Un SF românesc de nota 10 cu tematică universală

Autorii români de SF încearcă adesea să imite Vestul, fără a îndrăzni să creeze propria lume fantastică, deranjant de originală, aşa cum reuşeşte Silviu Gherman. Autorul nu a scris romanul „Hârtiile masculului” pentru a place sau impresiona, ci pentru a exprima un univers interior aparte, imposibil şi real în acelaşi timp. „Hârtiile masculului” este una dintre cele mai deosebite scrieri recent apărute în România şi o carte care are toate şansele să treacă graniţele ţării noastre.

Tortura psihologică sau distopia completă este atunci când ai suficientă libertate pentru a realiza că nu ai libertate

Tentaţia de a povesti romanul este mare, dar nu vreau să dezvălui prea multe, deoarece aceasta este o carte care merită în primul rând citită.

Ne-am obişnuit cu eroi care suferă cazne inimaginabile, urmăriri spectaculoase şi aventuri la limita supravieţuirii, uitând că forma cea mai cumplită de tortură este cea psihologică. Tortură psihologică există din plan în această carte  ale cărei personaje au în fiecare moment conştiinţa captivităţii într-o lume greşită, ca şi conştiinţa propriei neputinţe. Personajele din „Hârtiile masculului” sunt limitate de propria lor genetică, dar şi de sistemul social pe care    l-au creat, şi pe care, în ciuda aparenţelor, îl acceptă. Mergând pe firul poveştii, cititorul se identifică cu masculul fără nume, persecutat, înjosit şi ameninţat de nenumărate pericole, dar hotărât să dobândească un loc de frunte în lumea care l-a creat să fie inferior. Deşi situaţiile sunt imaginare, în joc intră sentimente reale, trăiri autentice şi scenarii iluzoriu de plauzibile. Spre deosebire de autorii satirici, Silviu Gherman nu dispreţuieşte emoţiile, dar reacţiile afective devin cu atât mai absurde cu cât  lumea în care evoluează personajele se dezvăluie a fi o lume în care nici o intenţie, bună sau rea, n-are valoare. O lume „frumoasă”, cum ar spune personajul Elisabetei Rakowicz.

Comedia absurdului

Lectura îţi demonstrează, o dată şi încă o dată, cât de comică poate fi drama nebuniei, umilinţei, incompetenţei, resemnării pasive. Personajele nu au intenţia să se schimbe, şi nici n-ar putea s-o facă, la drept vorbind. Felul în care fiecare încearcă să dea sens lipsei de sens este hilar – nimeni nu are în fapt intenţia de a pune ordine într-o absurditate din care face parte !

Captivi într-o lume predeterminată, dar liberi să filosofeze despre Bine şi Frumos în timp ce comit atrocităţi şi nonsensuri fără număr, masculii şi cledanele din lumea lui Silviu Gherman ni se aseamănă înspăimântător de mult. De aceea citim şi râdem…cu lacrimi.

Iluzia vieţii în dictatură

Traiul în dictatură este familiar românilor şi tuturor celorlalte popoare ale lumii care au avut recent experienţa unui regim totalitar. Totuşi, în „Hârtiile masculului”, dictatura nu este o chestiune de politică, ci una de biologie. Speciile fragile de masculi, degeneraţii fuscubrahi, cledanele fără minte sunt în fapt rase umane care au suferit importante deformări genetice, în urma cărora cei mai puternici fizic au instaurat o nouă ordine „naturală”. Povestea se deschide astfel către viitor, mai mult decât către trecut. În prezent, ştiinţa permite deja manipulări genetice avansate – scenariul sumbru al unei omeniri formată din conducători despotici şi robi incapabili structural de revoltă nu este chiar atât de departe pe cât ar putea părea la prima vedere.

Limitările genetice au ca efect haosul social şi golirea de sens a traiului în comun. Cu toate acestea, masculii şi cledanele sunt incapabili de o disperare autentică, chiar confruntaţi cu moartea.

Citind cartea, înţelegem că viaţa în dictatură este în sine o formă de moarte, o aşteptare lentă a momentului în care vei fi „trimis la maşină”.

