— Dar intrați odată! șuieră către ei bărbatul de dincolo de ușa întredeschisă.

Theo tresări, surprins. Dădu să spună ceva, însă citi teama din ochii soției sale și renunță, așa că nu-și mai încuie mașina, ci înhăță geanta de pe banchetă și se grăbi către bisericuță trăgând-o în spatele său pe Jen.

Gazda trânti ușa și le aruncă o căutătură nemulțumită. Era un bărbat înalt, bine făcut, mai degrabă vânos decât masiv, cu trăsături aspre și privire de piatră. Cu părul scurt de soldat și hainele practice de explorator australian, nici că putea fi mai diferit de intelectualul Theo, înalt și el, dar slab, cu ochelari rotunzi și plete negre, îmbrăcat în pantaloni de stofă și cămașă crem de mătase.

Le făcu un semn imperativ de tăcere, apoi se uitară cu toții prin vitraliile colorate ale porții, ascunși în penumbră. Într-adevăr, intuiția grizonatului se adeveri în câteva clipe: un grup de cinci brotaci apăru din intersecție, orăcăind toți deodată într-o babilonie de neînțeles, în contrast cu sincronizarea mersului lor cadențat, de naziști la paradă. Ca întotdeauna, prezentau un straniu spectacol de haos ordonat: se deplasau câțiva pași în același ritm, precum o multiplicare vizuală a aceleiași creaturi, apoi explodau brusc într-o vălmășeală de alergat nebunesc, țopăit și rostogolit acompaniate de țipete entuziaste; după care reveneau timp de câteva minute la cadență și sporovăit molcom, și tot așa.

Simultan grup și creatură multiplă, cârdul se opri brusc în mijlocul străzii și privi spre biserică, ca un prădător care a adulmecat o posibilă pradă. De peste drum se vedeau mișcând în geamurile caselor umbre ascunse pe după perdele, vecinii înspăimântați dar curioși. Bărbatul solid împinse cuplul din ușă cu un gest ferm, înhăță o cutie decorată cu îngerași aurii și ieși fără o vorbă. Se îndreptă calm spre patrulă cu pași egali, îngenunche în fața lor și le întinse ofranda murmurând ceva care nu se auzi. Cei cinci rămaseră un moment încremeniți și muți, privindu-l cu ochi ficși de bufniță, apoi unul dintre ei răsturnă cutia cu un șut și izbucniră cu toții în hohote ascuțite, alergând în cerc și fluturând din brațe. După un minut de ilaritate care păru infinit se opriră și porniră mai departe de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, trăncănind, și dispărură din vedere.

Grizonatul adună de pe jos dulciurile împrăștiate, le așeză la loc în cutia aurie și se întoarse. O puse tăcut la loc, închise ușa și mormăi spre ei privindu-i drept în ochi precum un polițist:

— Theodore și Jennifer Simmers?

Cei doi dădură aprobator din cap, speriați în egală măsură de pericolul din care tocmai scăpaseră, dar și de duritatea din privirea gazdei.

— Eu sunt Mack ”The Mule” Sigurdson. Aveți plata?

— Desigur, aici, îngăimă Theo trăgând de fermoarul genții.

Scoase un pachețel ascuns într-o cămașă, desfăcu punga cu mâinile tremurânde și i-o întinse:

— Conform listei primite de la intermediar.

Mack scormoni printre obiectele micuțe, zdrăngănindu-le, se lumină la față și spuse pe un ton mai omenesc:

—  Ohoo, dar sunteți bogați! De unde aveți atâtea piese de electronice? Că doar nu se găsesc de cumpărat în supermarket!

— Lucrăm la Universitatea din Pennsylvania. Eu sunt lector de istorie, dar Jen e asistentă la o catedră de tehnologie alimentară, ei încă au destulă aparatură în laboratoare.

— Pennsylvania, da? Deci veniți din partea lui ”Black” Sam?

Soții își aruncară priviri nedumerite, apoi Jen răspunse:

— Nu era ”Buck” Sam?

Catârul rânji:

— Ba da, ați trecut primul test. Când lucrezi ca ghid în ”Expresul de Alabama” nu poți avea încredere în nimeni, oricine poate fi un colaboraționist. Păi și nu v-a fost rușine să furați? Că doar voi ’telectualii aveți valori morale și căcaturi de-astea.

Rușinat, Theo plecă ochii spre gresia gălbuie și răspunse:

— Avem, noi suntem și creștini practicanți pe deasupra. Dar pentru mine viața femeii iubite este mai importantă, iar pentru ea fătul contează mai mult decât o carieră…

— Mda, asta desparte oamenii de oi, mintea proprie mai presus de regulile turmei. Creștinii nu-mi plac în mod deosebit, dar în fond trebuie să ne suportăm doar până în Alabama, asta dacă ajungem cu bine până acolo. În fine, mergeți și faceți cunoștință cu ceilalți și cu Ea. Și nu mă urmăriți, altfel vorbiți cu micul Koch de aici! spuse Mack și flutură un pistol.

Înhăță pachetul și dădu să plece, dar se opri brusc și se apropie de Theo până obrajii li se lipiră:

— Apropo, sper că nu ai și tu vreun micuț din-ăsta, hm?

Profesorașul clătină din cap, dar Catârul îl înhăță și-l pipăi. Mulțumit de rezultat, le arătă cu degetul altarul și urcă pe scara spre cafas cu punga sub braț.

Theo ridică geanta, o luă pe Jen de mână și se îndreptară spre spatele bisericii, unde sub masivul soare cu aripi din lemn aurit se aflau trei persoane, un bărbat supraponderal și două femei. Grasul, un blond zâmbitor îmbrăcat lejer în blugi comozi și-un tricou albastru, se ridică și le întinse mâna:

— V-ați speriat de ghid? Eu zic că e bine că e un dur, ne cresc șansele de supraviețuire.  Roderick Kunze mă numesc, Rudy îmi puteți spune! Fătuca drăgălașă de pe scaun e soția mea Allison, Ally pentru prieteni, și cum o să mergem împreună cu Expresul, suntem chiar mai mult decât amici, aș putea spune!

