În exclusivitate pentru SRSFF!

Premiul Nebula 2012 pentru cea mai bună povestire

Premiul Locus 2012 pentru cea mai bună povestire

Nominalizare la premiul BSFA 2012 pentru cea mai bună povestire

Dimineața, nu mai ești sigură cine ești. Stai înaintea oglinzii – se mișcă și tremură, reflectând numai ceea ce vrei tu să vezi – cu niște ochi pe care-i simți prea căscați, o piele care pare prea palidă, un miros ciudat, îndepărtat, plutind dinspre sistemul ambiental al compartimentului, fără a fi nici tămâie, nici usturoi, ci altceva, ce-ți scapă acum, dar cândva știai.

Ești deja îmbrăcată – nu în pielea ta, ci în afara ei, unde contează, avatarul tău fiind înveșmântat în albastru și negru și auriu, hainele elegante ale unei femei umblate îndelung, bine conectată. Pentru o clipă, pe când te întorci cu spatele spre oglindă, sticla strălucește neclar; și o altă femeie, îmbrăcată în veșminte monotone, din mătase, te privește fix de-acolo: mai mică, mai îndesată, diminuată total – o străină, o amintire îndepărtată, care a încetat să mai aibă vreun sens.

 

Quy era la stația de andocare, privind cum soseau navele spațiale. Desigur, ar fi putut să se afle oriunde pe Stația Longevity, și ceruse ca fluxul de date din rețea să-i fie transmis prin routerul ei, și privea, suprapus peste câmpul său vizual, dansul lent al navelor alunecând în leagănele lor de ancorare, precum niște nașteri văzute inversat. Dar era ceva special în așteptarea pe holul spaceportului; un sentiment de apropiere pe care nu l-ar fi putut reproduce stând în Grădinile Crapului Auriu sau în Templul Dragonului Azuriu. Pentru că aici, aici, despărțită de numai câțiva centimetri de tablă metalică de leagănele de andocare, se simțea clătinându-se la marginea hăului cosmic, scufundată în frig, fără a respira nici aer, nici oxigen. Aproape că se putea imagina dezrădăcinată, revenită, în cele din urmă, la sursa tuturor lucrurilor. Majoritatea navelor sosite în zilele astea erau galactice – ți-ai fi spus că foștii stăpâni ai stației Longevity erau nefericiți din cauza independenței stației, însă acum, că războiul se sfârșise, Longevity era o mică sursă de profit. Navele veneau și debarcau un șuvoi constant de turiști – ochii lor prea rotunzi și pătrunzători, bărbiile prea pătrățoase; fețele lor aveau o nuanță trandafirie nesănătoasă, ca o carne prea puțin gătită, lăsată prea mult timp la soare. Mergeau cu siguranța firească a celor imersați: se opreau, să admire, o secundă, două, principalele atracții sugerate, înainte de-și continua drumul spre stația de transport, unde se tocmeau într-o limbă rong școlărească pentru o cursă spre hotelurile recomandate lor, un balet grețos de familiar pentru Quy, văzut în mai toată viața ei, o unanimitate de străini pogorându-se asupra stației ca o plagă de miriapozi sau lipitori.

 

Totuși, Quy îi privea. Îi aminteau de propria ei existență pe Prima, de zilele de școală, îmbătătoare, populate cu birturi gălăgioase și weekenduri aprige, și recapitulări de ultima clipă, pentru examene, vremuri de dulce nepăsare de care nu va mai avea niciodată parte. Tânjea după acele zile din trecut, dar, în același timp, se detesta pentru această slăbiciune. Educația ei de pe Prima, care ar fi trebuit să fie calea ei spre straturile mai înalte ale societății, nu-i adusese altceva decât un sentiment de rupere de familie; o singurătate tot mai mare și insatisfacție, o lipsă de țel imposibil de descris în cuvinte.

Ar fi fost posibil să nu se miște ziua întreagă, dacă n-ar fi clipit un simbol de pe router, aflat la limita câmpului ei vizual. Un mesaj din partea celui de-al Doilea Unchi.

– Copilă.

Fața-i era palidă și obosită, ochii adânciți în cercuri întunecate, ca și cum n-ar fi dormit. Probabil că nici nu dormise; ultima dată când îl văzuse Quy, se retrăsese împreună cu sora ei, Tam, încercând să pună la cale o livrare pentru o nuntă: șase sute de pepeni de iarnă și șase butoaie cu cel mai bun sos de pește din Stația lui Prosper.

– Întoarce-te la restaurant.

– Sunt în ziua mea liberă, zise Quy; îi ieșise un ton mai arțăgos și copilăresc decât intenționase.

Fața celui de-al Doilea Unchi se strâmbă în ceea ce-ar fi putut fi un zâmbet, cu toate că avea foarte puțin simț al umorului. Cicatricea cu care se alesese în Războiul de Independență strălucea pe fondul grunțuros, răsucindu-se înainte și înapoi, ca și cum încă l-ar fi durut.

– Știu, dar am nevoie de tine. Avem un client important.

– Un galactic, rosti Quy.

Acesta fusese singurul motiv pentru care o apelase pe ea, și nu pe vreunul dintre frații și verii ei. Pentru familia credea, cumva, că studiile ei pe Prima îi ofereau o bună cunoaștere despre modul de gândire al galacticilor, ceva folositor, dacă nu chiar succesul la care sperau.

– Da. Un om important, șeful companiei locale de comerț.