Elisabeta Racowicz – o suverană nebună şi lucidă

Elisabeta Racowicz este o dictatoare instabilă, „isterică”, cum o descrie unul din personajele cărţii, narcisistă, paranoică, incoerentă şi crudă. Nebunia Elisabetei Racowicz şi efortul ei de a justifica nefirescul îi împinge pe toţi către distrugere, depresie şi auto-anihilare.

Cu toate acestea, dictatoarea este în acelaşi timp singura care îşi aminteşte de lumea cu sens, cea de dinainte de catastrofa misterioasă care a distrus întreaga omenire. Numai Elisabeta Racowicz poate realiza eşecul lumii pe care a creat-o şi ea este singura persoană care nu are cu adevărat un interlocutor, toti ceilalţi „umanoizi” fiindu-i net inferiori. Fiind în acelaşi timp Demiurg şi Despot, Elisabeta Racowicz se consideră îndreptăţită să nimicească ceea ce a creat, şi, dezgustat şi îngrozit, cititorul ajunge treptat să-i dea dreptate.

Alienaţi mental ori sufleteşte, supuşii Elisabetei Racowicz sunt incapabili s-o înţeleagă pe cea pe care o adoră cu teamă şi respect. Ei nu se pot salva tocmai pentru ca sunt programaţi genetic să nu-i poată fi egali, nici prieteni, nici adversari.

Elisabeta Racowicz este cel mai bun exemplu de suverană incoerentă şi iraţională, fiind totodată unica persoană cu adevărat conştientă din această lume „întoarsă pe dos”. În mod straniu, în universul lui Silviu Gherman, accesele de paranoia implică, în egală măsură, nebunie şi luciditate. Citând direct textul şi eroina :

„Efortul cititorului se răscumpără, căci lectura e condusă în mod abil şi necesar spre un deznodământ exploziv, invalid logic, dar just din punct de vedere sufletesc. Cu alte cuvinte, ca în viaţă.„

Relaţii deformate între sexe, dar egalitate de şanse

S-a vorbit despre „Hârtiile masculului” ca despre o ficţiune pe tema inegalităţii de gen. Adevărul este că în această lume a relaţiilor deformate ambele sexe au şanse egale de reuşită, în măsura în care se poate vorbi de reuşită într-o lume ratată. Inegalitatea socială dintre cele două genuri este compensată de defectele genetice ale ambelor sexe, de exemplu, inferioritatea fizică a masculilor, şi deficitul de logică al cledanelor. Deşi ocupă o poziţie superioară în ierarhia socială, cledanele sunt femei slabe, manipulabile şi puţin inteligente. Pe de altă parte, masculii se fac remarcaţi tocmai prin judecată, ingeniozitate şi talent strategic. Firul narativ dovedeşte că ascensiunea socială a unui mascul într-o societate dominată de reprezentantele genului feminin este perfect posibilă…cu toate că inutilă.

Nici una dintre speciile unisex nu este mai avantajată decât alta, fie că vorbim de burbaci, ori de croace. De partea fiinţelor de gen masculin întâlnim violenţă oarbă, rivalitate şi alienare mintală. De partea fiinţelor de gen feminin găsim răutate gratuită, gelozie, prostie şi delir. Există un echilibru perfect, echilibru pe care-l sesizăm abia după primele pagini. Nici unul dintre genuri nu este superior celuilalt, chiar dacă, de facto, femeile conduc.

Nu este o carte misogină, chiar dacă o atare reclamă ar putea face povestea mai interesantă în ochii celor care caută motive insipide de revoltă. Personajele, indiferent de gen, sunt conturate realist. Atât ei, cât şi ele, ne amintesc de chipuri familiare pe care le-am întâlnit în viaţa de zi-cu-zi cu care am vorbit, lucrat şi trăit. Tocmai această fascinantă şi terifiantă autenticitate justifică afirmaţia autorului din prefaţa cărţii confirm căreia „ Tot ce am scris aici e adevărat”.

Interpretarea ne aparţine

Ocupaţi fiind să facem pruţ, şi obsedaţi fiind de elucidarea principiului subtil al ştiinţei, eşuăm adesea în a recunoaşte imaginea pe care ne-o oferă oglinda. Din fericire, mai avem timp să citim …poate că, la urma urmei, nu vom fi cu toţii devoraţi de aricii de sânge.

© Luciana Brîndușa Grosu

Silviu Gherman, „Hârtiile masculului”, Premiul Ion Hobana 2013 pentru cel mai bun roman SF