O ploaie înghețată spală canioanele de cărămidă ale Amsterdamului. Cerul este apăsător, un strat opac de cenușiu învolburat, atât de jos, încât atinge vârfurile clădirilor de birouri pierdute în burniță. Cu toate că era doar două și jumătate, iluminatul stradal, în lămpile sale de fontă, este deja aprins.

Wessel percepe lumea înconjurătoare prin lucirile stroboscopice, pe când ochelarii săi-oglindă se luminează și se întunecă alternativ. Mașini și pietoni se grăbesc dincolo de el. Glasurile sunt reduse la un murmur monoton, cu toate modulările filtrate de aparatele auditive din urechile lui. Frigul îi invadează întregul trup, amorțindu-i membrele, și deja se simte un soi deja un soi de detașare îmbătătoare, în stil zen. Își imaginează șira spinării ca pe o lamă subțire de oțel strălucitor, învelită în carnea caldă, creierul ca pe un ghem de plastic roz și moale. Oricine mă poate înhăța, controla, folosi. Nu sunt decât un instrument. Este un simțământ curat, pur, incolor ca și lumina lunii, și provine de demult.

– Uite, îi spusese fratele său, uite, scoțând o lamă după alta din briceagul său al armatei elvețiene. Este al meu!

Însă Wessel, pe-atunci în vârstă de opt ani, nu-și dorise briceagul fratelui său. Se uita la lamele complicate, la pilă, ferăstrău, la cleștii zimțați, ca niște fălci de rechin.

La cât erau de simple, minunat de funcționale. Fiind un instrument perfect, briceagul preluase controlul total: simplul fapt al existenței sale, îl obliga pe deținătorul său să-l folosească. Era o lecție pe care n-o uitase niciodată.

– Faci vreun progres? se interesează Irena pentru a treia oară.

Se întoarce spre ea. Fața Irenei este ca o cacofonie de fluxuri de imagini, separate de clipite de întuneric. Părul ei tuns scurt, e ca o căciulă de blană strălucitoare, atât de blond încât e aproape alb. Îi amintește de un soi de mamifer arctic, feroce. Suplă și vorace, cu ochii de un albastru atât de profund, încât se apropie de indigo, pupilele fiind fâșii dintr-o noapte și mai adâncă. Nu poartă niciun fel de ochelari-oglindă. Un mic implant electronic îi întrerupe fluxul nervilor ei optici, declanșându-și impulsurile cu o viteză ca un clănțănit de mitralieră.

Lui Wessel îi displac implanturile. Este aproape imposibil să ții pasul cu ultimul răcnet în materie, iar cine nu poate avea decât atâtea transplanturi nervoase până se instalează epuizarea celulară. Nu, e mult mai bine să rămâi o interfață, să te conectezi la tot ce-ți trebuie. Totuși, simte un fel de mândrie paternală pentru fată. În acest moment, nu-i decât un minereu brut, însă se va mai cizela. Se va cizela. Să i se mai dea numai încă trei misiuni, și va deveni, practic, folositoare.

Wessel o atinge pe umăr, i-l stânge.

– Facem progrese. Am număr nouă numai pe strada asta. Mult peste medie.

Simte primul fior discret, nerăbdarea înaintea unei alte realizări bine făcute. Wessel este un vânător de suflete, unul dintre cei mai buni. Se pierde fără niciun efort într-o mulțime de pietoni, cu ochelarii lui reflexivi și trenciul său înzorzonat, transparent.

– Nu cred că-mi place prea mult Olanda. Vremea-i numai așa?

Wessel dă din umeri.

– Pe mine nu mă auzi plângându-mă. Este o vreme excelentă pentru studiu. Dacă prindem pe careva zâmbind, atunci suntem siguri că are motive serioase.

Uriașele uși de sticlă de la Banque du Paris alunecă înlături, și o femeie de afaceri,  îmbrăcată în sarong, bâjbâie după siguranța umbrelei ei. Wessel își mijește ochii. Această femeie ar putea constitui un indicator excelent. Iată fața aceea elegantă și palidă, mototolită de riduri  mohorâte pe care niciun fel de operație estetică nu pe poate netezi vreodată. În viața ei, bucuria-i puțină și prețioasă. O hologramă a lui Kali, generată de computer, îi dansează pe frunte, brațele ei unduindu-se cu fiecare modificare a luminii,picioarele-i delicate zdrobind fețele îndreptate în sus ale celor condamnați. Kali se înfățișase în cea mai sumbră postură a sa: Patroana copiilor născuți morți, Stăpâna Casei Durerii.

Femeia trebuie că face parte dintr-o castă superioară. Hologramele generate, cu o densitate de terabiți, nu sunt deloc ieftine.

– Urmărește-o pe femeia aceea, zice el. Cea în sarong.

