Ziua de laudă

–  fragment din romanul „Hârtiile masculului” –

                                   Roman laureat cu Premiul Național SRSFF Ion Hobana 2013

I-am regăsit pe ceilalți pe o stradă mărginită de clădiri mohorâte și scunde, cu balcoane. Stâlpi înalți de beton se ridicau de-o parte și de alta a drumului, înaintea caselor și blocurilor părăsite. Din vârful stâlpilor coborau cabluri și fire care se încolăceau în mijlocul străzii, unde se amestecau cu vegetația; foarte puține cabluri mai făceau legătura cu alți stâlpi. Vedeam discul soarelui plutind printre norii cafenii și, cu fiecare pas, simțeam că temperatura crește. Umbrele firave ale stâlpilor se întindeau peste balcoanele cu desene și acoperișurile cu țigle lipsă. Mă gândeam că trebuie să fie aproape zece dimineața. Chiar atunci, o durere ascuțită m-a oprit în loc. Am fost surprins. În ultimele zile neglijasem supravegherea obișnuită a durerilor din piept. Mi-am luat pulsul, am respirat adânc și mi-am revenit. Îmi era puțin greață, dar în limite suportabile. „Să fumez”, mi-am spus. Uitasem pachetul sub saltea. La întoarcere trebuia neapărat să fumez. Am respirat încet, durerea mi-a mai trecut, apoi am grăbit pasul și m-am alăturat grupului.

În capătul străzii am recunoscut aceleași zgomote auzite pe când atârnam în sacul cărat de coloscatoida Grinei: un fel de rumoare îndepărtată din care se distingeau voci vesele de cledane, un fragment dintr-un discurs, mai multe claxoane, apoi aplauze. După puțin timp, sunetele s-au repetat. Nu-mi dădeam seama de unde veneau. Se auzeau de undeva de printre blocurile goale, și părea lipsit de noimă să se audă de acolo, findcă nu era loc pentru atâta lume.

— Te pomenești că acum ne întreabă de unde vine gălăgia, a spus Caragea.

— Lasă-l, se lămurește el, a bombănit Roger.

Fritz și-a trecut o mână prin păr:

— Hai, băieți, că aproape am ajuns.

La capătul străzii era un grilaj de fier pe jumătate prăbușit. Dincolo de el se vedeau copaci și tufe care crescuseră cu furie, împingând zăbrelele gardului și amenințând să-i provoace prăbușirea. Sub atâta apăsare, era de mirare că țevile metalice rămăseseră întregi. Zgomotele auzite până acum păreau c-au să se stingă dintr-o clipă în alta. Fritz m-a îndemnat să sar gardul și s-a distrat când am acceptat cu neîncredere, de parcă mă temeam să nu nimeresc în mijlocul unor lighioane ascunse în iarba înaltă. „Stai liniștit, nu sunt animale”, mi-a spus. „Poate doar niște pisici”, a adăugat Roger. Caragea i-a tras o palmă peste ceafă.

Au sărit și ei gardul în urma mea și am mers câteva minute pe o potecă șerpuitoare. Se auzea doar foșnetul ierbii. Copacii erau subțiri, cu crengi bogate. De unele crengi atârnau panglici cu mâzgălituri și cuvinte, care s-au înmulțit pe măsură ce am pătruns mai adânc în vâlcea. Înainte să ieșim din zona de vegetație arborii deveniseră mai mult albi decât verzi. Bucăți lungi de hârtie pe care erau înscrise (printre stele, triunghiuri, spirale și cercuri) cuvinte fără noimă ne îngreunau mersul, fiindcă, așa cum a subliniat din nou Fritz, nu aveam voie să stricăm aranjamentele și se cuvenea să arătăm respect; eram deci nevoiți să călcăm cu grijă prin locurile cel mai puțin atinse de hârtii. Se făcuse foarte cald și inima începea din nou să mă supere. Îmi doream să fumez.

— Gata! a strigat Fritz.

