Raluca-Baceanu– fragment de roman –

***

Cerul se întunecă însă într-o clipă, foarte mult. Se lasă un frig de nedescris. De unde şi până unde?!?…

M-am ridicat şi am privit cerul atentă. Am văzut cum discul solar era acoperit pe jumătate de lună. Era o eclipsă parţială de Soare, dar nu fusese aşa ceva anunţat la ştiri.

M-am speriat. Nu aveam de ce, dar totuşi m-am speriat al naibii de tare. Simţeam că ceva rău avea să se întâmple, intuiţia nu mi-ar fi dat acele semnale dacă nu ar fi fost aşa, iar eu aveam încredere oarbă în intuiţia mea.

– O eclipsă, spuse Vlad entuziasmat. Ce fenomen!

– Nu, nu e bine, nu trebuia să fie nicio eclipsă.

– E un fenomen perfect natural, zise Vlad dând din umeri.

– Nu, Vlad.

Pielea mi se zbârli pe mâini, pe tot corpul, dar nu de frig, ci de teamă. Am privit de jur-împrejurul parcului. Nu mai era nimeni pe lângă noi, era gol. Când dispăruse toată lumea şi de ce? Ce se întâmplase?

Deodată apărură de nicăieri nişte umbre înfricoşătoare ce ne înconjurară pe mine şi pe Vlad. M-am uitat înlemnită la Vlad. Şi el era înfricoşat ca şi mine.

– Aşa-i că nu te aşteptai?

O voce foarte groasă şi desprinsă din altă lume, parcă, veni dinspre una dintre creaturile întunecate.

– Ce sunteţi voi? am întrebat speriată.

Creaturile începuseră să râdă. Era un râs care făcea să îmi îngheţe sângele în vene.

– Doar pentru că nu am apărut la început, de când ai primit harul, nu înseamnă că nu vom apărea, la un moment dat.

Erau… demonii?!? Apăruseră exact când mă aşteptam mai puţin. Ăsta era stilul specific al demonilor? Cât de parşiv…

– Ce vreţi de la mine? i-am întrebat eu încercând să par dură.

Mă simţeam prinsă într-o capcană, iar vorbele mele păreau nişte replici ieftine. Nu ştiam ce să fac, ce să spun, cum să reacţionez. Asta mă făcea acum vulnerabilă în faţa lor. Iar dacă erai vulnerabil în faţa demonilor, ei bine…

– Pe tine.

Am rămas încremenită locului. Nu puteam să mai gândesc, nu puteam să mai vorbesc.

– Lăsaţi-o în pace, plecaţi! ţipă Vlad la ei.

Una dintre siluete făcu o mişcare din mâini, dacă acele membre lungi şi urâte puteau fi numite astfel. O bulă mare şi roşie de energie ieşită din ele se direcţiona spre mine şi Vlad. Energia aceea zbura cu viteză spre noi, fâsâind prin aer ca un glonţ. Când era la un un metru de noi, bula se îndreptă rapid spre Vlad.

– Fereşte-te! am ţipat eu la el.

Dar era prea târziu. Mi-am pierdut echilibrul sub suflul acelei energii, deşi nu mă lovise. Bula îl ţinti direct pe Vlad. Simţi şocul din plin. Am văzut clar cum bula aceea l-a făcut să zboare în aer câţiva metri.

– Nuuu! am strigat eu disperată. Nu îi faceţi rău! Lăsaţi-l în pace! Cu mine aveţi ceva de rezolvat, nu cu el! Ce vreţi? CE VREŢI?

Eram mai mult decât speriată, eram terifiată. Nu ştiam cum de rezistam unei astfel de situaţii. Probabil adrenalina îşi făcea efectul.

– Pe tine, repetă una dintre siluete.

