La drept vorbind, istoria SF-ului cinematografic s-a cam consumat până prin 1999. Ultimul eveniment real a fost „Matrix” (1999, Andy şi Lana Wachowski), urmat şovăitor (şi exclusiv în plan formal) de „Avatar” (2009, James Cameron), şi de „Inception” (2010, Christopher Nolan), în primul rând la nivel formal, dar şi cu unele elemente de conţinut. În rest, au mai fost filme SF bunuţe sau chiar bunicele (ori viceversa), dar incomparabile cu seminalele capodopere ale lui Georges Méliès, Fritz Lang, Tod Browning, Stanley Kubrick, Steven Spielberg, George Lucas şi alţi revoluţionari ai filmului SF. Nici anul 2012 n-a adus vreo răscruce decisivă, dar tot putem vorbi despre vreo 15 filme (şase SF-uri, cinci horror-uri fantastice şi patru fantasy-uri) care i-au stabilit, mai strâns sau mai larg, jaloanele…
1. „Cloud Atlas” – Tom Tykwer, Andi şi Lana Wachowski
Strict sub aspectul genului, este doar 1/3 SF – mai exact: ultimele două segmente din cele toate cele şase care-l compun se plasează în viitor, beneficiind implicit şi de ideatica science-fiction. Nu conţin nici o idee novatoare – ba chiar, se revendică de la nenumărate filme ale înaintaşilor (inclusiv, în mod declarat, Soylent Green – 1973, Richard Fleisher) – dar nu-i lipsesc gadgeturile ingenioase (dintre care se disting computerele imateriale, decoraţiunile interioare, mijloacele de transport sau armele). Ambele episoade excelează mai ales sub aspect scenografic şi plastic, cu atât mai mult cu cât se desfăşoară în ambianţe diferite: megalopolis futurist şi sălbăticie post-apocaliptică. În plus, acolada care cuprinde toate cele şase secţiuni conţine, la rândul ei, multiple sugestii care transcend realul, cu referinţe la ocultism, fatum, sincronicitate, metempsihoză, astrologie şi altele.
2. „Iron Sky” – Timo Vuorensola
Fantezie SF trăsnită despre o istorie oarecum alternativă în care, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, naziştii s-au refugiat pe lună, pentru ca la momentul acţiunii (în 2018) să declanşeze o invazie a Pământului. Principala calitate a filmului constă în faptul că reuşeşte să urmărească fluent şi credibil o idee în mod deliberat năstruşnică, inclusiv cu componenta obligatorie de umor şi auto-ironie pe care o presupunea. De asemenea, este uluitor de ambiţios (şi reuşit, în acest sens), pentru un SF non-mainstream – coproducţie finlandez-germano-australiană – cu ample desfăşurări scenografice şi de efecte speciale.
3. „Looper” – Rian Johnson
SF minimalist şi la fel de ambiţios ca „Iron Sky”, deşi de astă dată în sens intelectual: îşi propune un joc inteligent de-a călătoriile în timp, nu lipsit de idei originale, dar insuficient susţinute în plan logic – lucru cu atât mai semnificativ, cu cât se observă clar că Rian Johnson s-a străduit să-şi gândească în profunzime povestirea (dar nu în suficientă profunzime, multe soluţii fiind fabricate), ceea ce a şi generat o serie de controverse în zona observaţiilor critice, mulţi dintre fanii SF neavizaţi căzând în aceeaşi capcană. În orice caz, dincolo de aceste neîmpliniri, vădeşte o bună cunoaştere a meseriei, în plan strict cinematografic, şi oferă un spectacol vizual antrenant.
4. „Total Recall” 2012 – Len Wiseman
Remake al antologicei ecranizări realizate în 1990 de Paul Verhoeven după Philip K. Dick, pe care nu reuşeşte s-o depăşească, deşi luat de sine stătător se ţine decent în chingi. Preluând, în linii mari, vechiul scenariu (care dezvoltase amplu scurta povestire iniţială), Len Wiseman a operat o serie de actualizări meticuloase, în ton cu nivelul de azi al spectacolului cinematografic şi al viziunii SF, dar fără să aducă nimic nou la nivel de fond.
5. „The Amazing Spider-Man” – Marc Webb
Alt remake, că-s la mare modă – de astă dată, a treia variantă a poveştii lui Spiderman, luată de la început (şi naiba mai ştie al câtelea film în sine cu Spiderman, dacă punem la socoteală toate episoadele şi sechelele din trecut). Se remarcă prin faptul că propune o anume umanizare a eroului, deşi demersul rămâne doar schiţat. În plus, desfăşurarea de efecte vizuale gâdilă ochiul într-un mod plăcut. Dar, per ansamblu, nu-şi vădeşte nici o utilitate.
6. „Dredd” – Pete Travis
Şi din nou un remake, semn că inspiraţia creatoare a cineaştilor americani dă în clocot şi mai multe nu – şi, ca mai toate remake-urile din ultima vreme, cu mult sub nivelul primului Judge Dredd (12995 – Danny Cannon), care prelua abil diverse elemente definitorii din estetica benzilor desenate (inclusiv factorul kitsch). Aici, împrumutul se orientează mai degrabă spre universul jocurilor video, iar spectacularul salt în sus la nivel de imagine şi efecte speciale e urmat de o nu mai puţin spectaculoasă prăbuşire în planul conţinutului: o simplă poveste lungă şi liniară, plină de violenţe, şi cu câteva aluzii abia creionate la corupţia din instituţiile legii.
