Spre necazul meu, Shelf a fost dintotdeauna un oraş urât, cu case urâte, aflate pe străzi urâte, pe care se plimbă oameni urâţi, cu pălării urâte şi zâmbete urâte. Locuitorii lui erau nişte indivizi afurisiţi, care făceau, pur şi simplu, prea mult Zgomot. Bărbaţi, femei şi copii rotofei, cu trupuri rotunjoare, se salutau exuberanţi, cu glasuri vesele, loveau cratiţele când găteau şi trânteau uşile când plecau de-acasă, duceau o viaţă tumultuoasă peste noapte şi sforăiau monstruos în timpul zilei.

Nu era deci de mirare că evitam compania unor asemenea concitadini nesuferiţi. Ignorându-le gălăgia, eu, Albrecht Lazell Esquire, duceam o viaţă liniştită şi singură în casa mea de pe deal, concentrându-mă pe experimentele şi studiile mele. Şi ce repede mi se scurgeau orele!

Dintre nenumăratele mele invenţii – nu invenţii, obsesii! – de trei eram cel mai mândru. Pe prima (o rachetă care-mi ocupa toată grădina din spate) de-abia o terminasem când au început evenimentele pe care urmează să vi le povestesc. Pe a doua (un cap cu creier, un mecanism extrem de complex din alamă, alcătuit din roţi dinţate şi arcuri) o folosisem la începutul adolescenţei, înlocuindu-mi propriul cap, iar pe a treia (sursa principală a acestei povestiri) o descriu şi acum drept cea mai mare invenţie a mea: Dispozitivul de Comunicare Instantanee.

Unii ar putea pretinde că dispozitivul a fost instrumentul distrugerii mele, dar, privind în urmă, constat că adevăratul arhitect al prăbuşirii mele e Glimpse, motanul meu. Numărătoarea inversă până la dezastru a început într-una din puţinele zile când i-am permis bestiei trădătoare să pătrundă în atelierul meu de la subsol. Era un motan curios din fire şi, de obicei, trebuia să-l ţin numai pe-afară, fiindcă în rarele ocazii când îl lăsam înăuntru avea năravul de-a răsturna (cu atât mai mult cu cât începeam să-l suspectez că simte nevoia specială să-mi distrugă aparatele). Totuşi, când i-am arătat Dispozitivul de Comunicare Instantanee, Glimpse s-a arătat neinteresat, manifestând faţă de el desconsiderarea aceea absolută, caracteristică pisicilor. Fusese întotdeauna greu de impresionat, iar maşinăria mea, cu minunata ei carcasă de lemn şi mecanismele ei atât de precise şi delicate, se pare că l-a lăsat rece.

— Şi ce zici că face Dispozitivul ăsta de Comunicare Instantanee? m-a întrebat el într-o doară, lingându-şi laba ca să se spele cu ea pe după urechi.

— Păi, ca să mă exprim pe înţelesul tău, comunică instantaneu pe distanţe nelimitate, în virtutea agitaţiei din realitate, agitaţie care, ţinută sub control, poate fi receptată de o maşinărie identică şi descifrată sub formă de mesaje.

— Vrei să zici că cutia asta de lemn transmite pulsaţii prin membranele din spaţiul M, pentru a comunica cu receptoare din altă parte a spaţiului cu unsprezece dimensiuni?

Făcu ochi mari, se opri din spălat şi ţintui dispozitivul cu privirea.

— Păi… da, i-am răspuns.

Recunosc că n-am priceput prea multe din interpretarea lui şi-l bănuiam că pune la cale o poznă pisicească. Totuşi, am continuat:

— Seamănă mai degrabă cu un telegraf care trimite semnale Morse prin linia telegrafică, numai că, de data asta, mesajele sunt transmise prin pânza existenţei noastre.

În momentul acela critic, Glimpse, de obicei zgârcit cu laudele, a fost nevoit să-şi exprime admiraţia, spunând:

— Asta-i o chestie al naibii de inteligentă. Şi ce-ai de gând să faci cu ea?