Al Doilea Unchi nu se clinti din câmpul său vizual. Quy putea vedea nave spațiale trecând prin fața lui, aliniindu-se încet pe dinaintea leagănelor de andocare, iar partea lor frontală se deschidea ca o orhidee. Și mai știa tot ce era de știut despre restaurantul Bunicii; doar era sora lui Tam; și văzuse facturile, declinul lent al clientelei lor, pe măsură ce aceia mai rafinați s-au mutat în zonele mai bune ale stației; influxul de turiști chilipirgii, alocând foarte puțin timp felurilor scumpe, pregătite din cele mai bune ingrediente.

– Bine, spuse ea. Am să vin.

 

La micul dejun, te holbezi la mâncarea etalată pe masă: pâine și gem și un lichid colorat; pentru moment, ești buimacă, înainte ca imersorul să reacționeze, amintindu-ți că este vorba de cafea, servită tare și neagră, așa cum o bei întotdeauna.

Da. Cafea.

Duci ceașca la buze, imersorul tău te povățuiește, blând, reamintindu-ți de unde s-o apuci, cum s-o ridici, cum să fii, din toate punctele de vedere, grațioasă și elegantă, întotdeauna ca un manechin, fără nici un efort.

– Este puțin cam tare, spune soțul tău pe un ton de scuză.

Te privește de la celălalt capăt al mesei cu o expresie pe care nu poți s-o descifrezi pe fața lui – iar asta-i ciudat, pentru că ar fi trebuit să știi totul despre expresii –imersorul n-ar trebui să aibă în bazele lui de date tot ce se poate ști despre cultura galacticilor și n-ar trebui să-ți spună? Însă, în mod ciudat, rămâne tăcut și asta te sperie mai tare ca orice. Imersoarele nu dau greș niciodată.

– Mergem? Spune soțul tău, și, pentru moment, nu-ți amintești numele lui, apoi îți vine în minte: Galen, este Galen, numit după nu știu ce mare fizician de pe Vechiul Pământ. E înalt, cu părul întunecat și pielea albă – avatarul imersorului său nu-i cu mult diferit de starea lui reală, avatarele galacticilor sunt rareori diferite. Oamenii ca tine sunt cei nevoiți să se străduiască cel mai tare să se adapteze, pentru că atât de mult din tine atrage atenția asupra lui – ochii alungiți, care se încrețeau prinzând forma unor fluturi de noapte, pielea mai întunecată, aspectul mai mărunt, mai îndesat, mai asemănător cu un jackfruit[1] decât cu frunzele de palmier legănate. Însă nu contează: poți fii făcut perfect, îți poți pune imersorul și deveni altcineva, o persoană cu pielea albă, înaltă și frumoasă.

Cu toate că, de fapt, trecuse atât de mult timp de când ți-ai scos imersorul, nu? E doar o idee – un moment de pauză, șters imediat de fluxul de informații al imersorului, micile săgeți atrăgându-ți atenția spre pâine și bucătărie, spre suprafața de metal șlefuit a mesei – oferindu-ți un cadru pentru tot, deschizând universul ca pe o floare de lotus.

– Da, spui, hai să mergem.

Limba ți se împleticește în cuvinte – este o structură pe care ar fi trebuit s-o folosești, un pronume ce ar fi trebuit utilizat în locul lapidarei propoziții în galactică. Însă nu va ieși nimic și te simți ca un câmp de trestie de zahăr, după recoltare – epuizată, numai margini tăioase, fără nicio dulceață rămasă în interior.

 

Bineînțeles, Al Doilea Unchi insistă pe lângă Quy să-și imersorul pentru interviu.

– Să fie acolo, zise el cu blândețe și diplomație, ca întotdeauna.

Necazul era că nu-l găsea acolo unde-l lăsase. După ce emise un mesaj către restul familiei, cea mai bună informație primită de Quy se dovedi cea de la Verișorul Khanh, care credea că o văzuse pe Tam scotocind prin locuințe, adunând toate piesele de tehnologie galactică pe care putuse pune mâna. A Treia Mătușă, care interceptase mesajul lui Khanh pe canalul de comunicații al familiei, exclamă dezaprobatoare.

– Tam. Întotdeauna-i cu capul în nori fata asta. Visele n-au decojit niciodată orezul.

Quy nu spuse nimic. Propriile ei vise se ofiliseră și pieriseră după ce se întorsese de pe Prima și căzuse la examenele în mandarină; dar era bine s-o aibă pe Tam prin preajmă, să aibă pe cineva care vedea și dincolo de restaurant, dincolo de cercul restrâns al intereselor de familiei. Și, în afară de asta, dacă nu rămânea loială sorei sale, cine s-o facă?

Tam nu se afla în zonele comune ale etajelor superioare; Quy aruncă o ocheadă spre liftul care ducea spre încăperile private ale Bunicii, dar se îndoia că Tam ar fi adunat tehnica galactică doar din respect pentru ea. În loc de asta, se duse direct la nivelul inferior, acela împărțit de Tam și cu ea împreună cu ceilalți copii din generația lor.

Se afla chiar lângă bucătărie, iar mirosul de usturoi și de sos de pește părea să fie omniprezent; desigur, generația mai tânără primea, întotdeauna, nivelul inferior, cel cu toate mirosurile și gălăgia armatei de chelnerițe care aduceau mâncarea în sala de mese.

