Știai, nu? Eu sunt o parte din tine.Vino mai aproape, mai aproape, mai aproape! Din pricina mea nu puteți face nimic? Din pricina mea lucrurile sunt așa cum sunt?- William Golding, Împăratul muștelor

S-au împlinit anul acesta șase decenii de la apariția romanului Lord of the flies al lui William Golding, operă al cărei mesaj rămâne de o profundă și tulburătoare actualitate. Dacă distopiile secolului XX sunt prin excelență distopii ale viitorului, controlate științific și ideologic, cea a lui Golding e una generică și atemporală, un negativ al unei societăți normale obținut prin alienarea fricii, sentiment care odată scăpat din matca sa naturală, reactivă, finită, devine obsesie, devine teroare. Omului preistoric nu i-a fost străină, probabil, angoasa terorii produsă de confruntarea cu natura dezlănțuită în ipostazele ei stihiale sau bestiale. Ne putem închipui însă că frica resimțită într-o lume primitivă dominată de lupta pentru supraviețuire avea o intensitate și o durată incomparabil mai mică decât cea din stadiile ulterioare ale evoluției umane când, odată cu creșterea gradului de socializarea a individului, a complexității reprezentărilor despre natură și sine, despre viață și moarte, amploarea conștientizării și trăirii unor sentimente primare a crescut direct proporțional.

În romanul lui Golding, regresul comportamentului băieților naufragiați pe insula pustie spre un stadiu al sălbăticiei anarhice nu înseamnă doar asimilarea preistoriei cu stadiul infantil de dezvoltare al omenirii. Miza coborârii în timp e surprinderea contextului social și a resorturilor psihologice care au dus la transformarea fricii de necunoscut, de celălalt, în obsesie intolerantă și distructivă.

Conștientizarea prezenței Fiarei, fetișizarea ei sub forma capului de porc vânat reprezintă pentru grupul încă inform de vânători, nu doar un moment de catharsis, de eliberare a energiilor distructive în direcția țintei reperate, ci și momentul nașterii unui grup politic ce se legitimează ideologic prin credința în existența Fiarei și în necesitatea distrugerii ei.

Din acest moment, cei care nu sunt alături de Jack- liderul ridicat pe resentimentul brutal de a nu fi primul șef ales- devin ceilalți, proscrișii, disidenții. Devin victime destinate sacrificiului. Primul sacrificat, într-un delir de orbitoare ură colectivă, e Simon, vizionarul, cel care simte și căruia i se revelează natura fantasmagorică a Fiarei. Urmează Piggy, raționalul, scepticul de serviciu al tribului. Numai că hazardul crimei primordiale, al uciderii lui Simon, e urmat de crima premeditată, organizată și executată pentru reprimarea discernământului și a lucidității. Când următoarea victimă, Ralph, liderul legitim, urmează să fie suprimată, Providența intervine în sfârșit în paradisul pierdut și devastat de răul pe care l-a făcut frica. E același peisaj dezolant pe care îl lasă în urmă orice aplicare forțată a unei grile de gândire întru nivelarea societății și controlul absolut al individului. În 1954, cînd apărea romanul, marile crime ale secolului XX fuseseră deja înfăptuite: a fi evreu în Germania sfârșitului de deceniu patru sau pur și simplu a trăi în URSS-ul stalinist al anilor 30, însemna să trăiești în anticamera terorii. Mulțimile dislocate spre a fi înregimentate, îndoctrinate și manipulate s-au hrănit din frica inoculată asemeni muștelor lipite de tigva ce devine totem sinistru pentru tribul micilor vănători din Împăratul muștelor. Băntuite de spectrul cetății asediate de imaginarii dușmani ai poporului, societățile totalitare au fost sufocate de o frică maladivă ce le-a transformat în lagăre ale terorii și delațiunii generalizate.

Romanul lui William Golding rămâne un avertisment valabil și astăzi pentru vulnerabilitatea mulțimilor în fața formelor din ce în ce mai subtile de manipulare a instinctelor primare. Spectaculozitatea hipnotică a Răului se adaptează rapid la noile canale de pătrundere în lume iar seducția și succesul lui se hrănesc din abdicarea de la încrederea în lumina discretă a rațiunii.

http://www.lapunkt.ro/2014/12/26/imparatul-mustelor-sau-despre-raul-pe-care-il-face-frica/