Mi-am prins reverul cu degetele, mi-am umflat pieptul de mândrie şi i-am răspuns:

— O voi folosi pentru a comunica descoperirile pe care le voi face când voi ateriza cu racheta pe Soare.

Glimpse m-a privit căscând ochii tot mai mari, adoptând o atitudine pe care n-aş putea s-o calific altfel decât sceptică.

— Să aterizezi? Cu racheta? Pe Soare?

— Întocmai. Ultima frontieră, încă neexplorată.

Rămas fără cuvinte, motanul s-a rezumat să scuture din cap.

#

Să numeşti orice locuinţă de pe pământ „casă” e un caz de non sequitur. Casa mea era o excepţie. Având numai unul dintre cele trei niveluri la suprafaţa solului, şi acela semănând mai degrabă cu un adăpost blindat decât cu un spaţiu locuibil, era lipsită de orice farmec sau ornamente exterioare. În timp ce majoritatea clădirilor fuseseră îmbrăcate în oglinzi pentru a reflecta căldura, zidurile casei mele erau acoperite cu ţigle negre şi un sistem ingenios inventat de tatăl meu şi bazat pe schimbul de căldură, sistem care alimenta bateriile complexe necesare utilităţilor mele. Aceasta era realitatea în care trăiam, sub soarele nostru aprig şi necruţător.

Cu toate acestea, tata (Dumnezeu să-l odihnească!) a hotărât că locuinţa noastră trebuie să fie bine mobilată şi confortabilă. Salonul de primire era dovada cea mai grăitoare a dorinţei sale extravagante: un număr impresionant de cărţi, scaune de piele şi mobilă de mahon. Pereţii nu se mai vedeau de hărţi bogat ilustrate şi schiţe migăloase, dar peste toate domina portretul tatălui meu.

În seara următoare stăteam în salon, cu una din colecţiile de eseuri ale tatălui meu pe genunchi. Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că am neglijat cartea toată seara. Am preferat să-l urmăresc pe Glimpse cum stă pe pervaz şi, obloanele rezistente la căldură fiind ridicate, priveşte oraşul din vale. Stând şi uitându-mă la el, am meditat la enigma pe care o reprezenta animalul acela. N-am înţeles niciodată de ce s-a hotărât să locuiască într-o casă. Nu ştiu decât că am intrat în bucătărie într-o seară şi l-am găsit pe milog mâncând de pe-o farfurie cu carne rece (cina mea, bineînţeles!). Blestematul n-a mai plecat de la mine de-atunci. Când îl întrebam de unde vine, îmi răspundea, misterios, „din altă parte” şi spunea că alegea să trăiască aici pentru că „în casa mea e cald şi plin de şoareci”. O singură dată am reuşit să-l hipnotizez parţial, ajutându-mă de un şoarece de lână îndesat cu iarba-mâţelor, dar n-am putut scoate de la el – înainte să-şi dea seama de planul meu şi s-o şteargă – decât că venise aici „din viitor”, că alunecase în trecut „pentru că e foarte nasol când vin Irealii…”

Oricât mă fascinau indiciile acestea zgârcite – „Irealii” de care pomenise – n-am reuşit să aflu mai mute de la pisică. Abia acum îmi dau seama că ar fi trebuit să depun eforturi mult mai mari…

Dar divaghez. Revin la seara aceea, când stăteam în salon. Tocmai îmi îndreptasem din nou atenţia spre cartea tatei, când Glimpse termină cu spălatul şi exclamă:

— Aha! E ora mesei!

M-am uitat spre geam şi-am văzut ceva aterizând pe pervazul exterior. Un porumbel se uita la Glimpse prin sticlă şi sărea agitat de pe-un picior pe celălalt.

— Aşa, îl îndemna motanul, pironindu-l cu privirea hai, drăguţule, vino-aici!

— Nici să nu te gândeşti, am strigat, ridicându-mă din fotoliu. De când îl aştept! Mă ajută la experimentul meu cu Dispozitivul de Comunicare Instantanee.

