dea atenţie încălcării protocolului. Duse mâna într-unul din buzunarele reverendei albe, cu crucea roşie pe piept, şi scoase o bucată de hârtie.

– Iată hipergrama trimisă de Sfântul Părinte în ziua când am ajuns pe Blarion IV. Era codificată şi am fost autorizat să v-o citesc numai după victorie.

Inchizitorul desfăşură hârtia în faţa lui. Ştia textul pe de rost. Îl citise de nenumărate ori în ultimele zile, dar acum îl reluă rar, cu glas tare, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară şi se temea să nu scape un cuvânt.

– „Sângele martirilor de pe Blarion IV îi va mânji pe cei care l-au vărsat. Fie ca sângele şi suferinţa ereticilor să compenseze sacrilegiul comis de armele lor împotriva lui Blarion IV, acest pământ atât de drag inimii noastre părinteşti.”

O linişte de gheaţă se lăsă în încăpere. Pedeapsa avea să fie grea, cea mai grea dintre toate. Câţi ani de zile se aplicase ea numeroaselor secte de eretici apărute neîncetat în galaxie? Nimeni nu putea spune, însă toţi ştiau că nu mai fusese dată de secole întregi. Totuşi, adevărul era că nici o altă sectă nu mai avusese curajul să sfideze Sfântul Scaun într-o perioadă atât de grea pentru echilibrul interstelar, cugetă inchizitorul.

Privi feţele încordate ale ofiţerilor speriaţi parcă de răspunderea care le apăsa umerii.

– Asta înseamnă crucificare, spuse amiralul, cu glas înfiorat.

Ceilalţi ofiţeri nu mai îndrăzneau nici să respire. Se holbau la inchizitorul care împătura mesajul de la Roma cu gesturi ferme.

– Crucificare, confirmă acesta sec, înclinând din capul său cărunt. Execuţia va fi transmisă prin hiperviziune, în toate lumile în care putem ajunge. Celelalte vor primi o înregistrare. Toţi oamenii trebuie să înţeleagă că răbdarea Sfântului Părinte nu mai poate fi pusă la încercare de aroganţa ereticilor. Niciunui cetăţean al Sfintei Galaxii Romane nu i se va permite să uite ziua aceea, iar ceea ce se va întâmpla pe Blarion IV va fi un avertisment pentru generaţiilor viitoare.

Tăcere. Amiralul îi făcu semn comandantului Vasco Bejo, şeful serviciilor speciale, că poate vorbi.

– Există şi instrucţiuni speciale, domnule inchizitor? întrebă acesta pe ton reverenţios. Aveţi preferinţe în ceea ce priveşte organizarea sau ne daţi mână liberă?

Inchizitorul se uită la el şi se gândi pe îndelete. Îl cunoştea bine pe comandantul Bejo. Era un tânăr foarte talentat; te puteai baza pe el, în ciuda siluetei sale micşorate şi-a aspectului său de pasăre de pradă, care te făcea să te cutremuri privindu-l.

– O singură instrucţiune, comandant Bejo, îi răspunse inchizitorul. Crucile vor fi plantate de ambele părţi ale bulevardului care duce la Bazilica Purificării. Pentru acest eveniment, se vor tăia toate crengile copacilor, iar trunchiurile vor fi folosite pe post de cruci. Sunt trei sute de copaci, destui pentru prizonierii cei mai importanţi. Pedeapsa celorlalţi eretici se va stabili mai târziu.

Amiralul Fau Majok interveni:

– Vă informez respectuos că nu avem decât cinci sute de prizonieri. Ceilalţi  eretici au fost ucişi în bătălie. Ar fi mai uşor să construim crucile lipsă…

– Nu! tună inchizitorul. Trei sute de copaci avem, trei sute de prizonieri vor fi crucificaţi. Numărul lor e suficient pentru o pedeapsă exemplară, pe care istoria nu o va uita. Nu văd de ce să sufere oamenii mai mult decât e necesar. Fapta noastră va fi un exemplu, nu o răzbunare.

Amiralul nu răspunse. Se simţi jignit de mustrare, dar nu o arătă. Ceilalţi ofiţeri nu obiectară. N-ar fi avut curajul.

