Încercând să scriu despre „Robotizare, uberizare, precarizare : viitorul muncii”, nu pot să nu reliefez faptul că în societatea contemporană busola noastă socială este sub influența unor malefice câmpuri magnetice aleatorii, iar acul ei se comportă precum spinul electronului din mecanica cuantică. Unde sunt vremurile când proletarul autohton se scula la cinci, se spăla (dacă avea apă la robinet), își fierbea două ouă (dacă avea ouă și gaz la aragaz), se urca pe scara tramvaiului și ajungea voios la șase jumate la întreprindere, cu plasa de un leu în care ținea două senviciuri cu parizer (dacă era cazul) și un termos cu nechezol?

Unde sunt eforturile neabătute de a construi sesemedeșîc (societatea socialistă multilateral dezvoltată și înaintarea României spre comunism) prin eforturi ritmice și neabătute, cu fermitate revoluționară și neatârnare stoică? Unde sunt mirosul de unsoare și de șpan din fabrici și uzine, sau vântul aspru dinspre răsărit spulberând pleava produsă de gloriile care zburdau pe ogoare în campania agricolă? Unde sunt barajele, canalele, irigațiile și alte șantiere naționale, unde sunt brigadierii inimoși și activiștii mobilizanți, unde s-a stins explozia demografică, unde sunt uteciștii, pionierii și șoimii patriei? Unde sunt tovarășele de muncă și viață, mamele-eroine ale decretului nr. 770/1966, care, în afară de munca la întreprindere, prestau și cozi la alimente, hârtie igienică și vată, și gospodărie, și croitorie (croșetatul admis și generalizat în timpul ședințelor de sindicat, partid sau de învățământ politic), nemaivorbind de îngrijirea și educarea viitorului luminos al patriei socialiste?

În loc de toate acestea, acum demagogii adăpați de la diverse țâțe ne vorbesc despre PIB și ponderea AITIULUI în acesta, de reformă și integrare în structuri, de menegimentul inovării și clastere, de UUEE și NATO, LON și economie de consum.

Locul respectatului director și inimosului secretar de partid a fost luat de patroni, administratori sau directori generali, oamenii „bi/tri/cvadri/nomului”, care te pot da afară fără să clipească dacă se întâmplă să nu le mai placă moaca ta, iar noi, urmașii lui Decebal, Traian și ai răzeșilor lui Ștefan cel Mare, ne căutăm norocul printre căpșunile din Spania sau pempărșii din căminele de bășinoși de prin Italia. Dacă nu, rămânem în această țară pe care o dorim „ca afară” și ne supunem ifoselor șefilor, șefelor, patronilor și patroanelor, administratorilor, diferitelor comitete și consilii.

Persoanele de sex feminin prestează acum plimbatul prin moluri în loc de piața agro-alimentară, șopingul în loc de tricotatul la ședințe de partid, folosesc pempărși în loc de scutecele strămoșești,  bineînțeles, atunci când mai catadicsesc să procreeze vreo progenitură, mai mult în scopul de a-l stabiliza pe „domnul sponsor” pe aproape – și-i plasează creaturii-trofeu nou-eclozate la momentul oportun un aifon de ultimă generație în vederea auto-educării. Totul în condițiile în care statul plătește generos anemicul lor aport demografic. Aceia, puțini, care reușesc să se alipească unui giob autohton, dezvoltă în scurt timp un limbaj specific gen (sic) „alo bziua numele meu este Lcian Ppescu de la Alcatel vsunlegtură cu ofrta mnevstrî” sau „vă smțiți mai ochei după ce ați achizițnat prodsu nostru?” Nemaivorbind de limbajul electronic, împănat cu „sal”, „cf”,  „lol”, „brb”, „omg”, „vb”, „bn” sau „nush”.

Pentru că despre limbaj este vorba în primul rînd când vrem să definim starea unui grup, fie el și poporul mioritic-manolesc. Vremurile apuse, pe care mulți le regretă atunci când vituperează împotriva „robotizării, precarizării și uberizării” erau caracterizate printr-un dublu limbaj. Aveam, pe de o parte, celebra „limbă de lemn” (sesemedeșîc, tezele și ideile de inestimabilă valoare teoretică și practică, cel mai iubit fiu al poporului, erou între eroii neamului, realizarea planului cincinal în ritm neabătut), iar în fundal o întreaga națiune suduia cu osârdie. În vremurile noastre, cele două limbaje s-au amestecat într-o măsură considerabilă, cel puțin în mediile audio-vizuale. În același timp, limbajul de lemn s-a transformat într-un limbaj de furnir, poleit inițial cu franțuzismele à la Pierre Roman (antamat, implementat, acquiesat), apoi invadat de anglicismele celebrului „ochei” sau „cul” sau „fac” (menegiment, piar, dilăr, marcheting, șoping, cialengi, modăling, staf, bord, apgreid, lizing, hecăr). În condițiile în care jumătate din populația patriei se zbate în sărăcie, limbajul exmplificat mai sus nu este decât dovada că decidenții, șefii și șefuleții nu și-au prea dezlemnit unitățile centrale de procesare a datelor.

