Nu există imaginar pur sau gratuit. Oamenii proiectează, imaginându-şi viaţa pe Marte, propriile lor ideologii, ficţiuni, fantasme.” –  Lucian Boia

Nu ne rămâne decât să urmărim avatarurile unei moşteniri. Ce a devenit spaţiul imaginar lăsat nouă moştenire de la Belle Epoque? Trebuie să studiem această problemă pe trei planuri : explorarea reală a spaţiului, ficţiunea literară şi imaginarul pur. Trei planuri întreţesute, aproape confundate la începutul secolului, dar care s-au precizat mai apoi în direcţii divergente.

Marţieni, venusieni: marea despărţire

Lowell a murit în 1916, Flammarion în 1925. Erau de neînlocuit. Nimeni nu va prelua ştafeta. Ei au fost ultimii mari astronomi care au ştiut să investească cu autoritate ştiinţifică basmele pentru adulţi. E suficient să comparăm o carte ca aceea a astronomului britanic Harold Spencer Jones, „Life on Other Worlds” (1940), pentru a constata o schimbare radicală de perspectivă într-un interval de două sau trei decenii. Potrivit demonstraţiei sale, condiţiile fizice ale planetelor ar fi „net defavorabile vieţii”, cu o singură excepţie posibilă, aceea – în continuare – a planetei Marte. Dar chiar viaţa marţiană – cheie de boltă a vechiului sistem – n-a făcut decît să intre în declin, înainte de a dispărea în neant. Publicînd în 1924, „La vie sur Mars”, abatele Moreux nu făcea decît să reia şi să dezvolte vechea sa idee: natura marţiană nu putea depăşi nivelul plantelor inferioare. E.-M. Antoniadi, care publică în 1930 principala sinteză asupra astrului roşu după cea a lui Flammarion, „La Planète Mars, 1659 – 1929”, se arăta puţin mai generos : nu sunt canale, desigur, dar există o mare probabilitate în favoarea anumitor forme de viaţă, chiar superioare („existenţa unor animale sau chiar a u unor fiinţe omeneşti pe planeta Marte nu e deloc improbabilă.”). Alta era părerea lui H. Spencer Jones. El admitea numai o „o formă oarecare de vegetaţie”, „muşchi uscaţi” şi „licheni”. Şi adăuga : „Se poate ca, în epoci trecute, Marte să fi cunoscut viaţa animală şi – cine ştie ? – chiar viaţa unor fiinţe inteligente ! ”. În acest caz, Marte ar fi chiar la sfîrşitul ciclului său vital, în stadiul „unei toamne veştede”.

Unul dintre cei mai mari specialişti ai acestei planete, Gérard de Vaucouleurs, publică în 1951 „Physique de la planète Mars”. Fără a se lansa în speculaţii privind viaţa, el nu putea decît să constate existenţa unor condiţii puţin favorabile formelor de viaţă de tip terestru : atmosferă rarefiată, lipsă de oxigen, prezenţa gazului carbonic, aceasta din urmă constatată de Peter Kuiper (1905-1973) în 1947. Astronomul francez dădu o descriere sugestivă, deşi tot oarecum „terestră”, a ceea ar putea fi un peisaj marţian : „Luaţi un deşert de pe Pământ, transportaţi-l în regiunile polare, apoi ridicaţi-l până la nivelul stratosferei : veţi avea aproape planeta Marte”. De fapt, era şi mai rău.

Chiar degradându-se, Marte îşi păstra în continuare misterul şi se arăta încă apt să întreţină iluzii. Unii astronomi, mai ales americani, credincioşi moştenirii lui Lowell, ca E.C. Slipher, mai credeau încă în existenţa canalelor. În „The Photographic Story of Mars”, publicată în 1962, E.C. Slipher pleda în favoarea canalelor, a unei vegetaţii şi a unei faune marţiene. Chiar Kuiper susţinea în 1966 că variaţiile de culoare constatate pe Marte se puteau datora unei vieţi organice. Mulţi biologi gîndeau încă spre 1970 că natura marţiană nu ar fi ostilă unor forme simple de viaţă. Fără a mai vorbi de ipoteza lansată de un savant sovietic, J.S. Şklovski (născut în 1916), potrivit căreia cei doi sateliţi ai lui Marte nu ar fi naturali, ci artificiali !

Dezbaterea a fost tranşată sau aproape, de sondele spaţiale, trecînd, într-un prim stadiu, aproape de Marte, apoi coborînd chiar pe solul planetei (Viking 1 şi Viking 2 în 1976). Surprize : Marte nu prezenta un relief plat, traversat de canale, ci dimpotrivă un relief foarte variat şi accidentat, cu cratere de tip lunar şi munţi gigantici.  Condiţiile naturale erau încă şi mai puţin terestre decît se crezuse. O atmosferă nu săracă, ci practic inexistentă (1/100 din densitatea atmosferei terestre). Aceste experienţe nu au confirmat prezenţa unor forme de viaţă, nici măcar a unor micro-organisme, fără a exclude altminteri complet o asemenea posibilitate. Rămâne bineînţeles ipoteza existenţei sale în trecut, în condiţii fizice şi climatice mai bune. Anumite văi uscate ar indica o epocă în care râurile brăzdau planeta. Rămâne arheologilor să se pronunţe într-o zi asupra acestei chestiuni. Mai bine un marţian mort decât deloc.

