Farfuriile zburătoare n-ar ateriza niciodată la Lucca: Ficţiunea science fiction-ului italian¹

Prof. Dr.Arielle Saber este deţinătoarea unui doctorat în italienistică la Universitatea Yale (1999), predă cursuri de limbă şi cultură italiană la Bowdoin College (Brunswick, Maine, S.U.A), a publicat numeroase articole despre literatura şi cultura italiană, precum percepţia lui Dante în cultura contemporană, începuturile matematicii moderne, istoria tiparului, studii despre literatură şi ştiinţă, teoria genurilor literare, muzică electronică experimentală. Volumul său, „Giordano Bruno and the Geometry of Language” a fost publicat în 2005 de editura Ashgate Press, iar în anul 2000 a co-editat antologia „Images of Quattrocento Florence: Writings on Literature, History and Art” (Yale University Press). De asemenea a fost co-editorul a diverse numere ale revistei „Configurations” (avînd teme precum „Mathematics and the Imagination”).

Pregătește împreună cu Giuseppe Lippi (coordonatorul colecției Urania a editurii Mondadori), „Fantascienza: Italian Science Fiction from the 1800s-1960s”, o antologie comentată a science fiction-ului italian care va publicată de editura Wesleyan, S.U.A., prima antologie de SF italian în englezește. În colaborare cu Umberto Rossi și Salvatore Proietti, pregătește un număr dedicat science fiction-ului italian pentru prestigioasa revistă academică americană Science Fiction Studies.

Mai rău, poate, decît a numi science fiction-ul italian ca fiind „derivat” – aşa cum adesea s-a recitat de către cititori de science fiction şi de critici – este credinţa că nu există sau n-ar putea să existe. Consultaţi orice antologie science fiction (denumit în continuare, „SF”), în limba engleză, limba SF-ului prin definiţie, din orice perioadă şi vă va fi foarte greu să găsiţi fie şi un singur autor din Italia (a se vedea anexa I). Acelaşi lucru este valabil pentru enciclopediile de SF şi studiile critice dedicate SF-ului scrise în limba engleză, în care autori francezi, germani, ruşi, polonezi, japonezi, chinezi, şi latino-americani sînt, pe de altă parte, discutaţi şi menţionaţi. (a se vedea apendixul II).

În ultimele decenii a fost publicat un mare număr de monografii în limba engleză despre SF-ul internaţional, inclusiv despre SF-ul din Germania şi Austria (The Black Mirror, editor Franz Rottensteiner, 2008), America Latină şi Spania (Cosmos Latinos, editori Bell & Molina-Gavilán, 2003), precum şi despre SF-ul afro-american (Dark Matter, editor Thomas, 2000), SF-ul feminist (Women of Other Worlds, editori Merrick & Williams, 1999), SF-ul gay (Kindred Spirits, editor Elliot, 1984), SF-ul canadian (Northern Stars, editori Hartwell & Grant 1994), SF-ul din Rusia şi Europa de Est (Beneath the Red Star, editor Zebrowski 1996), sau SF-ul evreiesc (Wandering Stars, editor Dann, 1998).

Poţi găsi, de asemenea, traduceri în englezeşte ale unor romane şi antologii SF scrise în limba română, în cehă, chineză, ebraică, croată, sîrbă, finlandeză, ucraineană, ca să nu mai vorbim de franceză, spaniolă, rusă, japoneză². Un studiu dedicat science fiction-ului italian sau o antologie de SF italian, în engleză, nu au văzut încă lumina tiparului.³

Rugaţi un ne-italian să numească un autor SF italian şi vi se va răspunde probabil cu o privire goală. Rugaţi un fan SF ne-italian să numească un autor SF italian, şi va rîde, va face o pauză, şi îşi va da seama într-un mod ovin că habar n-are. În mod similar, un italian care nu este fan SF căruia i se pune aceeaşi întrebare, va fi chiar mîndru că nu ştie (sau poate a auzit doar de un singur autor: Valerio Evangelisti).

Şi dacă îndrăzneşti să întrebi un fan SF italian, trebuie să fii pregătit pentru o lungă conversaţie. Unii (italieni sau nu) îţi vor propune futuriştii, sau pe Italo Calvino ca posibili autori SF iar apoi îşi vor retrage oferta, dîndu-şi seama că scrierile despre viitor sau legate de ştiinţă ale acestor acestor scriitori nu prea se potrivesc în cea mai mare parte, genului SF, cel puţin nu aceluia „generic” anglo-saxon. Alţii s-ar putea gândi la Tommaso Landolfi, Dino Buzzati, Primo Levi sau Italo Svevo – care au scris ceea ce ar putea fi considerat un SF excelent – deşi nu sînt capabili să numească un roman sau o nuvelă SF ale acestora. Cîţiva s-ar putea să fi auzit sau chiar văzut filmul cyberpunk „Nirvana” (1997) al lui Gabriele Salvatores sau clasicul lui Mario Bava, „Terrore Nello Spazio” (1965, bazat pe povestirea din 1960 a lui Renato Pestriniero, „Una notte di 21 de ore”, tradusă în engleză cu titlul „Planet of the vampires” şi reprezentînd inspiraţia lui Ridley Scott pentru filmul său din 1979, „Alien”).4

Unii poate că au prins un episod din foarte popularul serial „A de la Andromeda” (1972), o adaptare TV italiană de Inìsero Cremaschi a romanului cu acelaşi titlu de Fred Hoyle, serializat şi de britanicul John Elliot, „A for Andromeda” (1961). Sau s-ar putea gîndi la scrisul plin de umor al lui Stefano Benni, ca în „Terra!”. Alţii ar putea cita seria de benzi desenate de aventuri care a inclus episoade SF sau s-au axat pe teme SF, cum ar fi „Nathan Never”.

Dar chiar şi cei cîţiva autori şi exegeţi care au scris despre SF-ul italian au făcut-o de multe ori cu multă sfială şi utilizînd termeni aproape apologetici. Autorul SF şi criticul Vittorio Catani a constatat în studiul său intitulat „In principio fu il Verbo: USA” (2002): „În cincizeci de ani de science-fiction, în Italia a apărut un singur scriitor: Valerio Evangelisti” (Gallo 2003, 102)5 În timp ce Evangelisti este cu siguranţă un scriitor prolific şi superb, această teză provocatoare a criticului de SF şi autorului Domenico Gallo este desigur, neadevărată, deşi aparent aşa ar fi, având în vedere modul în care SF-ul italian este caracterizat acasă şi în străinătate.

Editorii volumului din 2007 al „SFWA (Science Fiction Writers of America), European Hall of Fame” – unde este inclusă o povestire de Evangelisti – observă că SF-ul italian „a fost rareori blagoslovit cu acceptarea critică acordată în silă genului în alte ţări europene” iar SF-ul italian a fost alungat în „ghetoul ghetourilor” science fiction-ului. (Morrow and Morrow 2007, 60)

Toate acestea în ciuda infamului enunţ de la sfîrşitul anilor ‘60 sau începutul anilor ’70 al editorului importantei publicaţii SF italieniene „Urania”6, Carlo Fruttero, care atunci cînd a fost întrebat de ce „Urania” include foarte rar sau deloc autori italieni, a răspuns că este „imposibil să-ţi imaginezi o farfurie zburătoare aterizînd la Lucca”, afirmație dovedită ca fiind cît se poate de deplasată.7

Într-un videoclip din 1968 de la Rai News, filmat cam în aceeaşi perioadă cînd a fost emis comentariul de mai sus, Carlo Fruttero discută de ce italienii nu pot scrie SF de calitate. Cu această ocazie menţionează oraşul lombard Boffalora (şi nu Lucca) ca locul unde o farfurie zburătoare n-ar ateriza, pentru că ceea ce ar urma să se întâmple ar fi un lanţ mic şi neinteresant de evenimente provincial-birocratice, ceea ce nu ar conduce la o poveste prea bună: „Bun, aterizează o farfurie zburatoare şi sosesc nişte pescari. Care ce fac? Pe cine anunţă? FBI-ul? Nu, merg la şeful poliţiei. Apoi, de acolo, îl sună pe primar. Primarul se suie în amărîtul lui de Fiat Seicento şi se duce la prefect, şi oricine vede imediat că situaţia dramatică se prăbuşeşte, că povestea devine o schiţă a vieţii locale care ar putea avea unele aspecte ironice şi amuzante, poate chiar unele elemente ciudate, folcloristice, dar nu vreo forţă dramatică”.8

Într-un justificat răspuns triumfător la această prognoză sumbră, veteranul scriitor SF, editorul şi exegetul Ugo Malaguti şi scriitorul, pictorul şi criticul Mario Tucci au realizat o excepţională antologie de SF italian din ultimii 40 de ani, intitulată, „A Lucca, mai!”/„Niciodată la Lucca” (Malaguti şi Tucci 1996).9

Farfuriile zburătoare au aterizat de fapt în Lucca (deşi par să prefere să planeze în jurul sau deasupra oraşelor Milano, Veneţia, Roma, Bologna, Torino, Florenţa, Piacenza, Chieti şi Siena) de ceva timp, deşi nu fără luptă, nu fără meşteşuguri îndoielnice, şi nu fără aceia care continuă să insiste că nu ele sînt acolo.10

Astăzi, revistele SF italiene, colecţiile de cărţi, website-uri, site-urile şi blogurile fanilor, studiile critice în italiană arată că SF-ul italian este, de fapt, în viaţă şi, că deşi de multe ori este în subteran şi învăluit în secolul XIX, are un trecut extrem de bogat şi fascinant. Eseul de faţă oferă o imagine de ansamblu a istoriei SF-ului italian, asupra naraţiunii, asupra tematicii şi stilurilor sale recurente, teorii despre ceea ce îl ţine în loc, şi ipoteze cu privire la traiectoriile sale viitoare. Accentul meu este pus asupra naraţiunii SF (nu asupra filmului sau benzilor desenate), şi sper că acest studiu va ajuta la iniţierea unui dialog despre SF-ul italian între italieniştii din şi din afara Italiei, şi printre exegeţii SF-ului mondial.

Genul SF

Termenul pentru genul cunoscut sub numele de „science fiction”, fusese de fapt inventat mai devreme, referindu-se la poezia „ştiinţifică”,11 a fost făcut celebru în Statele Unite în 1932, de către Hugo Gernsback, editorul primei revistei SF „oficiale”, „Amazing Stories”. Gernsback a numit iniţial povestirile publicate ca fiind „scientifiction” atunci când revista s-a născut în 1926, dar a schimbat termenul în „science fiction”, atunci cînd a plecat de la „Amazing” şi a creat revista „Science Wonder Stories”.

De-abia două decenii mai târziu Italia a început să traducă în mod activ şi să publice lucrări în genul SF. Acesta a fost numit pentru scurt timp „scienza fantastica”, într-o revistă cu acelaşi nume, fondată în 1952 de Vittorio Kramer şi Lionello Torossi (primele trei litere din fiecare nume de familie au dat şi editurii un nume: Krator), care a rezistat doar şapte numere, dar apoi a urmat Giorgio Monicelli – autor SF şi primul editor al celei mai populare şi mai longevive reviste SF, „Urania”, care a început de asemenea în 1952 şi este publicată şi azi, şi care a poreclit SF-ul, „fantascienza”. O revistă efemeră numită „Fantascienza” a fost editată de Garzanti, şi a fost lansată de asemenea, în 1950.

Traducerea italiană a SF-ului ca „fantascienza” merită cîteva cuvinte. În cele mai multe limbi, termenul „ştiinţă” este plasat primul exact ca în limba engleză.12

De ce a ales Italia, termenul „fantascienza” în loc de „scienza fantastica” sau „scienza finzione”, sau „scienza fantasia”, sau chiar „narrativa scientifica” cum o numea criticul Gianfranco De Turris (1997), nu este clar. Autorul, exegetul şi actualul editor al „Uraniei”, Giuseppe Lippi constată că fantezia a devenit „un îndrăzneţ Prefix”, plasat înaintea ştiinţei (2005, 15). Poate că asta are de a face cu scepticismul începutului secolului al XX-lea arătat ştiinţelor de Italia, deşi în cazul în care asta să fi fost problema, de ce nu a fost scoasă „ştiinţa” cu totul așa cum au făcut-o danezii şi olandezii şi înlocuită cu termenul „viitor”? 13

În timp ce o literatură care ar putea fi considerată „proto-SF” – cu utopiile sale, călătoriile fantastice în spaţiu şi sub mări, istoriile alternative, chiar şi descrieri ale vieţii extraterestre – există încă din antichitate, şi, desigur, este prezentă şi în canonul italian,14 „genul SF” s-a dezvoltat în S.U.A., şi, ulterior, s-a răspîndit în întreaga lume, la începutul secolului XX (James, 1994; Yaszek 2011). După ce a decolat, principalele curente ale genului SF sînt descriptibile în felul următor: în anii 1940 şi ’50, în S.U.A., SF-ul „clasic”, „hard SF-ul” a avut ceea ce este cunoscut sub numele de „Epoca de Aur” (crede Isaac Asimov), în anii ’60 şi ’70, autorii „Noului Val Britanic” (crede J.G. Ballard), au contribuit la apariţia unei versiuni alternative, „soft”, cu mai puţin accent pe tehnologie, şi legile ştiinţei, concentrate mai mult asupra problemelor psihologice şi socio-economice; o formă epică debordînd de efecte speciale a subgenului „space-opera” (Star Wars este un bun exemplu), şi-a făcut apariţia în anii ’70, împreună cu SF-ul feminist (precum scrierile Ursulei K. Le Guin şi Joannei Russ), SF-ul ecologist şi cel obsedat de relaţiile rasiale, (Octavia Butler, de exemplu), şi SF-ul arheologic (Erich von Däniken, precum şi doi italieni: Pier Domenico Colosimo [alias, Peter Kolosimo]), şi Luigi Rapuzzi [alias, L. R. Johannis]). În anii ’80 şi ’90, pe fundalul exploziei tehnologiei informaţiei, au apărut subgenuri dedicate viitorului apropiat, cum ar fi „cyberpunk-ul” (William Gibson fiind autorul cel mai cunoscut, deşi termenul a fost inventat de Bruce Bethke în 1983 prin povestirea sa „Cyberpunk”), şi trecutului apropiat, cum ar fi „steampunk-ul” (cu autori precum K.W. Jeter, Tim Powers, Paul Di Filippo), amîndouă trăindu-şi momentele de glorie. Sfîrşitul secolului al XX-lea şi începutul celui de al XXI-lea au adus SF-ului o explozie de ucronii (istorii alternative), şi autori europeni care au produs unele dintre cele mai bune romane (romanele din seria „Eymerich” ale lui Evangelisti lui sunt un bun exemplu, deşi cărţile lui nu au fost încă traduse în limba engleză).

În timp ce genul SF a imaginat de multe ori laturile întunecate ale viitorului (sau prezenturi şi trecuturi alternative), optimismul din primii săi ani (1920-40) – entuziasmul la gîndul de a descoperi noi lumi şi noi forme de viaţă, galactice şi extragalactice, şi promisiunea ştiinţei şi tehnologiei în privința unei vieți mai bune – sînt mai puţin frecvente (deşi cu siguranţă nu au dispărut), în SF-ul actual.

Dezagregarea, haosul, viziunile distopice şi post-apocaliptice ale mediului înconjurător, economiei, guvernelor, societăţilor şi umanităţii sînt subiectele favorite ale SF-ului de azi. Și mai mult, genul SF în sine este în proces de transformare radicală în diverse modalităţi/subgenuri, cum ar fi „slipstream-ul”, „ficţiunea interstiţială” şi „nextilismul”, toate explorând noile intersecţiile cu alte genuri, şi chiar cu mass-media, precum jocurile video şi artele digitale. Pe măsura redesenării graniţelor SF apar noi întrebări cu privire la natura „ficţiunii” în relaţie cu ştiinţa, şi asupra realităţilor noastre multiple.

Încă de la începuturile sale „generice” de la sfîrşitul anilor 1920 în S.U.A., şi în anii ’50, în Italia, SF-ul a fost considerat în primul rând un gen „pop”, cum ar fi romanul poliţist sau romanele melodramatice de dragoste, deşi de multe ori mai inteligent, mai tehnic, şi mai orientat către sexul masculin. Ca orice alt gen, este dificil de definit. Cei mai mulţi oameni ar fi de acord că ar trebui să aibă de a face cu ştiinţa, dar cît de mult şi în ce fel, continuă să fie dezbătut. „Enciclopedia Science Fiction-ului” lui John Clute şi Peter Nicholls, cuprinde mai mult de treizeci de definiţii ale SF-ului, dintre care multe includ termeni, cum ar fi „cognitiv”, „speculaţie”, „alternativ”, „viitor”, „posibilitate”, „schimbare”, „invenţie”, „noul” (Clute şi Stableford, 1993, 311 – 314). Unele dintre definiţii subliniază funcţia de critică socială a SF-ului, altele îi solicită SF-ului să utilizeze metode şi principii ştiinţifice în explicarea evenimentelor, dar cele mai multe consideră SF-ul ca un Gedanken-experiment narativ prin excelenţă. Cei mai mulţi dintre cititori ar fi de acord că o naraţiune SF conţine o anumită combinaţie de tehnologii uimitoare şi/sau ameninţătoare (hardware, software, biologice, etc), extratereştri, roboţi, ciborgi, cosmos, călătorii în timp, sau realităţi alternative, dar stabileşte „regulile de bază” în lumea noastră. Ceea ce întîlnim în SF – „nova” aşa cum a numit Darko Suvin, toate aceste elemente – sunt adesea logic extrapolate, prin curtoazia ştiinţei noastre, sau ştiinţei extraterestre, sau un pic din ambele.

Mulţi cercetători, exegeţi şi scriitori cred că SF-ul ar trebui să fie despre imaginarea viitorului, dar la fel de mulţi observă faptul că poate angaja realităţi alternative din prezent sau din trecut. SF-ul este de multe ori pus în contrast cu genul fantasy (texte tip „sword and sorcery”, precum „Lord of the Rings”) sau contrapus genurilor ce utilizează super-eroi, pentru că SF-ul vorbeşte despre posibilităţile din lumea reală, în timp ce fantasy-ul/ficţiunea cu super-eroi despre supranatural şi imposibil. Cu alte cuvinte, SF-ul descrie oameni obişnuiţi care se confruntă cu invenţii sau circumstanţe extraordinare, dar posibile, spre deosebire de fantasy şi de ficţiunea cu super-eroi, în care fiinţe extraordinare fac din rutină lucruri extraordinare, şi nici ne-super-eroul şi nici cititorii nu sînt surprinşi de faptul că pot să facă aşa ceva.

Unii ar putea argumenta că SF-ul încearcă să ne facă ne-familiarul să pară natural şi familiar, iar Darko Suvin numeşte SF-ul o literatură a „înstrăinării”, care ne mută departe de mediul nostru empiric (citat în Clute şi Stableford, 311). Autorul SF şi exegetul Samuel Delany numeşte SF-ul o „realitate conjunctivă” (1969, 61), şi mulţi ar fi de acord că este o literatură a lui „dacă”. Alţii preferă să numească acest fel de literatură, „ficţiune speculativă”, sau „ficţiune alternativă” mai degrabă decît SF, şi mai există persoane care merg atît de departe încît afirmă că nu ar trebui ca SF-ul să fie considerat deloc un gen. Şi mai sînt şi definiţiile abile, dar frustrante, cum ar fi aceea a lui Norman Spinrad, care spune: „science-fiction este orice chestie publicată ca science fiction” (Clute şi Stableford, 1993, 314), sau punctul de vedere al lui Tom Shippey, „science fiction-ul este greu de definit, deoarece este literatura schimbării şi se schimbă chiar în timp ce încerci să-l defineşti” (citat în Maxim şi Edwards 1983, 258).

Fixarea unei singure definiţii pentru SF este, desigur, o sarcină inutilă. Dar prin contemplarea a ceea ce un SF naţional creează, se generează o panoplie de probleme fascinante care poate ilumina genul sau modul, dacă preferaţi, ca întreg.

Analiza sintactică a SF-ului italian: I

Având în vedere considerentele şi implicaţiile adesea globale, galactice şi transgalactice ale SF-ului, s-ar putea crede că acesta ar fi cel mai universal dintre genuri. Cu toate acestea, S.U.A. a fost Ur-naţiunea, luată drept model de scriitorii de SF din alte părţi ale lumii.

Franz Rottensteiner, care a editat una dintre puţinele antologii de SF european de limbă engleză, a declarat în 1973 că scriitorii de SF europeni sînt mai „liberi” decît cei americani, pentru că nu sunt constrînşi de „modelele fosilizate ale genului” (xiv). Acest lucru poate fi adevărat într-un anumit grad, dar mulţi scriitori SF europeni au făcut tot ce au putut ca să imite stilul american al Epocii de Aur a SF-ului, şi cu siguranţă au fost scriitori americani de SF care au împins graniţele genului şi au dansat pe marginile acestuia. La fel ca Rottensteiner, soţii Morrow cred că a existat şi încă mai există un pic de diferenţă între SF-ul din S.U.A. şi cel din Europa. Această afirmaţie oferă o reductivă (recunoscînd că aşa este), dar interesantă ilustrare a poziţiei lor: „Care este diferenţa între europeni şi americani? Europenii cred că 100 de mile este o distanţă enormă, şi americanii cred că 100 de ani este o perioadă enormă.” (Morrow şi Morrow, 17).

Donald Wollheim ia act în antologia lui de SF european, de asemenea, de varianţa dintre SF-ul european şi cel american, deşi el face acest lucru cu o doză încă şi mai mare de stereotipizare, recunoaşte unele clişee ca fiind problematice, pe altele nu. Chiar dacă el mărturiseşte că ar putea fi obiectul unor idei preconcepute despre aceste ţări, el nu ezită să vorbească extensiv despre problema timpului ca fiind o „adevărată obsesie a francezilor” şi de o viziune a Spaniei ca fiind o „ţară lipsită de vitalitate, oarecum înapoiată, şi destul de colorată într-un mod ciudat” (Wollheim 1976, 1 şi 215). În ceea ce priveşte cele două povestiri excelente pe care le include capitolului dedicat Italiei, „Coasa” lui Sandro Sandrelli şi „Zi ploioasă Revoluţia nr. 39” a lui Luigi Cozzi, Wollheim scrie: „ Italia — religioasa Italie, bastion al bisericii veşnice. Italia — moderna Italie, pionier al designului şi proiectării, pămînt al ingeniozităţii artistice. Cumva, această poveste [a lui Sandrelli] surprinde contradicţiile asociate cu multiplele faţete ale acestei ţări, care exasperează chiar în timp ce încîntă …. Dacă ar fi să reduci Italia modernă la un singur lucru, acesta ar fi impresia pe care fiecare vizitator o are că naţiunea este pe cale de a exploda într-o revoluţie violentă …. [Deşi italienii] îşi văd de treburile lor zilnice cu o totală indiferenţă faţă de toată această isterie”. (Idem 41 şi 95). Ar lua mult timp pentru a deconstrui diferitele probleme pe care le ridică viziunea lui Wollheim. Ceea ce doresc să subliniez prin citarea comentariilor sale şi pe cele ale altor antologatori anglo-saxoni de SF internaţional, este însă modul în care chiar şi cercetători bine intentionaţi care fac un mare serviciu SF-ului mondial prin publicarea acestuia în limba engleză, pot ajunge la caracterizarea SF-ului non-american, prin generalizări rapide şi în termeni de „neasemănare” cu SF-ul din Statele Unite.