— Dar cum să te-ajute? E-un porumbel!

— Un porumbel voiajor, ca să fim corecţi. Proprietarul lui are, în oraş, un receptor similar cu maşinăria mea. Ei, ce veşti îmi aduci? l-am întrebat pe porumbelul care continua să se uite speriat la Glimpse.

— Ăăă… ăsta-i de-ăla rău? Unu’ ca el l-o halit pe unchiu’ Albert.

— Nu-ţi face absolut nimic, l-am asigurat eu, pe un ton nerăbdător. Hai, spune, ce veşti îmi aduci?

Porumbelul ţopăia în continuare neliniştit de pe-un picior pe celălalt, dar mi-a răspuns:

— Profesoru’ Tidy zice că receptoru’ merge ca uns, da’ nu pricepe mesaju’ tău de azi-dimineaţă.

Am rămas perplex.

— De azi-dimineaţă? N-am trimis niciun mesaj în dimineaţa asta.

— Păi, zice c-o primit un purcoi de informaţii înainte de dejun. Nu se mai oprea şuvoiu’.

— Informaţii? Ce fel de „informaţii”?

— Păi, chiar asta nu ştie. Zice că nu erau prostii – erau prea frumos aranjate – da’s într-o limbă pe care n-o mai auzit-o niciodată.

— Doamne, Dumnezeule, am murmurat. Ce ciudat…

— L-o rugat pe profesoru’ Klepper să se uite, să vadă dacă pricepe ceva din ele.

— Aaa… Klepper.

Asta nu putea fi decât o veste bună. Era un lingvist destul de cunoscut, şi tata vorbise foarte frumos despre el.

— Şi când va veni din nou profesorul Klepper la profesorul Tidy?

— Mâine seară, cred.

— Atunci fii băiat de treabă şi vino şi mâine să-mi aduci veşti.

Porumbelul îi arunca lui Glimpse aceleaşi priviri suspicioase, iar motanul nu îmbunătăţea deloc situaţia când îi rânjea păsării arătându-i ghearele.

— O să fie şi el aicea?

— Bineînţeles. Aici locuieşte.

— Îi un mâţ rău ca tot neamu’ lui, să ştii, bolborosi porumbelul. Ascultă ce-ţi zic io.

#

În seara următoare, am aşteptat nerăbdător să se întoarcă pasărea.

Pe timp de noapte, Shelf, ca orice oraş mai mic sau mai mare de pe Pământul nostru blestemat, nu e doar lumea Gălăgioşilor, ci şi a Vehiculelor Gălăgioase. Numai în orele nopţii pot camioanele cu platforme să aducă produse proaspete de la silozurile de culturi hidroponice de fructe şi legume; numai noaptea pot camioanele înalte şi furgonetele să aducă produse lactate şi carne proaspătă de la nenumăratele ferme pe baterii şi abatoarele subterane, ferite de ravagiile provocate de soare. Vehiculele acestea îngrozitoare, prost concepute, nu numai că aveau motoare diesel care bubuiau şi suspensii care scârţâiau, dar şi scoteau nişte huruieli oribile şi fuioare de fum, pe lângă că lăsau dâre de ulei murdar în urmă. Şi, de parcă asta n-ar fi fost destul, şoferii făceau parcă mai mult tărăboi decât vânzătorii din Shelf când îşi negociau preţurile, printre zâmbete amabile! Nu mai puteam suporta!

Însă nu aveam de ales, eram obligat să ascult hărmălaia asta de la geamul salonului meu, unde aşteptam nerăbdător să primesc cele mai noi veşti din laboratorul lui Tidy. La ora trei, nu se vedea nici urmă de porumbel voiajor, aşa că am început să mă împac cu ideea că în noaptea aceea nu va avea loc niciun fel de comunicare. M-a cuprins agitaţia.  Ştiam, în ciuda nervilor, că aşteptarea nu-mi ajută la nimic, aşa că m-am retras în atelier.