Roger, care o luase în față, a dat la o parte niște ferigi cu un gest larg și cam dramatic, dezvăluind astfel o piață plină de fuscubrahi cenușii care se înghesuiau, căscau gurile și, ca de obicei, se uitau în sus. La câțiva metri înălțime fuseseră ridicate niște rampe din ceea ce părea a fi un plastic dur și transparent. Rampele erau susținute de stâlpi metalici înconjurând toată piața. Foarte puține sunete răzbăteau din masa de creaturi, ca și cum trăncăneala lor obișnuită fusese înlocuită de sfioșenie. Era, până la urmă, o festivitate, o ocazie unică pentru ei de a fi primiți înăuntrul zidurilor, iar asta îi stingherea în ultimul hal. Mi s-a făcut silă la gândul că, în urmă cu câteva săptămâni, fusesem și eu la fel de încurcat ca ei. Pe figurile soioase și timide se citea și un fel de teamă. Fuscubrahii nu se simțeau bine în piața largă, în mijlocul unor clădiri gălbui cu geamuri sparte, pe un asfalt curat, fără crăpături prin care ar fi putut crește plante. M-am întrebat ce scop aveau rampele. Poate fuseseră ridicate pentru supravegherea mulțimii, însă deocamdată nu era nimeni care să patruleze pe acolo; cât despre mulțime, părea docilă.

Fritz a luat-o la stânga, printre ultimii fuscubrahi. Așa cum era de așteptat, creaturile nu ne-au băgat în seamă, deși una din ele ne mai arunca uneori câte o privire chiorâșă. Un pui s-a apropiat și a spus, zâmbind prostește și uitându-se în jos: „da desigur firește căci”. Cum eram ultimul din grup, a trebuit să ridic piciorul ca să nu-l calc. Puiul a înaintat la fel de hotărât și s-a oprit în peretele unei case. A rămas acolo și a dat încet din mânuțe.

— Te uiți la toate prostiile, băiete, și pierzi din vedere ce e mai important, a comentat Fritz. Nu te întrebi și tu ce caută atâția fuscubrahi aici? Ce așteaptă?

Am decis că nu are rost să dau o replică inteligentă, așa că am repetat molcom întrebarea lui: „ce așteaptă, Fritz?” El a răspuns c-o să văd și singur ce așteaptă și că nu voia decât să mă tachineze fiindcă sunt ușor de tachinat și așa mai departe.

Au trecut câteva ore în care nimeni n-a scos o vorbă. În căldura moleșitoare am încercat să recuperez somnul pierdut picotind pe câteva pungi de plastic găsite în curtea unei clădiri abandonate. Nu m-am odihnit bine. Mă uitam la un nor întunecat care înainta, apoi la un gândac cu spinarea lucioasă de lângă mine și încercam să-mi compar starea de la Cabananoastră, când mă jucam cu insectele și șoarecii, cu starea de acum. În afară de două rânduri de haine și de o muncă ceva mai ușoară nu puteam spune că era o mare diferență. Existau totuși posibilități, pe care le fructificasem atunci când se iviseră, ca de pildă transferul de la un simplu sclav al Grinei la lucrător în atelierul ei de pruț. Asta, cel puțin deocamdată, nu mi se părea un câștig evident, însă putea aduce avantaje pe termen lung. Mai aveam oare de îndeplinit obligațiile obișnuite pentru Grina, adică s-o satisfac și să-i curăț prin casă? Nu trecuse decât o zi de la transfer și n-o mai văzusem, așa că n-aveam de unde să știu. Partea proastă era că acum trebuia să suport nu unul, ci trei masculi. Cu Roger și Caragea n-aveam nimic, fiindcă erau mai mult tăcuți, iar glumele chinuite pe care le făceau apăreau doar în prezența lui Fritz. În schimb, față de acesta din urmă ezitam. Nu știam dacă trebuie să-l respect, să-l desconsider, să-l imit sau să iau de bun tot ce spunea. Îmi era teamă de el. În plus, când îl văzusem prima oară părea favoritul doamnei Vé. Ce căuta în atelierul Grinei?

