Selectează o Pagină

Fragment dintr-un studiu în curs de finalizare

Cei mai mulţi cititori occidentali de science-fiction ştiu în sens larg de România ca fiind ţara lui Dracula (de la Bram Stoker, evident). Au auzit de Transilvania, de „trecătoarea Borgo”* şi de „copiii nopţii”**. Tradiţia populară permite realizarea unei conexiuni între ficţionalul conte Dracula şi foarte realul Vlad al II-lea „Ţepeş”. Etimologia oferă posibilitatea unei legături mai profunde. Cuvântul românesc „dracul” înseamnă „diavol”. Acesta este numele dat lui Vlad (printre alţii şi de cavalerii teutoni şi puternicii comercianţi saşi ai perioadei) şi o atestare a Ordinului Dragonului (Ordo Draconum) primit de către tatăl lui Vlad Drăculea Ţepeş, Vlad al II-lea Dracul. Dar există o rădăcină comună pentru aceste cuvinte, latinescul Draco = dragon. Acest lucru creează o interesantă conexiune, fie numai din punct de vedere lingvistic în termenii istoriei şi culturii româneşti, între brutalitatea umană, şi ceva ce este mai adânc înrădăcinat în experienţa umană, conceptul dragonului care, aparent, în toate culturile semnifică rezistenţa naturii în faţa tuturor încercărilor umane de a o stăpâni şi controla, de a crea o ordine şi o societate „civilizată”. În secolul al XIX-lea, scriitorul german E.T.A. Hoffmann numeşte dragonul în mod explicit „coada diavolului”, ceva a cărei mişcare perturba la nesfârşit structurile umane ale ordinii.

Dracula lui Stoker şi legiunile sale de strigoi sunt un altfel de avatar al dragonului. Şi aşa e şi pentru românescul „Dracul”, Vlad şi distructiva lui cruzime. Prin intermediul acestui lanţ al limbajului, „mitul” modern al lui Dracula trimite înapoi la existenţa reală a lui Vlad. Care la rândul său, prin nume îşi caută rădăcinile în legendarul draco. SF-ul românesc funcţionează în mod clar în lumea ştiinţifică modernă, dar la baza fantasticului stau un Hoffmann sau un Bram Stoker. Sub suprafaţa SF-ului românesc par să se întindă forţele naturii primitive, indicând spre o cosmogonie nativă în care forţele ordinii şi haosului luptă la nesfârşit, ştiinţa înfruntând dragonul care nu va fi învins. Rezultatul, se pare, este o formă unică de SF. Şi mai mult, România are o lungă tradiţie a textelor de science fiction. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, România, dintre toate ţările europene, ar fi putut rivaliza cu Franţa şi Anglia. Un scriitor român, Victor Anestin, a scris romanul „Un român în Luna” în 1914, în siajul lui Jules Verne şi H.G.Wells.

Interesant este că în timpul dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceauşescu, nu numai că science fiction-ul românesc  rămâne viguros, ci în ciuda severelor constrângeri ideologice, coexistă de asemenea cu o înfloritoare critică SF. În ceea ce priveşte science fiction-ul, nativa tradiţie populară părea capabilă să negocieze, şi într-o oarecare măsură, să remodeleze, accentul pus de statul comunist asupra tehnologiei. În acelaşi timp, criticii români ale căror strânse legături cultural-lingvistice cu Franţa, pe de o parte, şi fascinaţia evidentă în privinţa criticii anglofone academice pe de altă parte, reprezintă un revelator al naturii în schimbare atât a science fiction-ului românesc cât şi a exegezei sale.