Odată intrat acolo, mi-am permis să meditez o vreme la cea de-a patra invenţie măreaţă a mea. Ce imagine superbă oferea! Un corp mecanic cu care intenţionam să-mi înlocuiesc propriul trup-închisoare din carne şi oase, înainte de-a porni spre Soare. I se vedeau pistoanele adormite şi bateriile, aşa cum zăcea prins în curele de suportul înclinat la vreo cincizeci de grade spre podea. Sclipea în lumina lămpii, înalt, masiv, de neînfrânt. De-abia aşteptam ziua în care aveam să-mi schimb cochilia muritoare cu acest simulacru etern.

Cât am stat şi-am meditat la ale mele, Dispozitivul de Comunicare Instantanee bâzâia şi ticăia întruna, transmiţând mesajele programate către laboratorul lui Tidy.

Mi-aduc aminte că am ţâţâit numai la gândul lui. Cât mă putea enerva! De ce întârzia transmisia? Nu vorbise cu Klepper? Descifraseră sau nu mesajele acelea misterioase?

Conştient că nu voi primi niciun răspuns în noaptea respectivă, am renunţat să mă mai gândesc la asta şi m-am apucat să lucrez la noul meu corp.

#

Înainte de-a se crăpa de ziuă, mărturisesc că am abandonat lucrul, atât de mult mă enerva întârzierea lui Tidy. Ştiam că o greşeală comisă într-un moment atât de important putea distruge mecanismele din corp, aşa că am decis să nu-mi asum niciun risc, preferând să mănânc ceva şi să admir ce mai era de admirat din răsăritul soarelui.

#

În zori, am stat în faţa uşii de la intrare cât am putut de mult, atent să nu mă surprindă soarele pregătit să răsară. A sta în lumina soarelui însemna moarte sigură. Atât de puternice erau razele lui de la Expansiune, încât îţi ardeau carnea până la os în câteva secunde. Bătrâna văduvă Rose, care locuia la poalele dealului, oferise un exemplu suficient. Ameţită de prea mult vin dulce, adormise pe prispă în toiul nopţii şi dormise buştean până la răsărit. Primele raze furişe ale soarelui matinal îi arseseră carnea de pe picioare. Trezindu-se în agonie, femeia de-abia scăpase cu viaţă, reuşind cu greu să se târască în casă.

Când s-a luminat orizontul, am privit spre oraş. Ca întotdeauna, acela era singurul moment liniştit al zilei. În clipa aceea de suspans dintre noapte şi zi, când locuitorii oraşului se duceau să se culce şi animalele fugeau în adăposturile lor, liniştea respira preţ de-o clipă. Clipă pe care-o adoram cu aceeaşi patimă cu care detestam zgomotul şi agitaţia vieţii de noapte a oraşului şi sforăiturile guturale ale zilei. Îmi amintesc şi acum foarte bine cum am închis ochii şi mi-am imaginat cum aveam să-mi iau zborul cu racheta şi să evadez în cer… în singurătatea incandescentă a soarelui.

Când s-a făcut luminat bine, am renunţat să visez cu ochii deschişi şi m-am strecurat în casă, riscând o ultimă privire pe cerul zorilor, înainte de-a trage uşa grea după mine.

Şi mi-am zis, încuind uşa, că singura speranţă de a rezista explorând Soarele, de a supravieţui momentului în care aveam să mă expun înfăţişării lui aspre, era trupul meu perfect de alamă.

Cu forţe proaspete, m-am întors la lucru.

#

În seara următoare, a venit alt porumbel. Pasărea şi-a cerut mii de scuze pentru absenţa veştilor din noaptea trecută, dar mesagerul obişnuit „anunţase că e bolnav” (am tras concluzia că fusese, mai degrabă, înfricoşat de Glimpse). Deşi aproape identic cu predecesorul lui, porumbelul de acum părea mult mai sigur pe el şi deloc intimidat de Glimpse… dar mesajul pe care mi l-a transmis a fost acelaşi.

— Şi zici că seria asta de informaţii a fost mai lungă decât prima? l-am întrebat, după ce i-am ascultat raportul.