Irena dă din cap, se apleacă ușor înainte. „Ai grijă de limbajul tău corporal, fato,” își spune el. „Atragi privirile.”

Femeia face trei pași nesiguri și, dintr-o dată, își înalță capul. Nările îi tremură. Umbrela-i alunecă din mână, iar Wessel vede începând transformarea familiară. Un tremur pe la colțurile gurii, schimbându-se, încet, într-un zâmbet ezitant. O trage pe Irena de braț.

– Haide, centrul țintei.

Cînd ajung la femeie, transformarea s-a terminat. Se ghemuiește pe trotuarul nisipos, privind uluită spre canalul de scurgere gâlgâitor. Un trandafir din plastic  se rostogolește în trecere, albul petalelor lui murdărit de dâre maronii. Ea întinde o mână în mănuță de mătase și pescuiește trandafirul din noroi. Un rânjet imens îi dezvelește deodată dinții. Pare ceva oarecum nelalocul său pe o față atât de aristocratică, ca și cum ar fi ceva lipit.

Încă o victimă a fericirii supreme, crede Wessel. A mai văzut înainte acel gen de rânjete strălucitoare și idioate. De multe ori. Nu mai simte niciun dispreț. Fără ochelarii săi tip oglindă, ar fi fost el.

Îngenunchează lângă ea pe trotuar.

– Vă place orașul, doamnă?

Vocea lui e blândă, mai blândă decât a auzit-o Irena vreodată. Wessel evită ochii femeii: chiar și protejați de lentilele reflectorizante, arată ca doi sori gemeni de bucurie zaharisită.

– Bineînțeles că-mi place! Ah, ploaia! Această mohoreală minunată!

Irena chicotește, iar el îi aruncă o privire de avertizare. Se poate pierde într-o clipită. Femeia este încă în primul stadiu. Orice stridență i-ar putea întrerupe transa.

– Vă face să vă simțiți încălzită interior, nu? Ca și cum v-ar privi cineva? Protejându-vă?

– Dumnezeu trăiește acolo, declară ea cu o convingere totală și arată spre o fereastră acoperită cu scânduri, aflată la etajul al treilea. Te iubește.

– Pariez că da. Și mai sper că aerul meu carismatic ține. Acest suflet trebuie să fie unul puternic dacă este în stare să infecteze un cvartal întreg..

Scrutează pe furiș strada. Toți trecătorii zâmbesc.

– Dumnezeu te iubește, repetă femeia.

– Omul sărac n-are de ales, doamnă. Însă nu poți vinde dragoste.

– Ușa aceea? întreabă Irena.

BISERICA INFINITEI COMPASIUNI A MIELULUI, proclamă a firmă din bronz oxidat. Numele este repetat în alte cinci limbi, ultima fiind cantoneza simplificată.

– N-o poți rata.

Sună la sonerie.

Carisma.

Mahatma Ghandi a avut-o, Adolf Hitler și Jones și ei. Billy Graham cunoștea cel puțin baza. Era încrederea nestrămutată în propria ta dreptate și putea convinge milioane. Poate că nu era mai mult decât o combinație rară de limbaj corporal, inflexiuni și sinceritate pură, după cum pretindeau psihologii, dar avea, în mod sigur, eficiență. Negustorii de minți le spuneau „suflete”, din cauza acești lideri carismatici formau centrul personal, sufletul, fiecărui grup de mare succes. Numai intensitatea convingerii sufletului conta. Sufletul însuși putea fi total irațional, ori pur și simplu prost.

Un ecran de televiziune le dilua doar puțin impactul.

La cea de-a treia încercare, încuietoarea cedează cu un declic mut. Pătrund în lumina crepusculul verde, tremurător dintr-un hol. Se simte un miros de pliante mucegăite și Lysol vechi. Simbolul unei cruci ornate, din neon zumzăitor, este singura sursă de lumină. Pânze de păianjen prăfuite atârnă de brațele crucii, legănându-se în curent.

Wessel se duce spre scara în spirală și-și întinde gâtul. Treptele urcă într-un întuneric și mai dens.

– E cineva acasă?

Niciun ecou. Bezna absoarbe totul ca o blană. Mai așteaptă câteva secunde și încearcă din nou.

– Extaziat de sfântul duh, concluzionează Irena. Să mergem. Era pe undeva, pe la etajul al treilea.

Extazul apare în stadii insidioase. Primul este un sentiment de căldură confortabilă, de apropiere. Wessel își imaginează apoi un șemineu, flăcări mici și galbene dansând între crăpăturile buștenilor îngrămădiți. Cărămidă, șemineul este făcut din cărămidă roșie. Aspră la atingere, fiecare bucată este compusă din milioane de granule mici. Mirosul amețitor al rășinii arse îi umple nările. În spatele lui, o prezență, dominantă. În siguranță, se bucură el, sunt în siguranță. Tată, apără-mă, adăpostește-mă.