„Complicat e totul”, îmi continuam șirul gândurilor plescăind din buze și schimbându-mi poziția. De altfel, modul atât de lent în care se petreceau lucrurile era cumva pe dos față de cum mă așteptasem să fie Cledu. Îmi închipuisem un oraș vibrând de viață, unde la fiecare pas aveam să descopăr lucruri minunate, și când colo se dovedise o ruină fără culoare. Într-una din imaginile dezordonate care mi se perindau prin fața ochilor obosiți am văzut blocul Grinei fără iederă, nou, cu ferestrele întregi și vopseaua proaspătă. Cum ar fi arătat dacă l-ar fi curățat cineva? Dar chiar nu era cazul să-mi bat capul cu asemenea probleme.

Am început să mă gândesc la vorbele lui Fritz despre inutilitatea Învățăturilor către masculi, însă n-am apucat să intru în detalii. Fuscubrahii începuseră să se agite. M-am sculat și i-am regăsit pe Fritz, Roger și Caragea. Lângă grupul nostru apăruseră câțiva zeci de masculi la care m-am uitat bine câteva minute și apoi i-am ignorat: aceleași tunsori scurte și cămăși albe cu pantaloni negri. Nici ei nu s-au arătat prea interesați de mine și de ceilalți, sau n-au arătat asta. Probabil că munceau la alte ateliere.

Fuscubrahii se ghemuiau unii într-alții, încercând să se apropie de una din clădiri. În fața acesteia fusese ridicată o scenă care, de-o parte și de alta, făcea legătura cu rampele din piață. O consilieră îmbrăcată într-o tunică aurie și strălucitoare, cu paiete, a apărut pe scenă în cadrul unei porți ale cărei balamale abia se mai țineau. Consilierea zâmbea cât se poate de fals și-și plimba privirile peste gloată. Ținea în mâini două talgere. A înaintat și le-a lovit. La auzul sunetului, fuscubrahii parcă au înnebunit; au început să se calce în picioare, să tragă de stâlpii de susținere, să urle și să întindă mâinile după cledană. Mulțumită, dar și puțin îngrijorată, consiliera a strigat ceva ridicând capul. Din spatele clădirilor, peste acoperișuri, și-au făcut apariția două coloscatoide care au răcnit cu putere, aplecându-și gâturile lungi spre viermuiala de dedesubt. Imediat, fuscubrahii s-au calmat și au început să vorbească între ei; păreau să aibă discuții cât se poate de pasionante, cu râsete, ridicări de ochi, căderi pe gânduri, gesturi, confidențe, enumerări pe degete. Când consiliera a deschis gura și a vorbit, dialogurile au scăzut în intensitate și, treptat, fuscubrahii au tăcut.

— Începe Ziua de Laudă, a spus ea cu o voce ascuțită. Sunt nori, dar, prin bunăvoința Cledudiei, poate n-o să plouă. Senioria a montat anul ăsta o pasarelă din plastic. Am auzit destule plângeri cum că anul trecut n-ați văzut mare lucru din cauza pasarelei de metal. Na. Am înlocuit-o cu una mai bună. Se vede prin ea. Vă place?

Consiliera a lovit alămurile. Fuscubrahii au înnebunit din nou. Am avut impresia că unii din față s-au călcat în picioare. Nu s-au potolit decât atunci când coloscatoidele au urlat iar de pe acoperiș; ca și prima oară, bilele cu ochi și-au reluat dialogurile de parcă și-ar fi amintit brusc că au de comunicat cu semenii lor lucruri urgente. Unii fuscubrahi de lângă mine spuneau:

— Trei sau mai mulți, fără apă, că degeaba ieri.

— Noi, chiar dacă am fi, tot soare.

— Pe de altă parte, pâinea și coloana.

— Hai lasă-mă. Cu nimeni. Da?

— Moare sila în capul vioi. Unde suntem azi?

— Piese.

Un zgomot de alămuri lovite.

— Să chemăm croacele muzicale! a strigat consiliera.