— Da, şi mult mai intensă.

— Avem şi veşti de la profesorul Klepper?

— Încă nu. Ultima oară când l-am auzit, zicea c-o să-i trebuiască ceva vreme să desluşească misteru’ ăla.

— Te rog să-i spui profesorului Tidy că insist, ca de obicei, să-mi spună şi mie ce află.

— S-a făcut. Am plecat.

Porumbelul şi-a luat zborul, lăsându-mă cu gândurile mele. Stând la fereastra deschisă cu braţele încrucişate, ignorând tărăboiul neîntrerupt al oraşului din vale, am răsucit faptele pe toate părţile în creierul meu ca o maşinărie Babbage. Ştiam ce-aş fi vrut să însemne asta, dar nu îndrăzneam să cred…

Intrasem oare în legătură cu o inteligenţă extraterestră? Oare cele transmise de mine prin esenţa realităţii stabiliseră un contact cu ceva de „dincolo”, ca atunci când cineva bate la uşă sau dă cu pumnul în perete? Să fie semnalele acelea misterioase o încercare de a fi contactaţi – de a ne răspunde – făcută de o altă specie?

M-am întors să mă consult cu Glimpse şi-am constatat cu surprindere două lucruri: primul, că, treptat, ajunsesem să apreciez părerile felinei, şi al doilea, că plecase, fără îndoială furişându-se fără zgomot afară din cameră.

Am dat din umeri şi-am plecat din salon, hotărât să mă întorc la lucru.

#

Nu mi-a luat mult să-l găsesc pe Glimpse. Era în hol, cu burta lipită de podea, alert şi gata de atac, cu laba pe un şoarece care se străduia zadarnic să scape.

Am oftat şi i-am spus:

— Glimpse, nu fi crud. Nu te mai juca cu mâncarea.

— Dar nu mă joc cu ea, protestă motanul. Ţin şoarecele prizonier, până când vine familia lui, să-i negocieze eliberarea.

Am cugetat câteva clipe la acest model de şiretenie felină înainte de a-l întreba:

— Şi crezi că va veni?

— Aşa se pare.

Sub ochii mei, cinci şoareci ieşiră dintr-o gaură din plintă. Cel din frunte purta un steag alb, pe care îl flutura timid, în vreme ce rudele se grupau în spatele lui. M-am uitat la Glimpse şi, văzându-i zâmbetul de satisfacţie de pe figură, m-am hotărât să mă întorc în atelier înainte ca lucrurile să ia o întorsătură… viscerală.

Pe lângă asta, am constatat, ducând mâna la tâmpla care-mi pulsa, că mă apucase o durere de cap.

           #

 Poate vă vine greu să credeţi că un om cu un mecanism în loc de creier poate avea dureri de cap, dar eu vă asigur că, oricât am încercat, nu m-am putut concentra deloc la treabă, atât de tare mă durea.

Mărturisesc, totuşi, că „durere” nu e cuvântul potrivit. E mai degrabă o vibraţie, o oscilaţie nesfârşită, marcată constant de junghiuri sacadate şi pulsaţii profunde. Nu contenea să mă asalteze. Deducând că aşa ceva nu poate apărea decât din cauza unei defecţiuni din străfundurile creierului meu mecanic, am tras concluzia că va trebui să mă folosesc de capul meu de rezervă cât îl reparam pe acesta – dar treaba asta va trebui să mai aştepte.

Din cauză că eram încă supus nevoilor trupului meu din carne şi oase, devenisem un leneş, oboseam repede şi trebuia să tot mănânc şi să mă odihnesc. Am lăsat uneltele deoparte şi – în timp ce Dispozitivul de Comunicare Instantanee ticăia nestingherit pentru sine – am plecat din atelier, am încuiat uşa, m-am dus în bucătărie şi, în cele din urmă, m-am culcat.

#

M-am trezit cu o tresărire.