Roderick râse cald, deschis, apoi îi întinse mâna nevestei ca să o ajute să se ridice de pe scaun. Dacă te uitai cu atenția la tricoul roșu larg, purtat de ea peste un fel de șalvari cărămizii cu imprimeu, puteai ghici deja sarcina. Femeia, o șatenă banală cu părul prins în coadă și la fel de prietenoasă ca și soțul său, îi îmbrățișă, îi pupă pe obraji și zise:

— Bine ați venit, Theo și Jen! Da, am văzut că vă uitați la burtică, noi am fugit exact la timp, cred că în maxim două-trei zile ar fi apărut brotacii să mă salte. Dar ne-a fost greu să ne desprindem de casă, suntem amândoi ingineri și avem un service auto în Harrisburg, iar în secret unul de reparat televizoare, DVD playere și alte electronice interzise. Sau mai bine zis aveam.

O umbră de regret și tristețe îi întunecă fugar privirea, apoi își reveni și le arătă spre cea de-a treia persoană, o asiatică micuță și foarte atrăgătoare, îmbrăcată într-un fel de salopetă neagră mulată, de aceeași culoare cu părul ei prins în două codițe:

— Iar ea este îngerul nostru păzitor, partenera Catârului, Sheena.

Theo se uită lung la femeie pe măsură ce aceasta se ridică și veni spre ei cu pași mărunți studiați, căci îi era extrem de familiară. De unde o cunoștea?

— Din filme, râse ea. Annabel Chan, starleta jumătate japoneză care se mâțâia prin câteva seriale, în realitate 100% chinezoaică din Hong Kong.

— Păi și cum ai ajuns aici din China? Și de ce?

— A, nu, tipa e tot acolo, probabil. Eu sunt o Sheena 22, escortă sintetică programabilă, doar modelată după actriță. Made in U.S. of A., din însoritul L.A.. Puteți să-mi spuneți She, pe scurt, căci stăpânul meu Mack e un om cu vorbe puține, așa că pentru el sunt pur și simplu Ea.

Și un om bogat, nu doar concis, acest Catâr, se gândi Theo, din moment ce întreținerea unei synth nu era doar interzisă de invadatori, dar și groaznic de costisitoare, având în vedere că piesele electronice erau tot mai rare și pe deasupra folosite ca monedă forte în paralel cu dolarii devalorizați.

Ridică privirea spre sculptură.

— Deșteptă idee, ascunderea tocmai într-o biserică de adocosori! Adoratorii Copiilor Soarelui sunt ultimul loc unde orăcăitorii s-ar gândi să caute mișcări de rezistență, nici mie nu mi-a venit să cred când am ajuns la adresă și am văzut turlele cu soarele de aur.

Sheena râse suav, exact la fel ca în sitcomurile unde modelul său juca studente naive sau puștoaice prostuțe:

— Nu e nici o camuflare, Sigurdson chiar e pastor al sectei. Și la început, după marea eclipsă, sau Stingerea Născătoare de Îngeri, cum îi zic ei, a fost pe bune adocosor. Dar apoi au început cu luările și i-au apărut îndoielile. Oare îngerii au nevoie de recruți? Nu apar miraculos? După care au început interzicerile și el s-a frământat și mai tare. Iar când au pornit și uciderile, absurde, fără noimă, imprevizibile, atunci chiar că s-a rupt ceva în el și a decis să acționeze. A fost ofițer înainte, știai? Pe vremea când încă existau armată și poliție.

— Nu, nu aveam de unde să știu. Și tu? Te avea deja?

— A, da, chicoti She, pe când era credincios eram păcatul lui ascuns. Adocosorii nu au probleme cu sexul, chiar îl încurajează, nu ca voi, catolicii, dar au o mare problemă cu synthii.

— Ca să nu mai spunem că ești complet compusă din electronice, deci o comoară pe două picioare. Și noi nu suntem catolici, ci protestanți. Nu că ar mai conta acum.

Atât ea cât și ceilalți trei amuțiră, iar Theo se întoarse și-l văzu pe Mack privindu-l cu atenție.

— Da, e o avere umblătoare, interesant că ăsta e primul lucru pe care l-ai remarcat. O să fiu cu ochii pe tine, băiete, nu-mi prea inspiri încredere.

La drept vorbind era valabilă și reciproca, dar viața lor depindea de ghid, așa că istoricul se abținu să remarce asta și îngăimă umil:

— Nu, nu, sunt un om cinstit, îmi cer scuze pentru gafă!

— Cinstit, necinstit, una peste alta ești un om fără armă, iar eu un bărbat cu mai multe. Să lăsăm prostiile, luați-vă catrafusele și hai să pornim, Cămila ne așteaptă în spate.

Cămila se dovedi a fi o camionetă vișinie, acoperită de un strat gros de noroi și praf. În față aveau loc toți șase, Sheena și Ally lângă Mack, iar Theo, Jen și Rudy pe bancheta de pasageri, în timp ce în spate era suficient spațiu pentru genți lângă o movilă nedefinită acoperită de o folie impermeabilă legată strâns cu niște corzi solide. Catârul porni motorul și zise pe un ton aspru care se voia glumeț:

— Toată lumea la bord, cămila pleacă din Cincinnati, Ohio! Prima stație a Expresului de Alabama: Cynthiana, Kentucky.

Apoi verifică portiera, unde avea prinsă o pușcă de țeava scurtată cu o treime, îi aruncă o privire semnificativă lui Theo și rulară încet până în strada pustie. Oamenii încă aveau mașini și voie să le folosească, dar unde să te duci în afară de servici și cumpărături? Baruri încă funcționau, doar că oamenii nu mai aveau nici un chef de distracție, preferau să se închidă în case, să bea cu prietenii și să se uite pe ascuns la filme vechi pe DVD-uri, din moment ce televiziunile nu mai emiteau și nici internet nu mai exista. Iar la radio singurul post care încă mai se prindea (și se auzea acum pe fundal și în mașină) era cel al BACOS, Biserica Adoratorilor Copiilor Soarelui, unde predicatorii adocosori plini de patos explicau la infinit cu pasiune miracolul stingerii și aprinderii soarelui de către Dumnezeu și trimiterea îngerilor printre noi pentru a pregăti Paradisul. Prin purificarea violentă a prezentului purgatoriu.

*

Camioneta rulă monoton pe șoselele mai mult goale, Catârul fiind concentrat mai degrabă să evite nenumăratele gropi și animalele sălbăticite, tot mai greu de observat pe măsură ce se însera, iar rețeaua de iluminare a orașului nu se mai aprindea decât pe ici, pe colo. Pe laturi casele păreau să alerge, dărăpănate, ascunse de ierburile crescute necontrolat. Prea puțini reușiseră să reziste deprimării generalizate și indolenței care îi urmase, iar când se vedea câte-o locuință îngrijită, aceasta avea de obicei la poartă simbolul soarelui aurit: doar pupătorii în cur ai brotacilor prosperau în acest trist amurg al civilizației, se gândi Theo. Și îl scârbea faptul că era din voința lor, din moment ce așa-zișii îngeri nu numai că nu ceruseră așa ceva, dar nici măcar nu păreau să înțeleagă mare lucru din fenomenul religios, cu excepția faptului că primeau ca ofrande dulciuri pe care le adorau.