– În ceea ce priveşte organizarea, spuse inchizitorul cu o umbră de zâmbet pe sub mască, te las pe tine să te ocupi de ea, comandant Bejo. Ştiu că pot conta pe priceperea ta.

 

* * *

 

Cu trei zile înainte de execuţia colectivă, părintele Ombuda fu adus din nou în faţa Inchizitorului Special şi, ca prima oară, lăsat singur cu el în Sala Audierilor din Arhiepiscopie. Între timp, nu mai fusese torturat şi părea să fi prins puteri. Totuşi, se clătină când inchizitorul coborî treptele podiumului şi se apropie de el.

– Ţi-e teamă? îl întrebă inchizitorul blând.

Părintele Ombuda îi aruncă o privire dispreţuitoare.

– Nu pentru mine mi-e teamă. Mă gândesc la câte vor îndura discipolii mei din cauza ta. Nu-ţi ajunge că te răzbuni pedepsindu-mă pe mine, conducătorul aşa-zişilor eretici?

Inchizitorul scutură din cap.

– Nu caut să mă răzbun. Nu vreau decât să pun capăt ereziilor din Sfânta Galaxie Romană, iar pentru aceasta e necesar ca oamenii care trăiesc sub cei zece mii de sori să vadă execuţia colectivă.

– Dar ce fel de om eşti, să-i condamni pe alţii la aşa o moarte cumplită? Spui că noi am torturat, dar nu-i adevărat. Da, în bătălie i-am ucis pe cei consideraţi eretici, dar de torturat, n-am torturat niciodată.

– Eşti sigur? îl întrebă inchizitorul, pe un ton rece.

Părintelui Ombuda îi pieri siguranţa de sine.

– Cel puţin nu la ordinul meu. Dacă cineva nu mi-a dat ascultare…

Se lăsă liniştea în sala cea mare. Soarele de pe Blarion IV apunea în a treia după-amiază dinainte de execuţie, iar umbrele înserării se furişau din unghere ca nişte vipere negre.

– Ordinele, întotdeauna ordinele… Cuvintele se scurg precum apa…

Se apropiase mai mult de prizonier şi rămase în faţa lui, de parcă ar fi vrut să-i mai spună ceva, însă părintele Ombuda îşi ridică mâinile prinse în lanţuri şi-i smulse masca. O rază rătăcită lumină trăsăturile inchizitorului, iar dintre buzele crăpate ale prizonierului scăpă un ţipăt înăbuşit.

– Venerabile Maestre!

Inchizitorul înlemnise. Chipul său tras, de ascet, era încordat şi trăda o durere lăuntrică. În ochii lui se citea o tristeţe nemărginită.

Părintele Ombuda căzu în genunchi în faţa lui.

– Venerabile Maestre, nu înţeleg. Dumneavoastră… Spuneţi-mi ce se întâmplă. Nu mai înţeleg nimic…

Inchizitorul se aplecă spre discipolul său şi-l ridică în picioare, îmbrăţişându-l. Îi vorbi cu glas încărcat de suferinţă:

– Părinte Ombuda, ai fost amăgit. Albiges a fost o înşelăciune. Erezia ta a fost creată artificial. Emisarii tăi din univers au fost, şi ei, înşelaţi, şi au trimis rapoarte neadevărate, pentru ca tu să-ţi creezi o falsă erezie. Biserica Romei te-a ajutat în secret ani la rând, pentru ca într-o zi să te revolţi şi să porneşti război împotriva ei. Iar eu, Venerabilul Maestru Moar Januzy, sunt adevăratul vinovat, pentru că eu, cu învăţăturile mele, te-am încurajat să-ţi îndrepţi atacul împotriva inimii Bisericii însăşi.

– Totul a fost o minciună…, bolborosi părintele Ombuda, cu ochii plini de groază. A fost o înşelăciune… dusă la capăt încetul cu încetul şi artificial, pentru a ne întoarce pe noi împotriva Bisericii… împotriva lui Blarion IV… Dar de ce, de ce, Venerabile Maestre, de ce aţi acceptat acest rol infam?

Inchizitorul îl duse pe bătrânul său discipol lângă un taburet şi-i ceru să se aşeze. Apoi stătu în faţa lui, încrucişându-şi braţele la piept.