Începând cu 1990, constrângerile au fost ridicate şi numeroase texte din engleză şi franceză au fost imediat traduse în româneşte. Scriitorii şi criticii români de SF s-au plasat imediat între cele două curente majore ale science fiction-ului, în poziţia de mediatori lingvistici între tradiţii care până în ziua de azi tind să se ignore reciproc. La prima vedere, mai multe lucruri sunt deosebit de interesante în cazul acestei „renaşteri” a science fiction-ului românesc. Unul din aceste lucruri este un efort concertat de a depăşi prăpastia comunicării. Dorind să scrie în româneşte, dar în acelaşi timp realizând că româna nu este o limbă citită pe scară largă, scriitorii de science fiction din România, într-o serie de antologii publicate de Nemira la începutul anilor 90, au beneficiat de traduceri în limba engleză ale unor texte de-ale lor. Modelul poate fi Editura Sovietică în Limbi Străine? În cazul românesc a fost vorba de o acţiune privată a unei societăţi comerciale private și s-a apelat la diverşi traducători (Gabriel Stoian, Cezar Ionescu, Mihai Samoilă, Ruxandra Toma). Rezultatul este acela al unei engleze nu-întotdeauna-ortodoxe. Dar aşa ceva reprezintă o curajoasă acţiune la firul ierbii, dat fiind faptul că aproape nici un editor de limba engleză de astăzi nu va plăti pentru a traduce texte science fiction din limbi „străine”.

Un alt aspect notabil al science fiction-ului românesc este interacţiunea dintre scriitori şi critici. Chiar şi în timpul regimului comunist, criticii români, precum Ion Hobana şi Cornel Robu au stabilit contacte cu establishmentul criticii occidentale, oferind articole şi recenzii în reviste cum ar fi „Foundation” (Marea Britanie) şi „Science-Fiction Studies” (S.U.A.).

După 1989, criticii români par să fi dobândit cu voracitate universul anglofon al textelor şi studiilor critice de bază. Rezultatul îl reprezintă lucrări scrise în engleză ca „Worlds in the Making: Science Fiction between Fabulation and Mannerism (Editura Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2006) de Bogdan Aldea. Lectorul universitar Aldea vede science fiction-ul şi istoria sa internaţională, ca pe o dialectică în curs de desfăşurare între obiectivele literare şi speculative („fabulaţie”), şi aspectul comercial şi stereotip al genului (ceea ce el numeşte „manierism”, pe care îl defineşte ca  „apetitul SF-ului pentru formule consacrate” [178]). Orizontul său cultural şi cunoştinţele sale, atât în domeniul criticii anglo-americane a science fiction-ului, cât şi a literaturii şi activităţilor fanilor, sunt vaste (de la Panshin la Delany, de la Aldiss la Jameson, de la Suvin la „Războiul stelelor”). Bogdan Aldea este, de asemenea, foarte familiarizat cu teoreticienii francezi postbelici… Toate acestea sunt însă perfect echilibrate cu o viziune românească a genului (există numeroase citate din Hobana şi Robu, precum şi discutarea unor studii critice practic necunoscute pentru cititorii anglofoni, cum ar fi cel al lui Sorin Antohi despre utopie şi science fiction, „Civitas imaginalis : Istorie şi utopie în cultura română” (Bucureşti, Editura Litera, 1994). Viziunea românească, aşa cum reiese de aici, este în acelaşi timp pragmatică, eclectică şi vizionară, pentru că reprezintă o cultură puternică reprimată de nişte ţari culturali adepţi ai supra-teoretizării.

Acesta este subiectul volumului bilingv al lui Cornel Robu, „Teoria pierde omenia/Theory Kills Sympathy”) (Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009). Se reproduc, într-un mod aproape antifonal, semnificative declaraţii critice ale unor critici anglofoni, comentarii şi analize ale unor cercetători români, inclusiv propriul şi fundamentalul eseu al lui Robu, „A Key to Science Fiction: The Sublime” („O cheie pentru science fiction: Sublimul”) publicat în prestigioasa revistă britanică Foundation nr. 42, 1988, eseu scris iniţial în englezeşte. Cartea presupune un cititor care poate citi atât în româneşte cât şi în englezeşte iar aşa ceva este aproape imposibil pentru universitarii nativi anglofoni, iar formatul studiului lui Cornel Robu solicită apariţia unei noi culturi lingvistice, româneşti şi poliglote în acelaşi timp, pentru a recupera atât science fiction-ul cât şi studierea science fiction-ului. Titlul lui Cornel Robu respinge deschis teoria — fundamentul actual al culturilor francofone şi anglofone — în favoarea istoriei literare de modă veche şi a analizei unor texte concrete. Acesta este tipul de abordare critică pe care Cornel Robu şi Bogdan Aldea (şi mulţi alţi scriitor şi critici români) îl utilizează.