Un zâmbet se strecoară în colțul buzelor sale, evoluând într-un rânjet fericit. Este bine antrenat, iar micile mișcări musculare declanșează o alarmă mentală. Wessel încremenește, apoi încearcă să-și destindă mușchii feței. Sunt ca niște fâșii din plastic întărit. Se întoarce spre Irena, iar fața ei e radioasă.

– Irena!

Propria lui bucurie se amplifică, iar buzele sale continuă să se rotunjească în voia lor.

– Atât de puternică, murmură Irena cu privirea blândă și pierdută, da, voi fi bine.

El ezită o clipă, iar apoi o pălmuiește peste față. tare. Ea clipește și zâmbetul ei dispare. O lovește din nou.

– Ăăă, poftim? E ceva rău?

Vocea ei încă mai păstrează o undă de somnolență.

– Ba bine că nu! Trebuie să fie vorba de unul dintre acei feromoni omenești.

Bagă mâna în buzunar și-i întinde un filtru nazal de culoarea pielii. O clipă mai târziu, proprii săi mușchi faciali încep să se destindă.

– Cel patriarhal, cred.

– Doamne!

– Exact. Un miros de evlavie.

Dacă sufletele sunt la fel de rare precum diamantele printre liderii naturali, sufletele care produc feromoni sunt desăvârșite, practic, neprețuite.

– Mă duc înăuntru.

Îi întinde un transmițător: un cilindru argintiu, de mărimea unui ruj de buze. O alimentare cu energie valabilă cinci ani, raza de acțiune de treizeci de kilometri; nimic nu era prea bun pentru vânătorul lor vedetă.

– Stai cu ea. Pe palier. Alertează restul echipei și cere întăriri. Să insiști să se miște cu o grijă deosebită. Am nevoie de o echipă de asalt, însă dacă va arăta ca o echipă de asalt, suntem terminați. A existat un zvon cum că și Xerox e în recunoaștere prin Amsterdam, iar ei ar putea aduce pe teren de două ori mai mulți oameni decât noi.

Ea dă din cap.

– Nu-ți asuma niciun risc. Asta ar putea însemna un bonus de o jumătate de milion de dolari.

– Nu te teme, că sunt și banii mei.

Capela este neașteptat de mare. Are o lungime de cel puțin treizeci de metri și cincisprezece lățime. Trebuie că au dărâmat niște pereți.

Draperii din pânză neagră, lucioasă, asemănătoare cu satinul, dar probabil că nu este satin. Trei rânduri de lumânări luminează încăperea. Se uită la flăcările neobosite și decide că trebuie să fie electrice. Crăciun tot timpul anului. Oh, ce bucurie.

O pictură din lumină neagră fluorescentă umple întregul perete din capăt. Decodifică formele dizgrațioase. Iată, un miel lucitor, capul ridicat sfidător. Sângele roșu strălucitor ca lumina zilei,  țâșnește din gâtul lui tăiat pentru a fi adunat într-un pocal auriu, ținut de… Se încruntă. Da, piticii ăia vor să fie, probabil, copii despuiați.

Varianta „pentru că sunt un Dumnezeu pizmaș”, concluzionează Wessel. Una dintre cele mai puțin preferate configurații. În majoritatea timpului, adepții ar fi de nedeosebit de genul mielului comun. Însă cu declanșatorul potrivit, ar trece instantaneu la modul de lup.

Nădăjduiesc că echipa s-a gândit să vină cu gaz neuro-paralizant. Detestă folosirea armelor de foc, mai ales într-un oraș ciudat. Asta ducea la o bulversare nedorită a datelor și exista întotdeauna posibilitatea ca sufletul însuși să fie deteriorat.

Scrutează mulțimea. Gospodine, câțiva falsificatori cu inevitabilele lor piercinguri de expresie binevoitoare, doi turiști lituanieni. În mijlocul încăperii, observă un rând întreg de profesionali jurați, benzile lor textile argintii, fără luciu, inscripționate cu logo-ul strălucitor al companiei lor. Cam vreo cincizeci cu toții.

Este obișnuita amestecătură. Sufletele rareori se obosesc să facă deosebire: iau ce le iese în cale.

Nu există niciun indiciu încă despre o structură, nicio organizare. Sufletul și cercul său intim sunt absenți. Totuși, concentrarea de feromoni trebuie să fie ridicată, deoarece oamenii se mișcă precum niște servo-mecanisme nesofisticate, flămânde de programare.

Se așează în ultimul rând, lângă o fată cu părul argintiu și pleoape transparente. Un mușchi minuscul i se zbate pe obrazul stâng.

Trebuie să fie vorba de oboseală, cugetă Wessel, zâmbind deschis.