— Să chemăm! Să chemăm! Croace muzicale! Să chemăm croace! Muzicale! au zbierat și fuscubrahii, însuflețiți iar, dar cu ceva mai multă reținere ca înainte. Se vedea că încearcă să se ia unii după alții ca să scandeze un singur lucru, dar cum se înfiripa o strigătură, ca de pildă „croace mu-zi-ca-le!”, se găseau câțiva care strigau în același timp „să-chemăm!” sau pur și simplu „mu-zi-caaa-le!”, așa încât rezultatul era tot o harababură. Am observat comportamentul masculilor din celelalte ateliere. Sprijiniți de clădiri, erau calmi și priveau cu dispreț, ca și noi, spectacolul bilelor cu ochi, cu toate că a fost unul care, dus de val, a agitat pumnii și a strigat odată cu mulțimea. Privirile reci ale celorlalți l-au potolit repede, iar el, rușinat, a coborât bărbia și a încrucișat brațele pe piept, fixându-și picioarele.

Pe scenă au apărut trei croace, având fiecare câte un instrument: una o tobă mare, alta un fus, iar ultima un cazan. Din câte îmi aminteam, la institutul de puericultură existau unii masculi care băteau la tobe și vorbeau cu mândrie de performanțele lor. Roy Bechtel, de pildă, care era cel mai lăudăros, spunea că poate ține ritmul o zi întreagă fără să se încurce.

Croacele muzicale, care nu se deosebeau cu nimic de cele obișnuite, au montat instrumentele și au ales la întâmplare trei fuscubrahi din primul rând. Bucuria apărută pe fețele lor când li s-a permis să urce pe scenă m-a îngrețoșat. Creaturile plângeau de fericire și aveau pe față niște zâmbete atât de largi încât colțurile gurii le sângerau. S-au bulucit la instrumente. Unul a ales fusul și părea mulțumit, dar ceilalți se luptau pentru toba mare. Croacele i-au despărțit și l-au forțat pe cel mai mărunt să stea înaintea cazanului. În câteva clipe fuscubrahul era absorbit de contemplarea instrumentului și ai fi zis că nu dorise niciodată să cânte la altceva. Cei trei au primit niște bețe albastre, iar croacele, după ce s-au convins că sunt toți la locul lor, s-au retras.

— Ritmul! a strigat consiliera.

Fuscubrahii au început să bată la întâmplare. A durat câteva minute până s-au sincronizat. Era un ritm monoton: tobă-fus-cazan-fus. Se auzea surprinzător de tare și n-am putut să înțeleg nimic din cuvintele lui Fritz, care, cu gâtul întins și gesticulând puternic, îmi spunea ceva. Am clătinat din cap indicându-i că nu aud. El a dat din mână a lehamite și apoi mi-a arătat scena.

Norul mare apărut de ceva vreme aruncase în umbră toată piața și asta m-a făcut să remarc prezența unei lumini lăptoase, venită parcă de nicăieri. Trebuia să fie de la statuia de cristal; piața Cledudiei era deci pe aproape. Dacă mă concentram suficient asupra unei pâlpâiri surprinse pe zidul unei case nu mi se părea nimic nefiresc, însă dacă mișcam ochii simțeam o strălucire _ciudată pulsând în lucruri. Totuși, nu asta îmi arăta Fritz.