În esenţă, aceştia caută modalităţi de a face două lucruri: în primul rînd, explică de ce aceste ţări nu au fost iniţiatorii genului SF, nici faruri ale acestuia, chiar dacă acestea pot fi dovedi că au avut autori proto-SF înainte de secolul XX şi, în al doilea rînd, încearcă să suprindă ce este demn de remarcat despre respectivul SF.

La începutul secolului XX, S.U.A. era o ţară puternic industrializată şi o putere mondială — reprezentanta unei elite tehno-ştiinţifice, o ţară relativ tînără, plină de optimism în ceea ce priveşte viitorul; exista sprijinul financiar şi un puternic accent pus pe cercetarea ştiinţifică şi progresele tehnologice ; au fost încă de timpuriu editori vizionari cum ar fi Hugo Gernsback şi John Campbell iar S.U.A. a fost implicată în competiţia spaţială şi în Războiul Rece. Acest cocktail de optimism, putere, bani, industrializare, şi o poziţie pro-ştiinţă a stabilit ca etapă de dezvoltare o viziune techno-ştiinţifică orientată spre viitor, cu vise (şi coşmaruri), nu numai de a ajunge la stele, dar şi de a le cuceri şi coloniza ; vise (şi coşmaruri), despre ceea ce ar aduce tehnologiile emergente aflate în evoluţie rapidă.

Italia, prin contrast, a urmat o cale foarte diferită, la începutul secolului XX şi pînă la cel de al doilea război mondial. În timp ce după primul război mondial, experienţa numită „vittoria mutilata” (victoria mutilată – n.t.), cu sărăcia şi sentimentul de nedreptate care au urmat — probabil că a contribuit la instaurarea fascismului, cu optimismul său grandilocvent al unei viitoare şi improbabile măreţii precum şi entuziasmul pro-tehnologic al mişcării artistice futuriste, Italia începutului secolului XX-lea nu avea aripi şi nici nu căuta un viitor tehno-ştiinţific.

Da, au fost premiile Nobel acordate lui Marconi în 1909 pentru telegrafia fără fir şi lui Fermi în 1938 pentru fisiunea nucleară. Da, o serie de scriitori ai perioadei interbelice italiane au stabilit un dialog cu ştiinţa în operele lor (chiar dacă nu în cadrul genului SF), şi mulţi intelectuali de marcă şi oameni de ştiinţă au recunoscut patrimoniul ştiintific italian ca parte a culturii umaniste mondiale, dar nu separat de aceasta. Dar ştiinţele în Italia n-au fost în ansamblu, preţuite şi finanţate în aceste decenii interbelice, datorită atît înclinaţiei intelectuale faţă de ştiinţele umaniste cît şi din cauza realităţilor financiare. Într-o ţară care nu a fost capabilă de a-şi permite (şi, în unele cazuri, nu a dorit să-şi permită, chiar dacă ar fi putut) ceea ce noile tehnologii puteau oferi, industrializarea s-a mişcat încet şi scriitorii au avut puţini stimuli pentru a-şi imagina un tehno-viitor.

Şi mai mult, rata de alfabetizare a fost redusă în Italia în perioada interbelică şi nu a existat un segment larg de cititori aparţinînd clasei de mijloc care ar fi susţinut orice gen narativ popular, deşi[15] se publicau reviste de benzi desenate şi „fotoromanzi” (specie de benzi utilizînd fotografiile în locul desenelor – n.t.) aparţinînd unei varietăţi de genuri, inclusiv SF-ul (atunci cînd nu era interzise de către regimul de dictatură fascistă), şi care au devenit destul de populare între cele două războaie.

Având în vedere aceste circumstanţe, naraţiunile SF americane şi mondiale au pătruns încet şi greu în Italia, iar SF-ul scris şi publicat de către italieni, chiar şi mai lent. Aceste obstacole, împreună cu lipsa generală de interes arătată de editorii de literatură oricărei activităţi de publicare a SF-ului – şi, în special cel scris de proprii cetăţeni – au avut efectul de a descuraja mulţi autori, aceştia nici măcar încercînd să scrie aşa ceva. Să adăugam faptul că italiana nu a fost şi nu este o limbă cu un mare public global, iar costurile de traducere şi de distribuţie erau prohibitive pentru mulţi editori, iar totul părea destinat ca SF-ul italian să rămînă într-un colţ mic şi întunecat.

Chiar şi atunci cînd Italia a început să se industrializeze şi să-şi concretizeze prezenţa ca putere economică mondială după cel de al doilea război mondial, chiar şi atunci cînd rata de alfabetizare a crescut şi editorii italieni au început să ofere publicului traduceri SF din S.U.A., Marea Britanie, şi din SF-ul internaţional, dispreţul editorial faţă de SF-ul scris de italieni a continuat. Această rezistenţă nu poate fi atribuită numai condescendenţei lumii editoriale şi academice faţă de „maculatura tip pulp” şi filmele de serie B: prin 1960 existau genuri pulp italiene, „giallo” (roman poliţist – n.t. ), „rosa” (romane sentimental-melodramatice, de „dragoste” – n.t.), „romanzo d’appendice” (romanele în foileton á la Alexandre Dumas, Ponson du Terrail, Eugene Sue, Maurice Leblanc, Gustave Le Rouge şi Michel Zévaco – n.t.), horrorul, deşi consumul acestora era depăşit de nebunia pentru „fumetti” (benzi desenate – n.t.), şi filme. Editurile italiene au continuat să aibă, se pare, o anumită imagine despre sine şi despre compatrioţi, aceea a imposibilităţii de a se scrie SF în Italia. Filmul satiric „Totò nella Luna” din 1958, regizat de Steno şi Lucio Fulci, pare să indice cu precizie acest lucru: într-un argument cu un aspirant scriitor de SF, comicul Totò afirmă: „De ce avem nevoie să cucerim spaţiul? Ce să facem cu spaţiul? Ce este spaţiul? Nu este nimic! E aer! Vrei să cucereşti aerul? Deschide o fereastră şi o să cucereşti aerul!

Majoritatea cititorilor italieni de SF nu au contestat de fapt că italienii nu ar putea să scrie SF de calitate, dar s-au înflăcărat în a cere cît mai multe traduceri de SF străin, neinteresîndu-i ce scriau concetăţenii lor.

Numeroşi cercetători din Italia au scris pe larg despre cine, ce, unde, cînd şi cum, toate aspectele publicării de SF italian din 1950 pînă în prezent. Eu vă voi oferi aici, doar cea mai scurtă dintre prezentările generale şi voi îndruma cititorii către anexe şi către secţiunea 5 a bibliografiei, care enumeră sursele secundare.

Cele mai vechi reviste şi colecţii SF au fost „Scienza Fantastica” (1952-1953), „Mondi nuovi” (1952), revista „Urania” (1952-1953), colecţia de cărţi „Urania” (1952 -), „Galassia” (1953, 1957; 1961-1979), „Fantascienza” (1954-1955, 1957-1961). Unele dintre cele mai populare publicaţii au început mai tîrziu, „Interplanet” (1962-1965), „Futuro” (1963-1964), „Gamma” (1965-1968), „Science fiction book club” (1963-1979), „Nova SF” * (1967-1980; 1985 -), „Millemondi” (1971 -), „Andromeda” (1972-1975), „Fantacollana” (1973 -), „Robot” (1976-1979; 2003 -), „Il libro d’oro della fantascienza” (1978 -), şi „Altri Mondi” (1986-1993).

Cu toate acestea, prea puţini autori italieni au fost incluşi în multe dintre aceste publicaţii, axate pe traducerea SF-ului american şi britanic. Printre cei care au publicat mai mult decît ocazional SF italian, au fost/sînt „Scienza Fantastica”, „Interplanet”, „Galassia”, „I romanzi del Cosmo”, „Cronache del Futuro”, „Oltre il Cielo”, „Gamma”, „Nova SF” *, „Millemondi”, „Andromeda”, şi „Robot”.

Reviste care au publicat în primul rînd SF italian au fost foarte puţine: „I narratori dell’Alpha Tau”, „Giro planetario” (1961), „Futuro”, şi „Constellation” (1971-1972).

Primul roman SF publicat de un autor italian în colecţia Urania a fost „L’Atlantide svelata” de Emilio Walesko (1954, nr. 31) iar cel de al doilea a fost „L’Astro lebbroso” de Franco Enna, (1955, nr. 73).

Copertele uimitoare din punct de vedere vizual ale multora dintre aceste reviste au fost studiate în mod critic şi merită încă şi mai mult studiu, mai ales avînd în vedere cât de vizual este genul SF şi cît de uşor se pretează fagocitării de către artă, film, televiziune, benzi desenate şi jocuri video. Şi poate că face asta prea uşor, seducîndu-i pe potenţialii cititori (şi scriitori) contemporani, îndepărtîndu-i de capacitatea de a-şi imagina singuri aceste lumi stranii.

Criticul şi autorul Gianni Montanari a calculat că între 1952-1979 au fost publicate şaptezeci de colecţii SF, douăzeci de reviste SF, 2256 de cărţi publicate în Italia (1981b, 456), deşi cea mai mare parte a acestora fiind SF anglofon. Între 1954-1967, Gian Filippo Pizzo şi Luca Somigli afirmă că au existat 114 romane SF italiene publicate, dintre care numai unsprezece avînd numele reale ale autorilor (2007, 1720). Pînă la mijlocul anilor 1970 şi începutul anilor ’80 un număr substanţial de edituri şi-au deschis uşile SF-ului: editurile Nord, Libra, Fanucci, Dall’Oglio, Sugar şi Armenia, iar SF-ul (din nou, în primul rînd cel anglofon), a început să fie vîndut mai mult în librării decît la chioşcurile de ziare (De Turris 1995, 225).

Cu toate acestea, doar cîteva antologii de SF italian au fost publicate în acea perioadă în Italia, (interesant, dar cam o duzină de antologii de SF italian au fost publicate în altă parte în Europa, cum ar fi în Franţa, Germania, România („Fantascienza. Povestiri italiene” – antologie de Gianfranco de Turris şi Ion Hobana, Colecţia Fantastic Club, editura Albatros, 1972 – n.t.), Bulgaria şi Ungaria, şi foarte puţine romane (Aldani 1989, 13).

În 1978, Italia a găzduit la Palermo prima conferinţă academică majoră asupra SF-ului din Europa, cu participarea unor staruri ale criticii internaţionale precum Frederic Jameson, Jean Baudrillard, Brian Aldiss, Franz Rottensteiner şi Darko Suvin precum şi critici şi autori italieni ca Luigi Russo, Roberto Vacca, Franco Ferrini, Carlo Pagetti, Inìsero Cremaschi, Vittorio Curtoni, Gianni Montanari, şi mulţi alţii (1980). N-au fost prezenţi dar erau printre puţinii suporteri academici ai SF-ului din Italia, Sergio Solmi şi Umberto Eco. Lectura, scrisul şi studierea SF-ului păreau a fi în ascendenţă[16].

La sfîrşitul anilor 1970 şi ’80, filmele blockbuster din S.U.A. au adus SF-ul maselor, deşi nu există nici o dovadă că asta ar fi condus la creşterea numărului de cititori de SF în Italia. În 1990, a explodat cyberpunk-ul cu viziunile sale violente şi grafice ale unui viitor apropiat condus de tehnologii informaţionale, inginerie genetică, etc.. Prin 2000, ca şi în S.U.A, şi în alte părţi, scriitorii italieni SF încep să treacă mai mult „graniţele” altor genuri, cum ar fi horror-ul, noir-ul, şi romanul poliţist. Cum nota criticul Carlo Bordoni, subiecte care aparţin vieţii reale („cronaca”, în italiană) cum ar fi terorismul, mafia, dezastrele ecologice, experimentele ingineriei genetice au devenit subiecte SF (2009, 180).

Dar să revenim la anii timpurii, 1950-1960, „perioada pseudonimelor” (Montanari 1981b, 457), în care pentru a fi publicat în Italia, ai fi avut infinit mai mult noroc, dacă ai fi fost anglo-saxon (încă şi mai bine, american). În timp ce pseudonimele sînt adesea folosite de către autorii care scriu orice fel de ficţiune pulp din nenumărate motive, acest val special de pseudonimită este remarcabil, atît pentru cantitatea cît şi pentru calitatea numelor alese[17].

Ne putem întreba dacă autorii italieni de SF îşi imaginau că deveniseră scriitori americani, scriind pentru un public american, savurînd arta mimesisului sau toată disimularea era reprezentată de numele americăneşti. În unele cazuri, imitaţia directă a SF-ului american pare să fi fost scopul. În alte cazuri, este foarte greu să-ţi imaginezi un american în spatele acestor naraţiuni, bogate în detalii ale istoriei şi culturii europeane, şi a unui mod umanist de învăţare.

Scriitorii italieni de SF postbelici timpurii (şi nu atît de timpurii) au utilizat o gamă impresionantă de strategii ale pseudonimelor anglofone. Unul comun era crearea unei anagrame americanizate ale numelui, cum ar fi Lionel Cayle (Leonia Celli), Daniel Griosa (Sergio Aldani), şi N.L. Janda (Lino Aldani). O altă abordare populară a fost de a americaniza sunetele propriului nume şi/sau aţi traduce numele în engleză[18].

Sînt multe asemenea pseudonime care izbesc urechile anglofone prin caraghioslâcul lor, umor involuntar sau nu, precum Welcome Braun (Luciano Ghilardi), Rocky Docson (Roberta Rambelli), Lewis Flash (Luigi Naviglio), James Gut (Antonio Bellomi), Hunk Hanover (Roberta Rambelli), şi pseudonimul meu favorit dotat inclusiv cu parfum şi savoare est-europene, Marren Bağels (Maria şi Ornella De Barba).

Literele greceşti (care cu siguranţă ar fi fost atractive pentru matematicieni, ingineri şi specialiştii în calculatoare ce apăreau peste tot în lume), s-au ivit adesea în pseudonime: Charles Beta (Dino De Rugeriis), Billy Delta (Santi Palladino), Howard Gamma (Dino de Rugeriis, din nou), Peter Jota (Dino De Rugeriis, din nou!), Jim Omega/Omega Jim (Pier Domenico Colosimo), şi John Sigma (utilizat de Ubaldo Tambini, Vera Cagnoli, şi bineînţeles, Dino De Rugeriis).

Deşi nu era în conformitate cu încercarea de a ascunde identitate italiană, unii scriitori timpurii de SF au ales tot felul de ciudăţenii „spiritiste” ca pseudonime transmiţînd un spirit ludic SF-ului lor, sau cel puţin relaţiei lor cu SF-ul: Anonimo Cosmico (Sergio Turone), Papa Benedetto al XIV-lea (Prospero Lambertini), Cozzilla (Luigi Cozzi), Effepici (F.P. Conte), Pi Erre (Renato Pestriniero) şi Damiano Malabaila (Primo Levi).

Alţi scriitori, extinzîndu-se dincolo de sfera anglo-saxonă, au ales să înlocuiască numele lor italiene cu alte sunînd străin[19].

Mulţi alţii au folosit mai multe pseudonime, iar unii chiar au ales să fie un „Jr.” al pseudonimului unui alt autor, cum ar fi pseudonimul ales de Giuseppe Lippi, „P. Kettridge, Jr.”, în onoarea pseudonimului „P. Kettridge” folosit de Franco Lucentini.

Scriitorii italieni au participat cu această manie a pseudonimelor, deşi nu întotdeauna de bună voie, la permanentizarea unui ciclu vicios de anti-italienitate, conformîndu-se percepţiei că italienii nu ar putea, nu ar trebui şi nu scriu SF. Este ciudat să ne gîndim că o ţară care a produs atîtea viziuni remarcabile asupra lumii, care a oferit omenirii atît de multe aspecte majore ale progresului ştiinţific şi tehnologic şi care a fost recunoscută pentru designul inovator, crede că cetăţenii săi sînt incapabili să scrie SF, indiferent dacă este hard SF, soft SF sau oricare dintre multele subgenuri ale acestuia.

Ar putea cineva pe această planetă să nu recunoască şi să nu aprecieze seminţele de SF aflate în pelerinajul extra-terestru al lui Dante, în călătoria spaţială a lui Ariosto, în vizionarele maşini de zbor ale lui Leonardo, în spaţiul infinit şi nenumăratele lumi ale lui Giordano Bruno, în utopiile lui Doni şi Campanella, în paradigma ce a schimbat percepţia umanităţii asupra galaxiei a lui Galileo, în tehnologia de comunicare a lui Marconi, şi în tehnofilia futuriştilor, pentru a numi doar cîteva dintre contribuţiile Italiei la modernitate? Isaac Asimov a făcut această legătură, de ce nu au făcut-o şi autorii italieni?

Pierpaolo Antonello menţionează o scrisoare pe care Asimov i-a scris-o lui Arnoldo Mondadori la începutul anilor ‘50 cu privire la noua revista „Urania” (1952-1953): „Sper că revistele sînt bine şi că Italia, care i-a dat pe Galileo, pe da Vinci şi toţi marii oameni de ştiinţă ai Renaşterii, va continua mereu să fie interesată de lumea imaginativă a viitorului”. (2004, 115).

În mod evident, ideea că italienii nu pot scrie SF (sau SF bun) provine dintr-un ghem de probleme în care au intrat aspecte externe cît şi blocaje auto-impuse. Printre forţele externe, putem afirma că a existat un accent tenace pe tot parcursul primei jumătăţi ai secolului XX asupra studierii disciplinelor umaniste şi de neglijare a ştiinţelor „reale”, o încetineală a industrializării, un minim acces la SF-ul american înainte de 1950, epuizarea în urma dictaturii faciste şi al celui de al doilea război mondial, sărăcia şi dezordinea după război, ratele scăzute de alfabetizare şi o înclinaţie către vizual (benzi desenate, fotoromanzi şi film); o condescendenţă substanţială faţă de consumatori, şi într-un mod evident, rezistenţa lumii editoriale faţă de publicarea propriilor autori italieni (o consecinţă, probabil, a obstacolelor menţionate mai devreme, dar cu siguranţă o forţă externă negativă îndreptată asupra scriitorilor). În ceea ce priveşte alţi factori care ar fi putut contribui la mutilarea genului SF italian, voi discuta teoriile cel mai frecvent citate de criticii literari şi socio-istoricii italieni.

Nu numai un singur factor este de vină pentru sabotarea naraţiunii SF italiene. Şi gradul în care fiecare dintre aceşti factori — şi alţii probabil pe care cercetătorii din viitor îi vor identifica— respectiv modul în care aceștia au contribuit la zăgăzuirea SF-ului italian reprezintă o temă de dezbătut în continuare.

Obstacolul cel mai des menţionat împotriva dezvoltării SF-ului italian este înamorarea Italiei de propriul său trecut (acea ghiulea de care futuriştii au încercat să elibereze italienii). Cu un trecut atît de bogat şi atît de omniprezent în viaţa de zi cu zi a Italiei, îndreptarea privirii în sus spre un viitor, potenţial nu la fel de strălucit precum trecutul ar putea fi un gest dificil. Cu toate acestea, cultura italiană a fost lăudată (şi criticată), pentru tendinţa sa de a trăi într-un improvizat „acum”, iar Italia secolelor XX (şi XXI) a fost din punct de vedere artistic inovatoare: în cinematografie, arhitectură şi design, de exemplu.

Şi poate că tocmai acest cîntec de sirenă al trecutului i-a determinat pe autorii SF italieni să fie deosebit de interesaţi de acesta şi să devină adepţi ai popularului subgen SF al ucroniei. În timp ce concentrîndu-te asupra gloriei trecutului, atenţia îţi este distrasă de la reflecţia asupra prezentului şi viitorului dar în acelaşi timp ţi se poate deschide o panoramă a ciclurilor temporale şi ceea ce se poate urma pentru toate naţiunile. Aceasta oferă cu siguranţă date bogate pentru reinterpretarea evenimentelor istorice şi a ceea ce „ar fi dacă”.

Un alt impediment privind acceptarea şi dezvoltarea SF-ului în Italia, factor menţionat de cercetătorii universitari, a fost figura de la începutul şi mijlocul secolului al XX-lea, a intelectualului de stînga, editor/ profesor/critic, suspicios la adresa capitalismului şi la tot ceea ce venea din America. Dar dacă stîngismul politic a avut un rol în suprimarea SF-ului italian, cum putem explica marea cantitatea de SF de valoare produsă în ţări comuniste şi faptul că mulţi scriitori SF italieni au fost şi sînt intelectuali de stînga? Nu este nici o îndoială că au existat prejudecăţi exprimate de către grupuri de stînga şi de asemenea de exponenţi ai dreptei împotriva „invaziei subculturii americane”, literatura pulp-evazionistă fiind exact unul dintre acele lucruri. Dar marile edituri ca Mondadori au publicat SF american chiar de la începutul anilor 1950, iar SF-ul american a fost tradus şi citit pe scară largă în întreaga Italie pentru o lungă perioadă de timp.

Ce rol a jucat antipatia faţă de cultura de consum americană, atît dinspre stânga cît şi dinspre dreapta, în marginalizarea SF-ului în Italia este neclar. Ceea ce este clar, însă, este faptul că scriitorii italieni de SF s-au considerat de multe ori ca fiind angajaţi politic, dorind ca munca lor să deschidă ochii şi să inducă schimbarea.

Cu terorismul explodînd atît de la stînga cît şi de la dreapta spectrului politic, nu este surprinzător că SF-ul italian s-a implicat ideologic. Între 1972-1982, colectivul literar cu orientare radical-stîngistă „Un’Ambigua Utopia” (denumire provenită de la titlul romanului din 1974 al Ursulei K.Le Guin, „The Dispossessed: An Ambiguous Utopia”) a încercat să facă exact asta publicînd şi o revistă cu acelaşi nume.

Membrii colectivului erau convinşi că optimismul tehnologic ce-i caracteriza pe autori precum Asimov, nu era şi nu reprezenta singura sau cea mai bună expresie a genului SF. În locul tipului respectiv de abordare, ei puneau – ca pe un fel de Vîrstă de Aur, referindu-se la mai degrabă la Noul Val britanic – elemente considerate fundamentale precum aspectele socio-politice, psihologice şi angajamentul ideologic.

La sfîrşitul anilor ’70, editura Feltrinelli a publicat volumul „Nei labirinti della fantascienza: Guida critica a cura del Collettivo “Un’Ambigua Utopia” ( În labirinturile SF-ului: Ghid critic al colectivului O utopie ambiguă, 1978) în care se propuneau şi se discutau 140 de opere SF care exemplificau valorile genului în accepţia acestui grup. Este interesat de menţionat că a reapărut interesul pentru activitatea acestei grupări iar recent doi membri fondatori au publicat un volum conţinînd tot materialul publicat în primele nouă numere ale revistei: „Un’ambigua utopia. Fantascienza, ribellione e radicalità negli anni ’70” (O utopie ambiguă. SF, rebeliune şi radicalism în anii ’70, editura Caronia e Spagnul, 2009).

La fel de evident este angajamentul stîngist în revista Carmilla şi în webzinul cu acelaşi nume, ambele fondate şi editate de nimeni altul decît Valerio Evangelisti. 20

În 2003, veteranul sefist, autor, editor şi cercetător Vittorio Catani a editat un număr special intitulat „Futuro nel sangue: 19 fantapologhi italiana sul potere” (Viitor în sînge: 19 sefeuri italiene despre putere, Catani 2003).