În acelaşi timp, studiul lui Cornel Robu este o pledoarie pentru un Nou şi Multilingv Cititor de science fiction, capabil să penetreze nucleul unei tradiţii literare prin dimensiunea lingvisticii. În acelaşi timp, conceptul lui Robu de „sublim” reorientează studiul science fiction-ului asupra Epocii de Aur americane şi aşa-numitului „sense of wonder,”  o viziune foarte vie în  mintea comună americană de astăzi, dacă nu în science-fiction. Încă o dată, din această perspectivă rămâne prea puţin spaţiu de interpretare.

Dar să aruncăm o privire rapidă asupra unora dintre textele publicate în antologiile bilingve Nemira, care sunt datate (de exemplu, Nemira ’94), fiecare poveste fiind publicată în româneşte şi recto verso în traducere engleză precum volumele americane Ace Doubles. Al doilea volum, Nemira ’95, cuprinde şi textele unor autori precum Ovidiu Bufnilă, Sebastian A.Corn, Florin Pîtea, Iulia Anania, şi alţii. Unii dintre scriitori din antologie s-au născut înaintea celui de al doilea război mondial, cum ar fi Camil Baciu (născut în 1926) care a emigrat în Franţa în 1969 pentru a scăpa de comunism. Cu toate acestea cei mai mulţi dintre autorii prezenţi în aceste antologii Nemira s-au născut în jurul anului 1960, sub comunişti, şi se auto-descriu ca fiind „noul val” al scriitorilor SF români, toţi fiind instruiţi în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, „deoarece toţi autorii noştri au o diplomă în nişte chestii tehnice”. Antologatorul Romulus Barbulescu menţionează în foarte scurta prezentare: „Pentru cititorul de limbă engleză, această a doua antologie Nemira de SF românesc poate fără îndoială suna exotic. Provine dintr-un îndepărtat tărâm geografic şi spiritual unde fabulosul în toate ipostazele sale a fost întotdeauna, dacă putem spune aşa, o prezenţă palpabilă. Cultura română a adoptat cu uşurinţă SF-ul, şi poate privi înapoi cu mândrie la o istorie a acestuia de peste o sută de ani.”¹

Norman Spinrad a prefaţat antologia bilingvă Nemira ’95, menţionând : „Puteţi citi doar un paragraf din oricare povestire din această carte, şi veţi şti că citiţi science fiction românesc şi nu altceva”.

Ceea ce aceste povestiri reprezintă – atât cele postbelice cât şi cele din perioada post-comunistă – este semnificat de o răscruce nemaintâlnită a unui tip de SF, cu sisteme ştiinţifice, atât ştiinţă convenţională cât şi o abordare populară deopotrivă. Mai multe povestiri amintesc de SF-ul franţuzesc cu viitorurile carcerale ale acestuia, prin evocarea unor entităţi ceţoase controlând populaţiile prin „transplanturi” de organe şi minţi.

Cu toate acestea, în „Civilized Illusions” de Iulia Anania, există atât o neclaritate ce bântuie lumea prezentată, cât şi (prin simbolul central al Phoenixului), un sentiment că natura tradiţională rămâne puternică, că dragostea este încă posibilă, chiar dacă nu știm între cine sau de ce.