Tam era acolo, stând în micul compartiment ce servea drept zona publică de pe nivel. Întinsese pe podea toată tehnica: două imersoare (Tam și Quy erau, posibil, singurii membri ai familiei cărora le păsa atât de puțin de imersoare încât le lăsau pe unde apucau), un sistem de amuzament, cu telecomandă, ocupat cu transmiterea unor povești despre copii care alergau pe planete terraformate, și ceva ce Quy nu putu identifica precis, pentru Tam îl demontase în părțile sale componente; zăcea pe masă, ca un pește eviscerat, numai piese metalice și optice. Însă, la un moment dat, Tam se plictisise copios cu întregul proces, pentru că acum își termina micul dejun, sorbind tăițeii din castronul ei de supă. Trebuie că-l luase dintre rămășițele de mâncare din bucătărie pentru că Quy cunoștea mirosul, putea simți pe limbă condimentul fierturii. Gătitul în stilul mamei, destul cât să-i facă să-i chiorăie mațele, cu toate că mâncase turte de orez la micul dejun.

– Iar l-ai luat, zise Quy cu un oftat. Nu s-ar putea să nu mai iei imersorul meu pentru experimentele tale, te rog?

Tam nici măcar nu se arătă surprinsă.

– Nu prea pari dispusă să-l folosești, surioară mai mare.

– Faptul că nu-l folosesc, nu înseamnă că ar fi al tău, răspunse Quy, cu toate că nu acesta era motivul real.

N-o supăra că Tam îi împrumuta lucrurile, și, de fapt, ar fi fost bucuroasă să nu-și mai pună niciodată un imersor; detesta sentimentul pe care i-l dădea, senzația vagă de sistem care-i cotrobăia prin creier pentru a găsi cele mai bune semnale corporale menite pentru ea. Însă erau momente când era de așteptat din partea ei să poarte un imersor: ori de câte ori avea de-a face cu clienți, când aștepta la mese, sau pregătea întâlnirile pentru ocaziile de amploare.

Tam, desigur, nu aștepta la mese; devenise atât de bine pregătită la logistică și orice altceva ținea de sistemele stației, încât își petrecea cea mai mare parte a timpului disponibil înaintea unui ecran sau conectată la rețeaua stației.

– Surioară? Spuse Quy.,

Tam lăsă bețișoarele la marginea castronului, și făcu cu mâinile un gest larg.

– Bine, Ia-ți-l înapoi. Pot oricând să-l folosesc pe al meu.

Quy privi fix spre lucrurile împrăștiate pe masă și puse o întrebare inevitabilă:

– Cum merge?

Treaba lui Tam era să se ocupe conexiunile din rețea și de întreținerea rețelei din restaurant; hobby-ul ei era tehnica. Tehnica galactică. Demonta lucrurile ca să vadă de ce ticăie, și le remonta. Investigațiile ei în unitățile de amuzament ajutase localul să pună la punct sunete ambientale, vechi piese de muzică Rong, pentru clienții galactici, recitări ale celor mai noi poezii pentru localnici.

Dar imersoarele o încurcaseră: obiectele dispuneau de sisteme de siguranță afurisite. Le puteai deschide în două, ca să înlocuiești o baterie, însă nu mergeai mai departe. Ultima încercare făcută de Tam aproape că o făcuse să-și piardă uzul mâinilor. După mutra ei, nu părea pregătită să mai încerce.

– Trebuie să fie aceeași logică.

– Cum ar fi? Nu se putu abține Quy să întrebe.

Își luă de pe masă propriul ei imersor, verificând, în treacăt, dacă avea, într-adevăr, numărul ei de serie.

Tam arătă spre componentele împrăștiate pe masă.

– Scriitor de Literatură Artificală. O mică șmecherie capabilă să compună romane ușoare, de distracție.

– Nu-i același lucru…

Quy se înfrână și așteptă ca Tam să-i explice.

– Folosește normele culturale existente și le transformă într-o narațiune coerentă, satisfăcătoare. Cum ar fi, oameni explorându-și propriile lor căi și luptând împotriva unor extratereștri pentru controlul unei planete, lucruri de genul acesta, despre care aproape că nici nu ni se vorbește pe Longevity. Vreau să spun, noi nici n-am văzut vreodată o planetă.

Tam expiră brusc, cu ochii ațintiți, parțial, asupra Scriitorului de Literatură Artificială, parțial asupra vreunei viziuni de-a ei, suprapuse.

– Tot așa cum imersoarele preiau o anumită cultură și ți-o livrează într-o formă cu care te poți acomoda: limbaj, gesturi, obiceiuri, tot pachetul. Trebuie să aibă aceeași arhitectură.

– Tot nu sunt sigură ce vrei să faci cu el.

Quy își puse imersorul, potrivind plasa subțire, metalică, de pe cap, până când aceasta se așeză cum trebuia. Se strâmbă când interfața se sincroniză cu creierul ei. Își mișcă mâinile, ajustând unele configurații la un nivel mai jos decât cel din fabricație; afurisitul de lucru se reseta întotdeauna după specificațiile din fabricație, iar ea bănuia că nu era un accident. Era înconjurată de o rețea strălucitoare: avatarul, luând, încet, formă în jurul ei. Putea vedea sala – rețeaua era doar vag opacă – însă pe toți strămoșii, cum mai detesta sentimentul că nu era chiar cu totul în acel loc.

– Oribil. Avatarul arată ca și cum ar fi murit, sau așa ceva.

– Hahahaha! Râse Quy.

