Science fiction-ul francez are un trecut glorios (vă amintiţi de Jules Verne?) şi, să sperăm, un viitor fructuos. Dar situaţia actuală este un pic mai contrastantă şi ceva mai dificil de a fi decodificată. Mai ales atunci cînd încerci s-o evaluezi utilizînd aceleaşi instrumente ale unei scări macro pentru SF-ul din S.U.A. sau SF-ul anglo-american. Definiţia science fiction-ului nu este exact aceeaşi pe ambele maluri ale Atlanticului. Este adesea confundat cu Sci-Fi-ul în S.U.A. (juvenilul serial „Star Trek”, seriile Fantasy sau universuri ficţionale partajat-francizate pentru a numi doar cîteva exemple comerciale), în timp ce majoritatea autorilor francezi susţin că SF-ul este „literatură la maximul valoric”. Disney versus Luvru dacă înţelegeţi ceea ce vreau să spun. Desigur, ambele formulări sînt prea înguste pentru a fi în întregime adevărate, dar în acelaşi timp nu sînt în întregime false. Să vedem de ce.
1) Contextul cultural
În primul rînd, trebuie să înţelegem că Franţa – şi cea mai mare parte a Europei, de fapt – are un fundal cultural distinct şi că SF-ul nu joacă acelaşi rol ca în lumea vorbitoare de limbă engleză. Televiziunile franceze, de exemplu, nu sînt cu adevărat interesate de SF. Serialele franţuzeşti se bazează adesea pe romanele din secolul XVIII sau XIX (nu atît de plictisitoare cum s-ar putea crede, dar nu excelează în efecte speciale şi exhibarea unor spade laser – iarGerardDepardieu joacă mereu într-unul dintre rolurile principale). Seriale TV celebre ca „Star Trek”, „Babylon 5”, „Millenium” sau „Doctor Who”, sînt aproape ignorate în Franţa. „Dosarele X” (The X-Files) au repurtat un succes imens, deşi au fost difuzate cu un an în urma Statelor Unite, ceea ce înseamnă că anumite detalii din „The X-Files – The Movie” nu erau uşor de înţeles pentru majoritatea noaastră în momentul respectiv.
Nu avem nici echivalentul comicsurilor precum Batman, X-Men sau Spider-Man. Nu există nici universurile partajate în care Judecătorul Dredd îl întîlneşte pe Punisher pentru a lupta împotriva răufăcătorilor…
Nu există echivalente ale comicsurilor tip Sandman – ceea ce este rău. În schimb avem de tone de „benzi desenate” SF semnate de o mulţime de artişti celebri de la Moebius la Caza, sau Bilal, Bourgeon sau Mézières (care a lucrat cu Luc Besson şi a cărui imaginaţie a fost o sursă de inspiraţie pentru multe seriale made in U.S.A., ca „Babylon 5”), precum şi o mulţime de debutanţi. Scenariile sînt adesea elaborate şi destul de complexe şi albumele sînt considerate obiecte culturale acceptabile. Dar un album de „benzi desenate” costă de multe ori peste 10 dolari. Părinţii le pot cumpăra. Nu şi puştimea.
Şi dacă eşti un regizor faimos care vrea să toarne un film SF (Luc Besson, de exemplu, sau Jean-Pierre Jeunet), eşti aproape forţat să lucrezi cu Hollywood-ul. Se pare că nu există bani disponibili pentru proiecte SF în cinematografia franceză, chiar dacă situaţia se poate schimba în viitorul apropiat.
Deci, ceea ce noi numim SF în Franţa este în principal, „SF-ul scris”. Falia culturală dintre cărţile SF franţuzeşti şi echivalentele vizuale provenind de pe cealaltă parte a Atlanticului este destul de mare.
2) O scurtă călătorie în timp
Science fiction-ul francez a fost aproape ucis de primul război mondial iar renaşterea a debutat la sfîrşitul anilor cincizeci. Cîteva volume din colecţia Anticipation au fost publicate dar neavînd vreo siglă SF – cum ar fi de exemplu „Planeta maimuţelor” de Pierre Boulle sau „Le voyageur imprudent” de René Barjavel.
În decursul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci, mulţi autori importanţi din S.U.A. sau Marea Britanie au fost publicaţi cu regularitate în Franţa. Multe colecţii editoriale – de la hardcover-uri de lux pînă la ediţii de buzunar – au fost aproape în întregime dedicate SF-ului străin. În paralel, un o colecţie „populară” (Anticipation de la editura Fleuve Noir; colecţia a fost publicată între septembrie 1951 şi februarie 1997 – n.t.) s-a specializat în publicarea unor romane SF scurte – echivalentul francez al pulp-urilor – scrise de autori locali francezi. La acea vreme, publicul a considerat că autorii francezi nu erau decît copii palide ale concurenţilor anglo-americani.