Acum defilau militarele. Ieșiseră toate pe scenă, îmbrăcate în cele mai strălucitoare și mai minuscule costume de metal. Unele aveau chiar și becuri prinse pe epoleți sau pe chiloți. Expresia rigidă și preocupată de pe figurile lor nu s-a schimbat deloc când, despărțite în două șiruri, au început să defileze pe rampele care înconjurau piața. Țineau mâinile în șolduri și, cu mișcări sacadate, puneau un picior înaintea celuilalt formând un X la fiecare pas. Am văzut-o și pe Grina, într-o uniformă de ceremonie ornată cu beculețe roșii. Erau câteva zeci de militare unse cu ulei, cu cărnurile închise în cupe și chiloți de metal. Picuri din uleiul proaspăt se scurgeau pe suprafața transparentă a rampei, iar când o militară călca pe una din aceste mici băltoace se dezechilibra un pic. Toate purtau încălțări din piele cu toc înalt, metalic; călcau în ritmul infernal al fuscubrahilor de pe scenă, care nu le aruncau nici măcar o privire, atenția lor rămânând fixată pe instrumente. În schimb, cei din piață erau în delir. Întinzând mâinile după militare, se suiau unii peste ceilalți, fluierau și strigau probabil cele mai clare propoziții din viața lor: „Păpușa cât îmi place părul tău”, „Din toate numai pe tine te vreau”, „Te pup ești o bomboană bravo”, „Cu așa ochi tu ești regina”, „Hai să-ți zic ceva secret”, „Vai cum mă chinuiești sunt bolnav”, „Nu vrei să vii la mine nu fi rea”. Fiecare fuscubrah turuia aceste șapte vorbe, apoi le relua împreună cu o cascadă de icnete, zbierete și mârâieli. Cledanele împărțite pe două șiruri au defilat unele pe lângă altele pe rampe, s-au reîntâlnit pe scenă și au rămas cu mâinile în șolduri câteva clipe. Fuscubrahii din față o luaseră razna de tot; voiau să se urce pe scenă și nu mai țineau seama de amenințările coloscatoidelor. Animalele și-au aplecat gâturile și au lovit cu ciocurile în bilele cu ochi. Câteva creaturi s-au prăbușit, cu capetele sfărâmate.

Când m-am uitat din nou spre grupul meu, l-am văzut pe Caragea chemându-mă. Ocolind masa cenușie care fierbea în mijlocul pieței, masculii din celelalte ateliere mergeau unii după alții spre un culoar ce pătrundea într-o clădire.

— Mergem la masă, băiete! a strigat el. Hai cu noi.

— Unde e Fritz? am întrebat.

— Mișcă-te, că rămâi pe dinafară!

Mi-a mai zis ceva, dar n-am înțeles ce. L-am urmat.

——————————————————————————

Cancelaria Elisabetei Rakowicz

Comentariu asupra Pruțului Generălesei Carmen Azizi. Redactat azi, Paté 48, în Sala Lucioasă, de însăși Elisabeta Rakowicz

Când nu plânge, Olga râde tot timpul, la cele mai banale glume, și de obicei e un râs adevărat, nu unul din complezență. E drept, uneori râde doar ca să-mi facă mie plăcere, dar destul de rar. În general, e o fire veselă. Oare e posibil să se construiască un aparat cu ajutorul căruia să copiez și să-mi bag în cap starea pe care o are Olga înainte de a izbucni în râs? Ce bine mi-ar prinde așa un dispozitiv. Poate croacele or să-mi facă unul cadou. Sau poate or să construiască ceva mai simplu, ceva care să mă facă să râd din senin, fără stimuli exteriori. Cred că ar putea inventa niște pastile vesele, dacă și-ar da un pic silința. Ce mare lucru e să faci pe cineva să râdă? Chiar așa. Nici nu știu de ce le țin acolo, la mașină. În ultimul timp, tot ce-au fost în stare să producă sunt niște pisici îmbunătățite. Însă mașina, din câte îmi amintesc, tocmai pentru pisici a fost făcută, așa că, din punctul ăsta de vedere, nu văd niciun progres. Sunt efectiv dezamăgită.

Nu mai spun că am încercat ieri să-mi recitesc micul dialog filosofic „Cine suntem cu adevărat”, scris acum trei ani. Concluzia la care am ajuns prin personajul Poliandreea m-a întristat mai rău, dar mi-a oferit și o consolare, căci ADEVĂRUL DOARE, DAR CE SĂ-I FACI. De asemenea, o altă consolare mi-a fost dată de stilul fluent și elegant pe care l-am utilizat, stil menit să capteze atenția și gândirea folosind procedee literare oneste, din cea mai pură sevă creatoare. Cu toate că, pe la jumătate, discuția dintre Pensiera și Poliandreea se complică și poate deveni oarecum superfluă, atingând subiecte precum estetica moralei, noțiunile interșanjabile de bine și rău, explicația strălucirii stelelor și arta pruțului ca topos al ființării, efortul cititoarei se răscumpără, căci lectura e condusă în mod abil și necesar spre un deznodământ exploziv, invalid logic, dar just din punct de vedere sufletesc. Cu alte cuvinte, ca în viață.