– Is dit de eerste keer dat u hier kommt?

– Eu, ich… I’m sorry. I don’t speak Dutch, începe el.

– Ești american?

– Nu, neamț. Adică părinții mei erau. Acum locuiesc în Brazilia.

– Atunci ai noroc. Maestrul predică, de obicei, în engleză. E din Birmingham.

Chicotește.

– Prima lui slujbă a fost de spălător de vase. Poți să-ți imaginezi așa ceva? Maestrul spălând linguri murdare.

Fata dă din cap, strânge din buze.

– Da. Zice că asta-l învață pe om să fie umil. Că oricine poate fi chemat.

Wessel își înăbușă o pornire bruscă de a striga din răsputeri  „Aleluia!”

– Bineînțeles că așa e.

– Uite-l!

Un bărbat mărunt se îndreaptă agale spre masa din plastic așezată sub mielul luminos. E chel, ca un ou pătat, cu fruntea ca o colecție de riduri. O barbă dezordonată îi ajunge până la jumătatea burții proeminente. Un pulover diform, cu guler pe gât, pătat cu urme de mâncare, cizme verzi, din cauciuc. Ar fi putut fi luat drept un vagabond oarecare și numai un taoist cu o admirație perversă pentru urâțenia pură l-ar fi putut recunoaște drept un om sfânt.

Maestrul tușește, fixează trabucul cu privirea și-l aruncă pe podea.

– Frați și surori, sunt fericit că vă văd din nou. Și Domnul este fericit că vă vede din nou. Pentru că asta arată că bietul vostru oraș păcătos, acest Babilon din zilele de pe urmă, oh, da, acest viespar zgomotos! Asta ne arată că nu trebuie să o luăm pe calea Sodomei și Gomorei. Nu vor cădea ploi de foc asupra noastră! Nici pucioasă! Pentru că, frați și surori, ce văd eu? Nu zece oameni drepți, nici douăzeci. Nici treizeci, ci chiar cincizeci de credincioși cu sufletele curate!

Își ridică mâinile.

– Și vor4 veni și mai mulți! În fiecare zi, fiecare oră, legiunile credincioșilor în Domnul Dumnezeul nostru cresc la număr. Pentru că nu suntem decât iarba umilă care poartă rodiile Edenului…

Omul este o marionetă țopăitoare, plin de nuanțe de limbaj corporal, pierdut în sclipirile stroboscopice ale ochelarilor reflectorizanți ai lui Wessel. Vocea, al cărei ritm ar fi trebuit să-i ciupească însăși corzile sufletului său,  este un huruit monoton și lipsit de inflexiuni, la fel de asexuat ca un vocoder.

Carthago delenda est!1 Și ce-i cu asta?

Wir fahren gegen England! Wieso?2

– Vorbește despre noi, șoptește fata. Nu-i așa că-i frumos? Atât de puternic și de înțelept.

Unghiile ei ascuțite i se înfig în braț, aproape într-o încleștare spasmodică.

– Ah, îmi pare rău, domnișoară. Poate că ar trebui să…

Încearcă să se desprindă din strânsoarea ei, iar ea, dintr-o dată, se întoarce și-l sărută apăsat pe buze.

– Ești prietenul meu!

El se trage într-o parte, iar ochelarii săi oglindă clănțănesc pe podea.

– Fir-ar a naibii, șuieră el. Pizdă nebună.

– Îmi pare rău, se văicărește ea.

Mult prea tare. Se întorc capete.

– Nu contează. Recuperează-mi ochelarii. Nu văd nimic fără ei.

Fata se lasă într-un genunchi, scotocește printre scaune.

– E prea întuneric. Nu dau de ei.

În ochi îi apar lacrimile.

– Nu plânge, se îmbunează el. Am să-i caut eu. Nu contează.

Privirea lui trece peste vorbitorul care gesticulează. Îl baleiază și se mută. Grația mâinilor sale, gloria frunții lui, galaxiile rotindu-se la o zbatere a limbii. Nici măcar un singur detaliu n-a fost modificat: este tot un vagabond scundac, nicidecum prea curat, însă acum Wessel pricepe că-i vorba doar de o deghizare, un test. Descoperă nobilitatea frunții Sale. Îl vede cu adevărat pe acest împărat îmbrăcat cu viclenie în zdrențe. Pielea ridată este țesută în fire lumină cristalină. Se holbează fascinat la Mai Tânărul Frate al lui Cristos, Profetul Speranței.

Ceva este totuși nelalocul său. O barieră. Zâmbind, își smulge aparatele auditive din urechi și întregul univers devine auriu.