Mă asalta un val de zgomote mai insistente ca de obicei, căci nu era nimic „obişnuit” în tumultul acela. Venea din oraş şi se înghesuia în mine, îmi străpungea obloanele şi-mi izbea timpanele. Distingeam nişte sunete bizare, care păreau a fi mai degrabă ţipete… dar nu erau. Se auzeau când mai tare, când mai încet, ca şi cum ar fi fost sorbite de-o prăpastie şi sufocate de liniştea adâncurilor.

M-am sculat din pat, nesigur pe picioare. Vibraţia din capul meu, constantă şi apăsătoare, mă afecta şi mai puternic. Junghiurile sacadate nu se mai opreau şi, aşa chinuit cum eram, m-a străfulgerat suspiciunea că sunetele încercau să formeze cuvinte, aceleaşi structuri şi vibrato-uri repetându-se la nesfârşit.

Cu toate acestea, am decis să nu le mai iau în seamă. Preocuparea mea principală era atelierul. Aş fi putut jura că am auzit întreg universul bubuind în el.

Mi-am zis că e imposibil. Nu era uşa bine zăvorâtă? Tata însuşi montase încuietorile. Nimeni nu putea intra fără cheie. Nici măcar…

Nici măcar un şoarece.

Mă îngheţă un fior de teamă. Ignorând hărmălaia care stăpânea peste lumea de afară, am ţâşnit spre atelier. Eram tot mai convins că zgomotul infernal din exterior se apropia întruna (n-am auzit cumva ţipătul ascuţit şi enervant pe care-l scotea de obicei bătrâna văduvă Rose, înainte de-a fi înăbuşit?)

Am ajuns la atelier mult mai repede ca altădată, zburând în jos pe scările care duceau la uşile lui metalice. Incapabil să scap de senzaţia că un zgomot nou amplifica haosul care clocotea deja afară (ce era urletul acela, m-am întrebat, răcnetul acela turbat – zguduitura resimţită din temeliile casei mele?), îmi tremurau degetele şi mi-a trebuit o vreme să descui uşa cu cheia (la naiba cu corpul meu din carne şi oase, trăiască trupul de metal!) şi s-o împing la o parte.

În timp ce casa mea se clătina şi se scutura de praf, împrăştiindu-şi tencuiala peste tot, eu, în pragul uşii atelierului, tremuram de furie şi teamă. Mă întâmpina un dezastru. Trupul meu minunat de metal, ale cărui curele fuseseră rupte, căzuse de pe masă cu capul înainte, lovindu-se de Dispozitivul de Comunicare Instantanee şi amuţindu-l pentru totdeauna. Un bileţel zăcea pe spinarea de alamă a trupului meu surogat. Am înaintat clătinându-mă prin laborator, am smuls biletul şi l-am citit cât de atent am putut. Îmi tremura hârtia în mână, aşa cum se zguduia şi laboratorul în jurul meu.

DRAGĂ ALBRECHT,

ÎMi PARE RĂU CĂ A TREBUIT SĂ-ŢI FuR RACHETA, DAR CRED CĂ TREABA ÎNCEPE Să SE NASOLEASCĂ. M-AM ÎNTORS ÎNAPOI PRiN TIMP CA SĂ-ŢI DISTRUG DISPOZITIVUL ĂLA NENOROCIT, DAR SE PARe CĂ AM AJUNS PREA TÂRZIU. Aş FI REUŞIT (pOATE), DACĂ N-AŞ FI PIERDUT ATÂTA VREME CA SĂ ROD CURELELE ALea BLESTEMATe.

I-AI DERANJAT PE IREaLI, IAR ACUM AU VENIT SĂ-ŢI ÎNCHIDĂ GURA

ŢIE ŞI TUTUROR CELORLALŢI

ÎN CAZ CĂ TE ÎNTREBI, ŞOARECII – ÎN SCHIMBUL VIEŢII LOR – MI-AU ARĂTAT PE UNDE SĂ INTRU ÎN ATELIER. O GAURĂ iMENSĂ DIN PLINTA DE SUB BAnCUL DE LUCRU DUCE LA MULTE, MULTE TUNELURI MICI. ÎN LOCUL TĂU, M-AŞ OCUPA DE eLE.