Am fost informată că începe ziua de laudă. Chiar așa. Uitasem, și pe bună dreptate. Afirm cu tărie că ziua de laudă a devenit o sărbătoare inutilă. La început, când am inventat-o, exista cu adevărat nevoia unei astfel de zile. Era un prilej de relaxare, distracție și etalare. Admirația pură, exprimată cu sinceritate de masculi și fuscubrahi, era necesară împlinirii sufletești a cledanelor, dar în prezent nu se poate nega faptul că festivitatea a degenerat într-un ritual mecanic, fără nicio strălucire. Nu cred că există vreo cledană care să ia în serios ce se întâmplă acolo. Fuscubrahii sunt strânși în piață și înaintea lor defilează militare pe pasarele; bilele cu ochi trebuie incitate cu zgomote de alămuri lovite, cu ritmuri asurzitoare și cu beculețe, pentru că altfel ar cădea în apatie; în fine, când sunt suficient de întărâtați reușesc să urle șapte fraze, aceleași de aproape o sută de ani. Cât de bucuroasă aș fi dacă aș remarca cea mai mică schimbare în urletele astea sau vreo urmă de interes adevărat din partea lor. Dar fuscubrahii și-au pierdut de mult dorința pentru corpurile militarelor. Dacă ar fi lăsați în pace, nici n-ar observa unde sunt. Pe de altă parte, masculii, care trebuie să participe și ei la eveniment, manifestă o oarecare dorință, dar ea e suprimată din cauza Învățăturilor și a rivalităților de grup. Îmi manifest totuși pe această cale respectul cuvenit pentru un ritual străvechi, încurajând totodată cledanele să ia parte la eveniment, pentru că eu nu mai inventez alte ritualuri și, în lipsa unui suflu nou, osificarea e preferabilă absenței.

Mai departe, aș vrea să spun câteva cuvinte despre higiena intimă, absolut necesară în condițiile în care unele cledane dorm alături de mine. Generăleasa Carmen Azizi mi-a adus seara trecută un pruț pe care-l voi descrie imediat, dar deocamdată e important să subliniez că, spre bucuria mea, a venit însoțită de căpităneasa Yura, pentru care, așa cum se știe, am avut mereu o slăbiciune. După ce am degustat niște chirunți fripți și am băut mai multe pahare de vin, am petrecut noaptea desfătându-ne în mângâieri și sărutări. Pe la ora patru dimineața, un vis ciudat, din care nu-mi amintesc mare lucru în afara unei găleți cu sirop, mi-a tulburat somnul. Am deschis ochii și m-am uitat în jur. În dreapta mea, generăleasa Azizi dormea pe burtă, dezvelită și cu capul întors la perete. Fundul ei gol se ridica din faldurile albe ale așternutului. În stânga dormea căpităneasa Yura, care-și pusese capul pe umărul meu. Am zâmbit și am vrut să le îmbrățișez cu drag pe amândouă, dar atunci am simțit, ca o pală de vânt dinspre o groapă de gunoi, respirația căpitănesei. Gura aceea cu buze trandafirii, rotunde și cărnoase trimitea un miros atât de respingător încât multă vreme nu m-am putut mișca și am inhalat adânc aburii nevăzuți, aducători de moarte. Încercam să înțeleg CUM E POSIBIL ca un corp divin să nască așa o duhoare și DE CE emanația se ridică tocmai acum spre nările mele. De ce mirosul ăsta, demn numai de o croacă sau de un fuscubrah, trebuie să vină de la una din cele mai dulci militare, într-un moment atât de intim și de prețios? Am alcătuit în cap o epigramă cu un puternic caracter umoristic, în speranța că o perspectivă comică mă va remonta și voi putea râde, la rându-mi, de soartă sau, mai bine zis, de univers. Dar nu se poate râde acolo unde contrastul e absolut; se potrivește numai crisparea, oroarea și plânsul.