– Când vor deschide Porțile Sidefii, da, când Domnul Dumnezeul nostru deschide porțile sidefii pentru mulțimile de drepți…

Wessel plânge. Zidurile Noului Ierusalim se înalță mereu, fiecare piatră o porumbiță albă ca zăpada și-l iubesc. Acolo, chiar pe dinaintea ochilor săi, se întind vesele coline, dealurile strălucitoare ale Edenului. Pătrunde o strălucire bruscă și aspră! Un zgomot de spart, sfâșiind licărul stroboscopic. Fulger, beznă. On și off. On, off. Maestrul, încremenit în ultima sa postură dramatică, a dispărut. Fulgerele se succed tot mai repede.

– Vă rog să rămâneți pe loc, bubuie o voce. Nimeni nu va fi rănit. Rămâneți la locurile voastre.

Orașul Ceresc se dezintegrează și capela se umple de demoni care bombăne.

– Ia asta, îi spune Irena bărbatului care plânge, întinzându-i o pastilă albă. E la fel de bună ca și cocaina.

El deschide gura , înghite. Un gust acru și pastila dispare.

– Scoate-l afară, duduie un alt glas. Sper cu tărie că n-a fost expus în toate cele șaptesprezece minute. Acest suflet e de gradul opt pe scara lui Demosthenes. Majoritatea lor vor fi nebuni iremediabili pentru tot restul vieții lor.

Afară, ploaia cade cu o încetineală ca de vis, fiecare picătură, o mică perlă din cea mai pură sticlă. Gravitația este o atracție blândă și țopăie traversând strada, rotindu-și încheieturile mâinilor, pocnind din degete. Simte în urma sa o prezență enormă, picioarele-i sunt înrădăcinate pe continente în mișcare, umerii-i mângâie stelele. Știe că dumnezeul lui stă acolo, cu brațele larg deschise spre binecuvântare.

Wessel se întoarce spre femeia de lângă el.

– Uite, șoptește el, uite. Dumnezeu ne arată mâinile Sale goale. Ne-a dat…

Wessel ezită.

– Tot ce avea El de dat. Acum depinde de noi. Să purtăm veștile bucuriei. Are încredere în noi.

Femeia nu-i zâmbește înapoi. Oare nu l-a auzit? Pe fața ei palidă se oglindește atâta necaz. Buze încleștate, lipsite de sânge.

– Np-ar trebui să plângi, îi spune Wessel femeii triste. Acesta, aici,  ne-a spus maestrul, este un sezon al bucuriei.

Irena îl agață de braț, îl dirijează spre duba galbenă din colț.

– Prostule…

Ușile culisante se deschid cu zgomot pe când ea îl împinge înăuntru. Se simte, brusc, un miros de terebentină, de oțel nou. Buzele ei rostesc cuvinte pe care nu le spune cu voce tare: „Te urăsc. Credeam că ești… competent.” Însă Wessel n-o mai observă. Ascultă cântecul mut al ploii lui Dumnezeu pe plasticul bun.

– Wessel! Mă recunoști?

Wessel clipește, apoi îl studiază pe bărbat preț de cinci secunde nesfârșite, cu o privire mult prea fixă. Fața aceea lungă, cu oase proeminente, conformația deșirată. Ca un cal flămânzit, crede, unul din caii din Apocalipsă.

– Oh, da, ești Tene Mugabe.

Angajatorul său n-a fost niciodată altceva decât o suprafață de cristale aranjate pe un ecran LCD, alb/negru, deoarece criptarea consuma atâta lățim de bandă, însă nu-i greu să-l recunoști în carne și oase.

– Ești un tip lacom, Mugabe. Vrei să halești lumea.

Mugabe tresare, își ridică pe jumătate mâna stângă, apoi dă din umeri. În raționamentele lui Wessel apare o intensitate sufletească și este aproape imposibil de deosebit de aiurelile unui smintit. Își ferește ochii și se întoarce deliberat spre doctoriță.

– Este cel mai bun vânător al nostru de suflete. Mai mult de optsprezece suflete viabile.

pare ca și cum și-a cere iertare.

– Putem încerca oricând să-l vindecăm, răspunde doctorița întrebării nerostite. Suntem specializați în cazuri lipsite de orice speranță, domnule. Numai unul din cinci pacienți ai noștri moare. Alternativa este… ei bine, cred că nu-i niciuna. Lăsați-l liber și unul dintre competitorii dumneavoastră îl va scana cerebral înainte de terminarea săptămânii. Mai bine ucideți-l chiar aici.

– Înțeleg.

Mugabe este un om bogat, cu o avariție a celor cu adevărat bogați, însă îi plac sculele lui.

– Ai putea să ne dai vreo indicație? Cam cât ar costa?

– Trei mii de guldeni pe zi. Pe toată durata tratamentului. Nu umflăm niciodată nota de plată. Și nici nu ne tocmim.

Mugabe ezită, face un calcul mintal rapid, apoi dă din cap.

– Bine. Vă dau o jumătate de an.