Textul lui Sebastian A. Corn, „Substitutor” aruncă cititorul în mijlocul unei lumi viitoare (un oraş á la Zamiatin, cu populaţia refugiată în subteran, datorită degradării mediului), iar diverse facţiuni ale puterii sunt mereu angajate în războaie aparent inutile de propagandă. „Substitutorii” sunt instruiţi să ucidă persoane importante din media, literalmente să devină aceştia prin modelarea fizică a corpurilor victimelor, şi, astfel, să se „infiltreze” ​​şi să difuzeze informaţii false. Totuşi această lume nu este cea a lui Kafka, nici cea a lui Philip K. Dick, şi nici o reprezentare alegorică a birocraţiei sovietice ca la fraţii Strugaţki. Ca şi în cazul cosmologiei închise a povestirii Iuliei Anania, în care diverse părţi şi organele ale corpului sunt reciclate la nesfârşit, în textul lui Sebastian A.Corn, înlocuitorii sunt covârşiţi de contra-înlocuitori, astfel încât în ​​cele din urmă nimeni nu mai ştie cine e cine. Există mai multe versiuni ale aceluiaşi asasinat, modificări lexicale de la o versiune la alta. Moartea naratorului este re-povestită iarăşi şi iarăşi, iar naraţiunea la persoana întâi se metamorfozează într-un narator feminin. (nota traducerii : naratorul este de sex feminin, dar în versiunea în limba engleză acest lucru nu este decelabil). Cuvântul „Eu” devine lipsit de sens, ca şi întreaga „intrigă”. Şi textul nu este nici distopie, nici satiră, nici comentariu politic. Este mai degrabă o fantezie bazată pe sentimentul unor lucruri în mişcare perpetuă, necontând cât de microcosmic sau închis este terenul de joc, existând întotdeauna energie pentru a continua jocul.

Aceeaşi dinamică este re-formată din punct de vedere al termodinamicii şi al câmpurilor universale de forţă în povestirea lui Romulus Bărbulescu şi George Anania, „Plata, vă rog”. Doi necinstiţi oameni de ştiinţă inventează un dispozitiv pe care-l numesc Sisyf (Sifting of Systems Fidelity) şi asemenea lui Sisif şi bolovanului său, acţiunea provoacă reacţiune, cu rezultatul că nicio acţiune nu este terminată vreodată, nici un prieten nu se pierde vreodată, nici măcar moartea nu mai este finală. Dar acesta nu trebuie să fie un iad materialist unde se aplică legile de fier ale ştiinţei: „Este fie roata veşnică a nerecunoştinţei şi urii, sau salvarea iubirii.” Acest lucru conduce la posibilitatea unei viziuni mai „ştiinţifice” asupra lumii în care dorinţele umane contează: „Dacă acest lucru este adevărat, atunci domeniul fundamental în matematică şi fizică poate fi mult mai mult decât un agregat de forţe zdrobite una în alta şi care poartă un nume atât simplu”. (43) Sisiful existenţial al lui Camus păleşte în comparaţie, revenirea în acelaşi loc îi poate permite noului Sisyf să împingă bolovanul într-o direcţie diferită: „O lume în compania lui Sisyf ? . . . Fără să mai putem abandona copiii pe treptele bisericilor ? Fără să ne mai lăsăm părinţi bătrâni la voia întâmplării. . Nici femeile pe care le-am batjocorit, nici iubiţii în pragul deznădejdii ? ” (44)

Cam aceeaşi viziune o găsim şi în povestirea lui Bogdan Ficeac, „Ultimul ţărm al speranţei”. Textul este un monolog al unui astronaut singuratic care călătoreşte spre o planetă neidentificată reprezentând ultima frontieră şi acolo găseşte alţi astronauţi singuratici de pe o multitudine de planete, căutători precum el însuşi ai „marii treceri în celălalt univers”: „Un alt solitar, ca și mine, ca şi mulţi alţii, condamnați de bunăvoie la o viaţă ucigător de monotonă pe acest pământ îngheţat al amăgirilor, în așteptarea acelei unice şi imprevizibile zile. (118) Monologul astronautului începe cu o viziune a Adei printre dealurile verzi de pe Pământ. Şi se termină prin regăsirea acelei zi unice şi prin faptul că el este cel ales pentru a trece în cealaltă lume. Asta îmi aduce aminte de personajul Arthur al fraţilor Strugaţki, care strigă „Fericire pentru toţi” în timp ce aleargă spre sfera de aur în „Picnic la marginea drumului”.Dar Arthur este amăgit, în timp ce aici există transcendenţă. Cu „Obeliscul [ce părea] să se extindă la infinit, înclinându-se uşor spre bolta de nepătruns”, experienţa se aseamănă cu cea a lui Bowman din „2001: O odisee spaţială”. În acelaşi timp, aminteşte de apoteoza muzicală din povestirea lui Hoffmann, „Cavalerul Gluck” („Ritter Gluck”): „Pretutindeni, acoperind marmura platoului, valuri de lumină difuză, albăstruie, tremură fosforescent și din nemărginirea Universului o muzică stranie, în tonuri grave de orgă, se revărsă asupra noastră, strivindu-ne.”(136) Atât Bowman cât şi Gluck nu reuşesc să scape de existenţa lor pământească, căderea lor este tragică. Dar aici, ca în Sisyf, sfârşitul este mereu un nou început, pădurea verde a începutului aşteaptă în final, bucla este încă o dată susţinută de iubire: „Aşteaptă-mă, Ada, am să mă întorc….”