Avatarul ei era mai palid decât ea, și mai înalt: o făcea să arate frumoasă, erau de acord majoritatea clienților. În acele momente, Quy era bucuroasă că avea un avatar, așa că nu-i puteau citi furia de pe fața ei.

– Nu mi-ai răspuns la întrebare.

Ochii lui Tam licăriră.

– Gândește-te numai la lucrurile pe care nu le puteam face. Asta-i cea mai bună piesă de tehnologie pe care ne-au adus-o vreodată galacticii.

Ceea ce nu era cine știe ce, însă Quy n-avea nici un chef s-o spună tare. Tam știa exact ce simțea Quy despre galactici și despre promisiunile lor găunoase.

– Este și arma lor, în același timp.

Tam împinse unitatea de divertisment.

– La fel ca și cărțile lor și holo-urile și concursurile lor live. Sunt potrivite pentru ei – își potrivesc imersoarele pentru setări turistice, obțin tot ce le trebuie ca să navigheze într-un mediu străin, desprins din cine știe ce scenariu de imbecil, scris în rong pentru asta – însă noi îi adulăm. Purtăm imersoarele pe mediul galactic mai tot timpul. Ne facem să fim ca ei, pentru că insistă, iar noi suntem destul de naivi ca să cedăm.

– Și crezi că ai putea să îmbunătățești asta? Nu se putu Quy abține.

Nu că ar fi trebuit să fie convinsă: pe Prima nu văzuse niciodată imersoare. Acestea erau lucruri aparținând turiștilor, și chiar în timp ce se deplasau dintr-un oraș în altul, cetățenii presupuneau că știu destul cât să se descurce. Însă stațiile, fostele lor colonii, erau inundate de imersoare.

Ochii lui Tam sclipiră, la fel de sălbatic precum rebelii din acele holograme istorice.

– Dacă le-aș putea demonta, le-aș reconstrui și-aș decupla circuitele logice. Aș putea să ne ofer limbajul și mijloacele de a trata cu ele fă a fi înghițite de ele.

Mintea dusă prin nori, zicea a Treia Mătușă. Nimeni n-o acuzase vreodată pe Tam că ar avea o gândire îngustă. Sau că nu realiza ce-și pusese în minte, sau gândise. Și orice revoluție trebuia să înceapă de undeva. Nu demarase Războiul de Independență de pe Longevity din cauza unei singure poezii și încarcerării, ilegale, a poetului care-o scrisese?

Quy dădu din cap. O credea pe Tam, cu toate că nu știa cât de mult.

– Bine zis. Trebuie să plec acum, ori cel de-al Doilea Unchi mă jupoaie de vie. Ne vedem mai târziu, surioară.

În timp ce treci pe sub bolta amplă a restaurantului, împreună cu soțul tău, privești în sus, la caligrafia care formează simbolurile sale. Imersorul traduce asta drept” Bucătăria Surorii Hai”, și începe să-ți furnizeze o descriere detailată a acestui loc: meniul și cele mai recomandate mâncăruri, în timp ce treci de diverse mese, subliniază preparatele despre care crede că ți-ar place, de la găluștile de orez, până la creveți prăjiți. Te previne asupra unor mâncăruri mai exotice, cum ar fi urechile de porc murate, carnea fermentată (trebuie să ai grijă cu asta, pentru că denumirea ei se schimbă în funcție de dialectul din stație în care faci comanda), sau fructul durian, urât mirositor, atât de apreciat de localnici.

 

Ai senzația că… nu-i chiar bine, crezi tu, în timp ce te străduiești să-l urmezi pe Galen, care deja este foarte departe, înaintând cu aceeași încredere afișată în întreaga sa viață. Oamenii se dau la o parte înaintea lui; o chelneriță cu un avatar tânăr, drăguț, face o plecăciune în fața lui, dar Galen nu prea o bagă în seamă. Știi că o astfel de ploconire îl sperie. Întotdeauna perorează despre obiceiurile demodate de la bordul lui Longevity, despre inegalități și lipsa unui guvern democratic; crede că este doar o chestiune de timp până când se cor schimba, adapta, pentru a se potrivi cu societatea galacticilor. Tu, tu ai amintiri vagi despre o dispută cu el, cu mult timp în urmă, însă, cu toate că nu-ți mai amintești cuvintele, sau măcar motivul cerții, are sens, totul are sens. Galacticii s-au ridicat împotriva tiraniei Vechiului Pământ și și-au azvârlit lanțurile, câștigându-și dreptul de a –și hotărî propriul lor destin; iar toate celelalte stații și planete vor face la fel, în cele din urmă, ridicându-se împotriva dictaturilor care le țineau departe de progres. E corect; întotdeauna a fost așa.

Neinvitată, te oprești la o masă și privești cum două tinere femei ciugulesc cu bețișoarele un preparat pe bază de carne de pui – mirosul de sos de pește și lămâiță se ridică în aer, la fel de pătrunzător și insuportabil precum carnea stricată – nu, nu asta-i, ai imaginea unei femei cu pielea întunecată, aducând la masă o farfurie cu orez aburind, cu mâinile umplute cu acel miros, și ți se face gura apă de poftă…

Tinerele se uită la tine: ambele poartă avataruri standard, genul ieftin de tot, hainele lor sunt un amestec strident de roșu și galben, cu o croială bizară, nefirească, de haine ieftine; iar fețele lor tremură, lăsându-te să vezi o nuanță de piele mai întunecată pe sub roșeața obrajilor lor. Ieftin și țipător, și cu totul nepotrivit, iar tu ești încântată că nu ești vreuna dintre ele.