Ea nu cere niciun avans înainte. Spitalul operează cu tehnică mentală de ultimă oră, iar medicii sunt doctori gri, ascunși în cea mai adâncă beznă. Pot blestema la fel ca vindeca și nicio persoană care nu s-a achitat complet de obligații nu rămâne teafără la minte pentru multă vreme.

– Am să încep chiar acum. Puteți sta să vedeți dacă vreți.

Bate din palme și o mandala 3 verde se întoarce în centrul încăperii.

– Wessel?

Figura placidă de lângă fereastră tresare, își ridică fața, care-i ca o mască de comediant cuprinsă de o bucurie nefirească.

– Da?

– Îi iubești pe toți oamenii?

– Bineînțeles.

Un mic segment din mandala se colorează într-un portocaliu intens.

– Vezi? Dragoste frățească. Una dintre cele mai artificiale și slabe dintre emoții.

Clatină din cap.

– Fără profit.

Ea se încruntă, își strânge buzele, apoi atinge umărul Irenei.

– Ai venit cu noi și n-ai rostit niciun cuvânt, te-ai strâmbat doar, ca și cum ai fi fost obligată să mănânci noroi. Ești iubita lui?

– Nu!

– Ah, bine.

Un gest, și segmentul oranj se stinge.

– Wessel. Uită-te la femeia aceasta, te rog. O iubești?

– Desigur.

Vocea are același ton, însă se aprind alte segmente, o formă la fel de complicată ca un fulg cuprinde mare parte din mandala.

– Eros și Electra, murmură doctorița. Excelent. Fiică și iubită. Mândria-i în acolita sa.

Ea clatină din cap.

– Poate că nu-ți place de el, domnișoară, însă sentimentul, cu siguranță, nu-i unul mutual.

Își ridică mâinile și mandala se preschimbă într-o fotografie în mărime narturală a Irenei.

– Acum dă-mi congruență, comandă ea uneia dintre mașinăriile ascunse în perete.

Fața medicului încremenește, fiecare mușchi încordat ca o coardă de arc. Distorsiuni spastice i se unduiesc pe obraji, îi înclină nasul. Nările ei aruncă flăcări, iar pielea-i devine, brusc, cu o nuanță mai deschisă. Respirația ei scapă într-un geamăt înăbușit. Își deschide ochii și chiar și irișii sunt de aceeași culoare ca ai Irenei.

– Poate că ar fi mai bine să pleci acum, rostește ea cu glasul Irenei. Va trebui să-l rănim. Să-l rănim destul de rău să facă această realitate insuportabilă. Acest lucru este cel mai bine să-l facă cineva în care are încredere.

Clinica zace ca o mână de bile aruncate pe pajiștile goale de pe polderele Mării Nordului: cinci kilometri pătrați de domuri geodezice și teren acoperit cu peisaje îngrijit pregătite. Există o artificialitate studiată în verdele intens al sălciilor plângătoare, o sugestie că aceste frunze nu se vor îngălbeni și cădea niciodată. Cât despre domurile prea albe, decide mai târziu că sunt culoarea precisă a durerii.

Fereastra panoramică a lui Wessel încadrează un infinit ierbos, plat precum visul unui matematician. Canale gemene, de culoarea plumbului, converg spre un punct de dispariție. O cireadă de vaci negre cu alb pasc pe la mijlocul distanței, cu picioarele ascunse de iarba înaltă.

Refuză ferm să creadă în imaginea lor și, pentru o dată, aproape că are dreptate: animalele sunt niște holograme vechi de cincizeci de ani.

Iubita lui îl vizitează de trei ori pe zi, conversațiile cu ea fiind pline de paradoxuri dibace și dubii iritante. Primește cu plăcere aceste discuții: aceasta-i calea prin care cei drepți se întăresc. Chiar și Lilith și Delilah fac parte din planul cel mare al lui Dumnezeu.

În primele câteva săptămâni, îl țin în doze mari de cocaină modificată, iar Wessel pășește în lumea înghețată a autosuficienței totale, fiecare gând fiind limpede precum cristalul. Aproape că se simte ca un zeu. Aproape. Totuși, aude încă chemarea adevăratului Dumnezeu, chiar dacă vocea Sa este ascuțită cu gheață și neon.

Următorul lucru încercat de ei este terapia cu aversiune. Nimic subtil: șocuri electrice și fire băgate direct în creierul lui. Simbolurile sunt maleabile, totuși: s-ar putea să vomite la vederea crucii, însă zidurile Noului Ierusalim se ridică neatinse, însă porumbițele de foc șoptesc dincolo de raza de acțiune a oricărei sonde neurale.

– Te iubesc, îi spune el lui Irena. Și tu ai putea fi printre cei salvați.