Un obstacol mai puţin citat în calea producţiei şi publicării SF-ului italian este preferinţa datînd de la sfîrşitul secolului XIX şi începutului secolului XX pentru verism şi neorealism în artă. În timp ce SF-ul poate fi văzut la antipodul preocupărilor acestor curente realiste, analiza relevă că la cîteva straturi sub suprafaţă realitatea era alta. Pe deasupra, fantasticul, suprarealismul şi horror-ul nu numai că au existat în literatura italiană de-a lungul întregului secol XX, dar au şi prosperat.

SF-ul este preocupat mai presus de orice de reflectarea „realului” (cît şi a „posibilului”), înfăţişînd şi disecînd „realitatea” ca şi sub un microscop sau imaginîndu-şi ce ar putea deveni aceasta în viitor. Mare parte din SF oferă critică socială, politică şi economică, atît direct cît şi alegoric. Ce i-a ţinut pe verişti şi pe neorealişti – creatorii gustului public, auto-instituita poliţie a gustului timp de mare parte a secolului XX – departe de SF? Posibilele „realităţi” pe care le descrie SF-ul: dominaţia universală, forme de viaţă extraterestră, roboţi, călătorii temporale şi altele asemenea?

Poate Italia n-a mai putut să se imagineze ca un dominator al altor naţiuni şi planete ; poate ideea invadatorilor era prea familiară şi ceva ce trebuia şters din memorie ; şi poate roboţii şi călătoriile în timp erau concepte prea sofisticate pentru o naţiune fundamental agrară. Şi cu toate acestea realismul italian este de asemenea cunoscut pentru înclinaţia către pesimism şi prin cuplarea cu fandacsia mistic-obscurantistă, cu fatalismul. SF-ul excelează în a-şi imagina scenarii catastrofiste pentru orice acţiune sau reacţiune. Frecventele şi distopicele sale viziuni pre şi post-apocaliptice ale disperării coincideau cu realitatea tinerei formatei naţiuni care a trecut prin două războaie mondiale, o dictatură fascistă şi prin sărăcie în proporţie de masă. Poate SF-ul era considerat ca fiind prea înfricoşător în predicţiile sale şi prea real. Italia avea prea grave probleme în a-şi construi o identitate ca naţiune şi în a supravieţui de pe o zi pe alta, ca să-şi imagineze mai multe războaie, mai mulţi invadatori şi tehnologii de neconceput într-o ţară mediteraneeană. „Realităţile” alternative şi/sau dislocuite pe care le oferea SF-ul nu erau acelea pe care Italia începutului şi mijlocul secolului XX, ar fi putut să le accepte sau să le îmbrăţişeze.

Şi, în sfîrşit, elefantul din camera cu porţelanuri a Italiei: Biserica. Nu cred că este o coincidenţă faptul că majoritatea scriitorilor de SF a provenit din ţări predominant protestante, anglicane, şi comuniste (Franţa este o anomalie în această privinţă), şi nu doar pentru că aceste ţări au avut un public mult mai amplu aparţinînd clasei de mijloc la începutul şi mijlocul secolului XX. Biserica romano-catolică a avut un rol în blocarea dezvoltării genului, cu toate că nu în modul în care vă apare imediat în minte: cu ameninţarea unor pedepse privind păcatul falselor profeţii (precum şi pentru toate păcatele pe care alţi scriitori de pulp-uri ar fi putut să fie condamnaţi), sau prin acelea aplicate unor vizionari reformatori ca Giordano Bruno. Din cîte ştiu n-au existat texte italiene SF (nici albume de benzi desenate sau filme) care să fi fost interzise de către Biserică, nici măcar acelea care critică cu înverşunare gîndirea şi dogma creştină sau anumite persoane aparţinînd clerului.

Catolicismul, aş spune, oferă de fapt, elemente pe care alte confesiuni sau culte creştine nu le au. Credinţa catolică — doctrina, liturghia, riturile şi hagiografia — oferă un întreg univers imaginaţiei: miracole, sfinţi cu puteri speciale, tărîmurile vieţii de apoi, o apocalipsă, o ordine a lumii, o relaţie specială cu timpul/spaţiul umane şi cu timp/spaţiul lui Dumnezeu. Poate că aceste mistere descrise în artă şi arhitectură, pe altare şi prin simboluri aflate aproape în fiecare colţ de oraş italian, satisfac o nevoie psihologică sau emoţională privind destinul şi lumea de dincolo.

Dar chiar dacă despre asta este vorba, există o mare spiritualitate pozitiv-potenţată şi un simbolism religios în naraţiunea SF italiană. Ca şi în cazul trecutului glorios al Italiei, blocînd dar şi inspirînd prezentul şi viitorul, şi doctrina catolică poate că a contribuit la fel de mult pentru a compensa „nevoia” de a scrie SF, sau pentru a o inspira.

Aceste obstacole nu sînt se pare, de atît rău augur şi atît de imense precum s-ar părea. În anumite cazuri, acestea se dovedesc a nu fi deloc obstacole, ci mai degrabă catalizatori. În timp ce SF-ul italian, aşa cum a constatat Vittorio Catani (2002), n-a construit niciodată o identitate specifică sau o bază de producţie iar autorii săi nu au fondat „şcoli” sau grupuri (cu excepţia colectivului Un’Ambigua Utopia şi a cîtorva mişcări mici, recente, pe care le voi menţiona mai târziu ), o cabală de autori şi editori începînd cu Monicelli, Sandrelli, Aldani, Musa şi Cremaschi au format şi crescut o serie de scriitori remarcabili, care le continuă moştenirea pînă şi astăzi. Următoarea secţiune a acestui eseu încearcă să ofere o imagine a ceea ce naraţiunea SF italiană a fost şi este. După cum vom vedea, istoria, religia, regimurile totalitare, portretele realiste ale umanului, celebrarea umanioarelor şi a artelor, pesimismul cu privire la ştiinţă şi viitor, sînt chiar elementele care au generat lucrările cu adevărat extraordinare ale SF-ului italian.

Cum a spus Vonnegut, „and so it goes…”*. Încercînd să definim ceea ce este SF-ul italian, eu, precum cei dinainte de mine, risc să cad pradă generalizărilor şi stereotipurilor. Iar pe deasupra o asemenea încercare poate fi condamnată de la început.

Ce să faci cînd o întîlneşti o carte precum cea a lui Massimo Mongai, „Memorie di un cuoco d’astronave” (Memoriile unui bucătar de astronavă) (1997), care se concentrează asupra filosofiei gastronomice şi aventurilor unui bucătar intergalactic numit Rudy „Basilico” Turturro avînd misiunea de a duce bucătăria italiană tuturor speciilor din galaxie?

„Memoriile unui bucătar de astronavă”, roman cîştigător al Premiului Urania este foarte apreciat de către comunitatea SF italiană. O naraţiune dezlănţuită şi amuzantă, asemănătoare celor ale lui Douglas Adams din seria „Ghidul autostopistului galactic” (The Hitch Hiker’s Guide to the Galaxy) şi „Terra” de Stefano Benni, ce satirizează obsesiile culinare ale Italiei şi ale planetei în privinţa gastronomiei italiane, folosind genul SF ca un mediu pentru a ironiza, dar şi a celebra unul dintre aşii pe care Italia ştie că-i are în mânecă.

Aşa cum mulţi cercetători şi autori italieni care au analizat SF-ul italian au şi subliniat, subgenurile fantasy-ului, horror-ului şi fantasticului par să fie toate mai apetisante pentru cititorul modern italian de SF.

Carlo Pagetti crede că e ceva care are de a face cu „retorica cognitivă” a hard SF-ului (1993, 631). Această observaţie ne provoacă să înţelegem ce ​​este „retorica cognitivă” şi de ce un popor renumit pentru retorica sa şi bogat în „diversitatea modurilor de abordare a gîndirii”, mai degrabă decît „abordarea tip gadget” a varianţei povestirilor (a se vedea Yaszek, 2008, 388) ar avea vreo adversitate pentru o astfel de literatură.

Apelînd la propensiunea Italiei pentru „fabulos şi capricios” aşa cum o face Pagetti, putem lumina forma pe care SF-ul italian pare s-o fi luat. SF-ul italian a fost caracterizat de autori italieni înşişi ca fiind „Neo-Fantastic” (Pagetti 1993, 631), „soft” (Montanari 1981b, 456), mai mult introspectiv şi psihologic, avînd mai degrabă umor şi excelînd în satiră, utilizarea istoriei şi manipularea timpului (Gaudenzi 2007) decît SF-ul produs în altă parte. Catani a remarcat că destul de mult SF italian fuzionează teme ale genului cu „narrativa italiana colta” (naraţiuni ale literaturii înalte) şi forme lingvistice unice (2002). Şi mulţi alţii au remarcat „umanitatea” SF-ului italian.

Autor şi editor, Inisero Cremaschi, în introducerea sa din 1964 a volumului „I labirinti del terzo pianeta” (Labirinturile celei de a treia planete) — cea de a doua antologie de SF italian publicată în Italia, afirmă că SF-ul italian „se distinge de science fiction-ul străin, pentru că ne duce în alte galaxii … în scopul de a ne aduce înapoi la locul de plecare: Pămîntul” (1964, 10).

În mod similar, bunicul SF-ului italian si unul dintre autorii cei mai prolifici şi celebri, Lino Aldani a remarcat că „autorii italieni au încercat, chiar de la început, să ofere o foarte concretă reală şi convingătoare reprezentare a condiţiei umane” (citat în Della Corte şi Pestriniero 1996, 53). Realitatea concretă a condiţiei umane pătrunde mult (deşi nu tot) SF-ul italian şi este un ecou al modalităţilor veriste şi neorealiste utilizate de către unii care au fost în opoziţie cu SF-ul italian.

Elementul cel mai interesant şi aş spune, unic în a fi găsit în SF-ul italian este literaritatea explicită şi conectarea la umanismul academic. Curtoni, de exemplu, este mândru de al său „liceo classico” şi de titlul său universitar în filologie, elemente care au contribuit la scrisul său SF (2000, 124).

Multe dintre cele mai bune lucrări timpurii ale SF-ului italian au fost, de fapt, operele ale unor bine cunoscuţi scriitori din mainstream. Unii dintre aceşti scriitori, cum ar Primo Levi, Dino Buzzati, şi Tommaso Landolfi — nu se identificau per se cu SF-ul, în timp ce alţii, care se identificau, ar fi putut să fi fost incluşi în lumea literaturii „serioase” având în vedere naraţiunile lor fantastice, suprarealiste, moderniste, experimentaliste.

Anna Rinonapoli, în magnifica sa povestire, „Eroaldo o dell’estetica fantascientifica” (1963), de exemplu, se referă la elitismul academic al criticii literare italiene, la domeniul pedagogiei, la birocraţia italiană şi la nepotismul peninsular, la fetişizarea şi zeificarea ştiinţei, şi chiar la SF-ul în sine, toate dintr-o singură lovitură.

Protagonistul Eroaldo Banconi, un profesor gimnazial de literatură ce încearcă să câştige un „concorso” pentru o încadrare cu un salariu mai mare, trăieşte într-o lume plină de smog, în care spaţiul suficient şi aerul purificat reprezintă o marcă de castă. Aflăm prin intermediul studiului său pentru examen că toate textele literare sînt acum interpretate printr-o optică ştiinţifică şi „fantaştiinţifică”. Eroaldo citeşte cărţi cum ar fi „Magia e conoscenza scientifica nei poemi omerici” (Magie şi cunoaştere ştiinţifică în poemele homerice) şi „Trionfo della scienza nelle Georgiche di Virgilio” (Triumful ştiinţei în Georgicile lui Virgiliu) (279), îi vituperează pe detractorii social-realişti ai SF-ului din secolul XX şi observă modul în care actuala şcoală a criticii dedicată lui Dante îşi bate joc de dantiştii din trecut, care-şi pierdeau timpul întrebîndu-se ce o fi însemnînd „Veltro” (ogar) în loc de a discuta despre viteza cu care Dante călătorise prin empireu (viteza sunetului, a luminii?) şi înţelesul dat de Dante termenului „folgore” (fulger), având în vedere că nu putea să aibă vreo noţiune despre electromagnetism (287).

Eroaldo aderă la filosofia lui Goldenkatz, care consideră că roboţii sînt cei mai potriviţi în a se ocupa de toată predarea şi evaluarea cunoştinţelor şi asta pînă află că examinatorii de la concurs nu sînt fani ai lui Goldenkatz, ci mai degrabă dintre cei care urmează principiile „libertăţii personalitaţii”, regăsiți în „fantapsicologia” şi „fantapedagogia”. Îşi schimbă rapid abordarea şi oferă o expunere strălucită cu privire la modul genial în care Leopardi, în special în poemul „A Silvia” reprezintă cel mai înalt punct al indicelui „fantascientifico “, aşa cum abordează timpul şi pierderea în termenii unor universuri posibile. Eroaldo continuă să cobzărească premoniţiile ştiinţifice ale lui Carducci şi Foscolo şi ale multor altora. Eroaldo promovează cum laude examenul, devine un traseist pedagogic, şi îşi dă seama că dragii săi roboţi pot greşi din cauza erorilor umane şi a corupţiei. Convingerea sa, că şcoala italiană „pute din cauza păcatului umanist” (272) capătă un sens cu totul nou.

Cu un stil foarte diferit dar la fel de jucăuş şi literar este povestirea lui Sandro Sandrelli, „Il suggeritrone” (1964a), care relatează efectele dezastruoase ale unei curioase invenţii destinate actorilor. Pentru a o ajuta pe prietena lui să devină o actriţă mai bună, Pik Molander inventează o maşină care poate face din oricine o superbă prezenţă dramatică. „Suggeritrone” creează în mintea cuiva scene din cele mai mari performanţe dramatice anterioare, cum ar fi cele ale actorilor de vîrf din piesa „Othello” de Marele Sheckley (!). Din păcate, suggeritrone o ia razna şi întregul oraş Tappu începe să nu mai facă nimic altceva decît să interpreteze părţi din piese de teatru. Și nu peste mult timp, jocul se transformă în realitate, tragediile fictive în tragedii reale, şi practic întreaga populaţie moare prin asasinare sau sinucidere.

În mod similar în privinţa utilizării referinţelor literare este şi povestirea din 1991 a lui Vittorio Catani, „Storia di Omero” (Povestea lui Homer). Acest Homer, ca şi tizul său, se întoarce dintr-o călătorie şi-i găseşte dornici pe oameni să-i audă aventurile. Dar devine repede evident că cele trei superbe tinere femei (deşi acestea sînt menţionate la masculin!), care-l întîmpină cu drag, nu sînt membre ale familiei lui şi nici chiar în întregime umane. Sînt oameni sintetici, androizi, vorace în a afla cunoştinţe şi experienţe noi, pe care le absorb de la oameni într-un mod destul de explicit şi fatal (pentru om), literalmente „sirenic” dacă vreţi.

Mai puţin unică naraţiunii italiene SF, dar mult mai răspîndită, mai ales în ultimele decenii, este structura intrigii (sau a ceea ce unii ar considera un subgen sau mod) ucroniei, cu ale sale întrebări contrafactuale: ce se întîmplă dacă lumea s-a modificat?

Ucroniile italiene se situează de cele mai multe ori în trecut italian glorios sau lipsit de glorie: Evul Mediu şi Renaştere, sau perioada dictaturii fasciste (uneori în ambele epoci). Printre cele din urmă există numeroase şi excelente romane precum „Inchizitorul Eymerich”* de Valerio Evangelisti (zece volume publicate între 1994-2010) care urmăresc aventurile neliniştitului şi ambiţiosului călător temporal, inchizitorul dominican şi „magus” (mag) din secolul XIV-lea din Catalonia (Nicolau Aymerich) şi romanul „Lungo i vicoli del tempo” (2002) de Lanfranco Fabiani care descrie un Leonardo da Vinci care inventează o maşină de călătorit în timp şi un Boccaccio ce se stabileşte în Franţa şi scrie „Decameronul” în franţuzeşte.

Printre ucroniile cu acţiunea în perioada fascistă, „fantascismo”, cum pe bună dreptate le botează Lippi (2005, 26), cîteva care merită a fi remarcate sînt seria „Occidente” de Mario Farneti (serie lansată în 2001), în care se rescrie domnia fascismului (Mussolini nu se aliază cu Hitler, regimul său nu cade iar Italia este o superputere azi) ; şi strania povestire a lui Francesco Scalone, „M. (Mille Mondi Ancora)” (1999), în care protagonistul încearcă din nou şi din nou prin tot „multiversul” să oprească începerea celui de al doilea război mondial, dar este ucis în mod repetat de femeia de care s-a îndrăgostit, care este hotărîtă să împiedice nedeclanşare războiului. Foarte bună este şi povestirea lui Luca Masali, „I biplani d’Annunzio” (1996), o istorie alternativă mult apreciată a cărei acţiune se desfăşoară parţial în cursul primului război mondial, avînd ca personaj principal un pilot care se deplasează în timp între 1914 şi războiul din anii 90 din Bosnia.

O excelentă antologie care acoperă toate perioadele istorice (unele destul de aproape de prezent), este editată de cercetătorul şi autorul Gianfranco De Turris, „Se L’Italia” (2005). Antologia include şaisprezece istorii alternative despre ce s-ar fi întîmplat dacă Roma ar fi fost fondată de Remus (Fabio Calabrese), sau dacă Dante nu ar fi scris „Divina Commedia” (Giulio Leoni), sau dacă bancherii genovezi ar fi finanţat călătoria lui Columb în America (Andrea Angiolino şi Paolo Corsini), sau dacă Uniunea Europeană ar fost fondată cu cincisprezece ani mai devreme ( Pierfrancesco Prosperi).

Noua revista „IF” (numele său a fost inspirat atît poemul lui Kipling cât şi de legendara revistă americană cu acelaşi nume) a dedicat recent un întreg număr istoriilor alternative, coperta evocînd inconfundabil cel de al doilea război mondial. Aceste romane și povestiri ar putea fi considerate ca făcînd parte din ceea ce colectivul Wu Ming numeşte „Noua Epică Italiană”, în măsura în care şi participă activ la construirea ficţiunii metaistorice.21

În timp ce ucroniile nu trebuie să includă călătorii temporale sau lumi paralele, de multe ori o fac. Teme referitoare la timp şi dispozitivele ficţionale sînt, desigur, fundamentul călătoriilor SF: salturile FTL (hiperluminice), „warp-urile”, precum şi mecanismele destinate transportului persoanelor sau informaţiilor (de multe ori, indiferente la toate consecinţele posibile ale înfricoşătoarelor paradoxuri care au fost imaginate la începuturile teoriei relativităţii: inclusiv pisica lui Schroedinger şi uciderea accidentală a bunicilor noştri). Poate că o relaţie specific italiană cu timpul este în parte diferită de cea a unui american pentru că italienii trăiesc cu mii de ani de istorie în jurul lor, şi pentru că, cel puţin pînă foarte recent, au trăit mai puţin presaţi de un sentiment de urgenţă legat de programul de lucru (nu că o viaţă mai lentă n-ar conţine şi proprii factori de stres).

Naraţiuni care includ inexplicabile „pierderi” de timp, sau accelerarea timpului, există cu siguranţă în SF-ul italian, deşi par să fi nu la fel de des întîlnite ca alte teme. Se pot deduce multe din dorinţa de „încetinire” de fapt, prin lectura povestirii din 1954 a lui Dino Buzzati, „La Machina del tempo” ( trad. rom. „Mașina de oprit timpul”, CPSF nr.257-258/1965). Aceasta spre deosebire de tipul de obicei întîlnit în literatură este un oraş întreg (construit în afara localităţii Grosseto), aflat sub influenţa cîmpului „C” de radiaţii electromagnetice, ceea ce încetineşte timpul astfel încît locuitorii să poată trăi mai mult.

Totul merge bine pînă cînd un om de ştiinţă american din Buffalo teoretizează că dacă acel „Cîmp C” încetează să acţioneze, populaţia va îmbătrîni brusc mult, mult mai rapid decît cei care nu au venit în contact cu acea radiaţie. Riscurile de extindere a vieţii, căutarea nemuririi şi construirea de utopii au fost bine exersate în SF. Povestirea lui Buzzati cu toate acestea, este o fascinantă micro-examinare a dorinţei nutrite de mulţi de a încetini timpul.

Un alt mod interesant în care SF-ul italian a utilizat timpul poate fi găsit în povestirea cyberpunk a lui Roberto Benatti, „Traumazone” (2000). Naraţiunea este împărţită în secţiuni, cu rubrici pentru timp, la intervale de zece secunde ca un jurnal de laborator, Protagonistul Ibrahim încearcă în starea lui de vis să schimbe istoria şi, se pare, să elibereze omenirea de regimul Metasogno în care trupurile umane sînt furate iar conştiinţa este descărcată într-un loc în care se visează în mod constant. Lumea a devenit o ladă de gunoi iar visele sînt violente şi psihotice, desigur nu visele „obişnuite” care ne păcălesc inducîndu-ne iluzia că trăim în realitate, la fel ca cele din filmele din seria Matrix. Chiar şi avînd titlul în limba engleză, „Traumazone” cu greu ar putea fi considerată un scenariu tipic hollywoodian. Sfîrşitul jurnalului lui Ibrahim, exact la un minut după începerea naraţiunii, este un coşmar în toată regula.

Mai multe vise plăcute, cu toate acestea, se găsesc într-una din povestirile cele mai îndrăgite ale lui Lino Aldani (una dintre puţinele texte SF italiene publicate în engleză), „Buona Notte, Sofia” (1963), traducere în engleză în 1964; (trad. românească de Doina Opriţă: „Noapte bună, Sofia”, ed. Dacia, 1982). Visarea este atît de plăcută, de fapt, încît întreaga specie umană (cu excepţia cîtorva radicali din cadrul „Ligii Anti-Vis”), este dependentă de visuri. Compania Oneirofilm creează aceste vise fanteziste şi apoi vinde înregistrările. În magazine. Sofia Barlow, una dintre actriţele de top ale Oneirofilm-ului, începe să aibă îndoieli cu privire la munca ei şi la viaţa trăită în vise. Şeful ei, cu toate acestea, găseşte un mod inteligent de a o aduce înapoi la „treabă”. Acest timpuriu „peisaj mass-media” scris în 1964 şi debordînd de nume şi locuri americane este imaginea unei lumi în care oamenii preferă sau sînt seduşi să prefere să trăiască într-o realitate virtuală, poate modul în care Aldani îi privea pe americani.

Pe de altă parte, „Traumazona” lui Benatti, scrisă după trei decenii mai tîrziu, descrie o lume globalizată, sau mai degrabă „post-globalizată”, în care personaje ce călătoresc în spaţiu-timp şi avînd nume biblice şi Kalaşnikov-uri sînt violent aruncate într-o lume de coşmaruri.