În acelaşi timp, cu toate acestea, această mostră de SF românesc îşi invocă dragonii. Din nou, dragonul în cultura mondială pare să reprezinte forţele dinamice, etern în mutaţie ale naturii. Încercările de a le „ucide”, eşuează… Există mulţi dragoni în SF. Unii sunt în mod deschis creaturi concepute ca să fie ucise, creaturi care stau în calea progresului tehnologic. Alţii semnifică nevoia „ştiinţifică” a omenirii de a face un pact cu dragonii săi. De exemplu, la Ursula K.Le Guin, dragonii din Terramare (seria Earthsea) sunt agenţi de structurare, reprezentanţi ai vitalităţii controlate în opoziţie cu sterilele pânze de paianjen ale gândirii raţionale. O altă „utilizare” a dragonilor o putem găsi la Cordwainer Smith, în „Jocul Şobolanului şi al Dragonului” („The Game of Rat and Dragon”)  unde dragonii devin mediatorii ce leagă speciile, cu scopul de interfaţare a terorii vidului.

Aici însă, în această prelevare de probe din cadrul SF-ului românesc, dragonul (balaurul în mitologia românească) apare ca duşmanul etern al sistemelor de feedback ale armoniei interne promise de ştiinţă, ca distrugătorul de tipare. Coperta antologiei Nemira ’95 descrie această luptă. Pe coperta în englezeşte apare o arenă, suspendată deasupra unei prăpastii sugerând gâtlejul unui şarpe, iar braţele mecanice susţin doi luptători aflaţi în încleştare.. Unul este un „astronaut” într-un costum metalic,  celălalt un feroce dragon roşu (un draco dacic), mai mic decât omul blindat, dar fluturându-şi coada ce este pe punctul de a tăia braţul de metal care-l ţine pe adversarul său.

„Chipul” dragonului este de o inexorabilă cruzime. Ilustraţia copertei româneşti înfăţişează un personaj de tip Gray Lensman ce intră într-o zonă în care nişte cilindrii gigantici adăpostesc nişte trupuri în animaţie suspendată. El este urmat de un magician. Jumătate din vestimentaţia acestuia este o uniformă spaţială, iar cealaltă jumătate o robă de vrăjitor. Cilindrul frontal conţine o creatură monstruoasă cu gheare şi craniul distorsionat. În cilindrul din spate este un personaj tip Nosferatu, cu ochii roşii, dinţi lungi şi gheare. Aceste ilustraţii sunt emblematice pentru dinamica povestirilor prezentate în seria de antologii bilingve. In fiecare text, într-un grad sau altul, două „ştiinţe” se confruntă. Una este ştiinţa modernă, fie ca teorie (teoria câmpului unificat, teoria informaţiei), fie ca tehnologie rezultată. Cealaltă este „ştiinţă” mitică sau magie semnificând ideea unei lupte fără de sfârşit între haos şi suferinţă, şi dragostea răscumpărătoare.

Două povestiri dezvolta această cosmogonie a dragonului. În prima, „Ancalagon” de Florin Pîtea, un bătrân războinic orb îşi conduce protejatul printr-un peisaj cyberpunk sau de tip „Snow Crash” pentru a se angaja într-o bătălie finală cu Ancalagon, un program de calculator care se metamorfozează într-un dragon înspăimântător:  „O lovitură de coadă îl răsturnă, trimițându-l de-a rostogolul pe scări și smulgându-i sabia de lumină din mână. Ancalagon rânji, o grimasă pe chipul său de reptilă.” (188). Aici omul învinge dragonul. Dar eroul este bătrân şi orb, de-abea îşi mai trage sufletul: „…încă o victorie ca asta şi s-a zis cu noi.” (189)

Cealaltă povestire este „Legiunea diavolului” de Ovidiu Bufnilă. Cristian Tamaş a subliniat ceea ce el consideră că este sensul termenului „Dracul” în cazul lui Vlad Ţepeş, acela de fiu al „purtătorului Ordinului Dragonului”. ² Titlul povestirii lui Ovidiu Bufnilă, „Legiunea Diavolului” închide din nou bucla lingvistică legându-i pe Vlad, dragonul şi pe diavol. Bufnilă îl ridică literalmente pe Vlad din morţi, trimiţându-l într-o misiune de a distruge legiunile unui alt diavol, crudul general Ib Hassan, o încarnare pop a lui însuşi. Peisajul aici este cel al bric-a-brac-ului culturii pop, amintindu-mi universul ficţional al lui Harlan Ellison din “Adrift Just off the Islands of Langerhans”.

Noul Ţepeş/Răzbunător vorbeşte în argou, iar pe drum, întâlneşte o sirenă, apoi Peşte Orb (o încrucişare între Poseidon şi un demon acvatic), şi saxofonistul Belbo – toţi fiind paznici ai domeniul Beauburg. Aici forţele lui Ib Hassan sunt extrem de ocupate cu tragerea în ţeapă și extragerea intestinelor unor femei, copii şi bătrâni: „Generalu râdea în hohote. Învârtea deasupra capului o secure de argint”. ( 55) Ciclul dragonului de această dată este unul sângeros de o violenţă extremă. Legiunea lui Ib Hassan l-au ucis mai devreme pe naratorul Vlad, care acum se întoarce din morţi pentru a se răzbuna: „Măcel a fost ! I-am căsăpit pe felceri. S-au umplut zidurile cu sângele lor”.(55) Conflictul se amplifică la proporţii cosmice: „Ib Hassan și-a strâns legiunea. Mi-a aținut calea la țărm . . Puterea apei a crescut în hoitu’ meu. Valuri uriaşe s-au revărsat din mine. I-au înecat pe soldăţoi”.(56) Ceea ce rămâne aici din science fiction aici este un dans al elementelor primordiale –  pământ, foc, apă – şi principiul dragonului, monstrul care nu poate fi ucis — „ Scornesc poveşti despre mine.”

Aceasta este încă o mostră a ceea ce astăzi este literatura înfloritoare a science fiction-ului românesc. Aceste povestiri sunt disponibile cititorilor anglofoni în traduceri relativ corecte. Dar majoritatea textelor SF româneşti rămân netraduse. Povestirile analizate merită comparaţia cu lucrările anglofone ale lui Amitav Ghosh şi Hopkinson discutate anterior. Pentru că aici, în termenii a ceea ce consider a fi ca o schimbare de paradigmă a ştiinţelor pentru SF, nu înlocuim pur şi simplu ştiinţa modernă cu sisteme „primitive” de cunoaştere cum ar fi voodoo sau animismul. În schimb, o pondere egală este dată de ştiinţa modernă (cei mai multe dintre aceşti autori români de SF au o educaţie ştiinţifică) şi unui sentiment mitic al istoriei încă puternic astăzi în cultura română. Există o combinaţie perfectă a acestor două curente în povestirile româneşti. Nici colonialismul sovietic, nici comunismul național nu par să fi „suprimat” această mitologie locală. Dimpotrivă, se pare că aceasta rămâne un partener vital într-o puternică dialectică între sistemele gândirii moderne şi cele mitic-istorice. Încă o dată, cheia pentru acest fascinant tărâm al science fiction-ului mondial este abilitatea de a citi în româneşte.