Wessel aproape că se îneacă în propria sa borâtură pentru că iubita sa poartă un tricou cu imaginea lui Crist încins cu coroana de spini. Totuși, nu-și ferește ochii.

– Trebuie să ne oprim, doctorița spune la ședința zilnică. Învață să-i placă durerea.

Ea-și afișează propria ei față și pare ciudat de rigidă acum, butucănoasă.

– Mai continuați o săptămână și-l vom transforma cu totul într-un martir însângerat.

Unul dintre ceilalți medici zâmbește.

– Și nici n-avem vreo arenă, ținând cont de prețul actual al leilor.

– Să mergem pe principiile de bază, sugerează coordonatorul. Dați-i de toate, tot ce-și dorește. Mai ales dacă Dumnezeu nu este de acord cu asta.

Rezervoarele de privare senzorială sunt foarte departe de cele folosite de Lilly. Este o scufundare masivă într-un zgomot alb neural, mult prea aleatoriu chiar și pentru halucinații.

În cele din urmă, amintirile lui Wessel vor reveni, însă asta va lua săptămâni.

Iese din rezervor la fel de încrezător ca un pui proaspăt clocit, gata pentru orice influență. Îl alimentează cu unul dintre cele mai puternice vise din copilăria sa.

Wessel Frederich Baidsmayer IV se trezește într-un cu apă de dimensiuni king size, lumina soarelui fiind filtrată printr-o cupolă stufos, prin care niciun țânțar nu va pătrunde vreodată. Se știe drept singurul moștenitor al miliardelor familiei Baidsmayer, proprietar a jumătate din uzinele orbitale. Se aude sunetul înăbușit al artezienelor.

Wessel își întinde mâna stângă și întâlnește piele moale de femeie. Își întinde cealaltă mână și întâlnește ceva asemănător. Nu-și întoarce capul, pentru că este destul de sigur ce fel de femeie va găsi acolo. Fără îndoială, una frumoasă.

Își închide ochii. Nici măcar nu le cunosc numele. Realizarea acestui fapt îl lasă cu un simțământ găunos. M-am culcat cu ele și nici măcar nu știu dacă-mi plac.

Pășește în lumina solară orbitoare pe aeroportul lui privat și-și alege un avion. Aproape fără nicio tranziție, planează sus, la înălțime, deasupra deșertului roșcat, soarele dimineții încă un oval aplatizat. Wessel ajustează aripile și avionul se avântă în jos, aprins de praful înecăcios al unui nor.

Pășește afară. Liniștea-i atât de imensă, încât are un sunet al ei. Privește afară, peste aleile de pietriș alb ca niște oase, peste tufele de arbuști vestejiți. Picioarele sale par să se îndoaie cu de la sine putere și îngenunchează în nisipul granulos.

– Zece ani subiectivi! strigă doctorița. Zece ani trăiți de către idiot în deșert, ospătându-se cu lăcuste, întărindu-și carnea. Rugându-se.

– Iar Dumnezeu nu i-a răspuns? întreabă coordonatorul.

Doctorița-și strânge pumnii.

– Ne-am asigurat noi, fir-ar a naibii, că Dumnezeu n-a răspuns.

Își mușcă buza inferioară.

– Dar nu pare să fi contat. E destul de decis să-și petreacă restul vieții ca un pustnic sfânt.

– Știu că va fi o propunere nepopulară, spune coordonatorul, dar de ce nu încercăm să discutăm cu el? Toate celelalte metode au eșuat.

Îl duc în aripa de maximă securitate și-l așează în fața unui geam-oglindă. În spatele oglinzii, un bărbat de vârstă mijlocie se joacă cu penisul său flasc. Poartă o barbă lungă, iar capul său chel este pătat ca un ou murdar.

– Eu sunt stăpânul tău, profet prețios, îi aruncă Irena.

Atinge o manetă și acum Wessel îl aude pe stăpân cântând.

– Cred, cred, cred…

Irena ridică un microfon la buze.

– Cred că bebelușii cresc în verze.

Profetul clipește.

– Cred că bebelușii cresc în verze, imită el.

– Vedeți? E un suflet. Numai că-i unul stupid. Îl putem face să creadă orice

Stăpânul privește spre oglindă, la propria sa reflexie.

– Bebelușii cresc în verze, declară el cu o convingere absolută. .

– Ce v-am spus? Nu-i decât un magnetofon.

– Dar cresc, nu-i așa? întreabă Wessel.

Irena șuieră frustrată. Wessel îi vede ochelarii-oglindă pentru prima oară, micile aparate auditive din urechile ei. Înseamnă ceva, însă el nu-și poate aminti. Asta-l întristează și începe să plângă. Are o imagine mentală difuză a unui pumnal lung, cu lama ruptă, oțelul cândva strălucitor fiind pătat de rugină.