Conectat la întrebările legate timp este subgenul numit „fantarcheologia” (fantarheologia, SF-ul arheologic), cu obeliscurile sale misterioase, lumile pierdute, tăbliţe antice care se dovedesc a fi mesaje extratererestre şi altele asemenea recuzite. Maeştrii italieni timpurii ai acestui subgen au fost Pier Domenico Colosimo (alias Peter Kolosimo) şi Luigi Rapuzzi (mai cunoscut datorită unuia dintre pseudonimele sale, L.R. Johannis), deşi ceea ce a scris Colosimo poate fi destul de vag asociat cu SF-ul şi adesea, este vorba de colecţii de documente, mai degrabă decît de o formă narativă. Mai ezoterică (şi „pseudo-ştiinţifică”), decît alte subgenuri, fantarheologia este adesea asociată cu fantasy-ul, deşi graniţa dintre fantasy şi SF sângerează cu siguranţă, în cazul în care ezotericul este pus în cauză. Romanele din seria inchizitorului Eymerich ale lui Valerio Evangelisti sînt cu siguranţă un asemenea exemplu edificator.

De asemenea, devotaţi unor aspecte ale ezotericului şi ocultului au fost primul editor al seriei Urania de la editura Mondadori şi fondator al revistei cu acelaşi nume, Giorgio Monicelli şi partenera sa, scriitoarea SF Maria Teresa Maglione. Monicelli şi Maglione au introdus o rubrică în revista Urania (1952-1953), intitulată „Conosci te stesso” (o aluzie, fără îndoială, la inscripţia de pe frontonul templului lui Apollo din Delphi, „Gnothi seauton”, „cunoaşte-te pe tine însuţi”), în care Maria Teresa Maglione îşi dădea cu presupusul despre „predicţiile” din I Ching. Deşi revista a dispărut după paisprezece numere, multe dintre fixaţiile ezoterice ale lui Monicelli şi Maglione au rămas destul de vii în cercurile SF şi continuă încă şi astăzi.

Printre numeroasele lucrări SF italiene care conţin ezoterism este şi povestirea „Esagrammi” (Hexagrame) din 1998 a lui Antonio Piras. Şi acest text se referă la universul I Ching. Intriga se desfăşoară în ambianţa steampunk neliniştitoare şi întunecată a unui circ, iar povestea începe cu hexagrama ch’ien indicînd creativitate şi perseverenţă şi, în acest caz, o mutaţie. Alte cinci hexagrame sînt „aruncate” în decursul poveştii (hibridizare, dezintegrare, contemplare, stimulare şi renovare), de fiecare dată de bătrîna Zoe şi apoi desluşite de către clarvăzătorul Piccolo, un omuleţ deformat de progerie. Cea mai mare parte a umanităţii este formată din mutanţi, inclusiv protagonistul deşi el încă nu ştie. Fiinţele bizare pe care le întîlneşte – fiecare asociată cu o hexagramă – îl conduc înspre descoperirea adevăratei sale naturi şi a căii vieţii sale. Ceea ce face ca acest text să fie SF şi nu fantasy sau chiar horror este rolul pe care ştiinţa îl joacă şi continuă să-l joace în crearea acestor mutanţi. Aici, ezotericul oferă contraforţa pozitivă ce se opune puterii distructive a ştiinţei.

Mai puţin ezoterice în sine, dar de multe ori interconectate cu acel sub-gen, sunt referinţele mitologice greco-romane din naraţiunile SF italiene.

Povestirea din 1962 a Robertei Rambelli, „Dialogo con il dio” (Dialog cu zeul) este un exemplu excelent al acestei tendinţe. Naraţiunea se concentrează asupra relaţiei dintre un sătean aparent primitiv, Hank, și Zeul, o „fiinţă” care locuieşte pe un deal din apropiere, Sacra Montagna, deasupra satului. Zeul şi Hank vorbesc noapte de noapte despre istoria omenirii, despre univers şi în special despre maşini. După ce un sat vecin, chiar mai puţin sofisticat intelectual decît satul lui Hank dar bogat, avînd cereale şi vite, face o ofertă pentru Zeul lui Hank, panteonul şi teogonia sînt revelate şi sînt departe de ceea ce ambele clanuri de săteni anticipaseră: Zeul este un robot. Smerenia, înţelepciunea, generozitatea şi umanitatea zeului, deşi este vorba de o maşină, în cele din urmă răscumpără ignoranţa umana, egoismul şi recurgerea permanentă la violenţă – de fapt ceea ce timp de milenii au încercat să prevină zeii-maşini. Povestea Robertei Rambelli se adresează în mod direct relaţiei umane atît cu maşinile cît şi cu divinitatea.

După cum s-a menţionat mai devreme, SF-ul italian este bogat în trimiteri la religie, aceasta fiind de multe ori centrul intrigilor SF. „Il silenzio dell’universo” (Tăcerea universului, 1964) de Gianfranco de De Turris, „Quo vadis, Francisco? “(1982) de Lino Aldani, „La nudità e la spada” (Nuditatea și spada, 1990) de Ferruccio Parazzoli, „Ascolta Israele” (Ascultă, Israel, 1991) de Ugo Bonanate, „Nuovo mondo” (Lumea nouă, 2010) de Giampietro Stocco şi seria Eymerich (din nou!) de Valerio Evangelisti sunt cîteva bune exemple.

Angajamentele religiei organizate, doctrina, Dumnezeu şi viaţa de apoi iau multe forme iar reacţiile la diferitele aspecte ale vieţii şi gîndirii religioase sînt la fel de variate. Astronautul lui De Turris îl percepe pe Dumnezeu şi experimentează universul ca pe o imensă frumuseţe şi dragoste iar personajele din romanele lui Stocco şi Evangelisti se confruntă doar cu practici inchizitoriale, nimic mai mult. În povestirea lui Aldani, un preot creştin, misionar pe o planetă îndepărtată se confruntă cu intoleranţa unor fiinţe degradate atunci cînd refuză să fuzioneze unele din practicile lor mai puţin întîlnite cu religia lui. Întrebările subsecvente, ale cui convingeri sînt „juste” sau „mai bune”, sînt fundamentale ca în atît de multe texte de SF „social”.

În ceea ce priveşte relaţia evocată de povestirea Robertei Rambelli – aceea a oamenilor cu maşinile – nu trebuie să uităm că ne apropiem de 2030, anul stabilit de Vinge Vernor de declanşare a singularitaţii tehnologice, atunci cînd inteligenţa maşinilor o va depăşi pe cea a umanităţii (1993).

Scriitorii SF au meditat de mult timp asupra maşinilor,ciborgilor, roboţilor, automatelor, asupra lui Frankenstein, Golemului, Galateei – cum ar putea fi create, ce să facă cu acestea şi care ar putea fi consecinţele existenţei lor. Adăugaţi amestecului, postumanul, transumanul, protezarea şi bioingineria şi viaţa artificială va părea mai puţin artificială.

Sandro Sandrelli, de exemplu, se referă într-un mod nesentimental la relaţia om-maşină, în povestirea lui „La falce” (Coasa) (1962). Un grup de astronauţi ajung pe o frumoasă dar îndepărtată planetă, presărată cu oraşe minunate, luminate vibrant, cu trenuri şi trotuare mobile în mişcare, debordând de orice minune tehnologică pe care orice om sau orice alte specii raţionale, ar putea vreodată să şi le dorească. Cu toate acestea, oraşele sunt tăcute, lipsite de oameni sau de alte creaturi. Şi mai mult, nu există nici o urmă că vreun fel de fiinţe care să fi construit aceste oraşe au trăit vreodată acolo. Spre şocul şi groaza vizitatorilor umani, se dovedeşte că viaţa pe planetă este reprezentată de oraşe, structuri şi maşini.

Cînd tehnologia dobîndeşte „conştiinţă”, simţire şi voinţă (precum HAL în în povestirea din 1951, „The Sentinel” de Arthur C.Clarke şi în filmul lui Stanley Kubrick din 1968, „2001, Odiseea spaţială”), sau atunci când oamenii acţionează ca nişte maşini (cum ar fi Serafino Gubbio, în piesa din 1916 a lui Luigi Pirandello, „Si Gira!”), realitatea se dezechilibrează de multe ori în rău, deşi, uneori, în bine, aşa cum mai puţini scriitori de SF şi-au imaginat. O întorsătură interesant la această enigmă este romanul scurt al lui Angelo Comino intitulat „Il Sogno di Eliza” (Visul Elizei, 2001). Comino foloseşte pseudonimul „Motor” pentru a semna această naraţiune cyberpunk cu acţiunea într-o mizerabilă şi post-apocaliptică lume plină de gunoi, toxine, insecte, rozătoare, etc. Dar o lectură un pic mai mult aprofundată şi ceva cercetare arată că „Motor” este mai mult decît doar un pseudonim. Comino a utilizat o serie de programe de calculator (Eliza 6.0.1, Alice, Idea Fisher 6.0, şi un generator de text Dada), precum şi o varietate de metode aleatorii (cut-up-uri, strategie oblique şi un I Ching electronic [iarăşi!]), pentru a crea un sistem generator de mediu prin care calculatorul „în sine” a compus o naraţiune care se revelează a fi despre relaţia om-maşină.

Continuînd să explorăm tema „ce înseamnă fii om” și „ce înseamnă să fii viu” în SF, am descoperit naraţiunile „fantabiologice” care investighează manipularea vieții umane, pentru a face mai mult sau mai puţin.

Exemple bune pot fi găsite în culegerea lui Primo Levi, „Storie naturali” (Istorii naturale, 1966), în care există un număr de texte despre teme variind de la criogenie şi copiii concepuţi în eprubetă pînă la noi medicamente, care pot transforma plăcerea în durere şi vice-versa; sau în povestirea lui Franco Enna, „L’ignoto intorno a noi” (Necunoscutul din jurul nostru, 1964), care postulează descoperirea unei substanţe ce uniformizează culoarea pieii oamenilor, dispărînd astfel distincţiile rasiale (sau cel puţin aşa se speră). În timp ce povestirile lui PrimoLevi se concentrează mai mult asupra aspectelor tehnice reale ale novumului ştiinţific, textul lui Franco Enna îl reliefează pe descoperitorul substanţei respective, care, se pare că nu este pe deplin om, deşi trece drept unul dintre noi. Abordarea lui Enna pare a fi modul de tratare al aspectelor biologice în SF-ul italian.

Povestirea Laurei Pugno, „Sireni” din 2007, în acelaşi mod ca la Franco Enna, se concentrează asupra psihologiei oamenilor în timp ce aceștia sînt transformaţi mai degrabă decît asupra detaliilor tehnice ale transformării. În naraţiunea ei extrem de vizuală, oamenii trăiesc într-o lume în care chiar şi o sumară expunere la soare provoacă un cancer devastator şi singura salvare este, se pare, ceva din organele de sirene. Iniţial, sirenele sînt apreciate (şi brutalizate), pentru frumuseţea şi sexualitatea lor, apoi pentru carnea lor şi în cele din urmă pentru alte beneficii pe care le pot oferi oamenilor. Deşi nu este clar ce se va întîmpla cînd romanul se încheie, protagonistul se împerechează cu sirenă, creând o nouă specie.

 

Le Cosmicomiche” (Cosmocomicăriile) lui Calvino ar putea părea o parte a acestui subgen fantabiologic, urmărind evoluţia şi experienţele lui Qfwfq de la începutul universului pînă în prezent. Aş susţine, totuşi, că ştiinţa nu este de fapt folosită pentru a crea „nova” în cadrul naraţiunii, ci este mai degrabă ceea ce este antropomorfizat. „Cosmocomicăriile” sînt mai mult mituri ale originii decît poveşti despre viitor, sau despre trecuturi şi prezenturi alternative.

Celălalt fel de viaţă care îşi găseşte drumul în SF este, desigur, cea extraterestră. Prezenţa extratereştrilor în SF-ul italian este în general pozitivă — destul de diferită în ansamblu de aceea de la începutul genului SF din S.U.A. Acest lucru se poate datora în parte începutului tîrziu al SF-ului italian în comparaţie cu cel american, teama faţă de „străini” fiind înlocuită cu temeri mai iminente referitoare la holocaustul nuclear. Aceasta poate fi din cauza dorinţei inconştiente a scriitorilor italieni de a nu-i considera „invadatori” pe extratereştri, după secole de invazii a unor dominatori străini; sau poate a fost o recunoaştere a faptului că Italia ca naţiune nu mai era în postura de a coloniza lumea, ca să nu mai vorbim de alte planete şi alte forme de viaţă. Atunci când există extratereştri în SF-ul italian, aceştia sînt de multe ori buni, inteligenţi, şi altruişti şi arareori sînt descrişi ca BEM (Bug-Eyed Monsters).

În „Tre terrestri e un marziano” (Trei pămînteni şi un marţian, 1958) de L.R. Johannis, de exemplu, un carismatic marţian numit Freddy Smith explică faptul că toate lucrurile importante care s-au întâmplat, au fost descoperite sau construite pe Pămînt, sînt datorate marţienilor care au trăit printre oameni o lungă perioadă de timp din compasiune şi ca un fel de serviciu social. Acestea fiind spuse, Freddy nu se aşteaptă ca cineva să-l creadă, în special datorită faptului că atît de mulţi oameni au văzut farfuriile lor zburătoare, dar cred de fapt că n-au văzut nimic (iar această povestire a fost scrisă înainte de celebrul comentariu al lui Carlo Fruttero despre farfuriile zburătoare şi Lucca!).

Avînd o mai solemnă şi poetică viziune despre extratereştri, povestirea Annei Rinonapoli, „Metamorfosi cosmica” (Metamorfoză cosmică, 1986) descrie planeta unor fiinţe extraordinare care sînt mai bune decît au fost vreodată sau ar putea fi vreodată oamenii. Seamănă cu nişte păsări mari, cu pene irizate, mâini de aur şi ochi blînzi. Nu este violenţă în societatea lor, nici tehnologie şi tot ceea ce fac, fac cu mintea lor (construiesc lucruri, se împerechează, etc). Aceste creaturi iubitoare îi întîmpină într-un mod cordial pe oamenii de ştiinţă veniţi pentru a le studia, făcîndu-le acestora munca mai uşoară prin învăţarea instantanee a limbilor, artelor, ştiinţelor terestre. Ca şi în povestirea „Sirene”, naraţiunea se încheie cu naştere unei co-specii (deşi aici este vorba o inginerie genetică psihică), şi cu speranţa că oamenii ar putea beneficia de încrucişarea cu această remarcabilă formă de viaţă.

În mod similar, „Una fosa grande come il cielo” (O groapă mare cît cerul, 1978) de Renato Pestriniero, are ca personaj principal un extraterestru care emană iubire, frumuseţe şi fericire. Un astronaut cade într-o groapă pe o planetă extraterestră şi îşi dă seama că este rănit, în imposibilitatea de a mai urca înapoi şi că va rămîne rapid fără oxigen. În timp ce e pe moarte, o fiinţă pare să-i apară ca o lumină, apoi ca un arbore care îl îmbrăţişează, apoi într-o formă vag umanoidă. Ei comunică prin gînduri, şi astronautul află că el este primul „extraterestru” care-şi deschide conştienţa unei fiinţe de pe această planetă, iar fiinţa este încîntată, deşi este, de asemenea, pe moarte, grav rănită de gazele evacuate de nava terestră în decursul asolizării. Cei doi mor împreună, cu mâinile împletite şi împăcaţi. Cînd tovarăşii astronautului îl găsesc, văd creatura străină iar unul o împuşcă, gîndindu-se că le-a ucis prietenul iar celălalt pămîntean observă că extraterestrul este aşezat alături de om şi nu este convins de intenţiile omicide ale acestuia.

Alţi doi extratereştri blajini pot fi găsiţi în povestirile lui Lino Aldani „Screziato di rosso” (Împestriţat cu roşu, 1977) şi „Carne di stato” (Carnea statului, 1978) de Giani Montanari. Extraterestrul lui Aldani este un om demn, un gigantic negru, cu părul roşu şi ţinuta izbitoare. Extratereştrii lui Montanari sînt viermi uriaşi, ale căror corpuri (exact precum sirenele Laurei Pugno!), par a avea proprietăţi miraculoase. În povestirea lui Aldani, extraterestrul vine din viitor şi a aterizat într-un orăşel numit Cascina Torti pentru a invita voluntarii să vină cu el pentru o serie de experimente (o fostă prostituată şi un autist se înscriu imediat). Extraterestrul nu face nimănui rău doar îi ţine pe loc pe oameni în timp ce discută, pentru a afla dacă cineva va veni cu el.

În textul lui Montanari, pe de altă parte, cercetătorii par să domine acţiunea dar un număr de oameni care sînt involuntar folosiţi drept cobai decid pînă la urmă să-şi continue viaţa alături de extratereştri.

Poate că existenţa unui oraş ca Veneţia are ceva de-a face cu multitudinea extratereştrilor (altruişti sau nu), din SF-ul italian.

Fabio Calabrese numeşte Veneţia, „un oraş neliniştitor şi magic, subtil legat de o altă dimensiune a timpului şi a spaţiului” (1985, 51). A.E. Van Vogt a afirmat că veneţienii, în galaxia lor de insule, sînt extratereştri care arată ca oamenii (1996, 7). Mulţi scriitori italieni SF, de fapt, au glorificat Veneţia: Renato Pestriniero, Sandro Sandrelli, Carlo della Corte, Paolo Lanzotti şi Tiziano Scarpa, pentru a numi doar cîţiva.

Oraşele invizibile” (Città invisibili) ale lui Italo Calvino – lucrarea cea mai apropiată de SF a acestui autor – este o ghirlandă de stranii peisaje urbane inspirate tocmai de către Veneţia.

Un alt oraş care a fascinat SF-ul italian este Siena. În 2005, un grup de scriitori, critici, artişti, fani SF italieni, s-au întîlnit la Hotel Athena din Siena pentru primul „Week-end della Contrada delle Stelle”, o reuniune organizată de scriitor de SF Carlo Agricoli. O serie de lucruri ciudate s-au petrecut la hotel, mai ales, se pare, la etajul opt. Grupul a decis să se întîlnească şi în anul următor, fiecare membru contribuind cu o povestire avînd acţiunea în hotelul din Siena. Rezultatul, o culegere de povestiri editate de Ugo Malaguti şi publicate de editura bologneză Elara, se intitulează „Il Mistero dell’ottavo piano” (Misterul etajului opt, 2009).

De exemplu, Daniele Vecchi în povestirea „L’ottavo piano dalle finestre nere” (Al optulea etaj cu ferestre negre), povesteşte despre un grup de persoane care sînt cazate la etajul opt al hotelului Athena de către un nou membru al personalului. Directorul hotelului se înfurie atunci cînd constată, pentru că etajul opt era închis pentru oaspeţi (se dovedeşte a fi un fel de portal spaţio-temporal). În final, turiştii care dispăruseră reapar iar furia şi teama directorului se sting nu din cauza recuperării oaspeţilor ci pentru că află că grupul era format din scriitori SF. Managerul deduce (pe bună dreptate!) că în cazul în care aceştia vor vorbi sau scrie despre aventura lor, nimeni nu-i va crede vreodată.

Lucca, Siena, Veneţia, Cascina Torti: de fapt, oraşele mici au avut şi au o prezenţă notabilă în SF-ul italian, contrar a ceea ce Carlo Fruttero teoretizase. Şi în timp ce menţionăm oraşe italiene, putem adăuga şi Florenţa şi Pisa la lista acestora, putîndu-le observa în imaginea ce reprezintă coperta „Planetei Italia” (Pianeta Italia), antologia SF a lui Michelangelo Miani sau pe coperta antologiei „Strani giorni” (Zile stranii) de Maurizio Manzieri, de la editura Millemondi sau pe coperta creată de Paolo Barbieri pentru antologia „Lungo i vicoli del tempo” (De-a lungul aleilor timpului) de Lanfranco Fabriani.

Imaginea copertei „Planetei Italia” înfăţişează statuia lui David (de Michelangelo) plutind în spaţiul galactic, având pieptul deschis în care apare ceea ce arată ca un astroport de andocare şi un robot/o astronavă asolizînd. Pe coperta volumului „Strani giorni”, arhitectura medievală a faimoasei Pisa este înconjurată de un auriu oraş futurist, completat cu o navă spaţială parcată.

Coperta volumului „Lungo i vicoli del tempo” înfăţişează Palazzo Vecchio şi Domul din Florenţa. Puţine cărţi sau reviste SF italiene exhibă astfel de simboluri evidente ale italienităţii (Massimo Mongai, de exemplu), probabil din cauza zîmbetelor pe care le provoacă, intenţionat sau nu. Mult mai puţin o sărbătorire a Italiei şi stereotipurilor sale pozitive este coperta revistei IF creată de Franco Brambilla pentru numărul dedicat ucroniei, avînd nişte neliniştitoare aluzii la regimurile fasciste şi naziste.

Lăsînd coperta revistei IF deoparte, umorul a fost întotdeauna parte integrantă a SF-ului, şi SF-ul italian are, desigur, partea sa. O lucrare ce merită a fi menţionată este povestirea lui Primo Levi şi Piero Bianucci „Le fan di spot di Delta Cephei” publicată pentru prima oară în revista Astronomia în 1986. Primo Levi a început textul cu o scrisoare a unei „fane” de pe planeta Delta Cephei, epistolă adresată jurnalistului de ştiinţă popularizată, Piero Bianucci. Bianucci tocmai vorbise – în viaţa reală – la televizor despre constelaţia Cepheus situată la aproximativ 2400 de ani lumină de Pămînt. Fana şi prietenele ei au fost de-a dreptul încîntate de acest lucru, ele urmărind emisiunile TV terestre de ceva timp, bucurându-se mai ales de reclamele la bulion. Fana continuă şi îşi descrie planeta şi bărbaţii de pe planeta Delta Cephei (arată precum sparanghelul, sînt destul de ieftini ca preţ şi sînt aruncaţi după împerechere), precum şi faptul că au văzut o supernovă explodînd în constelaţia Scorpion, destul de aproape de Pământ la scară galactică. Bianucci dă un răspuns amabil, fericit să afle că femeile de pe Delta Cephei sînt la conducere acolo, şi în special, dezbate fenomenul supernovei. Fana scrie din nou, de data aceasta solicitînd reţete pentru toate tipurile de „anti” lucruri, cum ar fi antifermentativele, antiparazitarele, anticoncepţionalele, antisemiţii, anticarii, antitezele, antilopele, etc. (167). În răspunsul său, Bianucci începe să se întrebe cum de putea primi scrisorile fanei, dat fiind un univers tahionic în care scrisorile ar ajunge înainte de a exista fani. Într-un comentariu final, Bianucci observă că într-un asemenea univers, premiile vor fi decernate înainte scrierii cărţilor, aşa cum se face (presupune el) în Italia. Acestă glumă, desigur, deschide cu totul o nouă perspectivă (sau, mai degrabă, o gaură de vierme), în ceea ce priveşte industria editorială italiană.

Deşi nefiind o problemă centrală în textul lui Primo Levi şi Piero Bianucci, problemele de gen şi cel ale sexualităţii apar aici, aşa cum se ivesc în naraţiunile întregului SF mondial din anii ’60 încoace. În primii săi ani, SF-ul a fost majoritar zămislit ca fiind „masculin” – bărbaţi scriind pentru alţi bărbaţi. 25

Adesea, aceste naraţiuni masculine includ „generarea” unor forme de viaţă mecanice şi biologice (acestea din urmă fără concursul vreunor femele) existînd în lumi lipsite în cea mai mare parte de femei. SF-ul timpuriu în cea mai mare parte, are puţine protagoniste femei sau personaje complexe, să nu mai vorbim de scriitori sau fani. Acest lucru este demn de remarcat avînd în vedere rolurile superficiale şi grotesc sexualizate pe care femeile l-au jucat întotdeauna în formele vizuale ale SF-ului, în special în benzile desenate şi în filme. SF-ul scris după anii 1960 este cu toate acestea o altă poveste, fiind scris şi de femei şi fiind şi centrat asupra problemelor de gen şi asupra sexualităţii.