Marte fu greu de demolat. Celelalte planete căzură mai lesne, deşi anumiţi astronomi ca Pickering mai credeau încă, acum cîteva zeci de ani, în existenţa unei vegetaţii lunare.

Venus cunoscu o transformare spectaculoasă. Lume tînără şi debordând de apă, ea îşi pierdu rapid învelişul acvatic, devenind, aşa cum H.Spencer Jones o constata deja, un deşert arid, fără oceane, nici lacuri, nici râuri. Pentru astronomul britanic, Venus oferea un caz exemplar : „Ea ne învaţă că viaţa nu se găseşte în mod necesar acolo unde aparenţele lasă să se creadă în existenţa ei”. Cercetările efectuate în anii cincizeci şi şaizeci, confirmate şi precizate de staţiile sovietice Venus 4, 5 şi 6, care au pătruns în atmosfera venusiană şi au coborît pînă la urmă pe solul său, ne oferă imaginea unei atmosfere extrem de dense, compusă aproape exclusiv din gaz carbonic şi încălzită la 480 C. Să spunem adio vieţii venusiene, adio tinerei noastre surori. Timp de jumătate de secol, venusienii şi marţienii făcură, în sens invers, acelaşi drum care ceruse vieţii terestre milioane de ani pentru a înflori. Ei coborîră în mare grabă scara evoluţiei, de la stadiul uman sau supraomenesc la acela al organismelor primitive, pentru a se contopi apoi cu natura neînsufleţită. Cum trebuie procedat pentru a opri această tristă prăbuşire ? Poate presupunînd existenţa pe Venus, pe Marte, oriunde, a unor forme de viaţă altfel organizate, capabile să evolueze într-un mediu care ne-ar fi ostil. Prietenul nostru H. de Graffigny o spunea în 1932 într-o carte intitulată „Irons-nous dans la Lune ?” : „Ar fi suficient să imaginăm un mod de alimentaţie diferit de cel în uz în lumea noastră terestră şi a întregii scări de fiinţe cunoscute, pentru a vedea rezultînd forme de fiinţe foarte diferite de cele pe care le cunoaştem. La fel ar fi cu o atmosferă altfel compusă decît a noastră, avînd condiţii de greutate, de densitate îndepărtate de cele care reglează existenţa terestră.”

Aceasta ar fi fără îndoială posibil. Totul este posibil. Dar de la posibil la real, există uneori o prăpastie. Pe Lună, pe Venus, pe Marte nu s-au putut constata asemenea realităţi de altă natură. Ştiinţa nu are dreptul, nu are vocaţia de a depăşi această limită. Cel puţin, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, trebuie să ne obişnuim cu ideea unui sistem planetar pustiu, cu o singură oază : Pământul. Să ne ierte Flammarion : nu e frumos, nu e nici măcar logic, e din nefericire adevărat.

Problema vieţii extraterestre nu a fost abandonată din acest motiv. Ea se pune astăzi la scară galactică. Va fi ea vreodată rezolvată ? Se admite în general, prin simplă deducţie logică, existenţa în Univers a unor civilizaţii extraterestre, separate între ele de abisuri de spaţiu şi timp, de sute, de mii, de milioane de ani-lumină. Nimic nu este mai ipotetic decît posibilitatea de a străbate într-un viitor oarecare aceste distanţe imense. Chiar o viteză apropiată de cea a luminii ar fi neînsemnată în raport cu scara Universului. Rămâne, pentru moment, metoda „semnalelor”, dragă altădată lui Charles Cros, adaptată la necesităţile şi la tehnologiile noi. Imense radiotelescoape sunt gata să recepţioneze mesajele radio ale „fraţilor” noştri galactici, în timp ce propriile noastre mesaje pleacă spre cerul necunoscut. Staţia spaţială Pioneer 10, lansată în 1972 şi destinată să părăsească sistemul solar, era purtătoarea unui mesaj înscris în simboluri pe o placă metalică, anunţîndu-se existenţa şi localizîndu-ne poziţia. Avînd în vedere distanţele cosmice, un semnal sau un mesaj ar putea atinge un eventual „destinatar” cu mult timp după dispariţia civilizaţiei care-l transmisese. Pentru cine cunoaşte speculaţiile astronomice de la 1900, totul se prezintă ca o amplificare, la scara Universului, a ipotezelor şi a cercetărilor care nu priveau în epocă decît mica noastră lume solară. Rezultatele vor fi oare mai încurajatoare ?  Dacă explorarea imaginară şi-a ratat lumile locuite în sistemul nostru planetar, ea tocmai şi-a cucerit cea de-a doua bătălie, aceea a călătoriei cosmice spre planetele apropiate. Nu vom intra în detaliile unei istorii binecunoscute. Cercetările de pionierat ale lui Ţiolkovscki, care fură continuate între cele două războaie mondiale mulţumită lui Robert Goddard, Hermann Oberth (născut în 1894), Robert Esnault-Pelterie (1881-1957); sputnikul din 1957, zborul lui Gagarin în 1961, sfidarea americană lansată în acelaşi an de preşedintele Kennedy, care se concretiză la 21 iulie 1969 în primul pas omenesc – acela al lui Neil Armstrong – imprimat pe Lună, şi toate misiunile care îi urmară.