– Te pot ajuta cu ceva, soră mai mare?

Soră mai mare. Un pronume după care te uitai mai devreme; unul dintre acele lucruri care par să fi dispărut din mintea ta. Te chinui să cauți cuvintele, însă tot ceea ce imersorul pare să sugereze este un pronume neutru și impersonal, unul despre care știi instinctiv că-i greșit. Este unul pe care numai străinii și cei din afară l-ar folosi în aceste circumstanțe.

– Soră mai mare, repeți, în cele din urmă, pentru că nu te poți gândi la altceva.

– Agnes!

Glasul lui Galen, răsunând de departe – pentru un scurt moment, imersorul pare să te lase baltă din bou, pentru că știi că ai multe nume, că Agnes este unul pe care ți l-au dat în școala galactică, și nici Galen, nici prietenii lui nu-l pot stâlci atunci când îl pronunță. Îți amintești numele rong, dat de mama ta pe Longevity, de cuvintele afectuoase din copilărie, și de numele tipic pentru un adult.

Be-Nho, Be-Yeu. Thu-Toamna, ca o amintire cu frunze roșii, de arțar, de pe o planetă pe care n-ai văzut-o niciodată. Te retragi de la masă, ascunzându-ți tremurul mâinilor.

 

Al Doilea Unchi aștepta deja, când sosi Quy; și tot așa și clienții.

– Ai întârziat, comentă Al Doilea Unchi prin canalul privat, cu toate că-l făcuse fără cine știe ce tragere de inimă, de parcă s-ar fi așteptat de mai mult timp la asta.

Ca și cum nici n-ar fi crezut vreodată că s-ar fi putut bizui pe ea, iar asta durea.

– Dă-mi voie să ți-o prezint pe nepoată-mea, spuse Al Doilea Unchi, în galactică, adresându-i-se bărbatului de lângă el.

– Quy, zise bărbatul, imersorul său preluând, la perfecție, nuanțele numelui ei în rong. Era exact cum se așteptase ea: înalt, având doar un strat subțire al avatarului, ceva care-i îngusta bărbia și ochii, iar pieptul i-l făcea puțin mai lat. Îmbunătățiri cosmetice: era arătos pentru un galactic, toate detaliile fiind puse la punct.

Continuă tot în galactică:

– Mă numesc Galen Santos. Sunt încântat că vă cunosc. Aceasta-i soția mea, Agnes.

Agnes. Quy se întoarse și-o privi pe femeie pentru prima dată, și tresări. Nu era nimeni acolo, doar un strat gros al unui avatar, atât de dens și de complex, încât nu-și putea da nici măcar cu presupusul asupra trupului ascuns înlăuntrul lui.

– Încântată să vă cunosc.

Sub impulsul de moment, Quy făcu o plecăciune, ca de la o persoană tânără spre una mai în vârstă, cu ambele palme împreunate, în stilul Rong, nu cel galactic, și observă un fior străbătând corpul lui Agnes, abia perceptibil, însă Quy avea spirit de observație, așa fusese întotdeauna. Imersorul ei țipa la ea, spunându-i să întindă ambele mâini, cu palmele în sus, în maniera galactică. Îl reduse la tăcere; se afla încă într-un stadiu când mai putea face diferența dintre gândurile sale și cele ale imersorului.

Al Doilea Unchi începu din nou să vorbească, avatarul său fiind o versiune mai luminoasă, mai albă a propriei persoane.

– Înțeleg că vreți să căutați un loc pentru un banchet.

– Da, așa-i.

Galen își trase un scaun și se lăsă în el. Îi urmară cu toții exemplul, cu toate că nu cu aceeași ușurință fluidă și arogantă. Când Agnes se așeză, Quy o văzu tresărind, ca și cum tocmai și-ar fi amintit de ceva neplăcut.

– Vom celebra cea de-a cincea aniversare a căsătoriei noastre și amândoi simțim că vrem să marcăm acest moment într-o manieră potrivită.

Al Doilea Unchi dădu din cap.

– Înțeleg, spuse el, scărpinându-și bărbia. Felicitările mele.

Galen dădu din cap.

– Ne-am gândit…

Se opri, aruncă o ocheadă soției sale, pe care Quy n-o putu interpreta, imersorul ei rămase orb, însă era ciudat de familiar în privire, ceva ce ar fi trebuit să poată identifica.

– Ceva Rong, spuse el, în cele din urmă. Un banchet mare, pentru sute de oameni, cu preparate tradiționale.

Quy aproape că putea atinge satisfacția simțită de Al Doilea Unchi. Un banchet de o asemenea amploare va fi o pacoste în materie de logistică, însă ar putea ține restaurantul pe linia de plutire pentru un an și mai bine, dacă vor putea obține un preț corespunzător. Dar ceva nu se potrivea… ceva…

– La ce v-ați gândit? Întrebă Quy, dar nu i se adresă lui Galen, ci soției sale. Agnes – probabil nici nu se născuse cu acest nume – purta un avatar mai gros și nu părea să răspundă, sau măcar să vorbească. În mintea lui Quy se forma o imagine crâncenă.

Agnes nu răspunse. Previzibil.

Al Doilea Unchi preluă controlul, calmând situația stânjenitoare prin gesturi largi.

– Un porc întreg, da? Spuse Al Doilea Unchi.