SF-ul italian poate pentru că a început mai tîrziu decît SF-ul american, a avut şi continuă să aibă o puternică prezenţă feminină a scriitoarelor şi a unor personaje definitorii. În plus, feminismul italian care a luptat pentru egalitatea femeilor subliniind diferenţele faţă de bărbaţi (fără a încerca să fie egal şi la fel cu bărbaţii) sigur că are ceva de-a face cu asta, permiţîndu-le femeilor libertatea de a scrie SF aşa cum au considerat.

Dar, chiar înainte de revoluţiile feministe din anii ’60 şi ’70, au existat proeminente scriitoare italiene de SF: Lina Gerelli (partenera lui Monicelli), care a utilizat în special pseudonime feminine precum Elizabeth Stern — şi care a avut o mare influenţă asupra SF-ului publicat în primii ani; Gilda Musa, de asemenea, o voce majoră a SF-ului italian a fost de la început implicată în publicarea şi editarea volumelor de SF împreună cu soţul ei, Inìsero Cremaschi; Anna Rinonapoli şi Roberta Rambelli — chiar dacă aceasta din urmă a ales de multe ori pseudonime masculine — au fost extrem de prolifice, şi au existat multe alte autoare după cum se poate observa într-un număr special al revistei Delos Science Fiction (editura Treanni 2009), dedicat femeilor din SF-ul italian, şi minunata dar efemera revistei „Ala” în care scriau doar scriitoarele. Unele dintre cele mai iubite scriitoare italiene contemporane SF sînt Daniela Piegai, Clelia Farris, Nicoletta Vallorani, Elisabetta Vernier şi Milena Debenedetti. Și o antologie a autoarelor SF italiene, intitulată „Donne al futuro” (editura Emiliano 2005), demonstrează că dacă femeile încă nu reprezintă o majoritate între scriitorii italieni de SF (sau între cititori), prezenţa lor este remarcabil de puternică.

Chiar şi aşa, SF-ul italian în filme, benzi desenate și jocuri video, debordează de utilizarea femeilor ca obiecte sexualizate de consum (şi antologia „Il fantaerotismo: amore e morte fra le stelle” este un exemplu concludent [editura Ghiringhelli 1968]), deşi astăzi, mult SF utilizează imagini ale unor trupuri transsexuale, transgender, gay pentru aceleaşi scopuri. Indiferent dacă trupurile aparţin unor ciborgi, unor oameni sau maşini, anumite feluri de SF italian abuzează de utilizarea şi exploatarea comercială a unor forme sexualizate.

În ceea ce priveşte exploatarea corpul feminin, anumite scene din textul Francesco Dimitri, „Alice nel paese della vaporità” (2010) sînt printre cele mai oribile pe care le-am citit, dar interesant, protagonistul gay spunînd povestea acestei noi Alice într-o lume alternativă postapocaliptică descoperă în cele din urmă că el este Alice, şi urmează o adevărată cascadă de probleme legate de sexualizare.

O scurtă povestire cyberpunk de Alberto Henriet, „Visioni di Zang” (1999), are de asemenea, un protagonist gay (cu pielea albastră şi ochi artificiali, care lucrează ca „terorist estetic”, nici mai mult nici mai puţin), care locuieşte într-o oribilă zonă de mahala în care toate formele de violenţă sînt normă, iar bărbaţii sînt la fel de instrumentalizaţi şi exploataţi precum femeile.

Acelaşi lucru este valabil pentru bărbaţii şi femeile tip B-umani (oameni „inferiori”), în lumea post-capitalistă şi ciuruită de criză a lui Vittorio Catani, „Quinto principio” (2009).

De asemenea, extrem de deranjante cu privire la sex şi sexualitate sunt romanul cyberpunk/splatter al lui Lorenzo Bartoli (pseudonim, Akira Mishima), „Bambole: Un romanzo di cybersex” (1996) şi „E-doll” (2009) al lui Francesco Verso, care a cîştigat Premiul Urania în 2008. Revoltătoare şi dezgustătoare cum sînt, aceste naraţiuni violente sînt şi o critică importantă a violenţei moderne şi ale inegalităţii şi identităţii sexuale şi de gen.

Cu astfel de viziuni extreme ale disoluţiei morale umane, unde s-ar mai putea merge de aici? În paralel cu aceste iaduri sînt cele dezlănţuite de dezastrul ecologic. Acesta nu este, desigur, o temă nouă. De la bomba atomică încoace ne-am dat seama cît de uşor este să ne distrugem pe noi înşine şi lumea noastră.

Poate că viitorul a murit la Hiroshima, avînd în vedere prognoza sumbră asupra planetei şi speciei umane după ceva atât de cutremurător. SF-ul italian la fel ca toate SF-urile, imaginează lumi aflate pe marginea colapsului complet, precum şi lumi distruse în care viaţa trebuie să ia diferite forme iar fiinţele care rămîn trebuie să se comporte în moduri diferite pentru a supravieţui. În multe cazuri, oamenii sînt vinovaţi în această degradare.

Textul „Il Buio” (1997) al lui Enzo Fileno Carabba, imaginează de exemplu o lume umană distrusă în care nu există soare, iar oamenii se transformă într-un soi de reptile, creaturi care pot vedea în întuneric şi se hrănesc cu hoituri. Anna Feruglio Dal Dan îşi imaginează, de asemenea, o întunecată lume nocturnă, o viitoare Londră în care nu există electricitate, pînă la sosirea bruscă a unor misterioase fiinţe extraterestre atît de strălucitoare încît provoacă orbire („And This Also Has Been One of the Dark Places of the Earth”; 2009).

Oamenii lui Pino Corrias, „Benzodiazepine” (2008) trăiesc într-o lume literalmente topită de căldură, cu interminabile pene de curent, şi carese prăbușește în haos.

Unele dintre puţinele paleative sînt drogurile cum ar fi MarleneBlue care hipnotizează, erotizează durerea şi creează visuri frumoase. Naraţiunile care explorează impactul ecomafiei (Giovanni De Matteo, „L’Orizzonte di Riemann”, 2010) şi ecofascismului (Luca Masali, „La balena del cielo”, 1997), abundă de asemenea, cu prea puţine ecotopii pastorale în peisajul editorial.

Realităţile induse de droguri sau create digital sînt comune în SF, în special cele provocate de consumul de amfetamine în lumile dure ale cyberpunkului (şi drogurile psihedelice din Noul Val anterior), cu nebunia de multe ori o consecinţă, şi chiar un obiectiv, de prea multă interfaţare cu amelioratori neuronali sau diverse moduri de transport psihic.

Un grup italian de SF care s-a angajat de multe ori în astfel de teme, dar a făcut acest lucru cu intenţionalitate şi conştiinţă de sine este Connettivismo. Inspirat de nexialismului lui van Vogt şi de estetica cyberpunk, Connettivisimo a luat fiinţă în anul 2004. Grupul format din autorii SF Sandro Battisti (alias Pykmil), Giovanni De Matteo (alias X) şi Marco Milani (alias Zoon) editează un buletin online numit NeXT Station, un webzin numit NeXT şi o revistă în limba engleză numit NeXT International (http://www.next-station.org/), un blog, HyperNext (http://hypernext.wordpress.com/) toate promovînd o modalitate narativă de scriere, care se referă la „fluxul continuu al devenirii”. Manifestul lor avînd zece puncte, începe într-un mod marinettian (chiar extinzîndu-se spre imitaţie verbală directă): „Vom cînta învierea sufletului consumat de tehnologi. Noapte, visele, viziunile şi conexiunea. Și tot ceea ce sublimează sufletele într-o ordine superioară a conştiinţei.” (http://www.next-station.org/nxt-ex-1.shtml). Ca nişte moderni Giordano Bruno, ei pretind că nu cunosc frontiere, pentru a fi peste tot şi a fi tot.

Autorii grupului Connettivismo au avut mare succes, precum Giovanni De Matteo a obţinut Premiul Urania pentru romanul „Sezione π2” (2007). În acest roman, agenţi ai echipei π2 a poliţiei (Sezione Investigativa Speciale di Polizia Psicografica) din Napoli, pot scana amintirile recente ale victimelor decedate pentru a afla mai multe despre circumstanţele morţii. La suprafaţă, Napoli din 2059 nu este prea diferit de cel de astăzi, cangrenat de crima organizată şi de munţi de gunoaie. Elementele distinctive ale naraţiunii sînt tehnicile de investigaţie (evocatoare deşi nu identice cu cele din povestirea „Minority Report” de Philip K. Dick) şi reliefarea capacităţilor nanotehnologiei şi a calcului cuantic, emergenţa post-singularităţii.

S-ar putea spune că aceste elemente sînt, de asemenea, prezente în scriitura experimentalist-angulară. În contrast cu permeabilitatea şi fluxul conectivismului şi altor subgenuri SF hibridizate, este speranţa autorului Claudio Asciuti că SF-ul nu se va pierde în întregime. În anul 2000 el a scris o pledoarie în nou lansată revistă Carmilla, îndemnînd scriitorii să nu se mai vândă presiunilor pieţei, tendinţelor de hibridizare, să-şi tempereze scrisul rapid şi neglijent (parţial cauzat de self-publishing şi de bloguri), sacrificând astfel caracterul unic al genului SF. De asemenea, Claudio Asciuti i-a încurajat pe autorii SF să înceteze să se mai gîndească a ei înşişi ca trăind într-un ghetou (de unde şi necesitatea de a „evada”) şi de a introduce în schimb, conceptul de comunitate globală. Asciuti doreşte să împuternicească scriitorii SF să continue să scrie ficţiuni bazate pe tropii genului. Conectiviştii, se pare, doresc acelaşi lucru, deşi viziunea lor în privinţa localizării limitelor genului SF este destul de diferită. Nu mă aştept ca unul din aceste modelul să „cîştige” în dauna celuilalt, dar cred că naraţiunile convenţionale ale genului SF şi cele tip „inter-genuri” SF vor continua să existe în tandem.

Viitoruri

În luna august a anului 2000 site-ul Fantascienza.com a publicat rezultatele unui chestionar on-line adresat cititorilor de SF şi a constatat că vîrsta lor medie era de 35-40 de ani. Cinci ani mai tîrziu site-ul Fantascienza.com şi Delos Books au repetat sondajul (martie 2006) şi au constatat că vîrsta medie a cititorilor era de 40-45 de ani: aceiaşi cititorii cu cinci ani mai în vîrstă. Se estimează că mai puţin de 10.000 de persoane din Italia de astăzi s-ar identifica drept cititori SF. Câţiva scriitori menţionează, de asemenea, fracţionismul şi starea conflictuală dintre grupusculele de autori şi editori şi fani SF, toate acestea ducînd la regresul întregului SF italian.

În 2002, Giuseppe Iannozzi, editorul fansite-ului şi fanzinului Intercom, a lansat „Manifesto (virtuale) per una fantascienza moderna” ( Manifestul (virtual) al unei fantascienza moderne”) evidenţiind ceea ce SF-ul ar trebui să facă pentru a se menţine în viaţă (2002a). Printre sugestiile sale au fost reînnoirea vocabularului şi stilului; abordarea aspectelor legate de politică, probleme sociale, religie şi filosofie; inutilitatea şi inadecvarea copierii scriitorilor americani; mai multă îndrăzneală şi mai multă străduinţă ; o mai mare concentrare asupra sufletului uman ; ştiinţa şi tehnologia aparţin deja secvenţei „futuro nel tempo-ul presente” (viitorul timpului prezent).

Mai recent, Carmine Treanni a adresat cîteva întrebări unor autori italieni de SF: ce opinii aveau asupra stării curente a SF-ului în Italia, ce ar trebui făcut pentru a creşte numărul de cititori, precum şi modalităţile de a încuraja scriitorii să continue să scrie SF (2010a). Pe site-ul Delos, Treanni a publicat douăsprezece răspunsuri (ibid.)1 Multe dintre obstacolele constatate de autorii intervievaţi sînt cele deja discutate în acest eseu, cum ar fi problemele permanente cu lumea editorială, finanţarea insuficientă a cercetării ştiinţifice în Italia; prejudecăţile inepuizabile ale cititorilor italieni împotriva autorilor italieni de SF; noua preferinţă a cititorilor italieni pentru fantasy, horror şi mister. Chestionarul lui Treanni a surprins şi alte fenomene, cum ar fi scăderea în Italia a numărului de cititori de orice fel de gen literar (deşi rata alfabetizării este ridicată) şi că, deşi filmele SF, serialele SF, jocurile video SF au mulţi entuziaşti, este evident că aceşti oameni nu devin scriitori SF, nici măcar cititori de SF. Editorul Silvio Sosio, de la Delos Books, observa că numărul de cititori de SF a scăzut.2

În luna august a anului 2000 site-ul Fantascienza.com a publicat rezultatele unui chestionar on-line adresat cititorilor de SF şi a constatat că vîrsta lor medie era de 35-40 de ani. Cinci ani mai tîrziu site-ul Fantascienza.com şi Delos Books au repetat sondajul (martie 2006) şi au constatat că vîrsta medie a cititorilor era de 40-45 de ani: aceiaşi cititorii cu cinci ani mai în vîrstă. Se estimează ca mai puţin de 10.000 de persoane din Italia de astăzi s-ar identifica drept cititori SF.

Acest declin al numărului de cititori SF ar putea fi de fapt parţial cauzat, de accesul facil la vizualul SF (filme, seriale TV, jocuri pe calculator), precum şi percepţiei că lectura SF este ceva mult mai plictisitor decît holbatul la un ecran. Scriitorii intervievaţi sugerează necesitatea transformării SF-ului în ceva mai trendy (cum ar fi „fantanoir”/dark fantasy) sau în ceva care pune accentul pe fantastic, sau într-o „ficţiune alternativă” de ordin mai general adică producerea de ceva ce ar putea să se vîndă mai bine în Italia. Termenul de „ştiinţă” în sine, au remarcat mulţi dintre scriitorii intervievaţi, a căpătat un alt statut în secolul XXI datorită faptului că tehnoştiinţa a devenit parte integrantă a vieţii noastre de zi cu zi. Existenţa unui întreg gen construit în jurul valorii „ştiinţei” pare să aibă mai puţin sens astăzi. Cîţiva scriitori menţionează, de asemenea, fracţionismul şi starea conflictuală dintre grupusculele de autori şi editori şi fani SF, toate acestea ducînd la regresul întregului SF. Cu toţii sînt totuşi de acord că dacă scriitorii SF italieni nu scriu bine şi original sau nu scriu suficient, naraţiunea SF italiană nu poate avansa şi nici nu-şi poate crea o prezenţă pe plan internaţional.

Pe de altă parte, mulţi dintre scriitorii care au răspuns la întrebările lui Treanni consideră prezentul ca fiind un moment excelent pentru SF în Italia, existînd mai multe mari edituri ce publică SF în general, şi în mod specific SF italian. Există acum mai multe premii SF italiene decît oricînd, sînt 28 de premii iar titlurile SF italiene premiate se vînd în tot atîtea exemplare ca titlurile premiate ale autorilor americani (Treanni 2009). 3

Sînt şi noi reviste, cum ar fi „Altrisogni” publicată de dbooks şi „IF”, editat de Carlo Bordoni, mai multe posibilităţi de auto-publicare, precum şi colectivele emergente, cum ar fi I Connettivisti. SF-ul este acum publicat de către toţi editorii majori, deşi datorită unor strategii de marketing uneori nu este etichetat ca atare (De Turris 1995, 229). Şi dacă vreun grup de scriitori se află pe vîrful valului în ceea ce priveşte noile posibilităţi de publicare şi noile strategii de promovare, acesta este grupul scriitorilor SF.

Încercările cu care s-a confruntat Italia în secolul XX, precum şi numeroasele obstacole întîlnite de scriitori SF italieni au fost chiar nutrienţii care au îmbogăţit şi au creat evoluţia unui SF italian unic, umanist şi conceput la scară umană. SF-ul italian curent, imersat în tehno-satul global în care vechile şi strictele condiţiile de publicare s-au relaxat, este din ce în ce mai mult o parte dintr-un discurs la nivel mondial, angajat în ceea ce SF-ul valoros din întreaga lume a făcut din totdeauna şi continuă să facă: să strige avertismente împotriva potenţialelor şi posibilelor dezastre socio-economice, psihologice şi ale mediului din viitorul apropiat, şi chiar să-şi imagineze alternative posibile.

Coda: un viitor alternativ

E.B. Johnson, în studiul său A Brief History of Alternate Fiction” afirmă că „rădăcinile reale ale ficţiunii alternative, ca gen literar distinct şi major nu sînt americane, britanice sau franceze ci italiene, sau, pentru a fi mai exacţi, siciliene”(1997, 13-15). Această afirmaţie, oferită în discursul de deschidere de la cel de al doisprezecelea Simpozion de ficţiune alternativă (Santa Cruz, 1996) se dovedeşte, vai, a fi o amuzantă ficţiune alternativă în sine.

Johnson îşi re-imaginează începuturile ficţiunii alternative (care în discursul său, este SF-ul), într-o secvenţă temporală în care Luigi Pirandello este „Părintele SF-ului” şi nu Hugo Gernsback. În istoria lui Johnson, Pirandello debutează ca profesor într-o şcoală de fete din Roma. Are o nevastă nebună şi a dus la faliment afacerea familiei din domeniul extracţiei sulfului, este îndrăgostit de o nemţoaică şi e prieten cu Mussolini, care este un actor aspirant distribuit în cîteva din piesele lui Pirandello. Gino Molinari este liderul fascist al Italiei. În 1918 totul se prăbuşeşte şi Pirandello pleacă la New York. Acolo, o reîntîlneşte pe nemţoaică, lucrează la postul de radio al lui Gernsback, scrie romanul „Şase personaje”, devine persona non grata în Italia fascistă şi primeşte cetăţenie americană. Devine redactor la „Science and Invention” dar decide să numească noul gen în curs de dezvoltare „alternative fiction” (AF) în loc de versiunea lui Gernsback, „scientifiction”. Cele mai bune lucrări de AF primesc în consecinţă, Premiul Luigi (în loc de Premiul Hugo).

În timp ce considerarea satirică a lui Pirandello ca fondator al SF-ului întăreşte opinia că cea mai puţin probabilă dintre naţiuni ca loc al naşterii SF-ului este Italia (iar Sicilia, cea mai puţin probabilă din toate regiunile globului), Johnson sugerează, de asemenea retrasarea limitelor SF-ului prin subordonarea acestuia categoriei AF, un gen (dacă-l putem numi aşa), în care Pirandello a fost implicat activ. Prin agitarea ciomagului în fața autolimitărilor genului SF— a fondatorilor săi și a portarilor săi – comentariile lui Johnson au fost și sînt, literalmente, o reală deschidere.

Sfîrşit.

Notele autoarei:

1. Doresc să le mulţumesc următorilor interlocutori inestimabili pentru timpul lor, gîndurile lor, şi extrem de generosului ajutor în texte, imagini şi informaţii dificil de găsit: Mauro Catoni, editor al SF Quadrant, Giuseppe Lippi, autor şi editor al seriilor Urania de la editura Mondadori; Carlo Bordoni, autor şi editor al revistei IF; Silvio Sosio, autor şi editor, la Delos Books şi Fantascienza.com; Armando Corridore, autor şi editor la Elara Press; Ermes Bertoni, editor Catalogo SF, Fantasy e Horror; autorul Giampietro Stocco; editorul Luigi Petruzzelli, Edizioni Della Vigna; Luigi Lo Forti, Christian Antonini şi Vito Di Domenico editori Altrisogni. Mulţumiri, de asemenea, lui Marco Arnaudo, Pierpaolo Antonello, Lisei Yaszek pentru intuiţiile lor, lectura, şi comentarea proiectelor timpurii ale acestui studiu, şi Katharinei Verville, extraordinar asistent fantascientific.

2. Există antologii în engleză de SF românesc (Bărbulescu şi Anania, 1994), SF ceh (Olsa, 1994), SF chinezesc (Wu, Murphy, 1989), romane şi povestiri în engleză ale unor scriitori de SF, din Finlanda (Johanna Sinisalo 2004), Serbia (Zoran Zivkovic, 2006), Ucraina (Vynnychuk, 2000), Franţa, Spania, Rusia, Japonia. The Apex Book of World SF (2009) editată de autorul israelian Lavie Tidhar, include povestiri traduse din chineză, sîrbo-croată, ebraică, precum şi texte scrise în englezeşte din Thailanda, Australia/Fiji, Filipine, Palestina, Malaezia, India şi Franţa, dar nimic din Italia.

3. Există foarte puţine publicaţii în limba engleză despre SF-ul italian. Vezi Cremaschi (1982, 207-208); Crumphout (1989, 161-183); Frongia (1996, 158-169); Montanari (1981b, 504-517); Pagetti (1979, 320-326, 1987, 261-266, şi 1993b, 630-632); Pizzo şi Somigli (2007, 1717-1721); Proietti, Vaccaro, Baroncinij (2009, 26-42), Ross (2007, 105-118) şi Weiss (1988, 163-169).

4. Un alt film este cel al lui Elio Petri din1965, intitulat „La Decima vittima” (A zecea victimă), cu Marcello Mastroianni şi Ursula Andress. Cu toate acestea filmul se bazat pe o povestire din 1953 a lui Robert Sheckley numită „Seventh Victim” (A şaptea victimă).

5. Toate traducerile din italiană, cu excepţia cazului în care se menţionează altfel, sînt ale Ariellei Saiber.

6. N.b., Urania este cea mai longevivă serie/colecţie SF de la editura Mondadori, dar a fost, de asemenea, şi numele unei reviste de scurtă durată (1952-1953). Trimiterile la Urania, cu excepţia cazului în care se menţionează altfel, se referă la colecţii/serii de cărţi decît la revistă. Denumirea Urania a fost umbrelă pentru „sub-colecţii”, cum ar fi „Urania classici” (1977 -2002), „Urania Millemondi” (1971 -), „Biblioteca di Urania” (1978-1983), „Urania blu” (1984-1985), „Urania Argento” (1995-1996), „Urania collezione” (2003 -), şi cîteva alte serii mai mici. A se vedea http://www.uraniamania.com/

7. Această declaraţie („ma ve lo immaginate un disco volante che atterra a Lucca?”/vă imaginaţi o farfurie zburătoare aterizînd la Lucca?) a fost citată în mod repetat ca fiind rostită de editorii de la Urania, Carlo Fruttero şi Franco Lucentini, în decursul unui interviu în timpul unei conferinţe despre benzile desenate, avînd loc la Lucca (​​a se vedea, de exemplu, Gaudenzi 2007, „Introduzione”), deşi alte surse afirmă că declaraţia este a lui Fruttero dar a fost făcută înainte de sosirea lui Lucentini la Urania.

8. http://www.fantascienza.com/video/393/tempi-dispari-carlo-fruttero-e-gli-alieni-a-boff/.