Fără îndoială, realitatea rămîne puţin în urma imaginarului. În epoca entuziasmului stârnit de „cucerirea” Lunii, revista Paris-Match publica în numărul său din 12 iulie 1969 un splendid desen – două pagini în culori – reprezentînd primul oraş lunar. Eram asiguraţi că el avea să existe în mai puţin de douăzeci de ani, înainte de 1989. Wernher von Baun (1912-1977), unul dintre cele mai mari nume ale explorării spaţiului, îşi lansase deja în 1952 proiectul marţian, reînnoindu-l apoi de mai multe ori. El credea că un echipaj uman putea atinge Marte cel mai târziu în 1984 sau 1986. Dar o oarecare oboseală cuprinse spiritele după aventura lunară. Un nou val de interes pare să se lanseze în anii din urmă. Se vorbeşte din nou de Marte, de o posibilă expediţie americană, sau americano-sovietică, la începutul secolului XXI, către 2015… Se visează şi la colonizarea planetei roşii şi la transformarea ei treptată într-un nou Pământ, îndulcindu-i climatul, creându-i o atmosferă, o vegetaţie… Imaginarul ştiinţific nu e mai puţin activ astăzi decît în urmă cu un secol. El şi-a găsit pur şi simplu alte domenii şi alte căi. Se caută de exemplu „mijloace” pentru a depăşi viteza limită de 300.000 km/s, şi Gerald Feinberg (născut în 1933) a „demonstrat” deja existenţa tahionilor, particule infinit mai rapide decît lumina. Rămâne desigur să-i găsim şi să-i facem utilizabili pentru lungi călătorii prin galaxii. Viitorul va confirma sau va infirma noile vise ale astronomiei şi ale astronauticii.

Noi facem pentru moment bilanţul viselor strămoşilor noştri, constatând că au avut dreptate şi s-au înşelat în acelaşi timp. Au avut dreptate afirmând posibilitatea de a atinge planetele, s-au înşelat în ce priveşte scopul acestor călătorii, care era pentru ei explorarea Pământurilor din cer, mai mult sau mai puţin asemănătoare Pământului nostru, şi contactul cu locuitorii lor sau cu formele lor de viaţă. Am reuşit să intrăm în marele templu al Universului, dar mireasa nu mai e acolo.

Scriitorii contra astronomiei

Astronomii, exploratorii, oamenii de ştiinţă pot foarte bine să se mulţumească cu cîteva planete aride, care nu sunt deloc lipsite de interes din punctul de vedere al ştiinţei. Dar o asemenea lume ajunge oare pentru a hrăni ficţiunea literară sau, mai general, setea noastră de fantastic ? Ştiinţa vrea oare să ne priveze de tot ? De religie, de extratereştri, de tot ce ar depăşi meschina noastră experienţă imediată ?

Într-adevăr, e greu de imaginat cum ar fi putut romanul astronomic să pună în scenă mici licheni marţieni ca singure personaje capabile să dea replica exploratorilor tereştri. Către 1900, literatura urma, sau devansa, concluziile ştiinţei, sau cel puţin ipotezele anumitor reprezentanţi ai săi. Ea se voia aproape de ştiinţă, sau poate că ştiinţa nu se debarasase încă pe deplin de vechile sale fantezii. După primul război mondial, divorţul deveni inevitabil. Ficţiunea literară refuză să cedeze argumentelor ştiinţifice.

Să luăm două exemple. Personajele extraterestre care evoluează în „Aventures extraordinaires d’un savant russe” sunt aiurite în cel mai înalt grad, cel puţin din perspectiva noastră. Nu afirma Flammarion însuşi că această suită de fantasmagorii constituia „un roman ştiinţific, în întregime bazat pe astronomie” ? O jumătate de secol mai târziu, extratereştrii, marţieni mai ales, nu o duceau mai rău, deşi se bazau din ce în ce mai puţin „pe astronomie”. Priviţi marţianul imaginat spre finele anilor treizeci de scriitorul american Hugo Gernsback (1884-1967), cel care a inventat termenul „science fiction”. El e humanoid, de talie impresionantă (peste trei metri), dispunînd de antene pentru comunicare, de o mică trompă şi de un piept hipertrofiat pentru a inspira convenabil aerul rarefiat al planetei sale. El e cît se poate de harnic şi amical. Frank Paul (1884-1963), un fel de Lanos american, l-a imortalizat în momentul în care schimba o strîngere de mână cu un explorator terestru. Revista franceză Satellite relua, încă în 1959, textul lui Gernsback. Divorţul de cunoştinţele ştiinţifice deja dobândite era total. Imaginaţia literară îşi urmează deci propria cale sau mai degrabă mai multe căi.

