Tipul aplecat deasupra măsuței de cafenea, cu privirile înălțate spre mine, pare un homo sapiens gonflabil de cauciuc, din care cineva a scos aproape tot aerul.

– Fii pe pace, sunt bine, mă asigură pentru a doua oară, bolborosind, cu clăbuci minusculi de salivă pe la gură. Voiam doar să aflu…

Mâna dreaptă în care ține o țigară pe jumătate fumată îi tremură necontrolat. Scrumul cade pe masă.

-… Adică, voiam să întreb dacă…

E a treia oară când se chinuie să-mi pună aceeași întrebare pe care nu reușește s-o ducă la bun sfârșit.

Cineva a înșiruit pe tejgheaua cafenelei mai multe televizoare antice, alb-negru, de diferite mărimi, ce prezintă estompat o bucată de emisiune. Niște derviși care se rotesc unul în jurul celuilalt, într-un dans fără sfârșit. Bănuiesc că se dorește a fi artă. Și tipul din fața mea ar putea fi privit ca un obiect de artă, caz în care eu aș fi artistul.

Am ridicat cana cu semnul „Pericol, radioactiv!” imprimat pe porțelanul galben acid și am sorbit încă puțin din espresso-ul meu lung.

– Doreai să afli dacă…

– Ei bine…

Degetele lui nu bat darabana, ci cântă o compoziție mută pe un pian invizibil. Un fir de salivă i se scurge pe bărbie.

– Mă întrebam dacă… dacă nu cumva există niște riscuri la chestia asta.

Sub ochi nu are cearcăne, ci văi adânc săpate în suprafața planetară a feței sale palide. Pare o hartă 3D a suprafeței lui Marte. Hăuri la fel de-adânci se cască probabil în mintea lui acum. Îi zâmbesc cu căldură.

– Nu există riscuri, ai încredere în mine. E sută la sută sigur.

Genunchiul lui se mișcă pe ritmurile furtunoase ale unei piese de rock.

– Știi doar că bag serios în mine. Așa că am început să mă-ntreb dacă Hap… Hap… Hapti…

– Haptocin, am rostit, dându-i o mână de ajutor.

Mă întreb dacă avocatul ăsta a avut dintotdeauna dificultăți în a reține termeni complicați.

– Exact, dacă Hapto…

Ultima silabă îi pune din nou probleme.

– Ei bine, dacă Hapto ăsta n-are efecte secundare. Vreau să zic…

– Stai liniștit, te înțeleg. Dar te asigur că n-ar avea atâta trecere pe piață dacă ar fi periculos.

Îmi acompaniez vorbele cu un gest liniștitor.

– A trecut prin nenumărate teste. Zeci de mii de oameni l-au încercat, iar efectele secundare sunt… neglijabile, să zicem.

La drept vorbind, știu exact cum s-au desfășurat testele. Coreeanul pirpiriu care a născocit substanța asta în bucătăria bunicii sale din Seul își testează preparatele pe papagali. Dacă păsările nu dau ortul într-o oră, eprubetele sunt însemnate „OK”.

Pe ecranele străvechi, camera se apropie grotesc de mult de ochii unui dansator. Dervișul ne privește de la înălțimea celor opt televizoare. Imaginea se fixează pe gura lui, care râde cu poftă. Zăresc o etichetă pe unul dintre aparate. Aparent, poți să achiziționezi toată instalația, la un preț usturător. Am impresia că ansamblul ăsta sinistru va rămâne mult timp aici, până când cineva cu un strop de bun gust o va da jos de pe tejghea.

Partenerul meu de conversație își freacă una din vânătăile mari care-i acoperă brațul. Are unghii lungi și galbene. Probabil nu și-i le-a tăiat de câteva săptămâni. Se pare că în ultima vreme s-a lovit și a căzut mai des. Se holbează mirat la vânătaie, de parcă tocmai ce-ar fi zărit-o.