9. Toate imaginile asociate cu acest articol pot fi vizualizate la adresa:

https://skydrive.live.com/?cid=aeeb8025940c9278&sc=photos # CID = AEEB8025940C9278 & id = AEEB8025940C9278 105 &! Sc = fotografii.

10. Foarte convingător din punct de vizual film „AfterVille” (2008), în regia lui Fabio Guaglione şi Resinaro Fabio, cu autorul SF american Bruce Sterling în rolul lui omului de ştiinţă Adam Vurius, prezintă, de fapt, destul nave spaţiale aterizînd în Torino.

11. Prima utilizare a termenului „science fiction”, este atribuită lui William Wilson, în 1851, într-un tratat despre poezia ştiinţifică. A se vedea James (1994, 7-8).

12. Din toate limbile europene numai italiana, poloneza şi portugheza, plasează „fantasticul” sau „ficţiunea” pe primul loc: în poloneză, termenul este „fantastyka naukowa” şi în portugheză „ficção científica”. În spaniolă, se spune „ciencia ficción”, în limba franceză, „science-fiction”, în germană „Sciencefiction”, suedezii şi norvegienii folosesc termenul „science fiction”, în cehă este „vědecká fantastika”, în limba greacă „επιστημονική φαντασία” (epistimonoki fantasia); în croată „znanstvenoj fantastici”, în limba română „ştiinţifico-fantastic”, în maghiară „tudományos fantasztikus”; în finlandeză „tieteiskirjallisuus” (tietei = ştiinţă; skirjallisuus=ficţiune), în islandeză, este „vísindaskáldskapur” (vísinda = ştiinţă; skáld = poet; skapur = creaţie). Cei trei mari producătorii de SF, Rusia, Japonia, China, pun de asemenea, pe primul loc ştiinţa. În limba rusă, SF se spune „научная фантастика” (naucianaia = ştiinţă; fantastika = fantastic), în japoneză, „kagaku shōsetsu” (kagaku = ştiinţă; shōsetsu = ficţiune) şi în chineză este „ke huan xiao shuo” (ke huan = ştiinţă, xiao shuo = ficţiune).

13. Danezii şi olandezii au scos în totalitate cuvântul „ştiinţă” din termenul însemnînd „science fiction”, în daneză se spune „fremtidsromaner” (romane despre viitor”), iar în olandeză, „toekomstfantasie” („fantezie despre viitor” – dar termenul de „ficţiune” este al doilea.

14. O discuţie de proto-SF ar necesita un cu totul alt eseu. Există numeroase lucrări în canonul italian precum şi în abordarea popular din secolul XIX, pînă prin anii 1950 (data din urmă fiind aceea a apariţiei „oficiale” a genului SF în Italia), care ar putea fi considerate precursoare ale SF italian. Cele mai citate dintre aceste relatări de călătorii aventuroase, de călătorii fantastice, şi utopii sînt următoarele: Divina Commedia a lui Dante, „Il Milione” de Marco Polo, „Baldus” de Folengo, „Orlando furioso” de Ariosto, „Mondi” de Doni, „I dialoghi dell’infinito” de Agostini, „Citta del Sole” de Campanella, „Viaggi di Enrico Wanton alle terre incognite australi ed ai regni delle scimmie e dei cinocefali” de Zaccaria, „L’Uomo di un altro mondo” de Chiari, „Icosameron” de Casanova, „Storia filosofica dei secoli futuri” de Ippolito Nievo, „La Colonia Felice” de Dossi, „Dalla Terra alle stelle” de Grifoni, lucrări de Scapigliati, poveştile napolitane din secolul al XIX-lea şi ilustraţiile de scriind voiajul Pulcinellei în lună, precum şi al XIX-lea şi naraţiunile de aventuri de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea ale lui Antonio Ghislanzoni, Paolo Mantegazza, Emilio Salgari, Yambo şi Luigi Motta. O excelentă antologie de proto-SF italian, de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea este cea a lui De Turris şi Gallo (2001). A se vedea, de asemenea, Valla (2000a, 2000b, 2000c).

15. Nota editorilor: A se vedea articolul lui Billiani despre un gen popular: “Il testo fantasticizzato e goticizzato come metafora della destrutturazione del discorso ‘nazione’: attorno agli scrittori scapigliati”.

16. Detalii despre bursele SF în Italia: Russo (1978) and Pagetti (1979)

17. Printre pseudonimele care sunau anglo-american, a se vedea următoarele noms de plume: Samuel Barber/Balmer (Sandro Sandrelli), Julian Berry (Ernesto Gastaldi), Max Bohl, Jr. (Ivo Prandin), Norah Bolton (Bianca Nulli), Clift Brady (Cesare Falessi), Max Dave (Pino Belli), Ricky Gecky (Ugo Malaguti), L. R. Johannis (Luigi Rapuzzi) Woody Gray (Luigi Rapuzzi), Charles F. Obstbaum (Carlo Fruttero—chiar şi editorul colecţiei Urania, care nu vroia să publice SF italian, a scris SF sub pseudonim! ), Elizabeth Stern (Maria Teresa Maglione), Sidney Ward (Franco Lucentini—alt editor de la Urania!), şi specimene neruşinate precum Edgar P. Allan (Eggardo Beltrametti) şi Jack Azimov (utilizat alternativ şi colectiv de Antonio Bellomi, Luigi Naviglio şi Pierfrancesco Prosperi). Liste de autori SF italieni şi pseudonimele lor pot fi găsite în Catalogo SF, Fantasy e Horror, ed. Vegetti et al. http://www.fantascienza.com/catalogo/IndiceA.htm; şi în Pilo, Catalogo generale della fantascienza in Italia,1930-1979 (1980); sau în Fantabancarella: http://www.fantabancarella.com/pseudo.html.

18. Examplele îi includ pe Audie Barr (Adriano Baracco), Richard A. Cheking (Riccardo Cecchini), Lewis Coates (Luigi Cozzi), P. D. Four (Pasquale De Quattro), Peter Kolosimo (Pier Domenico Colosimo), Hugh Maylon (Ugo Malaguti), Robert Rainbell (Roberta Rambelli), Brian River (Brenno Fiumali), Mary Sweater (Maria Teresa Maglione), Herald To Life (Eraldo De Vita), Robert Weather (Roberto Temporini)

19. De exemplu, Omat Eagidim Arbilà (Gaetano Alibrandi), Leo Bataille (Cesare Falessi), Megalos Diekonos (Massimo Lo Jacono), Lao-Ye (Maria Teresa Maglione), Igor Latychev (Roberta Rambelli), Jean Le Russe (Laura Toscano), Adàn Zzywwurrath (Franco Porcarello), şi mai recentul Akira Mishima (Lorenzo Bartoli).

20. Revista Carmilla poate fi cumpărată de la diverse librării. Webzinul Carmilla poate fi accesat la adresa: http://www.carmillaonline.com/

21. Nota editorilor: despre subiectul colectivului Wu Ming, a se vedea lucrarea lui Fulginiti &Vito, „New Italian Epic: Un’Ipotesi Di Critica Letteraria, E D’Altro” şi interviul lui Vito cu Wu Ming din acel volum.

22.Din păcate, site-ul (http://www.ilsognodelizia.com) unde Angelo Comino a postat această informaţie nu mai este funcţional.

23. [nota editorilor: referitor la textul „Sirene” de Laura Pugno, a se vedea articolul lui Robert Rushing, „Sirens without Us: The Future After Humanity” în acest număr al revistei Californian Italian Studies, vol.2, issue I, 2011]

24. [nota editorilor: referitor la viitor şi la Veneţia, a se consulta eseul lui Shaul Bassi, „Sì, domani: il futuro di Venezia tra incanto e disincanto”, în acest număr al revistei Californian Italian Studies, vol.2, issue I, 2011]

25. Despre autoarele de SF, vedeţi Aldiss (1986); Donawerth (1997); şi Yaszek (2008).

26.Răspunsurile postate au aparţinut lui Luca Masali, Milena Debenedetti, Paolo Lanzotti, Laura Iuorio, Bruno Vitiello, Donato Altomare, Lanfranco Fabriani, Alessandro Fambrini, Giampietro Stocco, Giovanni De Matteo, Dario Tonani şi Vittorio Catani.

27. Silvio Sosio, comunicare personală, 27 februarie 2011.

28. Există numeroase premii în Italia pentru SF-ul scris de autori italieni. Premio Italia a fost fondat în 1972 (primul cîştigător a fost Piero Prosperi pentru romanul său „Autocrisi”) şi a fost acordat unor categorii diverse, utilizîndu-se diferite criterii, iar acum este, de obicei, decernat la Italcon (Convegno Italiano del Fantastico e della Fantascienza). Colecţia de cărţi SF Urania a înfiinţat în 1989, un premiu anual (Premio Urania) decernat pentru prima dată lui Vittorio Catani pentru romanul „Gli universi di Moras”. Premio Cosmo al editurii Nord s-a acordat între 1990-1996. Premio Alien pentru povestire a existat între 1994 – 2006. Premio Solaria al lui Fanucci a rezistat numai un an (1999-2000). Premio Giulio Verne (anterior, Premio Apuliacon) pentru povestire a fost lansat începînd cu 2003. Din 2004 editura Delos Books, preluînd iniţiativa revista „Robot”, a continuat decernarea Premiului Robot pentru cea mai bună povestire a domeniului fantasticului (SF, fantasy, horror). În 2009 editura Delos a lansat Premio Letterario Odissea pentru un roman fantastic iar primul premiu a fost cîştigat de Clelia Farris pentru romanul „Nessun uomo è mio fratello”. Alte premii sînt cele decernate de Kipple Officina Letteraria.

© Arielle Saiber & California Italian Studies Journal, S.U.A.

Traducere de Cristian Tamaş.

Notele traducerii:

* „and so it goes…”: „aşa merg lucrurile” – leitmotiv din romanul „Abatorul cinci sau Cruciada copiilor” (Slaughterhouse-Five, or The Children’s Crusade: A Duty-Dance with Death, 1969) de Kurt Vonnegut, traducere de Rodica Mihăilă, colecţia Globus, editura Univers, 1983 (nota trad.)

** în româneşte au fost traduse romanele lui Valerio Evangelisti, „Nicolas Eymerich Inchizitorul”, „Taina inchizitorului Eymerich” (2005), „Cherudek”(2007) – editura ALL (nota trad.)

Articol publicat în revista California Italian Studies Journal (Volume 2, Issue 1, 2011), cu titlul „Flying Saucers Would Never Land in Lucca: The Fiction of Italian Science Fiction”.

În numărul 1, volumul 2, 2011 al publicaţiei menţionate există mai multe articole referitoare la science fiction-ul italian: http://escholarship.org/uc/ismrg_cisj, tema fiind „Italian Futures”.

Traducerea a fost efectuată cu acordul şi permisiunea doamnei Prof. Arielle Saiber şi a editorilor publicaţiei California Italian Studies Journal, S.U.A. Le mulţumim.

Appendix I

Autori italieni în antologii SF colective în engleză

Printre puţinele antologii cunoscute şi publicate în engleză care au inclus autori italieni (8) sînt cele prezentate

mai jos în ordine cronologică:

Rottensteiner, Franz ed. View From Another Shore (1973)

Lino Aldani

Wollheim, Donald A., ed. The Best from the Rest of the World: European Science Fiction

(1976)

Sandro Sandrelli, Luigi Cozzi

Nolane, Richard D., ed. Terra SF: The Year’s Best European SF (1981)

Gianni Montanari, Lino Aldani

–, ed. Terra SF: The Year’s Best European SF II (1983)

Gianluigi Zuddas

Aldiss, Brian, and Sam Lundwall, ed. The Penguin World Omnibus of Science Fiction

(1986)

Lino Aldani

Hartwell, David G., ed. The World Treasury of Science Fiction (1989)

Italo Calvino

–, ed. The Science Fiction Century (1997)

Lino Aldani, Dino Buzzati

Morrow, James and Kathryn Morrow, eds. The SFWA European Hall of Fame (2007)

Valerio Evangelisti

Appendix II

Autori italieni incluşi în enciclopedii şi dicţionare de SF sau colecţii de studii critice despre SF-ul mondial

James Gunn, The New Encyclopedia of Science Fiction (1988) nu include autori italieni; nici Brian Stableford, The Historical Dictionary of Science Fiction Literature (2004), deşi menţionează o referinţă la un eseu de critică despre SF-ul italian în bibliografie; nici Donald A. Westfahl, The Greenwood Encyclopedia of Science Fiction and Fantasy (trei volume, 2005).

John Clute & Peter Nicholls, The Encyclopedia of Science Fiction (1993), menţionează şi include autori italieni.

Colecţii de studii critice despre SF-ul mondial care nu includ autori italieni:

Mark Bould, et. al., ed., The Routledge Companion to Science Fiction (2009); James Gunn, et al., ed., Reading Science Fiction (2009); şi NYRSF (New York Review of Science Fiction), care publică eseuri despre SF din 1988, şi sînt peste 4600.

The Anatomy of Wonder editor Neil Barron (1981), discută pe scurt şi cîte ceva despre SF-ul italian, precum Gary Wolfe, Science Fiction Dialogues (1982), deşi numai într-un singur paragraf (p. 207), mulţumită unei contribuţii de Inìsero Cremaschi.

 Appendix III

Informaţii despre serii de cărţi SF italiene, reviste şi foiletoane

Website-ul SF quadrant al lui Mauro Catoni listează cronologic seriile de cărţi şi reviste SF italiene din1952 pînă în 2003. Lista include editori şi edituri şi detalii despre publicaţii individuale: http://www.sfquadrant.com/Edizioni%20SF/editalgenerale.htm.

A se vedea şi “Catalogo Vegetti della Letteratura Fantastica,” lansat de Ernesto Vegetti: “Catalogo of SF, Fantasy e Horror” in 1998 şi continuat de un mare grup de colaboratori: http://www.fantascienza.com/catalogo/#cerca=index.htm şi website-ul Il Prontuario della Fantascienza Italiana, care cuprinde liste de reviste, foiletoane, fanzine:

http://web.tiscalinet.it/fantascienzaitaliana/riviste/index. html.

Prima revistă SF publicată în Italia

Scienza fantastica (Rome: Krator, 1952-1953)

Cele mai longevive reviste SF/Serii (numere/volume, sute sau mii de exemplare ca în cazul revistei Urania)

Urania (Milan: Mondadori, 1952 -)

Cosmo oro (Milan: Nord, 1970 -)

Millemondi (Milan: Mondadori, 1971 -)

Fantacollana (Milan: Nord, 1973 -)

Il libro d’oro della fantascienza (Rome: Fanucci, 1978 -)

Nova SF* (Bologna: Libra, 1967-1980; Bologna: Perseo/Elara, 1985 -)

Reviste/Serii avînd multe numere/Volume

I romanzi del cosmo (Milan: Ponzoni, 1957-1967. 201 numere)

Oltre il cielo (Rome: Esse, 19571975. 155 numere)

Galaxy (Milan: Due Mondi and Piacenza: CELT, 1958-1964. 70 numere)

Galassia (Piacenza: La Tribuna 1961-1979. 237 numere)

Cosmo (Milan: Ponzoni, 1961-1967. 100 numere)

SFBC (Science Fiction Book Club) (Piacenza: CELT, 1963-1979. 48 volume)

Nova SF* (Bologna: Libra, 1967-1980. 43 numere)

Slan (Bologna: Libra, 1968-1982. 73 numere)

I classici della fantascienza (Bologna: Libra, 1969-1982. 72 numere)

Bigalassia (Piacenza: CELT, 1970-1978. 45 numere)

Cosmo argento (Milan: Nord, 1970-2006. 322 numere)

Futuro biblioteca (Rome: Fanucci, 1973-1981. 50 numere)

Oscar fantascienza (Milan: Mondadori. 43 volume)

SF narrativa d’anticipazione (Milan: Nord, 1973-1989. 46) numere

Classici fantascienza/Classici Urania (Milan: Mondadori, 1977-2002. 309 numere)

Oscar fantascienza (Milan: Mondadori, 1979-1989. 78 volume)

I massimi della fantascienza (Milan: Mondadori, 1983-2000. 41 numere)

Biblioteca di fantascienza (Rome: Fanucci, 1988-1996. 43 numere)

Tascabili fantascienza (Milan: Nord, 1991-1998. 48 numere)

Il fantastico economico classico (Rome: Compagnia del Fantastico, 1994-1996. 50 numere)

Reviste SF şi Serii dedicate îndeosebi SF-ului italian

I Narratori dell’Alpha Tau (Rome: Irsa Muraro, 1957. 9 numere)

Giro planetario (Rome: Sanucci, 1961. 8 numere)

Futuro (Rome: Editoriale Futuro, 1963-1964. 8 numere)

Constellation (Rome: International Continental, 1971-1972. 10 numere)

Reviste SF şi Serii care au publicat SF Italian mai mult decît ocazional

Scienza fantastica (Rome: Krator, 1952-1953. 7 numere)

Galassia (Udine: Galassia, 1957. Numere) (Piacenza: La Tribuna. 1961-1979. 237 numere)

I Romanzi del cosmo (Milan: Ponzoni, 1957-1967. 201 numere)

Cronache del futuro (Rome: Kappa, 1957-1958. 24 numere)

Oltre il cielo (Rome: Esse, 19571975. 155 numere)

Gamma (Milan: Edizioni Gamma [numerele 1-5]; Milan: Edizioni dello Scorpione [numerele 6-27], 1965-1968. 27 numere)

Interplanet (Piacenza: CELT numerele 1-4]; Turin: Edizioni dell’Albero [numerele 5-7], 1962-1965)

Nova SF* (Bologna: Libra, 1967-1980. 43 numere)

Andromeda (Milan: Dall’Oglio, 1972-1975. 18 numere)

Robot (Milan: Armenia, 1976-1979. 40 numere)

Edituri care se concentrează asupra SF-ului sau au colecţii SF

Delos (Milano)

Edizioni della Vigna (Milano)

Elara (numită înainte Libra apoi Perseo, Bologna)

Fanucci (Rome)

Hypnos (Milano)

Kipple (Genova)

Mondadori (Milano—cărţi şi series utilizînd denumirea Urania, ca şi alte imprinturi)

Nord (Milano)

Solfanelli (Chieti)

  • Două edituri care nu mai publică SF: Armenia (Milano), ShaKe (Milano)

 

Reviste mai recente care publică SF italian (şi SF mondial şi alte genuri)

Futuro Europa (Bologna: Elara, 1988-)

Delos Science Fiction (Milan: Delos Books, online 1996-, print 2008-)

Carmilla (online 2000-, print 2000-)

Robot (relansare din 1979; Milan: Delos Books, 2003 -)

IF (Chieti: Solfanelli, 2009-)

Altrisogni (www.dbooks.it, 2010-)

 Appendix IV

Listele pseudonimelor utilizate de autorii SF italieni

– Fantascienza.com: http://www.fantascienza.com/catalogo/E0000.htm#00000

– Fantabancarella: http://www.fantabancarella.com/pseudo.html

– Gianni Pilo’s Catalogo generale della fantascienza in Italia, 1930-1979 (1980)

 Bibliografie

1: Povestiri şi romane SF italiene traduse în engleză

2: Antologii de SF italian

3: Romane şi povestiri SF italiene

4. Filme şi seriale TV citate în studiu

5: Surse secundare

6: Website-uri

 1: Povestiri şi romane SF italiene traduse în engleză

Aldani, Lino. [1964] 1973. “Good Night, Sophie.” Translated by L. K. Conrad. In View From Another Shore. European Science Fiction, edited by Franz Rottensteiner, 143-168. New York: Seabury Press.

Also in The Science Fiction Century, 1997, edited by David G. Hartwell, 352-368. New York: Tor.

–. [1977] 1981.

Red Rhombuses.” In Terra SF: The Year’s Best European SF, edited by Richard D. Nolane, 182-207. New York: DAW Books. Also in InterNova 1, 2005, 172-191.

–. [1982] 1986. “Quo Vadis, Francisco?” In The Penguin World Omnibus of Science Fiction, edited by Brian Aldiss and Sam Lundwall, 198-209. London: Penguin.

Benni, Stefano. 1985. „Terra! Translated by Annapaola Cancogni. New York: Pantheon Books.

Buzzati, Dino. [1954] 1997. “The Time Machine.” In The Science Fiction Century, edited by David G. Hartwell, 261-264. New York: Tor.

–. [1954] 1983. “The Saucer Has Landed.” In Restless Nights. Selected Stories of Dino Buzzati, edited and translated by Lawrence Venuti, 15-20. San Francisco: North Point Press.

Cozzi, Luigi. [1965]. “Rainy Day Revolution No. 39.” Translated by Luigi Cozzi. In The Best from the Rest of the World: European Science Fiction, edited by Donald A.Wollheim, 195-202. New York: Doubleday.

Evangelisti, Valerio. [1998] 2007. Sepultura.” Translated by Sergio D. Altieri. In The SFWA European Hall of Fame: Sixteen Masterpieces of Science Fiction from the Continent, edited by James Morrow and Kathryn Morrow, 60-85. New York: Tor.

Feruglio Dal Dan, Anna. 2009. “And This has Been One of the Dark Places of the Earth.”

World Science Fiction Blog. http://www.strangehorizons.com/2009/20090921/darkf.shtml.

Kolosimo, Peter [Pier Domenico Colosimo]. [1964] 1973. Timeless Earth. Translated by Paul Stevenson. New Jersey: University Books.

–. [1968] 1988. Not of this World. Translated by A. D. Hills. New York: Carol Publishing Corporation.

Levi, Primo. 1990. The Sixth Day and Other Tales. Translated by Raymond Rosenthal. New York: Penguin.

–. [1986] 2007. “The TV Fans from Delta Cep” (partial translation). In A Tranquil Star: Unpublished Stories, edited and translated by Ann Goldstein and Alessandra Bastagli, 143-147. New York: W.W. Norton.

Montanari, Gianni. [1978] 1981a. “Test Flesh.” In Terra SF: The Year’s Best European SF, edited by Richard D. Nolane, 13-25. New York: DAW Books.

Sandrelli, Sandro. [1962] 1976. “The Scythe.” Translated by Gian Paolo Cosato. In The

Best from the Rest of the World: European Science Fiction, edited by Donald A. Wollheim, 41-53. New York: Doubleday.

Tonani, Dario. 2010. „Cardanica”. Translated by Caroline Smart. Milan: 40k.

Zuddas, Gianluigi. [1981] 1983. “In Search of Aurade.” Translated by Joe F. Randolph. InTerra SF: The Year’s Best European SF, edited by Richard D. Nolane. New York: DAW Books.

 

2: Antologii de SF italian

Aldani, Lino, Ugo Malaguti, editori. 1989. Pianeta Italia: gli autori della World SF italiana. Bologna: Perseo/Elara.

–, eds. 2001. Millennium. Bologna: Perseo/Elara.

Battisti, Sandro, ed. 2010. Avanguardie futuro oscuro: il lato oscuro del Connettivisimo. Torriglia: Avatar.

Bellomi, Antonio, Luigi Petruzzelli, eds. 2010. L’orizzonte di Riemann: antologia di fantascienza matematica. Arese (MI): Edizioni della Vigna.

Biondi, Emanuele, Maria Grazia Mazzocchi, eds. 2003. Cybertà: Visioni possibili di una realtà futura. Milano: Libri Scheiwiller.

Catalano, Walter, Gian Filippo Pizzo, eds. 2010. Ambigue utopie: 19 racconti di fantascienza. Milano: Bietti.