Cea mai apropiată, dacă nu de ştiinţă cel puţin de o anumită speculaţie ştiinţifică, era formula ce prezenta forme de viaţă total diferite de cele cunoscute pe Pământ. Formulă care, sub aluri „ştiinţifice”, permitea de fapt înflorire completă a ficţiunii literare, nicio o regulă, nici o frontieră nemaifiind impusă. Planetele îşi puteau modela un mediu natural la alegere, nouă ne rămânea să le populăm cu fiinţe alese de noi. Fiinţe complet indiferente faţă de mediul natural real sau presupus. În epopeea sa, a unei istorii umane etalate pe două miliarde de ani, – „Last and First Men” (1930) -, Olaf Stapledon descria marţieni „nonconformişti”, organisme colective prezentându-se sub forma unor mici nori şi venusieni acvatici având aproape talia şi forma unui peşte-sabie. Stanley Weinbaum alese Marte pentru o demonstraţie de virtuozitate. Povestirea sa, „A Martian Odyssey”, publicată în 1934, oferă o bogată colecţie de formule biologice diferite : simpaticul Tweel, aparent struţ, dar posedând în pântece un creier foarte perfecţionat, din păcate de o logică substanţial diferită şi uneori incomprehensibilă pentru un om ; un curios animal a cărui structură biologică e construită nu pe carbon ca a noastră, ci pe siliciu şi în consecinţă, zisul personaj se hrăneşte cu nisip, eliminând deşeuri sub formă de cărămizi ; un monstru cu tentacule care îşi capturează victimele proiectând în creierul lor imagini de obiecte şi fiinţe dorite, femei drăguţe de preferinţă, exploratorii fiind bărbaţi ; în sfârşit, bizari constructori de muşuroaie, semănând cu nişte butoiaşe, ale căror misterioase activităţi depăşesc orice înţelegere terestră.

Iată deci formula, care se voia filosofică la Rosny, dar care devine din ce în ce mai fantezistă, profitând de războiul de independenţă purtat şi câştigat de literatură împotriva tiraniei ştiinţei. Această formulă păstrează cel puţin aparenţa unei meditaţii asupra bogăţiei şi diversităţii vieţii în Univers. Ea se ţine în limitele unui anumit posibil. Scrupule pe care space opera, romanul astronomic de larg consum, nu le mai păstra. În acest domeniu, cel mai bun exemplu rămâne cel al lui Edgar Rice Burroughs. Imperturbabil şi indiferent la progresele astronomiei, el continuă, de-a lungul întregii sale vieţi, seria de aventuri cosmice stereotipe, ciclul lui Marte, bineînţeles, dar şi, în anii douăzeci şi treizeci, noi cicluri privind Luna şi Venus, fără să mai vorbim de ciclul subteran, numit „al lui Pellucidar”. Sub Pământ, pe Marte, pe Venus, pe Lună, aceeaşi lume, într-o mie de variante, o lume colcăind de o viaţă umană şi monstruoasă în acelaşi timp. Aventura pură, invenţia pură marchează divorţul complet între literatură şi ştiinţă.

Există şi scrieri mai pretenţioase şi mai subtile, de factură utopică, ce tratează planetele ca altădată Swift ţările sale imaginare, într-o manieră fantezistă, dar vizând o morală sau o filosofie. Este în special demersul lui C.S. Lewis (1898-1963), în celebra sa trilogie : „Out of the Silent Planet” (1938), „Perelandra” (1943) şi „That Hideous Strength” (1945), imposibilă şi iritantă dacă se caută acolo un suport ştiinţific, dar foarte comprehensibilă cît timp acceptăm perspectiva filosofică, teologică şi morală a scriitorului. De fapt, Wells însuşi scria romane de această factură şi nu există soluţie de continuitate de la Swift la Wells şi de la Wells la Lewis. O diferenţă, totuşi. Swift nu avea încă nevoie de suport ştiinţific şi Lewis nu mai are nevoie. Între ei, Wells, demn reprezentant al generaţiei sale, al „momentului 1900”, nu imaginează nimic ce nu ar fi demonstrabil din punct de vedere ştiinţific, urmând o logică foarte riguroasă şi în acord cu ipotezele admise în epocă. Această atitudine îngust ştiinţifică, cel puţin în privinţa aparenţelor, era deja depăşită două sau trei decenii mai târziu.