ÎNCĂ O DATĂ, ÎMI PARE RĂU, ALBRECHT. PENTRU UN TIP CU CAP DE METAL, EŞTI TARE DE TREABĂ, ŞTIAI?

TOATE CELE BUNE,

GLIMPSE

Furia îmi zgâlţâia toată fiinţa. Animal trădător! Am aruncat biletul cât colo şi-am ţâşnit afară din atelier, urcând scările în viteză. O prind eu pe bestia aia mincinoasă, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac pe lumea asta!

Am năvălit de pe scări în hol, dar chiar şi atunci am ştiut că e prea târziu. Zguduitura – fără îndoială provocată de racheta mea care decola – s-a potolit, iar eu am înţeles că Glimpse zbura cu invenţia mea.

Am scos un geamăt şi mi-am dus mâinile la tâmple. Deşi ţipetele distorsionate de afară încetaseră, zgomotul din capul meu se înteţise şi nu mai încăpea îndoială că auzeam cuvinte. Trebuie să fi fost rostite într-un dialect necunoscut mie, dar pe un ton furios şi mustrător. Eram convins că vorbele care îmi loveau capul pe dinăuntru erau în aceeaşi limbă ca aceea surprinsă de dispozitivul-pereche din oraş, dar pe care Tidy şi Klepper nu fuseseră în stare s-o înţeleagă.

Şi nu aveam nicio îndoială în privinţa mesajului.

Uşa din faţă căzu şi se făcu bucăţi. Zgomotul fu absorbit şi înăbuşit de… ceva care stătea în prag. O siluetă rigidă şi întunecată umplea cadrul uşii, înconjurată de razele soarelui care scăldau holul. Lumina căzu asupra mea şi-mi topi trupul imediat. Apoi, cu o viteză care mă scuti de durere, trupul îmi fu cuprins de flăcări portocalii şi roşii, apoi se prăbuşi pe spate. Capul, pârlit şi rămas fără sprijinul gâtului distrus, căzu în faţă şi ţopăi în jos, pe hol, oprindu-se pe rogojina din faţa uşii de la intrare.

Cum mintea îmi funcţiona încă perfect, am avut la dispoziţie o fracţiune de secundă ca să ridic privirea. Ochii mi s-au rotit pe propriile axe şi-am reuşit să văd creaturile nepământene care terorizau acum oraşul Shelf. Trei dintre ele – siluete masive şi îndesate – se conturau nedesluşit deasupra mea, înghesuindu-se în prag.

În clipa aceea, am început să înţeleg. Creaturile acelea nu puteau fi decât Irealii despre care-mi vorbise Glimpse şi acum veniseră furioase în Shelf, dintr-un univers extradimensional, aflat dincolo de al nostru. Oare liniştea care le învăluise existenţa fusese destrămată de ţăcănitul insistent al dispozitivului meu? Sau invenţia mea le atrăsese atenţia asupra prezenţei realităţii noastre, iar acum veneau să ne cucerească?

Oricare-ar fi situaţia, eu sunt acum la picioarele lor, aşteptând să se producă inevitabilul. Şi, în această scurtă pauză, am ocazia să văd dincolo de Ireali şi să apreciez oraşul Shelf. În clipa asta – în ultima mea secundă – îmi dau seama, pentru prima oară, că e o privelişte foarte frumoasă. Se scaldă în soarele amiezii, lumina sclipind pe acoperişurile-oglinzi, pe turnurile de răcire şi pe zidurile consolidate. Şi, lucrul cel mai bun, oraşul scapă, în sfârşit, de zgomotele infernale şi se odihneşte în linişte.

Aşa că închid ochii şi mă pregătesc să mor. Închid ochii şi savurez liniştea până la

sfârşit.

© Paul L. Mathews (Marea Britanie)

Traducere de Antuza Genescu.

Traducerea și publicarea textului în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Latest posts by Paul L. Mathews (see all)