Pe trotuare rar vedeau fugar din mers câte-o siluetă de om trecând grăbită, temătoare, privind în toate părțile, în schimb rătăceau mulți câini hoinari, singuri sau în haite. Orășenii depresivi, tot mai lipsiți de orice chef de viață sau scop de a trăi după înăsprirea treptată a regimului brotacilor, renunțaseră în număr mare la animalele de casă. Iar spre deosebire de pisici dulăii prosperaseră în orașul degradat, lipsit evident de hingheri sau alte servicii ale primăriei. Cât despre invadatori, aceștia tolerau în general patrupedele canine și, în stilul lor imprevizibil, uneori se jucau încântați cu ele, alteori se amuzau crud să le vâneze cu sadism.

La fel cum făceau uneori din senin și cu trecătorii umani: te trezeai că te privesc fix, apoi simțeai cum ți se smulg bucăți de piele, păr, degete, ochi sau urechi. Puteai fugi, asta chiar îi distra mai tare, dar apoi îți apăreau miraculos în față, de parcă ar fi sărit prin spațiu sau timp, sau ambele, iar joaca de-abia începea. Pentru ei, era exact așa cum fusese întotdeauna pentru copiii care prind o muscă sau un gândăcel și-i rup încet câte o aripă, o antenă sau picioruș. Doar cu victime mai mari.

Istoricul se cutremură când îi trecură prin minte imaginile unor astfel de scene pe care le văzuse (era un lucru obișnuit să găsești bucăți de oameni pe stradă, prin case sau la muncă) și se întoarse spre Jen, hotărât să-și distragă atenția. Soția sa dormea însă, așa că șopti către Rudy:

— Voi ce ați ales, Refugiul sau Ferma?

Blondul corpolent se foi nițel ca să se întoarcă de la geam spre el și răspunse zâmbind:

— Ferma. Și eu și Ally suntem optimiști din fire, vrem să încercăm. Voi la fel, nu? Că doar sunteți credincioși.

Theo pufni și se strâmbă:

— Tocmai. Ce se întâmplă e o abominație a Diavolului, nu lucrarea Domnului cum zic adocosorii, și nu trebuie susținută. Eu clar aleg Refugiul. Cu Jen ce să zic… ea se mai gândește. Ca orice gravidă e irațională, nu gândește clar, de-aia e treaba mea să o apăr de propriile ei alegeri greșite. Și-n fond, au avut vreun caz încheiat cu succes, acolo la Fermă?

Grăsunul privi trist pe geam spre întunecimea pustietății prin care goneau, apoi strânse din umeri și recunoscu:

— Nu, niciodată. Dar de ce să nu sperăm? Poate fiul meu va fi primul. Iar dacă nu, oricum am câștiga trei-patru ani alături de el înainte să fie prea târziu și să trebuiască să…să….

— Să fie omorât ca un câine turbat înainte de a vă ucide el pe toți. Și-atunci nu mai bine faci asta încă de la naștere? Cât sunt eu de creștin, dacă s-ar putea face avorturi fără a fi percepute imediat de brotaci prin simțurile lor demonice, aș fi pus-o pe Jen să-l lepede. Să o lepede de fapt, că se pare că e fetiță.

Rudy nu răspunse nimic, doar îl privi ciudat. Enervat, Theodore adăugă:

— Și când, căci e o chestiune de când nu de dacă, deci când la Fermă veți lăsa garda jos și nu vă veți mișca destul de repede, ei o să vă găsească și o să vă măcelărească pe toți, părinții vinovați și restul de acolo. Eu prefer siguranța Refugiului, unde nu acceptă nici un risc și îi elimină la naștere.

Privi scurt spre Jen, adormită, și o mângâie pe creștet.

— Îmi iubesc soția și am jurat în fața Domnului că o voi apăra de tot. Nu doar de brotaci, sau criminali, sau câini, dar și de copilul pe care îl poartă și îi aduce dispariția sigură. Și de ea însăși, dacă e nevoie.

Rudy privi și el cu afecțiune spre Ally, care moțăia pe scaunul din fața sa.

— Și eu îmi ador nevasta, amice, dar nu consider că vreun zeu, care la cât de prost merge treaba este evident nu există, mi-a dat mie prerogativa să gândesc în locul ei. Ăsta e dreptul ei de om și iubirea înseamnă să accept consecințele deciziilor sale, fie că le aprob sau nu, și să îi împărtășesc soarta. Așa că noi vom merge la Fermă și-i vom da copilului șansa la o încercare. Iar când va fi timpul, o să-l omor eu cu mâna mea și asta e.

Theo nu-i mai răspunse, căci îi era clar că vorbea cu un suflet pierdut, fără busolă morală. Prefera să admire cerul: luna strălucea plină, parcă mai luminoasă decât înainte de întreruperea și repornirea soarelui, iar pe deasupra lor trecea sclipind o luminiță: vreun satelit rămas acum rătăcitor fără scop, abandonat de tristele creaturi care-i fuseseră cândva stăpâni. Sau poate vreo navă a invadatorilor, cum susțineau unii că ar exista?

*

Câteva ore mai târziu, când poposiseră în spatele ruinelor unei foste ferme, acum abandonată, Mack veni și se așeză lângă el. Ceilalți oameni dormeau, păziți de synth, dar istoricul nu avea somn și se pare că nici ghidul.

— Răcoare, nu? deschise acesta vorba, așezându-se cu grijă pe iarba uscată și aranjând la centură nelipsitul pistol.

Câteva momente, Theo nu răspunse. Apoi arătă spre fântâna părăsită din fața lor și exclamă:

— Nu te doare sufletul să vezi cum omenirea se usucă? Tot ce am clădit, de la fântâni la orașe și țări se sfărâmă? Ce o să mai rămână din noi? Copiii ni-i iau brotacii încă de înainte de a se naște, așa că într-o generație vom pieri și ca specie! E de mirare că toți doar zac de parcă nu ar mai avea suflete și ar trăi din inerție?

— Ba da, e o nenorocire care-mi însângerează inima, și îi urăsc pentru ce ne fac.