Le ia zece luni, cu patru mai multe decât era stipulat, însă la sfârșit îl vindecă. Wessel va rămâne pentru totdeauna foarte speriat de moliile de noapte și niciodată în toată viața sa nu va mai mânca vreun ou, însă angajatorul său consideră asta un preț mic de plătit.

Anul următor, Wessel localizează trei suflete de primă mână în Zona Liberă Hamburg. Lucrează încă o dată împreună cu Irena, dar descoperă că-i displace fata. Este destul de eficientă, însă numai sunetul vocii ei îi zgârie nervii. Asta trebuie să fie ceva mutual, pentru că, în cele din urmă, Irena cere o altă repartizare. Într-o noapte de septembrie, se întoarce târziu la reședința sa. Acum își permite să dețină propriul său avion privat, exact ca într-unul dintre visele sale ciudat de vii din copilărie, însă nu-i pasă: nu există niciun loc pe pământ unde să ajungă mai repede prin mijloacele de transport convenționale.

Holo-ecranul se răsucește în momentul când pășește în sufrageria sumar mobilată. Se prăbușește într-un fotoliu ergonomic, iar plasticul ondulat îi masează spatele obosit.

Ecranul este de mărimea peretelui, color, cu doar o mică margine de interferență. Un bărbat se plimbă printr-o grădină englezească. Își împinge roaba pe o pajiște de un verde vibrant și, pentru o clipă, Wessel simte o poftă profundă, aproape ca o trebuință sexuală, de a se plimba prin grădina aceea. Să atingă acești stejari noduroși, să privească peste dealurile rotunjite blând.

Bărbatul se întoarce și privește spre micul său conac. Este hidos, precum căsuța mărită a unui ceas elvețian cu cuc. Este o amestecătură de stiluri, mansarde, coșuri din răchită împletită, cu azalee.

Este perfect, se gândește Wessel, să trăiești într-un asemenea cadru. Ca și cum ai fi închiriat un acru de teren din Paradis.

– N-aș putea spune că sunt nefericit, chibzuiește omul.

Degetele lui îi mângâie barba lungă, freacă vârful chel al capului său.

– Și totuși, ceva lipsește.

Wessel simte o împunsătură a unei nesiguranțe subite. Asta nu-i suficient? Acest moment prețios de bucurie?

Ceva lipsește, se gândește el. Spune-mi. Te rog, spune-mi. Se apleacă înainte. Bărbatul privește direct în aparatul de filma și, deodată, fașa i se luminează, un zâmbet orbitor. Ochii săi radiază adevărul.

– Acum îmi amintesc!

Caută prin roaba lui și ridică o sticlă cu o etichetă verde. Wessel se concentrează asupra ecranului. Mai aproape. Nu pot să citesc! Camera face un zoom până când eticheta apare, în sfârșit, pe întregul ecran.

– Afro Cola, intonează bărbatul. Mica atingere a exoticului care tinde spre perfecțiune.

Se aude sunetul unui gong și încep Știrile de la ora Unu.

Wessel își închide ochii, dar deja grădina dispare. Bărbatul se vede clar încă. Bucuria sa tăcută, siguranța lui. Fericit e fiul care are un tată ca și el.

Wessel se ridică, se strecoară spre frigider.

– Avem Afro Cola?

– Trei sticle, răspunde computerul casei.

– Le vreau. Chiar acum. Și să mai comanzi alte zece. Nu, douăzeci.

Cu o mișcare a mâinii sale, stinge peretele holografic, iar acesta devine o oglindă obișnuită. Își soarbe băutura. e destul de dulce. mai dulce decât îi plac lui, de obicei, băuturile răcoritoare. Însă sub ochii minții sale, grădina aceea încă mai zăbovește, bărbatul zâmbitor. Wessel ia un al doilea pahar și se simte vag păcălit. Undeva, există o memorie fantomă a unor ziduri infinite, cu păsări miloase și porți sidefii, care se deschid mereu spre a-i lăsa să treacă pe cei drepți.

Titlul original : „Core Snatcher”

Traducere: Silviu Genescu

Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica, prin acordul autorului. Îi mulțumim.

Tais Teng

Tais Teng

Tais Teng este pseudonimul scriitorului, artistului, ilustraorului și sculptorului olandez Thijs van Ebbenhorst Tengbergen care s-a născut în 1952 la Haga, Olanda.
Tais Teng a scris peste o sută de cărți, atât pentru adulți și copii. A câștigat prestigiosul premiu olandez pentru SF&F, Paul Harland, de patru ori. Cărțile sale au fost traduse în engleză, germană, franceză și finlandeză. În prezent, Tais traduce în engleză un roman fantasy, „Emerald Boy”, care va fi publicat în SUA și Canada și Miyu Magic Stones. Site Tais Teng : http://members.casema.nl/taisteng/
Tais Teng

Latest posts by Tais Teng (see all)