7. „The Woman in Black” – James Watkins
Ecranizare cinstită a unui roman de Susan Hill, împărţit între o primă jumătate plină de promisiuni şi o secţiune secundă dezamăgitoare, dar conţinând totuşi o doză de sperieturi zdravene, asezonate cu stil şi intercalate cu hopuri relevante mai ales pentru profesioniştii genului, dornici să ştie ce gropi să ocolească spre a face câte un horror corect.
8. „Red Lights” – Rodrigo Cortés
Thriller din sub-genul filmelor cu investigaţii asupra puterilor paranormale – fie reale, fie mimate. Un scenariu corect până la un punct, dincolo de care devine confuz şi neclar, din dorinţa de a nu da chiar totul mură-n gură – justificată şi prin faptul că filmul se axează în primul rând pe neprevăzut, iar pariul, în bună parte, îi reuşeşte: te ţine bine în mână aproape pe tot parcursul, dezamăgind doar printr-un deznodământ sub aşteptări (căruia, din fericire, îi mai urmează un twist final destul de isteţ).
9. „The Raven” – James McTeigue
Încercare nereuşită de a reveni asupra lui Edgar Allan Poe, din perspectiva aşa-numitului gaslamppunk – adică, SF plasat de la noi din prezentul viitor spre trecutul când SF-ul abia se pritocea, la lumina lămpilor cu gaz. Degeaba, încercarea de revigorare nu conţine nimic original – nici măcar ideea cu crimele copiate la indigo după operele lui Poe (şi de Poe însuşi investigate). Scenariu dezlânat şi ilogic, regie spectacular-ieftină, actori cabotini şi o imagine care-ar fi fost frumoasă la nivel plastic, dacă nu i se bâlbâia de-atâtea ori focusul.
10. „Abraham Lincoln: Vampire Hunter” – Timur Bekmambetov
Ştiaţi că sudiştii americani din secolul al XIX-lea erau vampiri? Vampiri, adică toţi. Ei, acum ştiţi – v-a spus-o Timur Bekmambetov, care parcă n-ar mai fi acelaşi care ne-a fermecat delicios cu nebunaticul său Wanted (2008), o dezlănţuire zgubilitică la modul autoironic. Tot necazul porneşte de la un scenariu confuz, complicat, trenant şi fără urmă de umor (ingredient obligatoriu, când îţi propui să fii smintit cu deliberare), dezvoltat de Bekmambetov pe direcţia spectacularului ieftin, cu multe momente ilogice şi chiar anticlimactice (Bătălia de la Gettysburg e şi una, şi alta), însă bine filmate strict ca imagine. Şi pentru că mai răul e prietenul răului, tot anul ăsta s-a mai făcut o parascovenie: Abraham Lincoln vs. Zombies (Richard Schenkman) – da-i film video, aşa că pe la noi n-a ajuns.
11. „Chronicle” – Josh Trank
Aiureală cu adolescenţi atinşi de filoxera puterilor telekinezice, telejaponezice şi telenordcoreene, combinată gratuit cu reţeta filmului văzut cap-coadă din unghiul subiectiv al unei camere digitale plimbată de personaje de colo-colo – şi al altor camere nimerite prin apropiere. Haos plenar – c-aşa-i în paranormal.
12. „The Hobbit: An Unexpected Journey” – Peter Jackson
Primul film al trilogiei extrase din celebrul roman al lui J.R.R. Tolkien, precursor al Seniorului Inelelor, pe care acelaşi Peter Jackson, cum bine ştim, l-a ecranizat onorabil în 2001-2003. Face şi aici acelaşi lucru, încă mai onorabil la nivel vizual, dar sensibil inferior în plan narativ şi de conţinut: povestea e mult lungită, destructurată, şi lipsită de pământul de mijloc al substanţei cinematografice – prezenţă obligatorie între consistenţa capodoperei literare şi desfăşurarea mijloacelor vizuale.
13. „Hotel Transylvania” – Gendy Tartakovski
Fantezie animată delicioasă şi inteligentă, sprintenă şi plină de umor, dar uşor indigestă pe alocuri (strict în sensul că inspiraţia lui Tartakovski e atât de fecundă, încât ajunge la inflaţie de idei şi devine cam dificil de urmărit). Are şi conţinut (o meditaţie isteaţă, fără veleitarisme, despre umanitate, din prisma personajelor horror – şi, implicit, a culturii genului), are şi profesionalism – şi, mai ales, are har: filmat expresiv şi ingenios, şi valorificând cu brio artificiul 3D în cheie animatoricească.
14. „Mirror Mirror” – Tarsem Singh
După cum sugerează şi titlul, nu e o ecranizare propriu-zisă a Albei ca zăpada, ci o reconfigurare a poveştii, cam la fel cum a făcut anul trecut Paul W.S. Anderson cu Cei trei muschetari – cu ambiţii moderate şi onorate corect, inteligent-originală şi realizată savuros ca o şampanie cu spumă.
15. „Undeva la Palilula” – Silviu Purcărete
Debutul (atât de tardiv) pe ecran al unuia dintre cei mai importanţi regizori români de teatru, debordant-inepuizabilul Silviu Purcărete, îşi merită locul în această trecere în revistă nu fiindcă ar fi SF, fantastic sau horror, ci exclusiv prin modul în care divorţează de realitate, propunând o lume imaginară absurdă, doar vag asociată cu realitatea spaţio-temporală a unei Românii în degringoladă. Filmul se distinge în primul rând prin factorul vizual şi efortul de producţie unic în peisajul cinematografic românesc al ultimelor decenii. Este un spectacol şocant, tulburător şi plin de insolit, păcătuind însă prin redundanţă, destructurare şi neclaritate.