© George Slusser      

Note :

1 Prezentarea în englezeşte a antologiei Nemira 95 (a se compara cu prezentarea în româneşte ; cea “internaţională” este destinată cititorilor anglofoni oferindu-le informaţii despre antologie, menţionarea participării autorilor şi a criticilor români de SF la diverse manifestări academice din Marea Britanie şi din alte părţi este destinată cititorilor români).

² Corespondenţă privată cu Cristian Tamaş.

Notele traducerii :

*„trecătoarea Borgo”(pasul Bârgăului, pe râul Bistrița): „Păi îmi pare rău, dar mă aşteaptă o trăsură la trecătoarea Borgo la miezul nopţii.  – Trecătoarea Borgo? – Da.” ; Nu-mi da bagajul jos. Mă duc spre trecătoarea Borgo în seara asta.” ;  Cu cai am putea sa-i taiem calea. Van Helsing, tu vei alege trecătoarea Borgo.” ; „S-a intalnit cu tiganii lui la Galati si acum a trecut de trecatoarea Borgo.” ; „De-a lungul piscurilor abrupte care se încruntă asupra trecătoarei Borgo… ”– „Dracula” de Bram Stoker (traducere şi note de Ileana Verzea şi Barbu Cioculescu, editura Univers, 1990)

**„copiii nopții”(lupii) : „Ascultaţi, copii ai nopţii, ce muzica fac. Păianjenul ţesându-şi plasa pentru musca nebănuitoare. Sângele este viaţă, Mr. Renfield.”„Dracula” de Bram Stoker (traducere şi note de Ileana Verzea şi Barbu Cioculescu, editura Univers, 1990) ; („Dracula. A Mystery Story” by Bram Stoker ;  1897 edition)

Traducere de Cristian Tamaș.

Textul a fost tradus şi publicat în Revista SRSFF cu acordul autorului. Îi mulţumim.

Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea I) – Prof.Dr. George Slusser

„Fundaţia” sefiştilor. Povestea celei mai mari colecţii de SF din lume : The Eaton Collection of Science Fiction and Fantasy, University of California, Riverside, CA, U.S.A.

George Edgar Slusser (născut pe data de 14 iulie 1939), profesor universitar doctor de literatură comparată, co-fondator și Curator Emeritus al celei mai mari colecții SF din lume,  J. Lloyd Eaton Collection of Science Fiction & Fantasy Literature, Special Collections & Archives Department at the University of California, Riverside (S.U.A.); coordonator a douăzeci și trei de conferințe internaționale dedicate science fiction-ului (Eaton Conferences); director al Eaton Program for Science Fiction and Fantasy Studies; autor și cercetător, istoric și critic SF.

Prof. Slusser este absolvent al Universității Harvard; doctorat tot la Universitatea Harvard în literatură comparată ; A.B., University of California, Berkeley;  Diplome d’Etudes Francais, Universitatea Poitiers

A format o serie de cercetători universitari precum Howard V. Hendrix, David Leiby, Bradford M. Lyau, Daryl F. Mallett, etc.

Căsătorit cu franțuzoaica Danièle Chatelain,  profesor universitar doctor și cercetător. Este laureat al Premiului Pilgrim (cel mai prestigios premiu decernat pentru cercetare academică de către Science Fiction Research Association). A declarat cu ocazia primirii acestui premiu : „trebuie să scoatem studierea SF-ului din cadrul departamentului de engleză și s-o integrăm în cadrul literaturii comparate, studiilor interdisciplinare sau chiar să-i dedicăm SF-ului un obiect de studiu separat.”

Bibliografie selectivă

Prof. Slusser este autorul unei impresionante opere desfășurată de-a lungul a aproape patru decenii și este coordonatorul multor antologii și culegeri de studii asupra SF-ului.

Robert A. Heinlein: Stranger in His Own Land” (1973)

The Farthest Shores of Ursula K. Le Guin” (1976)

The Bradbury Chronicles” (1977)

Harlan Ellison: Unrepentant Harlequin” (1977)

The Delany Intersection” (1977)

The Classic Years of Robert A. Heinlein” (1977)

The Space Odysseys of Arthur C. Clarke” (1978)

Author