Această situaţie a evoluat puţin pe la mijlocul şaptezeci cînd cîţiva autori francezi – Michel Jeury, Philippe Curval, etc. – au fost publicaţi de faimoasa colecţie „Ailleurs & Demain”. Aceste cărţi nu erau doar excelente în sensul SF-ului tradiţional anglo-saxon, erau diferite. Inspirate de experimente literare, cum ar fi „Nouveau Roman”, pot fi considerate ca fiind echivalentul francez al „New Wave”-ului britanic.
Între timp, o generaţie mai tînără de „tineri furioşi (echivalentul grupării britanice „angry young men”)a folosit science fiction-ul ca un mijloc de a evalua societatea franceză.Doreau să folosească SF-ul ca un mediu politic. Una dintre colecţiile create în acel moment a fost numită „Ici & maintenant” (Aici & Acum), ca răspuns la bine stabilita „Ailleurs & Demain”. Este interesant de notat faptul că autorii buni, cum ar fi Jeury sau Curval au fost publicaţi în ambele colecţii.
Din păcate, chiar dacă mesajele exprimate de acel „SF politic francez” au fost interesante, prea multe cărţi sau povestiri din acea perioadă au fost considerate ca fiind prost scrise. Ca reacţie, o scurtă dar intensă mişcare neo-formalistă numită „Limite” a apărut la începutul anilor optzeci, oferind noi autori, cum ar fi Emmanuel Jouanne, Francis Berthelot şi Antoine Volodine. Ei au considerat science fiction-ul ca un mediu de experimentare literară şi au adoptat o atitudine post-modernă faţă de naraţiune. Mai multe romane şi nuvele au fost publicate independent de către aceşti autori, dar prima antologie comună a fost, de asemenea, ultima…
Trebuie menţionat că science fiction-ul francez nu a fost cu adevărat interesat de spaţiul cosmic, chiar dacă s-au publicat regulat „westernuri spaţiale”.. Subgenul „operei spaţiale” a fost în cea mai mare parte asociat cu SF-ul anglo-saxon.
În acel moment – la mijlocul anilor optzeci – au apărut mulţi autori noi iar SF-ul francez se lăuda cu mai mult de patruzeci de scriitori profesionişti[1]. O revistă lunară – „Fiction” – a publicat măcar una sau mai multe povestiri scrise de autori francezi în fiecare număr şi opt – zece „noi autori” în fiecare an. Antologiile s-au deschis povestirilor franceze iar oculegere specială – antologia intitulată „Futurs au Présent” a fost dedicată în întregime noilor autori, încă neprofesionişti. „Futurs au Présent” i-a relevat pe Serge Brussolo şi Jean-Marc Ligny – doi mari autori francezi de SF – şi a fost urmat de „Superfuturs”, cîţiva ani mai târziu. Între timp, editura Fleuve Noir publica aproape de şaizeci de volume SF franţuzeşti în fiecare an. Autorii tineri îi înlocuiau încet-încet pe predecesorii lor.
Dar, din nefericire, sfîrşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci s-au caracterizat printr-o majoră criză editorială. Revista „Fiction” a dispărut, împreună cu antologia anuală „Univers”. Mulţi editori de SF şi-au redus activităţile şi cei mai mulţi au stopat publicarea noilor autori francezi. Singura excepţie majoră a fost colecţia Anticipation de la editura Fleuve Noir – dar reducînd publicarea SF-ului francez la aproximativ treizeci de cărţi pe an – în timp ce se lansau în mai multe încercări nereuşite de publicare a unor novelizări de tip „Star Trek” sau a unor siropoase romane fantasy de import. Fleuve Noir i-a debutat pe aproape toţi noii autori de la începutul anilor nouăzeci, cum ar fi Ayerdhal şi Serge Lehman – nemaivorbind de belgianul Alain Le Bussy, elveţianul Wildy Petoud şi canadianul Jean-Louis Trudel. Singura excepţie a fost Pierre Bordage, un romancier strălucit care a fost descoperit de presa regională şi a escaladat drumul către faimă într-un an sau cam aşa ceva!
Situaţia a rămas mai mult sau mai puţin la fel pînă în 1995, când trei reviste SF au fost lansate aproape simultan. Prima a fost „CyberDreams”, ce se dorea a fi echivalentul francez al revistei britanice „Interzone” care a jucat un rol important în descoperirea noii generaţii de autori britanici şi în publicarea mai multor povestiri SF franceze.„CyberDreams” a fost urmat la scurt timp de „Bifrost” şi „Galaxies” care au fost lansate în aceeaşi lună, contribuind la oferirea a mai mult spaţiu editorial pentru noii autori. Fiecare dintre reviste a publicat cam 30 de numere.