– Am făcut-o pentru măreţia Bisericii, răspunse el, cu voce răguşită. Pentru că aceasta a fost dorinţa Sfântului Părinte. Credinţa a început să pălească printre lumi şi stele şi numai sângele de martir o putea readuce la viaţă. Amorţeala religioasă nu se cuvine să domine, deci trebuia trezită conştiinţa oamenilor. Ei sunt înclinaţi să uite Adevărata Credinţă când e pace în univers. Ereziile ocazionale n-au fost suficiente pentru a le alunga apatia din suflete. Era necesar un exemplu şocant, unul atât de neruşinat, încât să atragă după sine o pedeapsă de neuitat.

– Şi Sfântul Părinte ne-a ales pe noi, constată părintele Ombuda cu amărăciune. Câţi oameni ar fi putut fi scutiţi de suferinţă… Câtă durere fără rost…

– Nu fără rost, părinte Ombuda! exclamă inchizitorul. Gândeşte-te la ce s-a realizat. Suferinţa ta va răscumpăra păcatul apatiei care s-a infiltrat în univers. Vei retrăi moartea Domnului nostru, iar exemplul tău va cânta gloria Lui cu glas şi mai răsunător!

– Căile Domnului! murmură părintele Ombuda. Cred… cred că alegerea dumneavoastră a fost greşită, dar… dacă e necesar să redăm viaţă Credinţei, atunci vom accepta martiriul cu bucurie…

Inchizitorul îl prinse de umeri.

– Părinte Ombuda, asta speram să aud de la tine. Slava Domnului e mai importantă decât viaţa noa…

Părintele Ombuda i se prăbuşi în braţe.

Mort?

Inchizitorul se aplecă deasupra lui. Inima părintelui încetase să bată. De emoţie, îşi zise inchizitorul. Nu rezistase revelaţiei, după tortura îndurată în ultima vreme.

Îi puse mâna pe frunte. Conducătorul ereticilor nu putea rata întâlnirea cu sacrificiul, altfel chiar şi moartea adepţilor lui ar fi inutilă.

Îi desfăcu repede lanţul cu cheia lui universală, îi scoase reverenda simplă şi-l îmbrăcă cu a lui, cea împodobită cu crucea de un roşu aprins. Chipul părintelui Ombuda se relaxase într-o expresie de împăcare, pe care o acoperi cu masca lui de catifea. Aveau amândoi părul cărunt.

Ereticii vor fi crucificaţi alături de conducătorul lor. Nimeni nu va şti că i-a luat altcineva locul. Martirul celor de pe Albiges va avea loc, chiar dacă Inchizitorul Special a murit de atac de cord. Şi, cu toate că n-a fost niciodată de acord cu planurile Sfântului Părinte pentru întărirea credinţei supuşilor săi, nu va da înapoi acum, că trebuia să plătească cu viaţa pentru ea.

Îmbrăcă reverenda părintelui Ombuda şi-şi puse gluga neagră pe care ereticul o refuzase cu atâta dispreţ. Era dreptul lui de condamnat s-o poarte şi nimeni nu i-l va putea lua, nici măcar Surorile de Nazaret, pe ale căror mâini va fi dat, pentru tortură, înainte de execuţie.

Începu să se roage încet: Domine, non sum dignus…

 

© Antonio Bellomi

Titlul original : „Il eretico”

Traducere de Sara Popovici.

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Antonio Bellomi s-a născut în 1945 la Milano, Italia. Este scriitor de SF, editor, traducător, agent literar. Prima sa povestire SF publicată a fost „Un Piano Perfetto” în 1962 în celebra revistă „Oltre il Cielo”. A lansat revistele SF, „Spazio 2.000”, „Il meglio della fantascienza”, „Galaxis”, „Solaris”, „Star Trek”, „Altair”, „Gemini”, colecțiile „I libri di Solaris” și ediția italiană a colecției Perry Rhodan (66 de numere). A publicat povestiri în revistele „Urania”, „Nova Sf”, „Futuro”, „Mystero” și a fost tradus în S.U.A., Franța, Germania, Argentina, Bulgaria, Grecia, Ungaria, China și acum și în România. Romanele sale „L’ultimo domani” (1967) și opera spațială „L’impero dei Mizar” (1991) au fost remarcate și apreciate în Italia.

Latest posts by Antonio Bellomi (see all)