Își frecă palmele, un gest bizar pe care Quy nu-l mai văzuse făcând, o expresie galactică de satisfacție.

– Supă de pepene amar, platouri Dragon-Phoenix, Porc Prăjit, Jad sub Munte…

Înșira toate felurile tradiționale, potrivite pentru un ospăț de nuntă, nesigur cât de departe voia să meargă străinul. Lăsă pe dinafară alte preparate, cum era supa de aripioare de rechin sau cea de fasole roșie, dulce.

– Da, cam așa ceva ar trebui, nu-i așa, scumpo?

Soția lui Galen nu se clinti, dar nici nu zise ceva. Galen își întoarse capul spre ea, iar Quy îi surprinse, în sfârșit, expresia. Crezu că era vorba de dispreț, sau ură; dar nu, era suferință. O iubea cu adevărat și nu putea înțelege ce se petrecea.

Galactici. Nu era în stare să recunoască un dependent de imersor când dădea peste unul? Dar galacticii – spunea Tam – au foarte rar această problemă, nu-și puneau imersoarele pe setări la valori mici, timp de mai multe zile, dacă se ajungea vreodată la asta. Majoritatea erau absolut convinși că galaxctica îi ajuta peste tot.

Al Doilea Unchi și Galan se tocmeau, discutând prețurile și ofertele; Al Doilea Unchi părea, din ce în ce mai mult, un turist galactic, pe măsură ce conversația continua, tot mai agresiv, pentru câștiguri din ce în ce mai joase. Lui Quy nu-i mai păsa: o privea pe Agnes. Privea avatarul impenetrabil, o roșcată îmbrăcată după ultima modă din Prima, cu pistrui pe piele și o undă de bronz stelar pe față. Dar nu asta era ea în interior, ceea ce explorase imersorul în profunzime.

Nu era deloc ceea ce era. Tam avea dreptate: toate imersoarele ar trebui demontate și nu mai conta dacă explodau? Făcuseră destul rău, oricum.

Quy ar fi vrut să se ridice și să-și smulgă propriul ei imersor, însă nu putea, nu în mijlocul negocierilor. În loc de asta, se ridică și se apropie de Agnes; cei doi bărbați abia dacă o priviră, fiind prea ocupați să cadă la învoială asupra unui preț.

– Nu ești singură, îi spuse ea în rong, suficient de șoptit încât să nu se audă în afară.

Iarăși, acea străfulgerare ciudată, dislocată.

– Trebuie să ți-l dai jos, zise Quy, dar nu primi niciun răspuns. Dintr-un impuls, o apucă de braț pe cealaltă femeie; își simți mâinile trecând drept prin avatarul imersorului, luând contact cu pielea caldă, carnea concretă.

 

Îi auzi tocmindu-se în fundal, e o tocmeală dură, pentru că bărbatul Rong se ține, cu încăpățânare, de ale sale, refuzând să cedeze în fața asaltului lui Galen. Totu-i foarte departe, un subiect de studiu intelectual; din când în când, imersorul îți reamintește, din când în când, interpretând cutare și cutare semnal corporal, dirijându-te când așa, când așa, că trebuie să stai dreaptă, tăcută, și să-ți sprijini soțul, așa că zâmbești cu gura pe care o simți lipită.

Simți, în tot acest timp, asupra ta privirea fetei Rong, arzând precum apa de la gheață, ca privirea unui dragon. Nu se va clinti de lângă tine, iar mâna ei se odihnește pe a ta, strângându-ți brațul cu o forță pe care nu credeai s-o adăpostească în trupul său. Avatarul ei este doar un strat subțire și o poți ghici sub el: o față rotundă, ca luna, cu o piele de culoarea scorțișoarei, nu, fără mirodenii, ciocolată, ci, pur și simplu, e de-o culoare pe care-ai tot văzut-o în decursul vieții tale.

– Trebuie să ți-l scoți, spune ea.

Nu te miști, însă te miri despre ce tot vorbește acolo. Să ți-l scoți. Să ți-l scoți. Ce să-ți scoți?

Dintr-o dată, îți amintești: o cină cu prietenii lui Galen, când au râs la glumele care s-au spus mult prea repede ca să le poți înțelege. Te-ai întors acasă luptându-te să nu plângi, și te-ai pomenit căutând imersorul pe noptiera de lângă pat, simțindu-i greutatea rece în mâinile tale. Te gândeai că i-ai putea face plăcere lui Galen dacă-i vorbeai în limba lui; că ar putea fi mai puțin jenat de cât de incultă le pari prietenilor săi. Și apoi ai descoperit că totul era bine, atât timp cât păstrai setările la maxim și nu-l dădeai jos. Și apoi… și apoi ai început să-l porți, să dormi cu el, și să nu mai arăți lumii altceva decât avatarul proiectat de el, să nu mai vezi nimic altceva decât ce ți-a etichetat și pregătit. Apoi…

Apoi totul a căzut, nu-i așa? Nu mai puteai programa rețeaua, nu mai puteai examina măruntaiele mașinăriilor, ți-ai pierdut serviciul la compania tehnică și-ai venit în compartimentul lui Galen, rătăcind prin sală ca o cochilie goală, o fantomă a ceea ce erai, ca și cum ai fi murit deja, departe de casă și tot ce conta pentru tine. Apoi… apoi imersorul n-a mai putut fi dat jos.

 

– Ce crezi că faci aici, domnișoară?

Al Doilea Unchi se ridicase, întorcându-se spre Quy, cu avatarul scăpărând de furie, cu pielea albă pătată de un roșu dizgrațios.