M-am ridicat încet din pat și m-am așezat pe un scăunel, lângă masa cu ceștile de cafea și paharele de vin. La o examinare mai atentă, am văzut pe o ceașcă amprenta buzelor Yurei, rujul ei amestecat cu urma lăsată de lichidul negru pe marginea porțelanului. Oare dacă aș fi mirosit ceașca aș fi simțit măcar o câtime din izul gurii ei? Și, dacă mirosul era acceptabil, aș fi iertat-o? Mai eram dispusă să fac concesii după șocul prin care tocmai trecusem? Încurcate sunt căile iubirii. Da. Căci iubirea mea pentru Yura, împletită cu ambiția disperată de a-i mai oferi o șansă celei care mi se părea — dacă nu cea mai frumoasă — atunci cea mai fragilă și mai delicată dintre cledane, mă împingea să fac acest pas. Am vârât nasul în ceașcă și am inspirat.

N-aș putea spune dacă ce am simțit a fost o plăsmuire a imaginației sau o corectă receptare a mirosului. Acum, când scriu aceste rânduri, nu mai are nicio importanță. Forțele întunecate care mi-au sfâșiat inima m-au lăsat într-o stare cu totul deplorabilă și, fiindcă nu au trecut decât douăsprezece minute de la nefericita întâmplare, încă arde în mine conștiința faptului că ceea ce voiam să fac merita să fie făcut. Bineînțeles, compasiunea se va instala curând, laolaltă cu părerea de rău și e mai mult ca sigur că voi scrie un autodafe plângăreț, dar acum sunt încredințată până în măduva oaselor că, în situația dată, acțiunea mea inițială a fost bună și trebuia dusă mai departe. Adaug un singur lucru: am mirosit și altă dată guri nespălate, dar nici chiar așa.

În ceașcă am simțit iar, spre marea mea dezamăgire, duhoarea Yurei. Un fior înghețat mi-a trecut pe șira spinării.

Am luat arcul din Sala Lucioasă, am revenit în dormitor și am îndreptat săgeata spre figura drăgălașă a căpitănesei Yura, care dormea acum pe partea stângă, cu obrazul ușor deformat din cauza poziției capului. O singură mișcare a degetului mare — coarda ar fi zvâcnit, săgeata i s-ar fi împlântat în ochi și ar fi rămas așa, adormită pe veci, iar eu aș fi fost răzbunată pentru insulta venită din măruntaiele ei. De data asta era limpede, trebuia dau drumul săgeții. Prea des încercasem să trag în Olga, în zilele mele întunecate, când simțeam că mă sufoc… Mă opreau ochii ei mari și rotunzi, ca ai unui animal blând; încercasem și când dormea, dar nu știu cum anume (poate de la umbra săgeții sau de la răsuflarea mea întretăiată) că Olga se trezea mereu chiar când îmi făceam curaj și deschidea niște ochi leșinători, de pisică. Nu tresărea și nici nu dădea semne de neliniște. Când am întrebat-o odată de ce nu iubește viața spunea că, dimpotrivă, o iubește. Mai spunea că s-a obișnuit cu nemurirea și regenerarea continuă și că nu vrea deloc să moară; înțelegea foarte bine că o săgeată în creier e fatală și că din așa ceva nu-ți mai revii, însă, dacă doream atât de mult s-o văd moartă (continua coborând încet pleoapele), ea acceptă cu bucurie să fie ucisă de mâna „scumpei sale Elisabeta”. Asta m-a făcut să-i jur: o să te omor într-o zi, Olga, pe cuvântul meu. Bine, a zis ea mulțumită și s-a culcat la loc.