– Mă împiedic, leșin și pierd noțiunea timpului…

Mă fixează cu privirile.

– Ce zi e azi?

– Joi.

Individul se scarpină în cap, cade pe gânduri și rămâne parcă încremenit. Cu părul slinos, vâlvoi și vizibil albit, nu mai semăna câtuși de puțin cu bărbatul rafinat care intrase în barul Rachetistul Nostromo în urmă cu trei luni, în căutare de „Supă Coreeană”. De cum am pus ochii pe el am știut că nu-i sticlete. Prea inteligent, prea îngâmfat, prea sigur de sine. N-a știut nici măcar pe cine să abordeze. Naiba știe ce-i atrage pe grangurii ăștia la AlternoVirtual. De regulă o dorință ascunsă care i-ar vârî imediat la zdup în partea asta de galaxie, dar realizabilă în AlternoVirtual, care-ți oferă protecția anonimatului.

L-am urmărit cu interes toată seara înainte să-l invit la un „coctail coreean”, și chiar și atunci a crezut că mă dădeam la el. Auzise de Haptocin în AlternoVirtual. Unde altundeva?

Legenda Haptocinului circula prin cercurile de virtuali. Puțini aveau curajul să ceară, și chiar și mai puțini își permiteau să-l cumpere.

AlternoVirtual e un univers virtual tridimensional proiectat pe un sistem de LED-uri microscopice dinaintea ochilor tăi. Poți să intri în această lume virtuală de-acasă, sau poți să amesteci lumea reală cu cea virtuală. Poți să te plimbi printr-un parc alături de un virtual care nu e decât o imagine întipărită pe pupila ta. Avem un exemplu chiar aici, în celălalt capăt al cafenelei. Un individ înalt, pleșuv, cu brațe subțiri dar cu un burdihan cât casa gesticulează larg către un individ proiectat pe retina sa, aflat probabil pe-un alt continent, poate într-o cafenea la fel de soioasă ca asta, și vorbește ca un nebun cu scaunul dinaintea lui. Bag mâna-n foc că nici el și nici celălalt nu-și înfățișează adevăratul chip, ci folosesc avataruri înfrumusețate. Majoritatea fac asta. De ce să accepți adevărul nemilos înfățișat de oglindă când poți avea control deplin asupra unui univers virtual mult mai convingător? Aceasta e filosofia virtualilor. AlternoVirtual dă unora ocazia să trăiască viața pe care și-ar fi dorit s-o aibă. Arăți bine, ai casă, ai femei sau bărbați. Ești ceea ce-ți dorești. Un singur lucru lipsește. Nu poți atinge nimic.

Cel puțin așa stăteau lucrurile până ce un student biochimist din Coreea a descoperit Haptocinul, – în fapt, un leac nou pentru epilepsie, cunoscut sub alt nume – și nebănuitele sale efecte secundare. Uneori mă bucur că am studiat farmaceutică timp de nouă semestre, studii ce mi se păreau inutile la acea vreme. Dar privind în urmă, rețeaua întemeiată atunci și-a dovedit folosul. Mai ales când o serie de microbiologi ți-au rămas îndatorați…

E ușor să faci rost de Haptocin. Mult mai ușor decât crezusem inițial. Produsul e ilegal, întrucât e comercializat ca armă de război. Se zvonește că americanii îl folosesc pe operatorii de drone. Aceștia au reacții mult mai rapide și dispun de o precizie la care nici n-ar putea visa în absența drogului. Când se întâmplă ca vreun lider terorist să fie pulverizat și trimis pachet la virginele lui, poți să fii sigur că operatorul dronei consumase douăzeci de miligrame de Haptocin. Nu m-ar mira să se drogheze și când își serbează victoriile. Firește, „supa coreeană” e mult mai pură decât ce producem noi în laboratoare noastre. Metodele noastre nu sunt atât de rafinate, întrucât suntem nevoiți să improvizăm. Dar pentru clienți precum amicul meu avocat, e numai bună. Cel puțin pentru o vreme.