În acelaşi gen filosofic sau utopic, se înscriu cîteva mari romane de science fiction scrise după cel de al doilea război mondial. Când Ray Bradbury (născut în 1920) îşi publica „Martian Chronicles”, începute în 1946 şi reunite în volum în 1950, viaţa marţiană, din punct de vedere ştiinţific, o ducea cam rău. Dar scriitorul american nu se formaliză. El inventă în întregime o lume frumoasă şi o societate armonioasă, pentru a denunţa mai bine caracterul mărginit şi brutalitatea „civilizaţiei” terestre. Compatriotul său Robert Heinlein )născut în 1907) propuse în 1961 în romanul său, „Stranger in a Strange Land”, o nouă morală apropiată de aceea hippy, devenind o carte de căpătâi a numitei mişcări. Punctul său de plecare este un Marte ciudat, care este bineînţeles, cel al lui Heinlein şi nu cel al astronomiei anilor şaizeci. Totul are fără îndoială o limită. Supuşi presiunilor din ce în ce mai insistente ale unei astronomii şi ale unei astronautici care demonstrează absenţa vieţii pe planetele sistemului solar, în orice caz absenţa unei vieţi evoluate căci nu se poate face literatură cu microorganisme, scriitorii se orientează spre extratereştri mai îndepărtaţi. Arzând etapele, am intrat deja sub raportul imaginarului în epoca galactica. A.E. van Vogt (născut în 1912) imagină monştrii galactici care nu sunt e altfel nici mai înspăimântători nici mai originali decât cei concepuţi de Gustave Le Rouge. Ei nu mai evoluează pe Marte, ci în adâncurile Universului. Isaac Asimov (născut în 1920) construi mari imperii galactice, mult mai vaste decât imperiul britanic din Belle Epoque, dar – viitorul o va demonstra – ceva mai greu de edificat şi Arthur C. Clarke (născut în 1917) făcu să intre în sistemul nostru fiinţe misterioase venite de aiurea. Sarcina imaginarului a devenit şi mai grea. E vorba mai ales de a stabili punţi peste abisurile de mii de ani-lumină. Suntem asiguraţi că există procedee capabile să ne transporte convenabil dintr-un loc al Universului în altul. Cine va trăi destul de mult va vedea.

Imaginarul literar sau artificial joacă de fapt pe două planuri, amalgamând fapte care abia anticipă istoria veritabilă a astronauticii şi „mistere cosmice” a căror soluţie nu se întrevede. Foarte semnificativ în această privinţă este „2001 : A Space Odyssey”, film realizat în 1968 de Stanley Kubrick (născut în 1928) după o povestire de Arthur C.Clarke. O prezentare minuţios realistă a ceea ce va fi probabil călătoria cosmică se amestecă aici cu neliniştea suscitată de semne ce atestă existenţa unei realităţi de altă natură. Libertatea manifestată de literatură sau de cinema nu are nimic neliniştitor sau insolit. E dreptul său, e chiar datoria sa, de a-şi trăi viaţa proprie, de a depăşi cotidianul, de a propune pe Pâmînt sau aiurea lumi paralele, de a da trup fantasmelor noastre. Dar mult mai curios este divorţul intervenit între ştiinţă şi imaginarul colectiv, între imaginea ştiinţifică a lumii şi o imagine fictivă, în marginea ştiinţei, preferată contra ştiinţei, de un mare număr de persoane.

Întâlniri de gradul trei

Cea mai însemnată dată a secolului nostru, a întregii istorii a umanităţii, ar fi putut fi 30 octombrie 1938. În acea zi, marţienii coborîră pe planeta noastră. În Statele Unite, aproape de Trenton, capitala statului New Jersey, pe coasta atlantică a ţării, la doi paşi de New York. Se poate închipui panica, mărită prin apelul radiodifuzat al ministrului afacerilor interne care cerea compatrioţilor săi să-şi păstreze sângele rece. Ca şi cum ar fi fost cu putinţă, cu o întreagă armada marţiană deasupra capetelor lor ! Invazia urma îndeaproape scenariul – într-adevăr profetic – imaginat de Wells cu mai puţin de o jumătate de secol mai devreme. Diferea doar locul ales de invadatori sau mai bine-zis de Howard Koch, autorul adaptării prezentate de Orson Welles (1915-1985) într-o manieră foarte realistă, chiar excesiv de realistă. Nebunia cuprinse statele New York şi New Jersey. Oamenii se precipitară pe străzi, terifiaţi de un bombardament sau de un atac cu gaze de luptă. Se scurseseră abia cîteva zile de la ultima mare criză mondială, „rezolvată” precar prin compromisul de la München, unde Chamberlain şi Daladier cedară în faţa lui Hitler. Spiritele erau înfierbântate, războiul era aşteptat, temut. Germani, japonezi sau marţieni – ce diferenţă era pînă la urmă, dacă rezultatul era acelaşi ? Şi dacă însuşi ministrul afacerilor interne dă asigurări că este invazie, trebuie crezut, nu-i aşa ? Şase milioane de persoane ascultară emisiunea. 1.200.000 o luară ad litteram, urmate de altele, contaminate de panică. A doua zi, i s-a cerut socoteală lui Orson Welles, care învăţă pe socoteala sa – dar şi întru gloria sa edificată dintr-o lovitură – puterea imaginarului. Numai în spiritul oamenilor, desigur, dar există oare realităţi mai puternice decât cele ale spiritului ?