Glasul Catârului era răgușit, jos, iar cuvintele păreau să iasă cu greutate, de parcă ar fi așteptat pe rând să primească învoire înainte de a trece printre buzele crăpate de uscăciune, pe sub mustața deasă, dar conturată cu grijă cazonă. Nu-l privea în ochi pe ochelarist, însă continuă:

— Dar nu ei ne omoară, cel puțin nu ca omenire. Ei doar ne ucid câte unul din când în când, atunci când îi apucă. Sau vin și ne iau fără nici o explicație, cel puțin nu una pe care să o înțelegem, căci dracu’ știe ce ciripesc pe limba lor și cu ce le-a greșit cel care nu se mai întoarce vreodată. O fi cel săltat unul dintre cadavrele din care găsim hălci fără nume? O fi dus pe alt planetă? L-or devora? Or face sacrificii rituale vreunui zeu al războiului? Nu știm. Înțelegi ce vreau să zic?

— Da, înțeleg. Zici că noi înșine ne ucidem. Așa e, nu știm ce se întâmplă, nu înțelegem, nu mai avem nici un viitor sau speranță, și atunci doar ne îmbătăm, ne drogăm și ne futem și nu mai clădim nimic, nu mai reparăm nimic… Doar așteptăm să ne stingem.

Theo își făcu semnul crucii.

— Problema e că oamenii nu mai cred. Dumnezeu ne încearcă, ne-a lăsat pe mâna diavolilor care pășesc printre noi și așteaptă să ne căim, să ne rugăm, să ne oferim viața.

Mack râse ușor și-i arătă cerul:

— Dumnezeu? Diavoli? Potrivit nume ai, Theodore, doar că uscarea asta a omenirii ca o buruiană fără rost nu e un dar al nimănui de acolo sus. E o invazie extraterestră, sau poate o prășire globală care ar putea fi înfrântă dacă am avea coaiele necesare să rezistăm. Doar că suntem prea domesticiți, prea învățați să ne zică popa sau președintele sau tăticul ce să facem. Așa că stăm ca proștii și nu facem nimic pentru că nu are cine să ne zică. Ei bine, există unii care fac ceva. Adică eu și ceilalți din Expresul de Alabama. Știi ce sunt Refugiul și Ferma și de ce există, nu?

— Desigur. Pentru că toate femeile gravide sunt luate de brotaci și nu se mai întorc niciodată, cine are curajul și plata pentru a se ascunde ia Expresul și fuge. La Fermă se duc cele care vor să nască și-și cresc urmașul până la primele simptome, la Refugiu cele care îl ucid de la naștere ca să nu existe riscul să fie depistați.

— Corect, dar unde sunt Ferma și Refugiul?

— Păi în Alabama, nu? Unde exact știți doar voi ghizii.

— Da, Lafayette nu este decât stația finală, acolo ne despărțim în funcție de alegere. Poate nu e așa evident, însă există mai multe refugii și ferme peste tot prin țară, poate și prin alte părți, nu știm. Și există mai multe expresuri, o rețea, nu doar cel de Alabama. Ăsta e mai aproape de Pennsylvania, d-aia îl știți. Așa că suntem destui care facem ceva și suficienți oameni ascunși de invazie, deci există și speranța unui viitor.

Theo strânse scârbit din buze și arătă cu degetul spre cortul unde îi dormea soția.

— Un viitor? Păi toți copiii ori ni-i iau brotacii, ori îi omorâm noi ca să le negăm victoria asta. Fugim cu Jen ca s-o ascundem pe ea, dar fătul nu va fi salvat, nu? Așa că nu înțeleg ce viitor are omenirea fără urmași, ha!? Sau ai rămas un iubitor de brotaci și crezi că EI sunt viitorul omenirii?

Se ridică furios și scuipă în iarbă, apoi îi întoarse spatele ghidului și plecă vijelios spre cort, bombănind. Mack privi după el, scoase și aprinse o țigară, apoi mormăi în barbă pentru el însuși, pufăind calm:

— Chiar sunt, orbule, chiar sunt viitorul lumii și mai ales trecutul… Dar tu nu știi nimic, Darul lui Dumnezeu, nici măcar că toată viața ta este într-adevăr un mărinimos cadou primit din cer.

Două brațe îl învăluiră din spate. Fără o vorbă, Sigurdson îi înconjură mijlocul Sheenei cu o mână și o trase lângă el, apoi continuă să fumeze tăcut, în timp ce synthul își sprijini capul pe umărul său și privi cerul.

*

A doua zi plecară dis-de-dimineață din ferma de lângă Cynthiana și șofară toată ziua fără întrerupere pe drumuri secundare până la Danville, unde mâncară câte ceva într-un local de periferie, sumbru și murdar. Nu și pustiu însă, căci tagma șoferilor de tir nu dispăruse, ci încă mai căra mărfuri de-a lungul și de-a latul Americii, cu atât mai mult cu cât aviație nu mai exista, civilă sau militară. Brotacii nu o opriseră, dar interdicția lor asupra electronicelor o lovise puternic, căci aeroporturi mai aveau, dar nu și radare sau centre de control al traficului, iar avioanele nu-și mai puteau repara și înlocui piesele din aparatură, așa că treptat rămăseseră la sol abandonate ruginii.

Pe lângă camionagii, saloon-urile de la marginea șoselelor mai erau pline și de tot felul de dubioși, căci din moment ce poliția dispăruse, iar patrulele invadatorilor nu opreau infracțiunile omenești, ci arestau sau ucideau după criterii necunoscute pentru vini de neghicit, acum pe drumuri hălăduiau nestingheriți jefuitori și criminali, violatori și hoți, dar și traficanți de droguri sau câteodată de arme. Era clar că cele de foc nu le plăceau deloc brotacilor; ei nu dădeau edicte sau legi ca să spună asta, dar îi omorau în chinuri pe cei prinși cu puști și pistoale, așa că majoritatea oamenilor se înarmau cu săbii, buzdugane și pumnale. Mai erau însă și curajoși care riscau să le dețină sau vândă, și nici măcar acum în America împușcăturile nu erau de neimaginat.

—  La ce te gândești, dragul meu?

Întrebarea lui Jen îi întrerupse șirul gândurilor, dar Theo nu voia s-o sperie recunoscând că se uita la cât de înspăimântătoare sunt unele fețe de la mesele din jur. Își pipăi instinctiv biblia pe care o purta întotdeauna prinsă la piept cu un fel de colier textil, apoi spuse încetișor:

— Dacă orăcăitorii intră aici și dezmembrează vreunul dintre ucigașii și tâlharii nepedepsiți care beau bere și fac glume fără nici o teamă sau rușine, oare care dintre ei e mai blestemat în fața Domnului?

Rudy lăsă ceașca de cafea din care sorbea și răspunse pe jumătate serios:

— După logica voastră, brotacii, căci ei sunt demoni iar criminalul în serie este o creatură a lui Dumnezeu și poate cândva se pocăiește și e iertat, nu?

Simmers clătină din cap:

— Nu și după părerea mea. Știi ce cred eu? Că suntem în iad sau purgatoriu, așa că nici diavolii, nici ucigașii nu aparțin creației divine, ci sunt blestemați în egală măsură. Toată povestea asta e o făcătură care să ne păcălească sufletele și să ne tragă în păcat.

Kunze râse și-i arătă ceasul de la mână.

— Știi ce e asta? Un ceas mecanic, și încă unul care merge foarte bine. De ce? Pentru că așa l-a inventat un inginer și l-a construit un ceasornicar. Realitatea e ca acest ceas: toate rotițele sunt interconectate și toate sunt concrete. Dacă nu îți dai seama din ce cauză se rotește minutarul, nu înseamnă că e vreo magie, ci doar că nu știi tu ce e sub capac. Tot așa cred că e și cu ei.

Theo refuză să continue discuția, dar Jen interveni, curioasă:

— Adică?

— Adică sunt convins că e vorba de extratereștri. E oare o coincidență că soarele s-a stins la exact zece ani după ce sonda Voyager a părăsit sistemul solar? Și că imediat ce s-a aprins înapoi după momentul de beznă au apărut micuții?

— Cum poți să stingi o stea și apoi să o repornești ca pe un bec? Științific vorbind? Doar Dumnezeu ar putea face asta! se băgă din nou și istoricul în discuție.

— Păi nu știu exact, dar cred că e vorba de o armă. Când cineva de acolo din spațiu a văzut sonda a crezut că e un atac și a ripostat cu vreo rază sau ceva. Asta ne-a blocat cumva față de soare și apoi a avut efect asupra minților noastre. Pe adulți ne-a lăsat depresivi, incapabili să mai luptăm. Cât despre copii…. i-a transformat în brotaci.

— Nu sunt copii, șuieră Theo, ci posedați de diavoli! Inocența lor a provocat invidia Iadului, așa că au intrat în ei!

— Prostii! țipă la el din senin Ally, brusc transformată la față. Tâmpenii de inchiziție medievală, idioțenii! Crezi că asta am eu în burtă, un purcel care să fie mâncat de diavoli?!

Rudy o luă pe după umeri și o strânse în brațe, împiedicând-o să continue, și spuse lent, îndurerat:

— Ba sunt copii, Theodore. Una dintre creaturile alea de coșmar, care merg în cadență și vorbesc simultan într-o limbă pe care nu o înțelegem și fac tot felul de… de … lucruri de nefăcut, este copilul meu, Michael Joshua. Nu un brotac, cum le zicem ca să nu mai recunoaștem că-s ai noștri, carne  din carnea noastră, nu un demon sau altceva din Infern, ci fiul nostru iubit, un băiețel drăgălaș care avea cinci ani când ne-au lovit nemernicii aia cu raza lor stelară, și tot cinci are și acum după atâta timp, că doar știi că au rămas blocați la vârsta de atunci. Noi îmbătrânim și ne stingem, iar ei sunt la fel, dar cândva vom găsi antidotul și îi vom salva. De-ai noi alegem Ferma, pentru că trebuie să cercetăm soluții, să sperăm, nu să ne ascundem ca niște viermi pe sub pietre!

Mack trânti cu pumnul în masă și toți tresăriră. Aruncă printre farfurii un teanc mototolit de bancnote și le făcu un semn scurt către ieșire. Odată cu ei se ridicară și câțiva bărbați de la mesele vecine care auziseră discuția despre Fermă și se adunară în fața ușii, tăcuți. Unul câte unul scoaseră la iveală săbii și ghioage și le balansară în mâini, iar o matahală nebărbierită care părea să le fie șef spuse cu o voce răgușită de alcool:

— Unii de aicea ar sfârși foarte urât dacă noi chemăm adocosorii și le zicem că mergeți pe Expres. Poate ar fi mai bine dacă nu i-am chema, nu?

— Da, ar fi mai bine, răspunse ghidul, punându-și mâinile în șold, dreapta mai mult la spate.

Răufăcătorul hohoti și continuă:

— Dar cine e cuminte e răsplătit, nu? Așa zice și la Biblie, ca aia de la gâtul lu’ patru-ochi. Iar noi ne mulțumim doar cu tăvălit gagicile, amândouă arată binișor, cu banii de la voi și cu benzina din mașină, că aia e cam greu de găsit. Modest, nu?

— Nu, răspunse Catârul și scoase de la centură pistolul. Rudy înhăță și el de sub tricou un pumnal, doar profesorul își încleșta degetele pe cărțulia neagră, dezarmat.

Gașca de golani se năpusti brusc spre ei, sperând să-i copleșească înainte să tragă sau să-i sperie suficient ca să cedeze. Mack însă rămase calm și trase, țintind neabătut cu ochii reci. Bubuitura fu asurzitoare și căzură nu doar liderul, doborât definitiv de glonțul de pistol, dar și încă vreo alți trei, care începură să se tăvălească pe jos urlând, cu hainele și spatele sfâșiate de alice. Din ușă, She încărca grăbită două noi cartușe roșii în pușcă, dar nu mai fu nevoie de ele: cei neîmpușcați aruncară săbiile și-o șterseră spre cealaltă ieșire, înghesuindu-se cu restul clienților care se grăbeau să fugă.

Și grupul lor se năpusti pe ușă, îngrămădindu-se în camionetă zoriți s-o șteargă înainte ca vreun grup de copii să vină pentru a investiga sursa gălăgiei. Cămila demară în trombă pe drumul prăfuit, zdrăngănind peste gropi, iar Sigurdson strigă furios la ei peste urletul motorului:

— Dobitocilor! Cu filozofia voastră de căcat o să-mi aduceți moartea! Și tuturor celor pe care nu o să mai aibă cine să-i ducă pe Expres! De acum să nu mai aud o vorbă de la voi! Și de mâncat, conserve în fața cortului!

Restul zilei rulară într-o tăcere apăsătoare, afundați fiecare în gândurile sale. Pe seară ajunseră la Scottsville, unde intrară în curtea pustie a unei clădiri mari, părăsite, care părea să fi fost cândva stație de pompieri sau de ambulanțe, dar acum era goală și întunecată.

— Ultima haltă din Kentucky și ultima cu mașina, că șoselele-s rupte complet de aici încolo, le spuse rece Mack în timp ce le aducea câteva cutii de conserve. Mâine încercăm să trecem în Tennessee, dar va trebui să avem grijă la patrule.

— Ultima cu mașina? Păi și de mâine cum? întrebă Allison.

Ghidul nu le mai răspunse, ci îi expedie cu un gest nervos către etaj. Sheena o luă cu blândețe de braț pe gravidă și îi șopti:

— Catâri. Stai liniștită, sunt blânzi și au pasul molcom. Doar să nu faceți glume despre ei, Mack nu se amuză la jocurile de cuvinte și poate deveni răutăcios. Iar eu nu voi fi acolo să-l îmblânzesc, fiindcă rămân aici să păzesc mașina.

*

Erau blânzi într-adevăr. Înaintară în liniște la pas de-a lungul șoselei total deteriorate, ca și micile localității pustii pe care le străbătură; că fuseseră părăsite de locuitori sau aceștia se ascundeau, nu se putea spune și nici nu încercară să bată pe la uși. La un moment dat zăriră în distanță un alt grup de oameni călare, dar aceștia evitară să se apropie, așa că nici ei nu încercară.

Câteva ore mai târziu, tot în depărtare, remarcară ceva mișcându-se cu repeziciune: un șacal. Apoi un grup de siluete scunde se materializă brusc în fața acestuia, râzând amuzați și sporovăind gălăgios pe măsură ce alergară câțiva metri în paralel cu animalul înspăimântat, sincronizați de parcă ar fi avut o singură minte comună. Nu numai picioarele, dar și mâinile și capetele li se mișcau absolut identic, de parcă ar fi fost un desen animat prost realizat. Apoi, la fel de brusc precum apăruseră, dispărură, iar șacalul schelălăi îndurerat și începu să fugă doar pe trei picioare, în timp ce lăsa o dâră de sânge din locul de unde îi dispăruse al patrulea.

Siluetele apărură din nou, chiuind, de data aceasta învârtindu-se într-un cerc zburător deasupra bietei bestii terorizate. Încă un picior din spate, ca și coada, se desprinseră și începură să se rostogolească singure, împroșcând sânge, de la un copil la altul. Aceștia râseră zgomotos, distrați la culme, și începură să ridice pietre de la sol fără să le atingă și să le arunce în coastele animalului care urla în timp ce se chinuia să se târască pe doar două picioare.

Fără o vorbă, Mack înhăță dârlogii catârilor din spatele lui și schimbă direcția, îndepărtându-se de scena oribilă. Ceilalți îl urmă docili, înaintând greoi prin pământul reavăn acoperit de haosul ierburilor care luaseră locul porumbului cultivat cândva acolo în șiruri ordonate.

Merseră peste câmpuri toată ziua, fără a mai da de nimeni. După popasul de peste noapte, călăriră și a doua zi aproape întreagă, iar spre sfârșitul după-amiezii intrară în Lebanon, Tennessee. Erau așteptați acolo de un cuplu de negri pe cai maronii, doi bărbați care păreau versiunea de altă culoare a lui Sigurdson: aspri, cu fețe inexpresive, scurți la vorbă.

— Aici ne despărțim, spuse Catârul. Ei sunt frații Luke și David Hiller. Merg spre Fermă, așa că cine vrea să ajungă acolo se duce cu ei. Eu merg la Refugiu.

Fără să mai zică ceva, îi salută pe aceștia cu o plecăciune scurtă, apoi porni spre sud-vest. Cei doi încuviințară din cap și porniră și ei agale spre sud-est. După  câteva momente de confuzie, soții Kunze fluturară grăbiți cu mâna spre Theo și Jen și se repeziră pe urmele fraților. Jennifer dădu să-i urmeze, însă Simmers apucă hotărât dârlogii catârului ei și-l trase spre el. Privirii rugătoare a soției îi răspunse cu una rece și fermă, puse o mână pe biblie și cu cealaltă arătă spre Mack. Înfrântă, soția se supuse și porniră amândoi la trap după ghid.

Vreo trei ore mai târziu, pe măsură ce se apropiau de ținta lor, o fostă centrală electrică la marginea a ceea ce fusese o fabrică de îngrășăminte chimice, profesorul începu să realizeze că cei doi stâlpi masivi profilați pe cer nu erau furnale așa cum crezuse. Arătau mai degrabă ca două uriașe trunchiuri de copaci fără coroană, negre ca smoala, cu un capăt înfipt în pământ și unul în norii de pe cer. Sigurdson le văzu privirile nedumerite și rânji:

— Iată mândrii cedri ai Libanului! Mă rog, ai Lebanonului de Tennessee, dar la fel de glorioși precum cei din Scriptură. Să mergem, ăsta e un miracol care trebuie văzut de aproape. Și apoi o să vorbim.

Când ajunseră în dreptul unei clădiri care probabil adăpostise birouri, se răzgândi însă și descălecă.

— Hai mai întâi să mâncăm ceva, mai e mult de mers până acolo și de aici trebuie să înaintăm pe jos, catârilor le este teamă de zona industrială cu toate fiarele ei vechi.

Cei doi soți acceptară, obosiți și recunoscători, și intrară. Holul era iluminat slab de o lampă deja aprinsă, iar de-a lungul peretelui pregătiți saci de dormit și provizii. La etaj era beznă și ușile larg deschise spre camere goale și întunecoase provocau o senzație grea, de deznădejde și chiar amenințătoare.

— Mai e cineva aici? întrebă Theo suspicios.

— Acum, nu, nimeni.

— Și lampa?

— A, lampa? Au lăsat-o aprinsă alți ghizi ai expresului care au trecut mai devreme.

Profesorul nu era convins și simțea că ceva e nelalocul lui, dar îi era greu să spună ce. I se păru că aude de afară niște râsete, însă nici Catârul și nici Jen nu le auziră, preocupați cu pregătirea cinei, așa că se gândi că oboseala îi joacă feste și nu zise nimic. Pipăi biblia de la piept și, ceva mai liniștit, li se alătură celorlalți. Mâncară în tăcere, iar când femeia se ridică și se duse la toaletă Mack se apropie de el și-i șopti:

— Dup-aia mergem la cedri, dar pe ea zic s-o lași aici. Trebuie să vorbesc ceva cu tine și nu e pentru urechile soției.

Îi făcu fugar cu ochiul și se apucă să-și curețe metodic pistolul. Theodore nu spuse nimic, dar când se întoarse Jen o luă deoparte și o convinse să se odihnească singură, cu promisiunea că se vor întoarce repede. Apoi cei doi bărbați se ridicară și ieșiră pe ușă, în liniștea nopții.

*

Merseră destul de mult până la stâlpi, fără să schimbe vreo vorbă, amândoi afundați în gânduri grele. Trunchiurile erau absolut uriașe, mai mari decât niște furnale și mai negre decât bezna. Ghidul îi făcu un semn aprobator din cap, așa că istoricul se apropie de ele și pipăi suprafața aspră. Era călduță, acoperită cu striații ca orice coajă de copac, evident organică, poate chiar vie.

— Ce-s astea? La ce folosesc? Și cum au crescut aici?

Sigurdson se jucă nițel cu pistolul fără a răspunde, apoi îl îndreptă spre el și-i ordonă scurt, cu fermitatea profesională de ofițer:

— Stai jos și taci din gură. Acum vorbesc eu.

Theo, ascultător, îngenunche pe iarbă, iar fostul militar continuă:

— Deci se poate. Înainte de a fi adocosor, am fost și eu creștin, să știi. Catolic, deci cunosc cărticica aia neagră cel puțin la fel de bine ca și tine. Iar acolo zice că Domnul ți-a dat liberul arbitru, deciziile sunt ale tale. Ce nu zice însă e că alegerile făcute au consecințe, care sunt tot ale tale.

Simmers puse capul în piept, sprijinind bărbia pe biblie, și rămase tăcut.

— Deci, dragă Theo, când ai ales Refugiul de fapt ai ales să vii aici. Ăsta e capătul drumului, nu există vreun orășel secret în Alabama și nici Expresul de fapt. E mai mult așa, un fel de accelerat de Tennessee, aș zice.

Râse singur. Scoase o țigară, o aprinse și trase un fum.

— Chiar crezi că puterea care controlează brotacii și le-a dăruit capacități miraculoase nu ar afla despre fuga gravidelor pe care le vrea? Mă uimește cât de naivi sunteți toți. Dar așa-s oamenii, vor speranță chiar și atunci când ea nu poate exista și cred orbește orice prostie pentru asta. Așa că dacă partea încă vie cât de cât a omenirii, ca minte mă refer, ca suflet, cei care nu au cedat încă pentru a zace pur și simplu în așteptarea morții, au nevoie de o idee care să îi țină în mișcare, de ce să nu le-o dăm?

— Iudă ce ești, șuieră Theo. Trădător al umanității! Adorator al Diavolului!

— Termină cu prostiile. Nu am trădat pe nimeni, am fost și sunt un adocosor devotat, chiar dacă un inițiat mai informat decât majoritatea; ce, am zis eu vreodată că m-am retras? V-a zis un synth programat și voi ați ales să credeți, treaba voastră. Cât despre diavoli și alte tâmpenii, ai răbdare până la final să mă explic. De fapt, ce să mai, văd că așteptarea nu e punctul tău forte, mai bine trec direct la subiect.

Se așeză în fund, scoase un rotocol de fum și arătă cu pistolul către stâlpi.

— Ți se pare că ăia sunt ceva ce ar crește în mod natural în Tennessee?

Simmers dădu din cap a negare.

— Deci mai ai o urmă de rațiune. Atunci ascultă varianta scurtă a poveștii: îți ofer șansa să cooperezi cu noi. Cei care aleg Refugiul sunt clar mai înrăiți împotriva brotacilor decât cei cu Ferma, așa că sunt și mult mai credibili ca dușmani ai lor. Și vrem să fii convingător, ca să te întorci în societate, să se afle că ai mers cu Expresul și să vină la tine și alții doritori. Iar tu să îi trimiți la mine.

— Deci ”Buck” Sam!?

— Da, a ales Refugiul, a acceptat oferta și acum lucrează cu noi. Ca toți din Expresuri, nu există vreunul necontrolat.

— De către brotaci? Și ce se întâmplă cu cei care aleg Ferma?

— Cei care aleg Ferma nu ne sunt utili. Bărbații îi omorâm, deci Rudy cel simpatic e deja mort și îngropat, frații Hiller s-au ocupat de asta. Iar stăpânii noștri, nu sunt brotacii, grăsunul avea dreptate: sunt extratereștrii.

— Prostii!

— Ba nu, e adevărul fie că vrei să-l crezi sau nu. Iar partea noastră de ofertă e: nu numai că te lăsăm să trăiești, și încă bine, ai văzut că mie îmi tolerează până și păstrarea unui synth, dar îți și împărtășim realitatea.

— Și Jen?

— Îmi pare rău, nevasta nu face parte din afacere. Pe ea o iau oricum, nu o poți salva.

— Atunci nu vreau, răspunse Theo bosumflat.

Mack ridică din umeri și se veni în spatele celui îngenuncheat. Armă pistolul și i-l puse la ceafă.

— Stai! Oprește-te! strigă profesorul. Te… te ascult.

Ghidul reveni în fața lui și-i rânji.

— Convingător, micuțul Koch, nu? Să știi că eram gata să trag și sincer chiar aș prefera în continuare s-o fac, dar mi-e că mă văd ăia și mi-o fur.

— Cine?

— Extratereștrii, ți-am zis. Inginerul avea parțial dreptate: sonda Voyager a fost văzută când a părăsit sistemul solar. Dar nu a fost percepută ca un atac, ci exact ca ceea ce este: un mesaj. Numai că civilizația care a sesizat-o cu tehnica lor incomparabil mai avansată decât noi nu se află aproape, ci foarte, foarte departe. Nu ești savant, nu intru în tehnicități. Ideea e că s-au grăbit să ne răspundă și ne-au trimis un semnal, dar ca să ajungă imediat au apelat la un truc: l-au expediat prin spatele universului, pe după tapet, unde nu există timp. Ei, aici a intervenit soarta și au calculat greșit: mesajul trebuia să apară în fața soarelui, dar a ieșit chiar în el.

— Și l-a stins!

— De fapt, mai rău, a interacționat cu steaua și a distrus bucata asta de galaxie.

— Păi cum, că doar s-a reaprins imediat?!

Mack râse amar.

— Nu, nici vorbă, atunci am murit cu toții instantaneu. Doar că expeditorii, băieți buni, au regretat greșeala și au decis să o repare. Așa că au reconstruit totul, de la stele și planete la ultima bucățică de ADN din tine și mine. Stingerea a fost de fapt acum peste 10.000 de ani. Problema noastră e că ei sunt o specie perfecționistă și au sesizat imediat că versiunea reconstruită nu e exact ce ar fi fost originalul dacă evolua natural, chiar și pentru o secundă.

— Păi și cum ar putea ști?

— Habar n-am, e ceva cu probabilități și combinații la o scară inimaginabilă. Plus că mai aveau o problemă: psihicul uman. Reconstruit, la majoritatea adulților s-a degradat în deprimare și delăsare. La ambele probleme există o singură soluție: să refacă totul până nimeresc varianta corectă. Și asta fac de atunci, la fiecare 2377 de zile. Ei știu de ce intervalul ăsta, nu mă întreba.

— Păi și brotacii?

— Brotacii nu sunt nici îngeri, cum cred adocosorii, nici demoni, cum zici tu, nici victime ale unei arme. Sunt chiar copiii voștri, doar că structura minții lor neformate permite să fie utilizați simultan ca martori independenți, dar și ca sisteme de calcul. O parte a memoriei le e constant conexată la un fel de computer planetar al cărui hardware sunt ei, în timp ce acești cedri sunt router-ul către planeta extratereștrilor. De-aia vorbesc o limbă stranie, ca un orăcăit, pentru că e a celor de acolo, urmașii unui fel de amfibieni. De-aia au super-puteri, căci controlează direct procesul de reconstruire a realității.

— Și de-aia sunt nebuni, cruzi, haotici, iraționali ca niște draci? răcni Theo.

Mack nu se enervă, ci călcă mucul de țigară cu vârful cizmei și răspunse:

— Sunt cruzi și iraționali pentru că așa sunt toți copii fără părinți care să-i bată la fund. Vă par nebuni pentru că au alt sistem de gândire, nu neapărat superior sau inferior, ci diferit. Iar haotici sunt pentru că în căutarea unei versiuni de realitate care include automat o doză de aleator, cineva trebuie să injecteze factorul de neașteptat. Iar copiii fac asta în mod natural, au fost doar amplificați.

Theo privi spre bărbatul grizonat, apoi spre uriașii copaci diavolești și se gândi. După un timp răspunse:

— Sunt de acord să lucrez cu voi, dar cu o condiție: mai întâi să ne rugăm împreună pentru iertare. Și apoi sunt al vostru.

Catârul ridică disprețuitor din umeri:

— De ce nu? Dacă-ți face ție plăcere, hai s-o facem și pe-asta.

Își puse pistolul la brâu, blocă tocul și îngenunche alături de profesor. Acesta scoase biblia de la gât și o strânse fierbinte între palme, apoi începu să murmure ”Tatăl nostru”. Ghidul repetă după el și privi spre cer. În acel moment, brusc, Theo deschise larg scriptura, care era adânc decupată în mijloc, scoase din ea un pistolet micuț și-l îndreptă spre capul lui Mack. Acesta făcu ochii mari de uimire, dar înainte de a apuca să zică ceva Simmers apăsă de două ori pe trăgaci, iar ofițerul căzu cu fața înainte, cu un icnet. O băltoacă de sânge începu să se scurgă de sub părul răvășit.

Theodore se ridică, cu pistoletul încă ațintit, și împunse cadavrul cu piciorul. Convins, își așeză la loc cărticica și, cu arma încă în mână, o luă la fugă spre clădirea de birouri. În fața ei însă se opri și privi precaut pe geam. Auzise bine mai devreme: soția sa era afundată în citirea unei cărți, dar deasupra ei vreo trei copii de cinci-șase ani stăteau liniștiți și neobservați în fund pe palier, la etaj, fluturându-și picioarele printre barele balustradei. Erau tăcuți ca niște fantome și păreau să aștepte ceva.

Bărbatul îngenunche și se rugă fierbinte, de data asta cu adevărat. Știa foarte bine că monștrii aceia aveau puteri demonice și nu îi putea ucide, mulți încercaseră doar ca să descopere că atunci când glonțul ajungea la țintă brotacii nu mai erau acolo, iar în câteva secunde nici trăgătorul nu mai era viu. Asta dacă era norocos; dacă nu, dura mult mai mult.

Nu știa dacă se aflau în infern și cedrii erau stâlpii iadului, sau se afla pe lume și aceștia erau coarnele Diavolului. Dar știa că avea o singură soluție, iar Isus Prea-milosul îl va ierta și-i va salva sufletul, că doar rezistase la ispitele și minciunile Satanei. Se ridică, își șterse lacrimile și deschise ușa, dar rămase nemișcat în prag. Cei trei copii îl priviră curioși, cu expresii misterioase, însă nu se mișcară. La început nici Jen, nedumerită, dar apoi se ridică și se apropie curioasă de el.

O strânse la piept cu mâna dreaptă și îi sărută fruntea. Privi în sus: posedații se ridicaseră și păreau să converseze din priviri, fără cuvinte. Din bezna camerelor negre și goale începuseră să iasă și alții, precum viespile când te apropii prea mult de scorbura în care sălășluiesc.

Theo zâmbi, apoi ridică brusc mâna stângă la abdomenul iubitei sale soții și apăsă pe trăgaci. O privi în ochii larg deschiși de șoc și durere și trase un glonț și spre ei. La tâmpla proprie nu mai ajunse, căci brotacii erau deja în jurul lui, zbierând de furie, iar pistolul îi dispăruse într-o clipită, cu mâna stângă cu tot. Nu mai conta, le răpise ocazia de a pune mâna pe sufletele consoartei sale și ale fătului nenăscut, cât despre el, era pregătit să accepte martirajul.

Se trezi privind drept într-o pereche de ochi micuți și albaștri ca cerul, dar plini de cruzime, apoi simți durerea și începu să urle.

***

Miloș Dumbraci

Născut în Râmnicu Vâlcea în 1979 într-o familie cu descendență sârbă, greacă și munteană, Miloș Dumbraci a copilărit în înfrigurații ani ’80 alături de CPSF și Anticipația, apoi, adolescentîn anii ’90, a citit valuri de cărți SF bune și proaste, alături de filosofie, teologie și mistică. A studiat la un liceu cu profil real, după care a fost cadet la București la Academia Tehnică Militară. Devenitinginer militar și ofițer, a continuat să citească FSF în cantități industriale, iar din în 2015 a început și el să scrie.
A debutat în februarie 2015 cu o schiță în Gazeta SF, iar până acum i-au apărut povestiri și articole în Gazeta SF, Nautilus și Helion (ordinea este cronologică).

Latest posts by Miloș Dumbraci (see all)