Într-o fracţiune de secundă umbra de care erau înconjuraţi demonii dispăru. Acum îşi arătaseră adevărata înfăţişare. Acum înţelegeam de ce demonii mai erau numiţi îngeri decăzuţi, erau ca nişte îngeri urâţi, scorojiţi, cu ochii roşii, inflamaţi, în nişte zdrenţe murdare de noroi şi sânge, nişte zdrenţe ce cândva fuseseră albe. Erau murdari, reprezentau tot ce era mai rău pe lume: violenţa, lăcomia, mândria, minciuna… Un puternic miros de putreziciune persista în aer şi de ouă stricate, din momentul în care apăruseră creaturile. Se combina perfect cu izul de miros de canal. Groaznică duhoare.

Nu erau cum mă aşteptam eu, ca nişte fiinţe roşii cu coarne şi coadă, ca demonii înfăţişaţi în filme, nu, erau mai rău de atât.

– Vrem să treci de partea noastră, spuse unul dintre demoni.

– Nu voi face asta în veci.

– Nu te-am întrebat dacă vrei, sublinie un demon înalt, foarte masiv.

– Şi dacă nu vreau, ce se va întâmpla? Nu mă puteţi ucide, nu îmi puteţi face niciun rău. Vedeţi?

Le-am arătat crucifixul de la gât. Câţiva dintre demoni au tresărit speriaţi.

– Aşa e, zise unul rânjind la mine cu nişte dinţi galbeni cariaţi.

Cu siguranţă acel demon înfăţişa viciul: băutura, ţigările… drogurile. Stătea cocoşat, privindu-mă cu nişte ochi roşiatici. Zâmbetul lui degaja sarcasm, întreaga lui fiinţă dispreţuindu-mă. Deşi cocoşat, părea impunător într-un mod înfricoşător. Hainele zdrenţuite şi pătate de sânge îi întregeau imaginea dezgustătoare. Îl auzeam cum horcăie când respira, ca un monstru hâd ce era. Tot ce fusese uman la el dispăruse.. Mi se zbârlise pielea pe tot corpul sub privirea lui.

– Dar avem alte căi prin care vei trece de partea noastră, continuă el.

– Nu veţi reuşi nimic! m-am surprins eu răspunzând.

Oau… de unde curajul ăsta pe mine?

– Mai vedem. Am considerat că e vremea să ştii. Eşti în vizorul nostru. Mulţi dintre cei ca tine au trecut de partea Răului. Eşti încă o provocare pentru noi.

– Ne plac provocările, zise o demoniţă.

Arăta exact ca o prostituată. Mă speria chipul ei. Avea ochii roşii şi injectaţi, o barbă întoarsă, ascuţită şi buzele subţiri, o faţă ce trăda parşivenie şi o perversitate ieşită din comun. Machiaj excesiv, dres plasă rupt şi o fustă de piele mulată. Părul blond îi era năclăit, iar şuviţele brunete i se vedeau lipite de scalp. Mă scârbea vulgaritatea ei.

– Şi mie, am spus eu încă oripilată de imaginea demoniţei. Dumnezeu e de partea mea. Nu veţi reuşi nimic, am încheiat eu ridicând fruntea.

Vlad era încă la pământ. Încerca să se ridice, dar bila de energie nu îl lăsă.

– Lăsaţi fantoma! le-am poruncit eu.

Bila dispăru.

– Oricum nu ne e de folos! zise demoniţa. Dar tu, tu o să devii a noastră.

– Ce aveţi de câştigat? Nimic! Eu sunt doar un simplu om, atât. Văd spirite şi atât. La ce vă ajută pe voi asta?

– Cât de naivă eşti, zise un demon mic de înălţime şi al naibii de urât.

– De ce credeţi că sunt naivă? Chiar nu aveţi nimic de câştigat…

– Încă un suflet atras de partea noastră, încă un om care să lucreze pentru noi.

– Nu voi lucra niciodată pentru voi, niciodată!

– Mai vedem, zise demoniţa.

 

***

Latest posts by Raluca Băceanu (see all)

  • Harul - February 12, 2013