Proasta nu știa și nici acum nu știe ce-i moartea. De aia îi vine atât de ușor s-o accepte. Nici Yura nu știe. Diferența dintre ele e că Yura s-ar teme mai curând de durerea pe care ar simți-o decât de golul ce ar urma. Nimic mai banal. Măcar Olga nu dă doi bani pe durere. Ea suportă. Atunci, de ce nu sunt în stare să trag în Yura?

Am coborât săgeata și m-am dus spre balcon. Am aruncat arcul. Îmi doream să fumez însă, așa cum am notat într-o cronică de pruț în urmă cu un an, de multă vreme nu m-am mai atins de țigări. Și cum stăteam așa în aerul blând al dimineții, goală, cu nervii zdruncinați, suferind atât din pricina neputinței de a pedepsi ceea ce era de pedepsit, cât și chinuită de remușcarea și groaza că nutream dorințe sumbre, ochii mi-au căzut pe pruțul adus de generăleasa Azizi. Era așezat pe o măsuță și acoperit cu un pled brodat cu tipare geometrice simple. De marginile țesăturii atârnau ciucuri mici și portocalii, cu clopoței. Clinchetul lor mi s-a părut amuzant, dar nu într-atât încât să-mi redea zâmbetul. De altfel, am promis în gând că nu-mi voi permite luxul de a zâmbi nici chiar dacă sub pled voi găsi o minune nemaivăzută; prea eram vinovată.

Am dezvelit pruțul și mi-am supravegheat reacțiile cu mare rigoare. Nările s-au umflat, umerii s-au tras înapoi, gura s-a uscat, porii de pe antebrațe s-au vascularizat în exces. În mintea mea se dădea o luptă: părerea de rău și remușcările duceau război deschis cu încântarea. Era cel mai frumos pruț pe care-l văzusem vreodată și nu aveam dreptul să mă bucur de el, căci trebuia să ispășesc nebunia de dinainte. Pe lângă asta, să nu uit că furia dată de mirosul Yurei încă nu se potolise. Ce încrucișare de tensiuni… Să ispășesc în fața cui? m-am întrebat deodată. În fața mea, desigur, eu fiind deopotrivă inculpată și judecătoare. Puteam alege să nu-mi pese, dar eu am detestat mereu asemenea raționamente simpliste; trebuia să-mi pese. Ce era de făcut? Copleșită de sentimente contradictorii, am realizat într-o străfulgerare că sunt frumoasă, nobilă și unică. Vinovăția nu are loc într-o astfel de alcătuire, pentru că nu face decât să-i scadă perfecțiunea. Mi-am reamintit: reprezint o încununare a celor mai bune calități oferite de natură, amplificate tehnologic și împachetate în cea mai frumoasă formă cu putință, care va dura veșnic. Mereu uit lucrul ăsta. Cledanele, care mă consideră ființa supremă, mă imită fără încetare. Sunt farul din mijlocul mării învolburate. Cledanele mă adoră. Cuvintele mele sunt mângâierea lor, și asta nu din cauza milei care răzbate prin ele, nu din cauza empatiei și compasiunii sfaturilor, ci datorită frumuseții mele absolute, care se răsfrânge asupra oricărui lucru pe care îl fac. Așadar a fost frumos că am încordat arcul și i-am amenințat viața Yurei. Iar dacă acum mă simt vinovată și puțin tristă, nu-i nimic. E frumos că e așa. Sfântă Cledudie. Pot eu să fac ceva urât? Nu.

Dau cât mai degrabă o notă acestui pruț: „frumos 2”

și semnez, pentru că vreau să văd răsăritul în singurătate, în mijlocul grădinii mele,

Elisabeta Rakowicz.

© Silviu Gherman

Republicarea fragmentului s-a realizat cu permisiunea autorului, domnul Silviu Gherman. Îi mulțumim.

Silviu Gherman, „Hârtiile masculului”, Premiul Ion Hobana 2013 pentru cel mai bun roman SF

Latest posts by Silviu Gherman (see all)