– Hai, încearcă sandvișul ăla, îl îndemn.

Mănâncă, dar se chinuie să mestece. Și să înghită. Încearcă să-și facă viața mai ușoară cu mici înghițituri din sticla de bere.

– Ai încredere în mine. Nu-ți mai fă atâtea griji. N-are ce să se întâmple.

Individul încuviințează încet din cap. Tocmai ce-a sfâșiat cu dinții o bucată din șervețel, a mestecat-o meticulos și a înghițit-o. Se pare că sosul picant și-a spus cuvântul, – nu m-am putut abține să nu-l invit la „berea” asta – căci zâmbește în timp lacrimile se scurg pe obrajii lui roșii ca para focului. Țigara i-a ars până la piele. Zăresc două arsuri minuscule, una pe arătător, cealaltă pe degetul mijlociu. Nu pare să simtă nimic. Creierul lui nu dă importanță acestor dureri trecătoare. E în căutarea unor stimuli mai puternici.

Varianta noastră ieftină de Haptocin oferă clientului prilejul să simtă lumea virtuală, dar odată cu trecerea timpului, percepția lumii reale se diluează și omul cade pradă dezorientării. Se lovește de mese, de uși, pereți, se prăvălește pe scări, își toarnă cafea fierbinte în poală și aroma îi pătrunde în nări, dar senzația de căldură e inexistentă.

Nefericitul nu mai percepe trecerea timpului; până și cuvântul „trecere” își pierde orice semnificație. Începe să halucineze, ba chiar să-și inducă stări hipnotice, ca și cum creierul, odată ce computerul nu-l mai hrănește cu realități prefabricate, se îndreaptă bezmetic spre o altă autoritate.

– Du-te acasă. Dar ia autobuzul. N-ar fi o idee bună să te urci la volan acum.

L-am urmărit când a încercat să-și parcheze limuzina uriașă în fața cafenelei. A dărâmat un contor de parcare, a făcut acordeon un rând de biciclete parcate și în cele din urmă a dat la o parte o camionetă Asia Snack ca să-și facă loc pentru măgăoaia lui. Oricum, caroseria e plină de zgârieturi și lovituri. Mă întreb dacă până acum a lovit doar corpuri neînsuflețite.

– Ai dreptate, mai bine iau autobuzul.

Se ridică încet. Mai mulți clienți își întorc privirile pentru a-l urmări pe bărbatul semidezbrăcat cum încearcă să se ridice de la masă. Fantoma avocatului de succes, înveșmântată într-un tricou rupt și o pereche de blugi soioși, se leagănă de pe-un picior pe altul.

– Ce zi e azi? mă întreabă.

– Vineri, îl lămuresc. Grăbește-te să nu pierzi autobuzul.

Dă din cap, se răsucește pe călcâie și se face nevăzut.

Îmi pare rău că sunt nevoit să-l șterg de pe lista clienților. Făceam bani buni de pe el. Dar așa merg lucrurile. După calculele mele, de regulă trec 76 de zile de la prima încercare până la ultimul stadiu. Iar nefericiții ajung fie la un centru de detoxificare, fie îi găsește cineva în baie, gonflați ca o barcă de salvare.

Bine măcar că a luat autobuzul. Sau mai bine zis, autobuzul l-a luat pe el. Depinde cum privești lucrurile.

Îmi plătesc cafeaua tocmai când primele sirene se fac auzite pe stradă, și un grup de gură cască se strâng ciorchine. Pentru ei, ziua a început promițător.

© Thorsten Küper

Traducere de Alex Maniu.

Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.

Thorsten Küper

Thorsten Küper

Thorsten Küper este autor de science fiction, regizor, militant web 2.0. A publicat în Nova, c't, Telepolis,  Visionen, Alien Contact.
Thorsten Küper

Latest posts by Thorsten Küper (see all)