Între timp, s-au publlicat două antologii de SF francez editate de celebri autori francezi, „Genèses”, în 1996, editată de Ayerdhal, la editura J’ai lu, şi „Escales sur l’Horizon” editată de Serge Lehman în 1998 (urmată de „Escales 2000”, la care am contribuit şi eu şi „Escales 2001”).„Escales sur l’Horizon” a fost o carte voluminoasă conţinînd şaisprezece povestiri şi nuvele aparţinînd unor autori francezi şi canadieni, şaisprezece la număr. Cuprindea de asemenea, o prefaţă foarte importantă scrisă de Serge Lehman, care ar putea fi considerată ca fiind „Manifestul SF francez” de la sfîrşitul secolului XX. Aceste două antologii au fost bine primite de public ambele au cîştigat premii şi presa s-a referit la noi ca la „băieţii minune ai SF-ului francez”. Nu rîdeţi!
De fapt, chiar dacă situaţia editorială este mai bună – fiecare editor francez important îşi creează sau îşi modernizează propriile colecţii Science Fiction/Fantasy/Horror şi publicul pare a fi interesat din nou de cum va arăta viitorul – singura cale de supravieţuire pentru SF-ul francez este de a traversa frontierele şi de a-şi găsi cititorii în afara Franţei. Şi atunci ne-am întors înapoi în spaţiu – unde a început totul.
Un bun exemplu de autor aparţinînd acestei tendinţe este Laurent Genefort. Este unul dintre wunderkinderii noştri (are aproape treizeci de cărţi scrise) şi este faimos pentru crearea unor medii extraterestre exotice şi a unor planete ciudate. Genefort a scris o serie de romane independente a căror acţiune are loc în galaxie, dar o galaxie care a fost odată populată de o specie foarte veche numită „Vangk”. Vangk au dispărut dar au lăsat în urmă o colecţie fantastică de artefacte – de la porţi stelare care permit călătoriile între stele îndepărtate pînă la o întreagă planetă modificată într-o sferă Dyson unde oamenii, precum şi alte creaturi au fost transferaţi în masă, pentru un fel de experiment. Dar trebuie menţionat că toate acestea sînt chestii pe care le puteţi găsi, de asemenea, în cărţile altor scriitori SF europeni – britanicul Alastair Reynolds („Revelation Space”) sau spaniolul Juan Miguel Aguilera.
Dar, chiar dacă mulţi autori SF francezi sînt conştienţi de temele şi simbolurile culturale şi tendinţele science fiction-ului anglo-american, textele noastre au un parfum distinct. Ar trebui să încercaţi şi vinul nostru, franţuzesc…
3) Teme tipice franceze: Arta, carnea şi ironia.
Este oarecum dificil să subliniez specificul SF-ului francez, presupunînd că există ceva specific, aşa cum cred eu. Suprarealismul a fost, probabil, o influenţă majoră în anii optzeci, precum şi „Noul Roman” şi alte experimente literare, dar cred că specificul se referă în special la modul în care ne scriem povestirile nu atît subiectele acestora. Şi aici, în Europa, suprarealismul este într-un asemenea mod „air du temps” încît faceparte din fundal – încît e greu să nu fii influenţat de acesta.
Cred că cele două teme specifice principale ale SF-ului de limbă franceză de la sfîrşitul anilor şaptezeci sînt artiştii si muzeele viitorului – cea mai recentă antologie a unor tineri autori francezi, explorează de asemenea, această temă – şi relaţia cu trupul – carnea este considerată un teritoriu experimental.
Arta în viitor a fost o temă centrală a anilor optzeci şi revine în mod serios la modă. Este interesant de observat că aşa numită artă a viitorului este fie o modalitate teroristă de a schimba societatea – arta ca instrument de a mobiliza masele şi de a le controla – s-au expresia ultimă a libertăţii în faţa statelor totalitare. În recenta culegere „Musées, des mondes enigmatiques” (Muzeele, lumi enigmatice), cele mai multe povestiri descriu personaje care caută refugiu într-un muzeu. Unii sînt prinşi şi ucişi, alţii sînt ajutaţi de alţi refugiați. Aproape niciun personaj nu este interesat de artă doar de dragul artei. Ca o posibilă metaforă a SF-ului francez actual, acest lucru este destul de înfricoşător.
În ceea ce priveşte „teritoriul experimental al cărnii”, tema este probabil legată de suprarealism, Dali, de exemplu, este faimos pentru statuia lui cu sertare inserate într-o Venus din Milo. Deoarece science fiction-ul este adesea considerat o literatură a metamorfozelor, flirtul cu ideea de a re-construi artistic corpul uman este o tendinţă naturală! Trebuie să observăm că re-construirea este adesea utilizată din motive artistice, fără a se invoca măcar biotehnologiile sau concepte de provenienţă ştiinţifică.