Războiul începu, încă o dată între oameni, în absenţa marţienilor în carne şi oase. Au existat, desigur, ocazii, în focul luptelor, de a zări anumite obiecte zburătoare neidentificate, probabil navele marţienilor, care asistau cu gura căscată (presupunând că ei au o gură) la măcelul nostru, prea intimidaţi pentru a interveni. Dar cum erau alte griji pe atunci, nu li se dădu prea mare atenţie acestor spectatori discreţi. Pacea o dată instalată sub formă de război rece, afacerea nu mai putu fi înăbuşită şi realitatea fu cunoscută de toată lumea. În 1947 începe pentru totdeauna era OZN-urilor, adică a „obiectelor zburătoare neidentificate” (pentru sceptici, căci ceilalţi le-au identificat de mult) sau, într-un limbaj mai vulgar, a „farfuriilor zburătoare”. O nouă ştiinţă s-a constituit, ufologia (de la termenul englez UFO, echivalent al lui OZN), sau mai bine-zis o nouă religie, ale cărei revelaţii sunt rezervate iniţiaţilor şi unde credinţa înlocuieşte în mare măsură absenţa probelor concludente. Nici o altă credinţă, nici o altă ideologie, nici un angajament filosofic sau politic nu sunt la fel de răspândite în epoca noastră. Partizanii OZN-urilor reprezintă probabil cea mai numeroasă categorie de oameni având o convingere comună. Ei sunt mai numeroşi decât catolicii sau budiştii, decît comuniştii sau ecologiştii, decât liberalii sau socialiştii. Ei se acomodează la orice sistem, la toate filosofiile, sunt la fel de bine americani ca şi ruşi sau chinezi. Ei reprezintă fără îndoială unul dintre curentele de gândire şi de sensibilitate cele mai semnificative ale epocii noastre. Câţi sunt apărătorii OZN-urilor ? 31% din populaţia franceză, potrivit unui sondaj efectuat în 1981, procentaj care se ridică la 42% din cadrele medii şi la 37% din cadrele superioare şi profesiunile liberale ; 35% potrivit unui alt sondaj publicat în acelaşi an. Anumite categorii sunt mai atinse decât altele : cititorii unei reviste americane destinate inginerilor şi cercetătorilor dau, în 1979, procentajul remarcabil de 61%. Simplificând, s-ar putea afirma că, spre sfârşitul secolului XX, aproximativ o treime din colectivitatea umană acceptă ideea că OZN-urile există, ca manifestări ale unei prezenţe extraterestre.

Şi ce prezenţă ! S-ar fi recenzat nu mai puţin de un milion de cazuri din 1947, ceea ce te face să te gândeşti la o densitate extraterestră extraordinară ; cu atât mai extraordinară cu cât aceşti vizitatori atît de numeroşi, peste tot prezenţi, rămân invizibili pentru neiniţiaţi, inclusiv pentru imensa majoritate a celor care nu cred în acest fenomen. Ei nu intervin niciodată nici într-un fel în afacerile omeneşti şi până acum au refuzat cea mai mică probă concretă, materială, tangibilă, a existenţei lor. Contactele „de gradul trei” evocă mai degrabă apariţiile sfinţilor decât întâlnirile cu exploratori veniţi de aiurea. Sunt ei pe cale să uzurpe locul vechilor religii ? Din ce colţ sosesc aceşti călători misterioşi ? În anii cincizeci, răspunsul era foarte simplu. Din Marte, cu siguranţă, chiar fără concursul lui Orson Welles. După canale, căzute deja în desuetudine, farfuriile zburătoare erau o nouă dovadă a existenţei marţienilor. Din nefericire, sondele Viking au devastat planeta roşie mai sigur decât un război nuclear. Marţienii au trebuit să părăsească în grabă, cu arme şi bagaje înghesuite în farfuriile lor, solul iubit al planetei. Un salt în spaţiu şi sunt în siguranţă. În lipsa planetelor sistemului nostru, sunt puse în joc galaxia sau galaxiile. Se renunţă la câteva meschine planete apropiate în schimbul mai multor miliarde de planete îndepărtate. Extratereştrii vin deci din altă parte, de la zeci, mii sau milioane de ani-lumină, treaba lor. Cum procedează ei pentru a face această lungă călătorie, întrebaţi-i când viitoarea farfurie va coborî în grădina dumneavoastră.

Dacă un traseu atât de vertiginos vă pare improbabil, Marte rămâne în continuare de rezervă în imaginar, gata să-şi ofere serviciile. În Franţa, în 1890, ne asigură o anchetă efectuată de Jean-Noël Kapferer şi Bernard Dubois, sugestiv intitulată „Échec á la science”, mai mult de 12 milioane de adulţi credeau încă în viaţa pe Marte. Adică aproape o treime din populaţia ţării, 31,9% din persoanele interogate, procentaj asemănător celui al partizanilor OZN. Întrebarea pusă : „Există forme de viaţă pe Marte ?” nu era din nefericire suficient de nuanţată. Dar există toate motivele să se creadă că o bună parte din apărătorii vieţii marţiene se gândeau nu la microorganisme, interesante numai pentru biologi, ci la o viaţă mai evoluată. Căci, cum scriu autorii acestui studiu, „pentru majoritatea oamenilor, viaţa se scrie cu V mare. O protomoleculă nu s-ar potrivi. Ceea ce se aşteaptă, este o formă de inteligenţă, cineva cu care să rupi singurătatea, cu care să comunici.” Şah la ştiinţă, felicitări domnului Lowell. Marţienii au supravieţuit. Ei vor supravieţui, pentru a-i ajuta pe cei cinci miliarde de oameni să-şi rupă singurătatea.