Catani, Vittori, ed. 2003. Il futuro nel sangue: un’antologia di diciannove racconti di fantascienza italiani sul potere. Special issue of the print version of Carmilla 1 (1).

Cremaschi, Inìsero, ed. 1978a. Universo e dintorni: 29 autori italiani di fantascienza. Milano: Garzanti.

–, ed. 1978b. “Futuro”: il meglio di una mitica rivista di fantascienza. Milano: Nord.

Curtoni, Vittorio, Gianfranco De Turris, Gianni Montanari, eds. 1970. Destinazione uomo. Tendenze della SF italiana. Piacenza: La Tribuna.

Dazieri, Sandrone, ed. 2008. I confini della realtà. Milano: Mondadori.

Della Corte, Carlo, and Renato Pestriniero, eds. 1996. Cronache dell’arcipelago: la fantascienza tra genere e mainstream dalla laguna al cosmo. Veneţia: Cardo.

De Turris, Gianfranco, ed. 2005. Se l’Italia: manuale di storia alternativa da Romolo a Berlusconi. Florenţa: Vallescchi.

Evangelisti, Valerio, Giuseppe Lippi, eds. 1997. Tutti i denti del mostro sono perfetti. Milano: Mondadori.

Farinella, Emiliano, ed. 2005. Donne al futuro. Palermo: Dario Flaccovio Editore.

Forte, Franco, Giuseppe Lippi, eds. 1998. Strani giorni. Milano: Millemondi.

Ghiringhelli, Zeno [Giuseppe Pederiali], ed. 1968. Fantaerotismo: amore e morte fra le stelle. Special Poker d’Assi 27. Milano: Sharmly Editrice.

Lippi, Giuseppe, ed. 2005. Tutta un’altra cosa. Milano: Mondadori.

Malaguti, Ugo, Mario Tucci, eds. 1996. A Lucca, mai! Bologna: Perseo/Elara.

Malaguti, Ugo, ed. 2009. Il mistero dell’ottavo piano. Bologna: Elara.

Mongai, Massimo, Alberto Panicucci, eds. 2008. Guida galattica dei gourmet.

Raccolta eretica e non convenzionale di storie (e ricette) aliene. Roma: Robin Edizioni.

Musa, Gilda, Inìsero Cremaschi, eds. 1964. I labirinti del terzo pianeta. Nuovi racconti italiani di fantascienza. Milano: Nuova Accademia Editrice.

NeXT-Station.org, ed. 2007. Supernova Express. Antologia manifesto del Connettivismo. Torino: Ferrara Edizioni.

Oleastri, Luca and Giorgio Sangiorgi, eds. 2011a. ROBOT ITA 0.1. Cento storie italiane di robot. Bologna: Edizioni Scudo.

–. Eds. 2011b. Steampunk. Vapore italico. Vols. I-II. Bologna: Edizioni Scudo.

Raiola, Giulio, Inìsero Cremaschi, Lino Aldani, eds. 1963. Esperimenti con l’ignoto. Roma: Editoriale Futuro.

Sturm, Roberto, ed. 1999. Sangue sintetico: antologia del cyberpunk italiano. Ancona: Pequod.

Un’Ala. Fantastico-fantascienza fanzine femminile. 1984. Milano: City Circolo d’Immaginazione.

 

3: Romane şi povestiri SF italiene

Aldani, Lino. 1963. “Buona notte, Sofia.” Futuro 1: 31-36.

–. 1977. Quando le radici. Piacenza: La Tribuna.

–. 1977. “Screziato di Rosso.” Robot Speciale 4: 155-175.

–. [între 1977-1987] 1987. “Gita al mare.” In Parabole per domani: racconti fantastici e fantascientifici, 161-166. Chieti: Solfanelli.

–. [1960] 2001. “Dove sono i vostri Kumar?” In Millennium, editori Lino Aldani şi Ugo Malaguti, 29-34. Bologna: Perseo/Elara.

Altomare, Donato. 2001. Mater maxima. Milano: Mondadori.

Asciuti, Claudio. 1999. La notte dei pitagorici. Milano: Mondadori.

Baraldi, Barbara. 2009. “Le bambole non uccidono.” Bad Prisma. Epix 5: 101-124.

Benatti, Roberto. 2000. “Traumazone!” Carmilla 1 (2): 15-18.

Benni, Stefano. [1983] 2008. Terra! Milano: Feltrinelli.

Bonaviri, Giuseppe.1998. L’infinito lunare. Milano: Mondadori.

Bordoni, Carlo. 2008. Il cuoco di Mussolini. Milano: Bietti.

Buzzati, Dino. 1954. “Il disco si posò.” In Il crollo del Baliverna, 331-337. Milano: Mondadori.

Calvino, Italo. 1965. Le cosmicomiche. Torino: Einaudi.

–. 1972. Le città invisibili. Torino: Einaudi.

Carabba, Enzo Fileno 1997. “Il buio.” In Tutti i denti del mostro sono perfetti, editori Valerio Evangelisti şi Giuseppe Lippi, 65-78. Milano: Mondadori.

Catani, Vittorio. 1978. “Davanti al Palazzo di Vetro.” In Universo e dintorni: 29 autori italiani di fantascienza, editor Inìsero Cremaschi, 87-95. Milano: Garzanti.

–. 1989. Gli universi di Moras. Milano: Mondadori.

–. [1991] 1996. “Storia di Omero.” In A Lucca, Mai!, editori Ugo Malaguti şi Mario Tucci, 215-220. Bologna: Perseo/Elara.

–. 2009. Il quinto principio. Milano: Mondadori.

Catani, Vittorio, Eugenio Ragone. 1989. “Il giardino negato.” In Pianeta Italia: gli autori della World SF italiana, editori Lino Aldani, Ugo Malaguti, 49-61. Bologna: Perseo/Elara.

Cecchini, Giovanna. [1950s] 1996. “Omicidio extragalattico.” În A Lucca, Mai!, editori Ugo Malaguti, Mario Tucci, 93-109. Bologna: Perseo/Elara.

Cerosimo, Adalberto. 1978. “I musicisti del mondo.” In Universo e dintorni: 29 autori italiani di fantascienza, edited by Inìsero Cremaschi, 96-117. Milano: Garzanti.

Corrias, Pino. 2008. “Benzodiazepine.” În I confini della realtà, editor Sandrone Dazieri, 55-68. Milano: Mondadori.

Corridore, Armando. 2009. “L’Aenigma Octavi Toni: Breve dissertazione sulla questione dell’ottavo piano tonale, sue implicazioni esoteriche e sua possibile soluzione.” În Il mistero dell’ottavo piano, editor Ugo Malaguti, 207-219. Bologna: Elara.

Cremaschi, Inìsero. 1964. “Il cervello programmatore.” Interplanet Europa 5: 97-108.

Curtoni, Vittorio. [1978] 1999a. “Nel bunker.” In Retrofuturo. Storie di fantascienza italiana, 137-144. Milano: ShaKe.

–. [1995] 1999b. “Dal rabbino.” In Retrofuturo. Storie di fantascienza italiana, 190-205. Milano: ShaKe.

–. 2001. Ciao futuro. Milan: Mondadori.

Dazieri, Sandrone. 1997. “La brigata Superciuk.” În Tutti i denti del mostro sono perfetti, editori Valerio Evangelisti, Giuseppe Lippi, 79-89. Milan: Mondadori.

De Matteo, Giovanni. 2007. Sezione π 2. Milano: Mondadori.

–. 2010. “L’orizzonte di Riemann.” In L’orizzonte di Riemann: Antologia di fantascienza matematica, editori Antonio Bellomi and Luigi Petruzzelli, 41-71. Arese: Edizioni della Vigna.

D’Eramo, Luce. 1989. “Una proposta risolutiva.” In Pianeta Italia: gli autori della World SF italiana, editori Lino Aldani and Ugo Malaguti, 287-296. Bologna: Perseo/Elara Libri.

De Turris, Gianfranco. [1964] 1988. “Il silenzio dell’universo.” În Il silenzo dell’universo, 182-204. Chieti: Solfanelli.

Dimitri, Francesco. 2010. Alice nel paese della vaporità. Milano: Salani.

Enna, Franco. 1955. L’astro lebbroso. Milano: Mondadori.

–. 1964. “L’ignoto intorno a noi.” În I labirinti del terzo pianeta. Nuovi racconti italianidi fantascienza, editori Gilda Musa, Inìsero Cremaschi, 93-112. Milan: Nuova Accademia.

Evangelisti, Valerio. 1994. Il mistero dell’inquisitore Eymerich. Milan: Monadori. A se vedea şi romanele din seria Eymerich publicate de Urania.

–. 1995. “O’ Gorica tu sei maladetta.” Isaac Asimov Science Fiction Magazine 15: 129-146.

Falessi, Cesare. 1962. “Avventura su Venere.” Interplanet. Antologia di Fantascienza, 49-60. Piacenza: La Tribuna.

–. 2009. I segreti dell’astronave. Bologna: Elara.

Farneti, Mario. 2006. Nuovo Impero d’Occidente. Milano: Nord.

Farris, Clelia. 2009. Nessun uomo è mio fratello. Milano: Delos Books.

Formenti, Carlo. 1998. Nell’anno della Signora. Milano: ShaKe.

Forte, Franco. 1999. “Naufrago.” În Sangue sintetico. Antologia del cyberpunk italiano, editor Roberto Sturm, 76-92. Ancona: PeQuod.

Fruttero, Carlo. 1959. “L’affare Herzog.” In Le meraviglie del possibile. Antologia della fantascienza, editori Sergio Solmi, Carlo Fruttero, 529-536. Torino: Einaudi.

Gasparini, Gustavo. 1963. “Vertigine.” In Le vele del tempo (e altri racconti), 125-142. Veneţia: Editrice “Le Voci.”

Gastaldi, Ernesto. 1959. “Galassia in fuga.” Oltre il cielo. Missili & Razzi 39: 536-541.

Gerelli, Lina [Elizabeth Stern]. 1954. “L’acqua del Venere.” Visto 3 (5), 2.

Giutarri, Teodoro. 1964. “La Veliska.” In I labirinti del terzo pianeta. Nuovi racconti italiani di fantascienza, editori Gilda Musa, Inìsero Cremaschi, 143-163. Milano: Nuova Accademia Editrice.

Henriet, Alberto. 1999. “Visioni di Zang.” In Sangue sintetico. Antologia del cyberpunk italiano, editor Roberto Sturm, 121-127. Ancona: Pequod.

Iuorio, Laura. 2011. “Polvere.” Altrisogni 3: 52-61.

Johannis, L. R. [Luigi Rapuzzi]. [1958] 1996. “Tre terrestri e un marziano.” În A Lucca, Mai!, edited by Ugo Malaguti, Mario Tucci, 33-49. Bologna: Perseo/Elara.

Levi, Primo, Piero Bianucci. [1986] 1998. “Le fan di spot di Delta Cephei.” In Strani giorni as “Le fan da Cefeo: Uno scambio epistolare,” editori Franco Forte şi Giuseppe Lippi, 165-171. Milan: Millemondi.

Landolfi, Tommaso. 1950. Cancroregina. Florence: Vallecchi.

Lanzotti, Paolo. 2009. Il segreto di Kregg. Milan: Delos.

Leveghi, Riccardo. 1970. “Deserto Rosso.” In Destinazione uomo. Tendenze della SF italiana (număr special Galassia), editor Vittorio Curtoni, Gianfranco De Turris, Gianni Montanari, 111-122. Piacenza: La Tribuna.

Levi, Primo. 1966. Storie naturali. Torino: Einaudi.

Lippi, Giuseppe. 1978. “Antropologia fantastica.” In Universo e dintorni: 29 autori italiani di fantascienza, editor Inìsero Cremaschi, 183-197. Milano: Garzanti.

–. 2000. “Somnium.” Carmilla 1 (2): 151-154.

Malaguti, Ugo. 1985. “Cinque favole immorali.” Nova SF* 1 (2): 145-149.

Masali, Luca. 1997. “La balena del cielo.” In Tutti i denti del mostro sono perfetti, editori Valerio Evangelisti, Giuseppe Lippi, 191-250. Milano: Mondadori.

–. 1996. I biplani di D’Annunzio. Milan: Mondadori.

–. 2004. “55 Secondi.” Robot 44 (4): 33-39.

Mastrolilli, Paolo. 2001. Hackers. Roma-Bari: Laterza.

Miglieruolo, Mauro Antonio. 2008. “Ognuno Uno.” Futuro Europa 50: 589-599.

Mishima, Akira [Lorenzo Bartoli]. 1996. Bambole. Un romanzo di cybersex. Roma: Fanucci.

Mongai, Massimo. 1997. Memorie di un cuoco d’astronave. Milano: Mondadori.

–. 2003. Memorie di un cuoco di un bordello spaziale. Roma: Robin.

Monicelli, Giorgio. [1950s] 1996. “I giorni della cometa.” În A Lucca, Mai!, editori Ugo Malaguti, Mario Tucci, 18-29. Bologna: Perseo/Elara.

Montanari, Gianni. 1978. “Carne di stato.” In Universo e dintorni: 29 autori italiani di fantascienza, editor Inìsero Cremaschi, 214-227. Milano: Garzanti.

Morici, Claudio. 2007. Arctarus. La vera storia di un pilota di robot E3. Padova: Meridianozero.

Motor [Angelo Comino]. 2001. Il sogno di Eliza. Milano: Magenes.

Musa, Gilda. 1964. “Terrestrizzazione.” In I labirinti del terzo pianeta. Nuovi racconti italiani di fantascienza, editori Gilda Musa, Inìsero Cremaschi, 187-219. Milano: Nuova Accademia Editrice.

–. 1975. Giungla domestica. Milano: Dall’Oglio.

Pestriniero, Renato. 1960. “Una notte di 21 ore.” Oltre il cielo 61: 6-8.

–. 1978. “Una fosse grande come il cielo.” În Universo e dintorni: 29 autori italiani di fantascienza, edited by Inìsero Cremaschi, 282-291. Milan: Garzanti.

–. [1985] 1989. “Alienità.” În Pianeta Italia: gli autori della World SF italiana, editori Lino Aldani. Ugo Malaguti, 39-46. Bologna: Perseo/Elara.

Piegai, Daniela. 1989. Il mondo non è nostro. Milano: La Tartaruga.

Pincio, Tommaso. 2006. Gli alieni. Roma: Fazi Editore.

Piras, Antonio. 1998. “Esagrammi.” In Strani giorni, editori Franco Forte, Giuseppe Lippi, 109-122. Milan: Millemondi.

Prosperi, Piero. 1964. “Preludio all’incubo di domattina.” Interplanet Europa 5: 243-251.

–. 1971. Autocrisi. Piacenza: La Tribuna.

Pugno, Laura. 2007. Sirene. Torino: Einaudi.

Rambelli, Roberta. [1962] 1996. “Dialogo con il dio.” În A Lucca, Mai!, editori Ugo Malaguti, Mario Tucci, 145-158. Bologna: Perseo/Elara.

–. 1971. Il ministero della felicità. Piacenza: La Tribuna.

Regge, Tullio. 1999. Non abbiate paura: racconti di fantascienza. Torino: La Stampa.

Ricciardiello, Franco. 1999. “Combat Film.” In Sangue sintetico. Antologia del cyberpunk italiano, editor Roberto Sturm, 97-120. Ancona: Pequod.

Rinonapoli, Anna. 1963. “Eroaldo o dell’estetica fantascientifica.” In Esperimenti con l’ignoto, editori Giulio Raiola, Inìsero Cremaschi, Lino Aldani, 231-263. Roma: Editoriale Futuro.

–. [1986] 1989. “Metamorfosi cosmica.” In Pianeta Italia: gli autori della World SF italiana, editori Lino Aldani, Ugo Malaguti, 17-25. Bologna: Perseo/Elara.

–. [1964] 1996. “Silenzio su terra.” În A Lucca, Mai!, editori Ugo Malaguti, Mario Tucci, 129-131. Bologna: Perseo/Elara.

Salamone, Nino. 2009. “Ontologia dell’ottavo piano: bilancio di un dibattito.” In Il mistero dell’ottavo piano, editor Ugo Malaguti, 221-232. Bologna: Elara.

Sandrelli, Sandro. 1962. “La conquista dello spazio.” În I ritorni di Cameron MacClure, ed altri racconti di fantascienza, 101-105. Piacenza: La Tribuna.

–. [1962]. 1964a “La falce.” In Caino dello spazio, 127-139. Piacenza: La Tribuna.

–. 1964b. “Il suggeritrone.” In I labirinti del terzo pianeta. Nuovi racconti italiani di fantascienza, editori Gilda Musa, Inìsero Cremaschi, 311-334. Milano: Nuova Accademia.

–. 1964c. “La passeggiata di Patty.” In Universo e dintorni: 29 autori italiani di fantascienza, editori Inìsero Cremaschi, 306-311. Milan: Garzanti.

–. [1964] 1996. “Congedo di Maggio.” In A Lucca, Mai!, editori Ugo Malaguti, Mario Tucci, 120-125. Bologna: Perseo/Elara.

–. [1962] 2008. Caino dello spazio. Milan: Mondadori.

Scalone, Francesco. 1999. M. (mille mondi ancora). In Sangue sintetico. Antologia del cyberpunk italiano, editor Roberto Sturm, 128-137. Ancona: Pequod.

Scarpa, Tiziano. 1997. “Acqua.” In Tutti i denti del mostro sono perfetti, edited by Valerio Evangelisti, Giuseppe Lippi, 269-277. Milano: Mondadori.

–. 2008. Stabat Mater. Turin: Einaudi.

Scerbenenco, Giorgio. [1960s] 1997. “Fra mille anni: una storia del dottor B.” In Storie dal futuro e dal passato, 167-168. Milano: Frassinelli.

Stocco, Giampietro. 2008. Dalle mie ceneri. Milan: Delos Books.

–. 2010. Nuovo mondo. Milan: Bietti.

–. 2011. “Il demone del gioco.” Unpublished short story.

Urbani, Paola, Emanuele Viola. 2009. Codice Yetzirah. Recanati: Edizioni Montag.

Vacca, Roberto. 1963. Il robot e il Minotauro. Milano: Rizzoli.

–. 1978. “Un gioccatolo inutile e complicato.” În Universo e dintorni: 29 autori italiani di fantascienza, editor Inìsero Cremaschi, 336-348. Milano: Garzanti.

Vallorani, Nicoletta. 1989. “Alice.” În Pianeta Italia: gli autori della World SF italiana, editori Lino Aldani, Ugo Malaguti, 245-251. Bologna: Perseo/Elara.

–. 1993. Il cuore finto di DR. Milano: Mondadori.

Vecchi, Daniele. 2009. “L’ottavo piano dalle finestre nere.” In Il mistero dell’ottavo piano, editor Ugo Malaguti, 87-89. Bologna: Elara.

Verso, Francesco. 2009. E-Doll. Milano: Mondadori.

Voltolini, Dario. 1997. “Luci.” In Tutti i denti del mostro sono perfetti, editori Valerio Evangelisti, Giuseppe Lippi, 290-300. Milano: Mondadori.

Ward, Sidney [Franco Lucentini]. 1961. “Domenica alla frontiera.” In Il secondo libro della fantascienza, editori Carlo Fruttero, Franco Lucentini, 171-175. Torino: Einaudi.

Walesko, Emilio. 1954. L’Atlantide svelata. Milan: Mondadori.

 

4: Filme şi seriale SF citate în studiu

Bava, Mario. 1965. Terrore nello spazio. Film. Regia, Mario Bava. Italia: RAI Cinema.

Cottafavi, Vittorio. 1972. A come Andromeda. Serial T.V. Italia: RAI.

Guaglione, Fabio. 2008. AfterVille. Film. Italia: BB Productions, Fastforward, Film Master

Clip, Metaxa Productions.

Hayes, Michael. 1961. A for Andromeda.. Serial T.V. Marea Britanie: BBC.

Kubrick, Stanley. 1968. 2001: A Space Odyssey. Film. SUA: MGM.

Lucas, George. 1977. Star Wars. Film. SUA: Lucasfilm and 20th Century Fox.

Manetti, Antonio, Marco Manetti. 2011. L’arrivo di Wang. Film. Italia: Manetti Bros.

Film, Rai Cinema.

Pacinotti, Gian Alfonso. 2011. L’ultimo terrestre. Film. Italia: Fandango, Rai Cinema,

Toscana Film Commission.

Petri, Elio. 1965. La decima vittima. Film. Italia/Franţa: Les Films Copernic, C.O.

Champion.

Salvatores, Gabriele. 1997. Nirvana. VHS. Italia: Vittorio Cecchi Gori.

Scott, Ridley. 1979. Alien. Film. SUA/Marea Britanie: 20th Century Fox & Brandywine Productions.

Steno (Stefano Vanzina). 1958. Totò nella Luna. Film. ItalIA: Dino De Laurentiis Cinematografica Studios.

Wachowski, Andy and Larry Wachowski. 1999. The Matrix. Film. USA: Warner Bros. Pictures.

 

5: Surse secundare

Aldani, Lino. 1962. La fantascienza. Piacenza: La Tribuna.

Aldiss, Brian. 1986. Trillion Year Spree: The History of Science Fiction. New York: Atheneum.

–. 1995. The Detached Retina. Aspects of SF and Fantasy. Syracuse, NY: Syracuse University Press.

Aldiss, Brian, and Sam Lundwall, eds. 1986. The Penguin World Omnibus of Science Fiction. London: Penguin.

Amis, Kingsley. 1960. New Maps of Hell. A Survey of Science Fiction. New York: Harcourt.

Antonello, Pierpaolo. 2004. “‘A Vocation for Knowledge’: Literature, Philosophy, Science and the Italian Canon.” În Science and Literature in Italian Culture from Dante to Calvino. A Festschrift for Patrick Boyde, edited by Pierpaolo Antonello and Simon Gilson, 1-12. Oxford: Legenda.

–. 2008. “La nascita della fantascienza in Italia: ll caso Urania.” În Italiamerica: l’editoria, edited by Emanuela Scarpellini and Jeffrey T. Schnapp, 99-123. Milano: Mondadori.

Asciuti, Claudio. 2000. “Dal ghetto allo shtetl: ontologia della SF Italiana.” Carmilla 1 (2): 128-132.

Asimov, Isaac, ed. 1974. Before the Golden Age: A Science Fiction Anthology of the 1930s. New York: Doubleday.

Barbulescu, Romulus, George Anania, et al., eds. 1994. The Romanian SF Anthology: Nemira ’94. Bucharest: Nemira.

Barron, Neil, ed. [1981] 1987. Anatomy of Wonder: A Critical Guide to Science Fiction. New York: R. R. Bowker Co.

Battisti, Sandro, and Giovanni De Matteo. 2009. “Connettivisti e fantascienza: l’audacia nel futuro.” Delos Science Fiction. http://www.fantascienza.com/magazine/notizie/13196/.

Bell, Andrea L., and Yolanda Molina-Gavilán, eds. And trans. 2003. Cosmos Latinos: An Anthology of Science Fiction from Latin America and Spain. Middletown, CT: Wesleyan University Press.

Bertondini, Alfeo. 1989. Letteratura popolare, giovanile e fantastica. Urbino: Quattroventi.

Bertoni, Roberto. 1990. “Casi di ibridazione tra romanzo d’autore e fantascienza.” La Fusta: 83-95.