– Noi, adulții, suntem în miezul negocierilor pentru ceva foarte important, dacă nu ți-e cu supărare.

În alte circumstanțe, poate că ar fi făcut-o pe Quy să tresară, însă glasul său și limbajul corporal erau în stilul galactic; i se părea un străin – un străin furios, a cărui comandă i-o greșise – de care-și va râde mai târziu, stând în camera lui Tam, cu o ceașcă de ceai în poală, și cu sporovăiala tipică contemplațiilor surorii sale.

– Îmi cer iertare, zise Quy, fără a avea nicidecum intenția asta.

– E în regulă, rosti Galen. N-am vrut să…

Se opri, privi spre soția lui.

– N-ar fi trebuit s-o aduc aici.

– Ar trebui s-o duci la un doctor, spuse Quy, uimită de propria ei duritate.

– Crezi că n-am încercat?

Glasul lui răsuna amar.

– Am dus-o chiar la cel mai bun spital de pe Prime. Au examinat-o și-au spus că nu-l pot scoate de pe ea. Șocul ar ucide-o. Și chiar dacă n-ar omorî-o…

Își desfăcu brațele, lăsând aerul să cadă între ele ca niște fire de praf.

– Cine știe dacă și-ar mai reveni?

Quy se simți roșind.

– Îmi pare rău.

De data asta, chiar îi părea.

Galen o îndepărtă cu un gest al mâinii, neglijent, voios, însă ea putea vedea durerea pe care se străduia s-o ascundă. Galacticii nu credeau că lacrimile țineau de bărbăție, își aminti ea.

– Deci, suntem de acord? Îl întrebă Galen pe Al Doilea Unchi. Pentru cinci milioane de crediți?

Quy se gândea la banchet, la mâncarea de pe mese, la Galen, crezând că-i va reaminti lui Agnes de casă. La cum, la sfârșit, era menit să fie un eșec, pentru că totul era filtrat de imersor, lăsând-o pe Agnes cu nimic altceva decât un ospăț exotic de gusturi nefamiliare.

– Îmi pare rău, spuse ea din nou, însă n-o asculta nimeni.

Și-atunci își întoarse fața de la Agnes cu mânie în suflet, având sentimentul tot mai puternic că toate acestea fuseseră, până la urmă, de pomană.

 

– Îmi pare rău, spune fata.

Se ridică, luându-și mâna de pe brațul tău, iar tu simți ca și cum te-ar sfâșia ceva pe dinăuntru, ca și cum ceva dinlăuntrul tău s-ar chinui să-și croiască cu ghearele drum afară din corpul tău. Nu pleca, vrei să rămâi. Te rog, nu pleca. Te rog, nu mă lăsa aici.

Însă dau mâna cu toții, zâmbind, încântați că au ajuns la o înțelegere, ca niște rechini, te gândești, ca niște tigrii. Chiar și fata Rong și-a întors fața de la tine, abandonându-te ca pe un caz disperat. Ea și unchiul ei pleacă, pe drumuri separate, spre zonele interioare ale restaurantului, înapoi acasă.

Te rog, nu pleca.

E ca și cum altceva ar prelua controlul corpului tău; o forță pe care nu știai că o deții. Pe când Galen se întoarce în sala principală a restaurantului, înapoi în balamucul uimitor al mirosurilor de mâncare – al mirosului de pui cu lămâiță și orez fiert, exact cum obișnuia să pregătească și mama ta – te întorci cu spatele spre soțul tău și o urmărești pe fată. Încet, și de la distanță; apoi alergând, ca să nu te poată opri nimeni. Merge repede, o vezi smulgându-și imersorul de pe față și izbindu-l, dezgustată, de o măsuță. O vezi intrând într-o încăpere și o urmezi înăuntru.

 

Vă privesc, pe amândouă fetele, cea pe care-ai urmărit-o și încă una, mai tânără, ridicându-se de la masa la care stătea, ambele cu chipuri îngrozitor de străine și familiare în același timp. Gurile le sunt căscate, însă nu iese nici un sunet. În acel moment – holbându-se una la cealaltă, blocate în timp – vezi măruntaiele mașinăriilor galactice împrăștiate pe masă. Observi un morman de unelte; mașinăriile demontate, un imersor, pe jumătate întins pe masă, dinaintea lor, cele două jumătăți ale sale deschise, ca un ou spart. Și atunci înțelegi că încercaseră să le deschidă și să le descifreze; și știi că n-au să reușească niciodată, nicicând. Nu din cauza sistemelor de protecție, nu din cauza criptărilor galactice, pentru protejarea faimoaselor lor drepturi de proprietate intelectuală, ci din cauza a ceva mult mai fundamental.

Aceasta-i o jucărie galactică, pusă la punct de o minte galactică, fiecare strat al ei, orice conexiune logică din interiorul ei exprimă concepții care s-ar putea să fie la fel de străine și pentru aceste fete. Trebuie să fii galactic ca să ajungi să crezi că poți lua o cultură întreagă și s-o reduci la algoritmi; că limba și obiceiurile ar putea fi inscripționate ca un simplu set de reguli. Pentru aceste fete, lucrurile sunt mult mai complexe decât atât. Iar ele nu vor pricepe niciodată cum operează un imersor, pentru că nu pot gândi ca un galactic, nu vor reuși niciodată să gândească așa. Nu poți gândi ca un galactic decât dacă ai fost născut în această cultură.