Trebuie să adaug că scriitorii francezi de SF nu sînt de obicei oameni de ştiinţă – cu toată modestia, eu sînt una dintre cele cîteva excepţii – şi nici nu sînt în mod deosebit interesaţi de ştiinţă (cel puţin de acelea considerate de fani ca fiind „hard”).
4) Cîteva traiectorii personale
Cu excepţia mişcărilor literare menţionate mai sus, al căror impact a fost limitat, SF-ul francez este compus îndeosebi din individualişti ale căror traiectorii sînt destul de diferite.
Serge Brussolo a apărut la începutul anilor optzeci şi a început să producă patru-cinci romane în fiecare an, într-un stil foarte suprarealist. A devenit destul de popular şi şi-a diversificat oferta şi la romane istorice şi thrillere, folosind diferite pseudonime. În cărţile sale găseşti pisici albinoase vîndute împreună cu un set de culori lavabile încît le poţi vopsi aşa cum doreşti, oceane înlocuite de sute de milioane de pitici care trăiesc în noroi, ţinînd mîinile în sus şi mutînd ambarcaţiuni în schimbul hranei. Desigur, se mai şi reproduc şi rezultatul este un tsunami de pitici care doresc să cucerească noi teritorii. Dar paza de coastă are mitraliere…
Cît despre anii 90, trebuie să-i menţionăm pe:
Ayerdhal – un pseudonim (Marc Soulier este numele său real: n.t.) – este faimos îndeosebi pentru operele sale spaţial-politice avînd intrigi complexe şi interesante personaje feminine. Serge Lehman (pseudonimul lui Pascal Frejean: n.t.), un stilist cu un dezvoltat simţ al miraculosului, şi-a început epopeea „Istoria viitorului” la începutul anilor nouăzeci, Pierre Bordage este specialistul nostru în saga devastatatoare şi un un autor de best-seller-uri, Richard Canal, care locuieşte în Africa, încearcă să fuzioneze mainstream-ul şi SF-ul într-un viitor dominat de afro-cultură, Roland C. Wagner, care s-a lansat la începutul anilor optzeci, şi-a găsit inspiraţia în rock’n roll şi descrieri umoristice ale unor societăţi extraterestre şi a cîştigat cele mai multe premii SF franceze în 1999 şi din nou în 2011. Cea mai recentă carte a lui, avînd dimensiuni impresionante, o ucronie avînd acţiunea în timpul războiului din anii şaizeci din Algeria este o capodoperă.
Şi o nouă generaţie de autori care fuzionează SF-ul, fantasy-ul, steampunk-ul este acum ferm instalată în peisaj: David Calvo – ale cărui cărţi sînt undeva la liziera dintre Peter Pan şi visele lunaticilor,Colin Fabrice, Laurent Kloetzer, Xavier Mauméjean, Catherine Dufour (care a cîştigat în 2006 toate cele mai importante premii SF franceze pentru romanul ei „Le goût de l’immortalité”) şi mulţi, mulţi alţii. Şi cu cîţiva ani în urmă, un romancier serios, Norbert Merjagnan, s-a ivit de nicăieri, cu un prim roman foarte apreciat. Şi acum în 2012, editura L’Atalante at publica un amplu roman în trei volume („Le Melkine” de Olivier Paquet), care este una dintre cele mai remarcabile opere spaţiale pe care le-am citit în ultimii ani. Exista speranţă pentru viitor, aş spune.
5) Nou-veniţii din mainstream: osmoză şi mimetism
O ultimă tendinţă: da, se pare că SF-ul devine încet-încet acceptabil social, cel puţin pentru unii membri ai comunităţii ficţiunii mainstream. Pe parcursul ultimilor ani, cîteva romane influenţate de paradigma SF au fost lansate de mari edituri, iar cîteva volume s-au clasat excelent pe lista de best-seller-uri! Unul dintre acestea, „Particulele elementare”, un roman de Michel Houellebecq – a fost un succes imens şi mai ales a provocat un scandal imens, în parte datorită unor scene sexuale explicite. Dar cei mai mulţi dintre jurnaliştii care l-au intervievat n-au putut să înţeleagă că romanul lui Houellebecq este unul SF şi autorul a trebuit să le explice cam cum stă treaba cu SF-ul. În detaliu.
Mă bucur că nu a fost obligat să facă acelaşi lucru pentru scenele sexuale!
©Jean-Claude Dunyach, 2004
Traducere de Cristian Tamaş
Textul a fost tradus cu acordul autorului şi al domnului Michael Iwoleit, editorul revistei de SF internaţional InterNova. Le mulţumim.
[1] Profesionişti semnifică bineînţeles faptul că erau publicaţi într-un mod profesionist dar prea puţini autori cîştigau suficienţi bani pentru a o scoate la capăt. Piaţa franceză de profil era prea mică şi cărţile SF franţuzeşti erau rar traduse în afara Franţei