Bethke, Bruce. 1983. “Cyberpunk.” Amazing Science Fiction 57 (4): 94-105.

Bono, Gianni, ed. [1994] 2003. Guida al fumetto italiano 1812-1994. Milan: Edizioni IF.

Booker, M. Keith, and Anne-Marie Thomas, eds. 2009. The Science Fiction Handbook. London: Wiley-Blackwell.

Bordoni, Carlo. 2009. “Il romanzo di consumo.” In Enciclopedia Italiana Treccani: XXI secolo. Comunicare e rappresentare, editori Tullio Gregory, et al., 173-183. Roma: Treccani.

Bould, Mark, Andrew M. Butler, Adam Roberts, and Sherryl Vint, eds. 2009. The Routledge Companion to Science Fiction. London: Routledge.

Brunetti, Bruno. 1989. Romanzo e forme letterarie di massa: dai “misteri” alla fantascienza. Bari: Dedalo.

Calabrese, Fabio. 1985. “Italian Science Fiction: Trends and Authors.” Foundation: International Review of Science Fiction 34: 49-56.

Campbell, John W., ed. 1952. The Astounding Science Fiction Anthology. New York: Simon and Schuster.

Card, Orson Scott, ed. 2004. Masterpieces: The Best Science Fiction of the 20th Century.

New York: Ace.

Caronia, Antonio. 2001. Il cyborg: saggio sull’uomo artificiale. Milano: ShaKe.

–. 2009. Universi quasi paralleli: dalla fantascienza alla guerriglia mediatica. Roma: Cut-up.

Caronia, Antonio, and Giuliano Spagnul, eds. 2009. Un’ambigua utopia. Fantascienza, ribellione e radicalità negli anni ’70. Milan: Mimesis.

Catani, Vittorio. 2002. “La fantascienza italiana alla ricerca della sua identità.” Delos Science Fiction 73. http://www.fantascienza.com/magazine/ servizi/6363.

–. 2003. “Extraterrestri alla pari: sf italiana e diritti umani.” Delos Science Fiction 79.

http://www.fantascienza.com/magazine/speciali/6493.

Catani, Vittorio, Eugenio Ragone, and Antonio Scacco, eds. 1985. Il gioco dei mondi: le idee alternative della fantascienza. Bari: Dedalo.

Cerf, Christopher, ed. 1966. The Vintage Anthology of Science Fantasy. New York: Vintage.

Clarke, Arthur C. [1951] 2000. “The Sentinel.” In The Collected Stories of Arthur C. Clarke, 301-308. New York: Tom Hoherty Associates.

Clute, John, and Peter Nicholls, eds. 1993. The Encyclopedia of Science Fiction. New York: St. Martin’s Press.

Clute, John, and Brian Stableford. 1993. “Definitions of Science Fiction.” In The Encyclopedia of Science Fiction, edited by John Clute and Peter Nicholls, 311-314. New York: St. Martin’s Press.

Conte, Francesco Paolo, ed. 1980-1982. Grande enciclopedia della fantascienza. 11 vols. Milano: Del Drag.

Cozzi, Luigi. 2006-2010. La storia di ‘Urania’ e della fantascienza in Italia. 4 vols. Rome: Profondo Rosso.

Cremaschi, Inìsero. 1982. “Science Fiction Abroad: Italy.” In Science Fiction Dialogues, edited by Gary Wolfe, 207-208. Chicago: Academy Chicago.

Crumphout, Francis. 1989. “From Estrangement to Commitment: Italo Calvino’s Cosmicomics and T Zero.” Translated by Robert M. Philmus. Science Fiction Studies 16 (2): 161-183.

Curtoni, Vittorio. 1977. Le frontiere dell’ignoto: vent’anni di fantascienza italiana. Milano: Nord.

–. 2000. “Solo uno spruzzetto di science nella mia fiction, grazie.” Carmilla 1 (2): 124-126.

–. 2001. Introduction to Storia del cinema di fantascienza: filmografia completa dalle origini al 1999, edited by Claudia Mongini and Giovanni Mongini, 5-6. Roma: Fanucci.

Curtoni, Vittorio, Giuseppe Lippi. 1978. Guida alla fantascienza. Milan: Gammalibri.

Dann, Jack, ed. 1998. Wandering Stars: An Anthology of Jewish Fantasy and Science Fiction. Woodstock, VT: Jewish Lights.

De Matteo, Giovanni. 2007. “Sezione π2: estensione del dominio della lotta.” NeXT. http://www.next-station.org/fe-art-d.php?_i=100.

De Turris, Gianfranco. 1995. “Made in Italy: il fantastico e l’editoria.” In Geografie, storia e poetiche del fantastico, edited by Monica Farnetti, 217-229. Florenţa: Olshki.

–. [1971] 1997. “Quarantacinque anni di fantascienza in Italia.” http://www.nigralatebra.it/fsitalia/SFit-testi.html.

De Turris, Gianfranco, and Sebastiano Fusco, eds. 1990. Il simbolismo della spada: fantastico e mito. Rimini: Il Cerchio.

De Turris, Gianfranco, and Claudio Gallo, eds. 2001. Le aeronavi dei Savoia: protofantascienza italiana 1891-1952. Milan: Nord.

De Turris, Gianfranco, and Ernesto Vegetti, eds. 2002. Cartografia dell’inferno: 50 anni di fantascienza in Italia (1952-2002). Verona: Biblioteca Civica.

Delany, Samuel. 1969. “About Five Thousand One Hundred and Seventy Five Words.” Extrapolation 10 (2): 52-66.

–. 2005. “Some Presumptuous Approaches to Science Fiction.” In Speculations on Speculation, edited by James Gunn and Matthew Candelaria, 289-299. Lanham, MD: Scarecrow Press.

Dick, Philip K. 1956. “The Minority Report.” Fantastic Universe 4 (6): 4-36.

Dionesalvi, Franco. 1990. Storie di computer e di fantasmi: racconti. Marina di Belvedere: Grisolia.

Donawerth, Jane. 1997. Frankenstein’s Daughters: Women Writing Science Fiction. Syracuse, NY: Syracuse University Press.

Elliot, Jeffrey M., ed. 1984. Kindred Spirits: An Anthology of Gay and Lesbian Science Fiction Stories. Boston: Alyson.

Ellison, Harlan, ed. 1967. Dangerous Visions. New York: Simon & Schuster.

Ferrini, Franco. 1970. Che cosa è la fantascienza? Roma: Astrolabio.

–. 1976. Il ghetto letterario. Rome: Armando.

Francone, Graziana. 2006. “Sieri rigeneranti e altra fanscienza inglese in un racconto di Italo Svevo.” Forum Italicum 40 (2): 287-295.

Freedman, Carl. 2000. Critical Theory and Science Fiction. Middletown, CT: Wesleyan University Press.

Frongia, Terri. 1996. “Cosmifantasies: Humanistic Visions of Immortality in Italian Science Fiction.” În Immortal Engines: Life Extension and Immortality in Science Fiction and Fantasy, edited by George Slusser, Gary Westfahl, and Eric Rabkin, 158-169. Athens, GA: University of Georgia Press.

Gabutti, Diego. 1979. Fantascienza e comunismo. Milan: La Salamandra.

Gallo, Domenico. N.d. “Fantascienza italiana: la terra dei cactus.” http://www.intercom.publinet.it/italia.htm#gallo.

–. 2003. “La fantascienza italiana e la discutibile moralità della signora Bloom.” Robot 42: 102-107.

Gaudenzi, Claudia. 2007. “Un percorso nella fantascienza italiana: la manipolazione del tempo.” Thesis in Lettere Moderne at the University of Bologna. http://www.tesionline.it/default/tesi.asp?idt=19484.

Ghezzo, Davide. 1988. Fantascienza e mito. Turin: Tirrenia Stampatori.

Giovanni, Fabio, and Marco Minicangeli. 1998. Storia del romanzo di fantascienza: guida per conoscere (e amare) l’altra letteratura. Rome: Castelvecchi.

Giovannoli, Renato. [1982] 1991. La scienza della fantascienza. Milan: Bompiani.

Godoli, Ezio, ed. 2001. Dizionario del futurismo. Florence: Vallecchi.

Guidi, Umberto. 1998. “SF made in Italy: Nirvana e gli altri.” Delos Science Fiction 26. http://www.fantascienza.com/magazine/delos/36/.

Guidotti, Francesca. 2003. Cyborg e dintorni: le formule della fantascienza. Bergamo: Sestante.

Gunn, James, ed. 1988. The New Encyclopedia of Science Fiction. New York: Viking Press.

Gunn, James, and Matthew Candelaria, eds. 2005. Speculations on Speculation: Theories of Science Fiction. Lanham, MD: Scarecrow Press.

Gunn, James, Marleen S. Barr, and Matthew Candelaria, eds. 2009. Reading Science Fiction. London: Palgrave.

Haining, Peter, ed. 1997. Time Travelers. Fiction in the Fourth Dimension. New York: Barnes & Noble.

Hartwell, David G. 1989. The World Treasury of Science Fiction. Boston: Little, Brown and Company.

–, ed. 1997. The Science Fiction Century. New York: Tor.

Hartwell, David G., and Glenn Grant, eds. 1994. Northern Stars: The Anthology of

Canadian Science Fiction. New York: TOR.

Iannozzi, Giuseppe. 2002a. “Figli di nessuno: la crisi della SF.” Intercom 12. http://www.intercom.publinet.it/2002/crisi4.htm.

–. 2002b. “Manifesto (virtuale) per una fantascienza moderna.” Intercom 12. http://www.intercom.publinet.it/2002/crisi8.htm.

James, Edward. 1994. Science Fiction in the Twentieth Century. Oxford: Oxford

University Press.

Johnson, E. B. 1997. “A Brief History of Alternate Fiction.” The New York Review of Science Fiction 10 (1): 13-15.

Kelly, James P., and John Kessel, eds. 2007. Rewired: The Post Cyberpunk Anthology. San Francisco: Tachyon.

Le Guin, Ursula. 1974. The Dispossessed: An Ambiguous Utopia. New York: Harper & Row.

Le Guin, Ursula, and Brian Atterby, eds. 1993. The Norton Book of Science Fiction. New York: W. W. Norton.

Lippi, Giuseppe, ed. 2005. Dalla terra alle stelle: tre secoli di fantascienza e utopie italiane. Milan: Biblioteca di via Senato Edizioni.

Livraghi, Enrico. 1999. La carne e il metallo: visioni, storie, pensiero del cybermondo. Milan: Il Castoro.

Malaguti, Ugo, and Mario Tucci. 1996. “Introduzione.” In A Lucca, mai!, editori Ugo Malaguti, Mario Tucci, 7-15. Bologna: Perseo/Elara.

Maniscalco Basile, Gianni, and Darko Suvin, eds. 2004. Nuovissime mappe dell’inferno: distopia oggi. Rome: Monolite.

Masri, Heather, ed. 2009. Science Fiction: Stories and Contexts. New York: Bedford, St. Martin’s.

Jakubowski, Maxim and Malcolm Edwards, eds. 1983. The SF Book of Lists. NY: Berkley Books.

Menarini, Roy. 2001. Visibilità e catastrofi: saggi di teoria, storia e critica della fantascienza. Palermo: Edizioni della Battaglia.

Merrick, Helen, and Tess Williams, eds. 1999. Women of Other Worlds: Excursions through Science Fiction and Feminism. Nedlands, Western Australia: University of Western Australia Press.

Merril, Judith. 1971. “What Do You Mean: Science? Fiction?” SF: The Other Side of Realism. Essays on Modern Fantasy and Science Fiction, edited by Thomas D. Clareson, 59-95. Bowling Green, OH: Popular Press.

Montanari, Gianni. 1981b. “Italian SF.” In Anatomy of Wonder: A Critical Guide to Science Fiction, edited by Neil Barron, 504-517. New York: R. R. Bowker.

Monteleone, Franco, and Cecilia Martino, eds. 2003. Science Fiction. Roma: Bulzoni.

Morrow, James, and Kathyrn Morrow, eds. 2007. The SFWA European Hall of Fame: Sixteen Masterpieces of Science Fiction from the Continent. New York: Tor.

Muzzioli, Francesco. 2007. Scritture della catastrofe. Rome: Meltemi.

Nolane, Richard D., ed. 1981. Terra SF: The Year’s Best European SF. New York: DAW Books.

–, ed. 1983. Terra SF: The Year’s Best European SF II. New York: DAW Books.

Olsa, Jaroslav, ed. 1994. Vampire and Other Science Stories from Czech Lands. New Delhi: Star.

Pagetti, Carlo. 1977. “La SF italiana.” In Le frontiere dell’ignoto: vent’anni di fantascienza italiana, edited by Vittorio Curtoni. Milan: Nord.

–. 1979. “Twenty-Five Years of Science Fiction Criticism in Italy (1953-1978).” Science Fiction Studies 6: 320-326.

–. 1987. “Science-Fiction Criticism in Italy, in and out of the University.” Science Fiction Studies 14 (2): 261-266.

–. 1993a. I sogni della scienza: storia della science fiction. Rome: Editori Riuniti.

–. 1993b. “Italy.” In The Encyclopedia of Science Fiction, edited by John Clute and Peter Nicholls, 630-632. New York: St. Martin’s Press.

Pepe, Paola. 1995. Novecento e utopia. Torino: Tirrenia.

Parisi, Luciano. 1990. “Per una storia della fantascienza italiana: Flavia Steno.” Stanford Italian Review 9: 105-113.

Pignatone, Sergio. 1996. Gli eredi del Capitano Nemo. La fantascienza e il fantastico dal Settecento ad oggi. Torino: Little Nemo.

Pilo, Gianni. 1980. Catalogo generale della fantascienza in Italia, 1930-1979. Rome: Fanucci.

–. 1986. Eroi e sortilegi. Rome: Fanucci.

Pizzo, Gian Filippo, and Luca Somigli. 2007. “Science Fiction.” In The Encyclopedia of

Italian Literary Studies, edited by Gaetana Marrone-Puglia, 1717-1721. London: Routledge.

Possiedi, Paolo. 1984. “La Musa della fantascienza italiana.” Italica 61 (2): 170-176.

Proietti, Salvatore, with Andrea “Jarok” Vaccaro and Lukha Baroncinij. 2009. “Space Oddities: Holograms of a Fragmented SF.” NeXT International 1: 26-42.

Prucher, Jeff, ed. 2007. Brave New Words: The Oxford Dictionary of Science Fiction. Oxford: Oxford University Press.

Rabkin, Eric, ed. 1983. Science Fiction: An Historical Anthology. Oxford: Oxford University Press.

Rai, Giampaolo. 12 April 2010. “2009: Una buona annata per la SF made in Italy. Delos

Science Fiction 123.” http://www.fantascienza.com/magazine/speciali/13652.

Rissone, Magda. 1985. Oltre i confini dell’uomo. Milan: Nuovi Autori.

Roda, Vittorio. 1995. “Tra scienza e fantascienza. Il cervello umano in alcuni scrittori postunitari.” Otto/Novecento 19 (5): 35-64.

–. 1996. I fantasmi della ragione. Naples: Liguori.

Ross, Charlotte. 2007. “Primo Levi’s Science-Fiction.” In The Cambridge Companion to Primo Levi, edited by R. S. C. Gordon, 105-118. Cambridge: Cambridge University Press.

Rottensteiner, Franz, ed. 1973. View from Another Shore. European Science Fiction. New York: Seabury Press.

–, ed. 2009. The Black Mirror and Other Stories: An Anthology of Science Fiction from

Germany and Austria. Translated by Mike Mitchell. Middletown, CT: Wesleyan University Press.

Russo, Luigi. 1978. Vent’anni di fantascienza in Italia (1952-1972). Palermo: La Nuova Presenza.

–, ed. 1980. La fantascienza e la critica: testi del convegno internazionale di Palermo. Milano: Feltrinelli.

Sapegno, Maria Serena, and Laura Salvini, eds. 2008. Figurazioni del possibile: sulla fantascienza femminista. Rome: Iacobelli.

Schneider, Susan, ed. 2009. Science Fiction and Philosophy: From Time Travel to Superintelligence. London: Wiley-Blackwell.

Silberberg, Robert, ed. 1970. The Mirror of Infinity: A Critics’ Anthology of Science Fiction. New York: Harper and Row.

Sinisalo, Johanna. 2004. Troll: A Love Story. Translated by Herbert Lomas. New York: Grove.

Solmi, Sergio. 1978. Saggi sul fantastico: dall’antichità alle prospettive del futuro. Torino: Einaudi.

Solmi, Sergio, and Carlo Fruttero, eds. 1959. Le meraviglie del possibile. Torino: Einaudi.

Somigli, Luca. 2007. Valerio Evangelisti. Fiesole: Cadmo.

Sosio, Silvio. 1998. “Definiscimi ‘fantascienza’.” Delos Science Fiction 40.

http://www.fantascienza.com/magazine/delos/40/.

Spanu, Massimiliano, ed. 2001. Scienceplusfiction: la fantascienza tra antiche visioni e nuove tecnologie. Turin: Lindau.

Stableford, Brian, ed. 2004. The Historical Dictionary of Science Fiction Literature. Lanham, MD: The Scarecrow Press.

Sterling, Bruce, ed. 1986. Mirrorshades: The Cyberpunk Anthology. New York: Arbor House.

Suvin, Darko. 1979. Metamorphoses of Science Fiction: On the Poetics and History of a Literary Genre. New Haven, CT: Yale University Press.

–. 2010. Defined by a Hollow: Essays on Utopia, Science Fiction, and Political Epistemology. New York: Peter Lang.

Thomas, Sheree Renée, ed. 2000. Dark Matter: A Century of Speculative Fiction from the African Diaspora. New York: Warner Books.

Tidhar, Lavie, ed. 2009. The Apex Book of World SF. Lexington, KY: Apex.

Treanni, Carmine. 2007. “Qualche nota sulla fantascienza europea e italiana.” Delos

Science Fiction 103. http://www.fantascienza.com/magazine/editoriali/10036.

–, ed. 2009a. “L’altra metà dell’universo.” Special issue, Delos Science Fiction 116.

–. 2009b. “Il Premio mette in evidenza la fantascienza italiana. Intervista con Giuseppe Lippi.” Delos Science Fiction 119.

http://www.fantascienza.com/magazine/speciali/12982/il-premio-mette-in-evidenzala-fantascienza-italia/.

–. 2010a. “La parola agli scrittori italiani.” Delos Science Fiction 123.

http://www.fantascienza.com/magazine/speciali/13639.

–. 2010b. “Salvatore Proietti: un sogno per la fantascienza italiana.” Delos Science Fiction 123.

http://www.fantascienza.com/magazine/editoriali/13658.

Troccoli, Francesco. 2010. “Italy: A Leftist Anthology of Short Stories to Help Build a Better Country.” World Science Fiction Blog. http://sffportal.net/2010/12/italy-a-leftist-anthology-of-short-stories-to-help-build-abetter-

Country/.

–. 2011. “Interview with Italian author Alberto Cola, Winner of the Premio Urania.” World SF Blog. http://sffportal.net/2011/02/an-interview-with-alberto-cola-winnerof-

The-premio-urania/.

Un’Ambigua Utopia. 1978. Nei labirinti della fantascienza. Guida critica. Milano: Feltrinelli.

Valla, Riccardo. 2000. “La fantascienza italiana I-III.” Delos Science Fiction 54. http://www.fantascienza.com/magazine/rubriche/782.

–. 2001. “Perchè la science fiction è nata in America?” Delos Science Fiction 8

http://www.fantascienza.com/delos/delos69/storia.html.

–. 2009. “La vera e la fanta scienza.” Delos Science Fiction 119.

http://www.fantascienza.com/magazine/rubriche/12965.

Van Vogt, A. E. 1996. Preface to Cronache dell’arcipelago: la fantascienza tra genere e mainstream dalla laguna al cosmo, 7-8. Editori Carlo Della Corte, Renato Pestriniero. Veneţia: Cardo.

Vinge, Vernor. 1993. “The Coming Technological Singularity: How to Survive in the Post-Human Era.” The Whole Earth Review. Winter. http://mindstalk.net/vinge/vinge-sing.html.

Vynnychuk, Yuri. 2000. The Windows of Time Frozen and Other Stories. Translated by Michael Naydan. Lviv: Klasyka.

Weiss, Beno. 1988. “Italo Svevo’s ‘Lo specific del Dottor Menghi’: Science Fiction?” In Studies in Modern and Classical Languages ad Literature, edited by Fidel López Criado, 163-169. Madrid: Orígenes.

Westfahl, Gary, ed. 2005. The Greenwood Encyclopedia of Science Fiction and Fantasy. Themes, Works, and Wonders. Vols. 1-3. Westport: Greenwood Press.

Westfahl, Gary, and George Slusser. 2009. Science Fiction and the Two Cultures. Jefferson, NC: McFarland & Co.

Wolfe, Gary, ed. 1982. Science Fiction Dialogues. Chicago: Academy Chicago.

Wollheim, Donald A., ed. 1976. The Best from the Rest of the World: European Science Fiction. New York: Doubleday.

Wollheim, Donald A., and Terry Carr. 1965-1971. World’s Best Science Fiction. NY: ACE Books.

Wollheim, Donald A., and Arthur W. Saha, eds. 1971-1990. The Annual World’s Best Science Fiction. NY: DAW.

Wu, Dingbo, and Patrick D. Murphy, eds. 1989. Science Fiction from China. New York: Praeger.

Wu Ming collective. 2009. “Ufos and Revolution: In Memory of Comrade Peter Kolosimo.” http://www.wumingfoundation.com/english/wumingblog/?p=845.

Yaszek, Lisa. 2008. Galactic Suburbia: Recovering Women’s Science Fiction. Columbus OH: Ohio State University Press.

–. 2011. “Science Fiction.” In The Routledge Companion to Literature and Science, edited by Bruce Clarke with Manuela Rossini, 385-395. London: Routledge.

Youngquist, Paul, 2010. Cyberfiction after the Future. New York: Palgrave Macmillan.

Zebrowski, George. 1996. Beneath the Red Star: Studies on International Science Fiction. San Bernardino, CA: The Borgo Press.

Zickovic, Zoran. 2006. Seven Touches of Music. Translated by Alice Copple-Tosic. Charleston, S.C.: Aio Publishing.

 

6: Website-uri

Cel mai complet site SF din Italia este Fantascienza.com, care conţine şi

Catalogo Vegetti della letteratura fantastica:

http://www.fantascienza.com/catalogo/#cerca=index.htm, cunoscut înainte cu numele de:

Catalogo SF, Fantasy e Horror: http://www.catalogovegetti.com/catalogo/.

 

7: Alte site-uri de referinţă:

Carmilla http://www.carmillaonline.com/

Continuum: http://continuum.altervista.org/

Fantabancarella: http://www.fantabancarella.com/index.html

Fantascienza.net: http://www.fantascienza.net/

IntercoM Science Fiction Station: http://www.intercom-sf.com/

Italcon: http://www.fantascienza.com/italcon/

Mondo Urania: http://www.mondourania.com/index.htm

NeXT Station: http://www.next-station.org/

Nigra Latebra: http://www.nigralatebra.it/index.htm

SF quadrant: http://www.sfquadrant.com/

Urania Mania: http://www.uraniamania.com/

Latest posts by Arielle Saiber (see all)