Ori te-ai drogat în ultimul hal, cu ea, an de an.

Ridici o mână, te simți ca și cum te-ai mișca prin miere. Vorbești, chinuindu-te să formezi cuvinte prin strat după strat de gânduri ale imersorului.

– Știu de asta, spui, iar glasul tău se aude răgușit, iar cuvintele cad la locul lor, unul câte unul, ca niște lovituri laser, și par să fie bune, într-un mod în care nu s-a mai întâmplat de cinci ani. Lăsați-mă să vă ajut, surioarelor.

Lui Rochita Loeren-Ruiz, pentru conversațiile care au inspirat acest text.

© Aliette de Bodard

Titlu original: „Immersion”. Textul a fost publicat pentru prima oară în publicația online Clarkesworld Magazine, nr.6/2012.

Traducere de Silviu Genescu.

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autoarei. Îi mulțumim.

Aliette de Bodard – „Plăsmuitoarele de nave (Shipbirth)”, în exclusivitate pentru SRSFF, o povestire nominalizată la Premiul Nebula 2011; traducere de Antuza Genescu.

Aliette de Bodard – „Casa Jaguarului, în umbră” (The Jaguar House, in Shadow), nominalizare la Premiile Nebula 2010, categoria „Novelette”șiPremiile Hugo 2011), în exclusivitate pentru SRSFF, traducere de Antuza Genescu.

Aliette de Bodard – „Constructorul de nave” (The Ship Maker), British Science Fiction Award 2011 pentru povestire, textinclus în antologia lui Gardner Dozois Year’s Best Science Fiction: Twenty-Eighth Annual Collection, iulie 2011), în exclusivitate pentru SRSFF, traducere de Antuza Genescu.

Aliette de Bodard, este autoare franceză de ficţiune speculativă, născută în S.U.A. (New York). Prietenă a SRSFF şi prezenţă constantă în „Fantastica”, Revista SRSFF, este laureată a Premiilor Nebula 2012 (Immersion), Nebula 2013 (The Waiting Stars), Locus (Immersion) și BSFA 2011 (Shipmaker).

A fost nominalizată de două ori la Premiile Nebula 2012, cu nuvela „On a Red Station, Drifting”, şi povestirea „Shipbirth” (publicată în revista americană Asimov’s Science Fiction, numarul 2/februarie 2011 şi tradusă în româneşte cu titlul „Plăsmuitoarele de nave”, de Antuza Genescu).

A fost nominalizată la Premiile Nebula 2010 şi Premiile Hugo 2011 pentru povestirea „The Jaguar House, in Shadow” (Casa Jaguarului, în umbră), traducere de Antuza Genescu). De asemenea, Aliette a fost nominalizată şi la Grand Prix de l’Imaginaire (Franţa).

În 2009, a fost nominalizată la Premiul John W.Campbell Award for Best New Writer şi i s-a decernat Premiul Writers of the Future.

A crescut şi locuieşte la Paris şi stăpîneşte la perfecţie atît franceza cît şi engleza în care îşi scrie operele. Din 2008 este membru al Science Fiction Writers of America (SFWA).

Aliette este programator (Software Engineer) cu o specializare inedită: Machine Vision. Este membră a grupului de scriitori „Written in Blood”. În iunie 2006, Aliette a participat la atelierul de creative writing Orson Scott Card’s Literary Bootcamp.

Lucrările sale au fost publicate în antologia lui Gardner Dozois „The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Sixth Annual Collection”, 2009 (Butterfly, Falling at Dawn), povestirea „The Shipmaker” care a apărut în numărul 231 al revistei Interzone, a primit Premiul BSFA 2011 şi a fost aleasă de Gardner Dozois pentru antologia sa „The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Eighth Annual Collection”, 2011.

I-au fost publicate texte în The Apex Book of World SF („The Lost Xuyan Bride”), Asimov’s, Interzone, Clarkesworld, Hub, Black Static, Andromeda Spaceways Inflight Magazine, Electric Velocipede, Realms of Fantasy, Apex Magazine. Multe dintre lucrările sale sunt ucronii cu localizare în universuri de tip aztec sau chinez tradiţional.

Romanul său, „Servant of the Underworld” (Angry Robot/HarperCollins) este combinaţie între o ucronie şi un fantasy cu acţiunea într-un imperiu aztec. Cel de al doilea roman, cu acţiunea în acelaşi univers ficţional, „Harbinger of the Storm” a fost publicat în anul 2011, iar cel de al treilea, „Master of the House of Darts” tot în acelaşi an. În iulie 2012 i s-a publicat volumul omnibus „Obsidian & Blood” (editura Angry Robot). În prezent, Aliette lucrează la un roman SF, „Foreign Ghosts”, avînd acţiunea în acelaşi univers descris în povestirea „Casa Jaguarului”, în umbră.

Bibliografie

Romane

Trilogia „Obsidian and Blood”

„Servant of the Underworld”, Angry Robot Books, 2010

„Harbinger of the Storm”, Angry Robot Books, 2011

„Master of the House of Darts”, Angry Robot Books, 2011

Nuvele

„On a Red Station, Drifting”, Immersion Press, 2012

Culegeri de proză scurtă

„Scattered Among Strange Worlds”, 2012

 

[1] Fruct tropical, dulce, de mari dimensiuni, care crește în Jamaica și Asia (Artocarpus heterophyllus) (n.tr.).

Latest posts by Aliette de Bodard (see all)