Veniţi din Marte sau din străfundurile galaxiei, îmbarcaţi în navele lor spaţiale care iau când forma unei „ţigări de foi”, când pe cea a unei „farfurii”, extratereştrii în varianta sfârşit de secol XX posedă câteva trăsături specifice. În primul rând, aspectul lor (să nu uităm că mulţi oameni i-au văzut deja, s-au întreţinut cu ei, şi că cei mai fericiţi chiar s-au acuplat cu extratereştri aparţinând sexului frumos – dacă se poate folosi cuvântul „frumos” în acest caz). Portretul-robot al extraterestrului tip, sintetizând majoritatea experienţelor „trăite” este, s-o spunem, dezamăgitor. Şi suspect. Va trebui să ne asigurăm că martorii întâlnirilor de gradul trei nu au participat mai înainte la aventurile povestite în benzile desenate. S-au sfârşit cercetările adesea aiurite, dar care nu erau lipsite uneori de o a anumită inteligenţă şi de o aptitudine pentru speculaţiile ştiinţifice şi filosofice. S-au sfârşit, pentru că extratereştrii, ca tot ceea ce ne înconjoară, au intrat în civilizaţia de consum. S-au degradat, au devenit nişte sărmani umanoizi, în general mai mici şi mai urâţi decât noi. Steven Spielberg (născut în 1947) le-a imortalizat imaginea, pentru aceia care nu au avut şansa de a-i întâlni personal, în două filme de succes : „Encounter of the Third Kind” (1977) şi „E.T.” (1982). Imaginarul începe să sufere de o lipsă crescândă de imaginaţie. Banda desenată a triumfat asupra lui Rosny.

Al doilea, extratereştrii au devenit extrem de inteligenţi, avansaţi şi nu mai puţin paşnici. Să ne amintim: către 1900, omul era mai degrabă acela care îi vizita pe planetele lor. Ceea ce a devenit astăzi imposibil. Planetele sunt pustii şi stelele prea îndepărtate pentru noi. Nu mai există deci decât de ales între a renunţa la ei (dar cum ?, cu cine, atunci, să mai comunici şi să mai rupi singurătatea ?) şi a-i face pe ei să vină la noi. Au sosit, deci. Dintr-o dată, ei apar ca posesorii unei tehnologii formidabile şi ei trebuie să fie paşnici pe viitor. S-au sfârşit monştrii wellsieni. Logica pacifismului lor e inatacabilă : ei sunt prea evoluaţi pentru a fi răi; dacă erau răi, cu tehnica lor incredibilă s-ar fi autodistrus deja de mii de ori înainte de a ne descoperi pe harta galaxiei; pe de altă parte, gândiţi-vă, de zeci de ani nu ne fac nici un rău când ar putea, şi încă cum ! Poate că nu sunt decât indiferenţi, sau poate ne studiază cu aplicaţia unui entomolog, aplecaţi deasupra furnicarului nostru uman. Se mai pune încă o întrebare. De când se găsesc ei de fapt pe meleagurile Pământului ? Numai din 1947 ? Sau dimpotrivă şi de ce nu, de lungi milenii ? În acest caz, toată istoria noastră trebuie refăcută. Iată misterele preistoriei rezolvate, originea civilizaţiilor, a omului poate, a religiilor şi a zeilor în orice caz : zeii nu erau o invenţie, au existat, există, sunt ei ! S-a rezolvat, bineînţeles, enigma megaliţilor din Insula Paştelui, ca şi aceea a piramidelor egiptene (deja construite de marţieni în romanul lui Serviss). Potopul în sfîrşit explicat: ei l-au provocat şi arca lui Noe era de fapt o navă extraterestră. Chiar războiul nuclear a pustiit Pământul de mai multe ori : cum să interpretezi altfel distrugerea Sodomei şi Gomorei ? Nu preşedintele Reagan a inventat războiul stelelor, ci tot ei, aşa cum o atestă, pentru cine ştie să le citească, vechi texte indiene.

Erich von Däniken şi-a construit cariera literară pe această exploatare a istoriei, pe fuziunea ei cu mitul extratereştrilor. Cartea sa „Errinerungen an die Zukunft” (1969)/„Amintiri despre viitor” (traducere de Gh. Doru şi S. Stanciu, cuvânt înainte şi adnotări de Ion Hobana ; Editura Politică, 1970) cunoscu o difuziune şi o influenţă considerabile. O altă „ştiinţă” s-a născut : paleoastronautica, o „ştiinţă” ce proiectează către timpurile îndepărtate afacerea actuală a OZN-urilor, atribuindu-le pe deasupra extratereştrilor un plus de iniţiativă şi de participare la afacerile terestre, calităţi oarecum diminuate după aceea.

Către 1900, existenţa marţienilor sau a altor locuitori ai planetei reprezenta o ipoteză ştiinţifică. Ea putea fi crezută sau nu, canalele lui Marte şi toate concluziile care decurgeau puteau fi acceptate sau u, dar dacă era crezută, dacă erau acceptate, aceasta nu era deloc un afront la adresa ştiinţei; era consecinţa unui anumit demers ştiinţific, în acord cu anumite cunoştinţe dobândite. Lowell şi Flammarion erau savanţi şi chiar cele mai îndrăzneţe fantezii astronomice nu făceau decât să urmeze ideile lor. Cei care ocupă astăzi o poziţie ştiinţifică similară, ca Isaac Asimov sau Carl Sagan, sunt şi ei, fără nicio rezervă, partizani ai civilizaţiilor extraterestre din cerul îndepărtat şi chiar partizani, în ceea ce priveşte viitorul, ai unei posibilităţi de contact între lumi. Dar, în acelaşi timp, ei nu fac decât să ridiculizeze povestea OZN-urilor şi toate dezvoltările sale. Ceva a mişcat deci din 1900 în zilele noastre. Imaginarul şi-a luat zborul, s-a detaşat complet de ştiinţa pozitivă. Imaginarul astronomic de la 1900 mergea alături de ştiinţă, o ştiinţă poate marginală, dar care îşi avea locul în epistema epocii. Pentru imaginarul de astăzi, ştiinţa este prea în defensivă, concluziile sale nu mai satisfac nevoia de fabulos. S-a produs o evoluţie divergentă : cercetarea ştiinţifică n-a făcut decât să distrugă bazele apropiate ale civilizaţiilor extraterestre, le-a îndepărtat treptat de boi, în timp ce printr-un proces invers, imaginarul a apropiat din ce în ce mai mult lumea fictivă a extratereştrilor de lumea noastră reală. Într-o epocă pretins dominată de ştiinţă şi tehnologie, prezenţa masivă a acestor fantasme pune în lumină puterea formidabilă, persistenţa unui fond iraţional ancestral sub superficiala crustă ştiinţifică. A unei nevoi care transcende frontierele lumii materiale.

Departe de a ne elibera de vechile vise, noi am devenit mult mai dependenţi de extratereştri. Către 1900, când ei erau fără îndoială deja în progres faţă de epocile precedente, ei se limitau încă, totuşi, la un teritoriu exterior în raport cu lumea noastră. Ei nu participau încă la viaţa cotidiană a oamenilor. Astăzi, situaţia s-a schimbat : ei sunt aproape de noi, sunt printre noi. Căutarea celuilalt este o trăsătură constantă a istoriei. Dar dincolo de o anumită limită – depăşită cu mult în timpul secolului nostru -, ne putem pune întrebări asupra amplorii crescânde a unui fenomen care începuse prin a fi mai mulat sau mai puţin marginal. Explicaţia nu poate fi decât psihologică (şi sociologică) – aşa cum arăta deja, á propos de farfuriile zburătoare, unul dintre fondatorii psihanalizei, Carl Gustav Jung (1875-1961), în lucrarea sa „Un mit modern” (1961).

Toată cariera extratereştrilor –  în progres permanent de un secol încoace – nu este poate decât un reflex al unei crize de identitate, al unui proces de alienare, al unui dezacord crescând între aspiraţiile omului şi mecanismul social. Ajungem astfel să proiectăm în alte spaţii temerile şi speranţele noastre. Simţindu-se singur printre miliardele de semeni ai săi, omul caută astăzi aiurea ceea ce îi lipseşte pe acest pământ. Nu alţii îi fac acum frică, ci propriul său mediu înconjurător , şi, după ce s-a temut de ele, el cere fiinţelor venite din alte lumi soluţia problemelor pe care nu se mai simte capabil să le rezolve el însuşi.

¹ Istoricul Lucian Boia, profesor la Universitatea din Bucureşti, este cunoscut ca studios al istorografiei (între altele, figurează în comitetul internaţional de redacţie al unei mari publicaţii de profil), ideilor şi mentalităţilor. Preocuparea sa pentru studiul imaginarului este mai veche : în 1984 a publicat în colaborare cu Helga Abret (R.F.G.), o carte despre marţienii atât de populari la cumpăna veacurilor XIX şi XX, „Das Jahrhundert der Marsianer” (Secolul marţienilor), editura Heyne, München.

Publicăm aici un capitol din altă carte a autorului român, „L’exploration imaginaire de l’espace”, apărută în 1987 la editura pariziană La Découverte.

Pentru detalii asupra întregului volum, vezi recenziile publicate de Alexandru Duţi (România literară, 25 februarie 1988, pag.19), Alexandru Zub (Cronica, 15 aprilie 1988, pag.6), Sorin Antohi (Quasar, supliment Opinia studenţească, 1, 1988, pag.2-3).

Mulţumim distinsului autor pentru permisiunea de a publica această versiune a paginilor 143-153, cu regretul de a nu putea reproduce în întregime excelenta iconografie. – Sorin Antohi

© Lucian Boia

Traducere şi prezentare de Sorin Antohi.

Textul publicat iniţial în Almanahul Anticipaţia 1990, a fost reprodus cu permisiunea autorului, domnul Prof.Lucian Boia şi a traducătorului, Sorin Antohi. Le mulţumim.

După douăzeci şi cinci de ani de la publicarea în Franţa, editura Humanitas a lansat în noiembrie 2012 versiunea românească a volumului, „Explorarea imaginară a spaţiului” în traducerea lui Lucian Boia.

Latest posts by Lucian Boia (see all)