Robotizarea, precarizarea și uberizarea se încadrează din plin în astfel de concepte furniruite. Este natural pentru orice personaj populist să vocifereze împotriva acestor fenomene, care pun în pericol „siguranța locurilor de muncă”. Roboții ne vor înlocui la rampele de montaj sau de sortare; noua ordine economică, punând eficiența și profitul pe primul loc, induce precarizarea și uberizarea, aceasta din urmă fiind o nouă denumire pentru munca nenormată, atât cât trebuie și când trebuie, transferul de bunuri sau servicii având loc pe cât posibil direct de la ofertant la beneficiar, eliminând mare parte din intermediari și din planificarea unor asemenea activități. Coana ultra-naționalist-frontistă Marina Le Pen, de exemplu, în timpul ultimei campanii electorale, se revolta cu spume la gură „contre l’ubérisation”. O Franță bătrână, comodă, birocratică, tradiționalistă – i-a acordat votul ei. Însă n-a fost destul.

Sincer să fiu, prefer să știu că într-o bună zi copiii mei vor construi sau programa ceva roboți, eventual în cadrul unei munci nenormate (de exemplu, să primească anumite comenzi de pachete de programe și să le realizeze când au timp, în cantitatea pe care-și pot permite să o furnizeze) decât să-i știu legați 5 zile pe săptămână, 9 ore pe zi (considerând și pauza de masă) de prezența într-un anumit loc, cu ochii șefului în ceafă, chiar dacă nu pe o rampă de montaj sau pe o platformă de triere.

Din păcate însă, precarizarea și uberizarea pot rezulta uneori și într-o cantitate mult mai mare de muncă pentru aceia care sunt în stare (să primească solicitări) și care nu pot refuza perspectiva unor câștiguri suplimentare: însă este rolul societății să-i determine să știe cînd să intre în sevraj din muncitorism (ca să evit englezistul workaholism) și să se mai și distreze. Din fericire, generația millennials-ilor se pare că are aceste mecanisme bine definite: muncitoriști am fost și am rămas noi, cei ieșiți din sărăcia cruntă de sorginte comunistă.

Comunismul postula ca fiecare să lucreze după cum îl țin puterile, iar societatea să-i asigure cele necesare. Ne-am putea întreba dacă nu cumva mult hulita „robotizare, precarizare, uberizare” nu cumva exact spre un anumit tip de comunism ne îndreaptă. Este clar că, până nu începe vreun război, nu este suficient de muncă pentru toată lumea: de ce nu s-ar împărți această muncă într-un mod dinamic? la modul că fiecare muncește în anumite perioade după cât are nevoie să câștige, urmând ca, la un moment dat, atunci când simte nevoia s-o lase mai moale, să fie satisfăcut cu mai puține câștiguri, să-i mai lase și pe alții să muncească în locul lui. Toate în absența unor planificări, sancțiuni sau promovări, fără șefi, fără menegiment sau alte asemenea.

Următorul pas ar fi distilarea discursului și acceptarea numai a acelor concepte care au un corespondent direct și util în viața reală. În condițiile în care timpul va începe să aibă răbdare, poate că vom reuși să ne descotorisim de menegiment, piar, dilăr, marcheting, cialengi, staf sau bord.

În loc de șoping, să mergem la cumpărături, iar în loc de modăling vom merge să facem mișcare, de preferință în mijlocul naturii. Iar în loc de apgreid, vom spune că perfecționăm ceva.

Poate vom reuși să citim mai mult Eminescu, Slavici, Caragiale, Rebreanu sau Stănescu și mai puțin Facebook sau Twitter. Este posibil ca precarizarea, uberizarea sau robotizarea să nu însemne alienare, dimpotrivă: prin timpul suplimentar la care vom avea acces toți cei care nu-i mai simțim roțile dințate în acest moment. Indiferent de ce susțin acum adepții limbajului din furnir.

5 noiembrie 2017

Cristian M. Teodorescu

Cristian M. Teodorescu

Cristian-Mihail Teodorescu (n. 19 octombrie 1966, Bucuresti), fizician si scriitor, a absolvit Facultatea de Fizica Tehnologica din cadrul Universitatii din Bucuresti si a obtinut doctoratul în Chimie Fizica la Universitatea Paris Sud, Franta. Între 1991 si 2002 a lucrat în strainatate. Din 2002, a revenit definitiv în tara, la Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor Bucuresti-Magurele. A publicat povestiri în Almanahul Anticipatia, în antologia La orizont aceasta constelatie (Albatros, 1990) si în Almanahul Science Fiction. A primit Premiul pentru Povestire la Consfatuirea Nationala, Craiova (1987) si Premiul I la Concursul de proza SF Helion (2007). A publicat volumele SF Unu (2008) si SF Doi (2010). Acesta din urma a obtinut Premiul „Ion Hobana”, acordat de Asociatia Scriitorilor Bucuresti si Societatea Româna de Science-Fiction si Fantasy, si Premiul pentru cel mai bun volum, acordat de ARSFAN. Este membru fondator si presedinte al SRSFF din 2011. Începând din 2013, publica si eseistica, refl ectii fi losofi ce si lucrari de popularizare a stiintei în Revista SRSFF, Luceafarul de Dimineata, Helion, Almanahul Anticipatia 2014. Recent, a fost nominalizat la categoria Nouvelle étrangere pentru Grand Prix de l’Imaginaire 2014, echivalentul francez al Premiului Hugo.
(sursa: Nemira)
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →