Concursul Premiul pentru povestiri suedeze din 2013

 

Cerul era jos în acea dimineață, mai jos ca oricând. Tati zicea că ar trebui să aducem prăjinile. Când m-am dus în șopron ca să le aduc, am mers ghemuit, ca și cum cerul ar fi putut să se vălătucească până jos și să mă  înhațe. Nimeni nu știe ce se află dincolo de cer. Poate că, de fapt, nimic. Dar dacă te duci în jurul lacului, acolo unde nu trăiește nimeni, poți vedea copaci fără vârfuri. Odată, am urcat într-unul și m-am uitat. Tăietura era curată, ca și cum era dintr-un metal șlefuit.

M-am urcat pe acoperiș. Tati mi-a dat prăjinile și-a strigat la mine:

– La stânga! Ai grijă! Mai bate-n cuie niște propte!

M-am conformat. Desigur, nimeni nu credea că prăjinile ar putea ține cerul sus. Erau doar un sistem de avertizare, dar dacă cerul se prăvălea și le dobora, atunci trebuia să facem ceva. Problema era ce? Nu voiam să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă cerul ar cădea într-o zi însorită. La amiază. Nu voiam.

Când am terminat, ne-am dus la micul dejun. Mami făcuse adevărate minuni cu ce avea la dispoziție. Arăta ciudat, și după ce am căzut o clipă pe gânduri, mi-am amintit de ce: mijlocul feței ei dispăruse. Nu-i rămăseseră decât ochii și gura. M-a văzut că mă uitam și m-a întrebat de ce. N-am știut ce să-i spun. Jess și-a fluturat mâna spre propria-i față. Mama și-a pipăit fața cu degetele și-a aflat.

– Bine, zise ea, iar glasu-i suna diferit. Bine. Acum n-am să mai simt mirosul de la latrină.

Apoi am văzut și Jess se schimbase. Pierduse mai mult decât mama, vedeți, ea, de obicei, era Jessica. Era puțin cam complicat, și dacă nu m-aș fi avut pe mine ca termen de comparație, nici n-aș fi observat. Brațul stâng al lui Jess se dusese demult, de cel puțin câteva săptămâni. Mai rămăsese doar un mic ciot la umăr. Când Jess era în toane bune, își mai dădea din ciot. Uneori, asta mă făcea să râd. Mami se încrunta, însă Jess era tare. Își rotea ciotul tot mai tare iar eu muream de râs.

Să râzi e bine, cred. Însă astăzi nu puteam. Cerul era jos și-am văzut că mâna dreaptă a lui Jess se modificase. Tot ceea ce-i mai rămăsese era un soi de labă, cu trei degete scurte. Degetele-mi aminteau de ceva și când mi-am stors creierii după asta, am aflat cuvântul. Cârnați.  Trei cârnați groși și scurți.

Lui Jess nu părea să-i pese. Continua să înfulece mâncarea. Asta-i mai puțin ciudat decât pare, din moment ce toată lumea uitase ce-au pierdut. Câtă vreme ce ai tu înăuntru încă funcționează, corpului tău nu-i pasă. Am încercat să mă gândesc la altceva și să mănânc. În minte, am repetat: Mami obișnuia să aibă un nas, Jess avea două mâini, eu sunt Julia și am toate cele.

Eu sunt Julia și am toate cele.

Și Tati era întreg. Nimeni nu știa de ce.

În fiecare dimineață îmi verificam corpul. Acum, precis vă gândiți: cum? Dacă trupul tău uită ce-ai pierdut? Am făcut desene cu mine, așa cum era, și, desigur, am scris zilnic. Tati la fel. Cele scrise erau bune, chiar dacă știam că și lucrurile scrise puteau dispărea. Era ceva în legătură cu actul de a scrie.. Cel puțin, așa speram.

După micul dejun, m-am dus în camera mea. Înainte de a scrie, trebuia să privesc afară. Simțeam că dacă cerul se afla la doar câțiva metri înălțime de casă, și lumea părea mult mai mică. Însă prăjinile erau încă ascuțite și când m-am uitat la desenele mele, priveliștea nu se schimbase.

Am scris că Mami avusese un nas, așa am scris. Prima dată,  ceva mi s-a părut ciudat, însă când am citit din nou, n-a mai fost nimic rău. Jess – chiar am vrut să scriu Jessica, însă condeiul meu nu și-a amintit cum – avea două brațe și palme. Eu sunt Julia și sunt întreagă.

Am făcut un portret al lui Jess. Surioara mea. Un păr roșcat supărat și pistrui, la fel de supărați. O mână ca o lăbuță și un ciot. Are șapte ani.

Condeiul meu s-a oprit iar. Șapte ani? Cât e asta?

Eu aveam paisprezece. Știam că paisprezece este de două ori mai mult decât șapte. Nicio problemă atunci. Dar „ani”? De unde-a mai apărut și asta? Detestam asta: atunci când știam că ar fi trebuit să știu ceva, însă nu știam. Ceva despre timp, asta am înțeles. Dar ce durată aveau anii? Zece zile? O mie? Nu știam.

Dacă Tati era în toane bune, poate că l-aș putea întreba. M-a chemat și i-am răspuns că mai trebuie să scriu.

– Grăbește-te, zise el.

Am mai fircălit câteva cuvinte despre ani și apoi am zbughit-o.

Soarele era sus. Am verificat din nou prăjinile.

– Cred că suntem bine, zise Tati.

– Lucrăm la mașinărie?

– Eu da. Tu trebuie să aduci mai întâi niște apă.

Voiam să protestez, dar n-am făcut-o. Am luat găleata, care încă mai avea mâner, și m-am dus la lac. Cerul era mai jos acolo unde nu era nimeni. Când eram mică, aici era un oraș. Îmi amintesc un singur lucru: cerul era atât de sus, încât te apuca amețeala. Apoi, oamenii și casele au dispărut, orașul a devenit un sat, iar acum am mai rămas numai noi, familia noastră, și a lui Samu. Dar atâta vreme cât suntem aici, cerul n-a căzut. Dincolo de lac tăiase copacii și nimeni nu s-a dus mai departe.

Tati spunea:

– Măcar, avem aer.

Credeam că a înțeles. N-am mai întrebat.

Stâlpii de telefon arătau că cerul nu se surpa. Stâlpii erau ciudați, din moment ce apăruseră atunci când au dispărut alte lucruri. Tati zicea că în primul rând acestea nu ne trebuiau, pentru că aveam computere și radiouri și altele, dar apoi acestea au dispărut. Lucrurile cele mai noi s-au dus primele și atunci au crescut stâlpii de telefon. Într-o dimineață, au apărut, pur și simplu.

În acel moment, drumul era negru și neted și un pic lipicios. Acum era doar pietriș. La jumătatea drumului spre lac, l-am văzut pe Samu în căruciorul lui. Mi-am simțit picioarele dorind să încetinească, dar le-am grăbit. Samu putea fi plictisitor, dar nu voiam să știe asta.

– Cerul e coborât astăzi, zise el.

– S-ar putea și mai rău.

– Unde mergi?

– Să duc apă.

– Vin și eu.

– Desigur.

 

Samu era cam de o vârstă cu mine. Dacă ar fi avut picioare, ar fi fost aproape la fel de înalt ca și mine. Nu avea picioare. În afară de asta, era un băiat extraordinar, dar știți… cam plictisitor. Nu puteam găsi un cuvânt mai potrivit.  Și-a făcut căruciorul împreună cu mama lui. Avea patru roți mari din lemn și cutii vechi de conserve, iar Samu împingea două dintre ele cu mâinile. În prezent, se putea duce destul de departe. Mergea alături de mine și nici nu făcusem zece pași când a spus:

– Tatăl tău încă mai crede prostiile acelea despre navă?

– Navă? am răspuns, dar apoi mi-am amintit.

Am protestat fără să mă gândesc:

– Ce vrei să spui, prostule?

– Știi ce vreau să spun. Teo…aia a lui… cu…

– Teoria.

Eram bucuroasă că uitase cuvântul, dându-mi răgaz mie să-mi amintesc mai multe.

– Bineînțeles că crede în ea.

Sam râse. Era ceva tipic la el. Nepoliticos, un pic cu nasul pe sus.

Zise:

– Deci, noi nu existăm. Suntem doar simu…

– Simulați.

– Într-un computer.

– Așadar, teoria mamei tale este mai bună? Că Dumnezeu pune capăt lumii?

– Nu există o altă explicație, spuse el.

Am oftat. Mai discutasem despre astea și înainte. Prea adesea chiar.

– Care-i rostul în a insista asupra lor?

– N-ai curaj, zise el.

Același zâmbet răutăcios.

– Știi că am dreptate.

– OK.

Am oftat din nou.

– Așadar, adevărul este că Dumnezeu distruge universul și când entro…

– Entropia.

Din nou acel zâmbet. Am înjurat în sinea mea pentru că m-am lăsat să uit cuvântul. Entropie. Entropie. Entropie. Entropie.

– Când se mărește entropia, am continuat, lucrurile dispar pentru că interacțiunea… puternică… puternică…  – (mi-am amintit cuvântul în ultimul moment) – oprește legăturile dintre nucleele… atomilor. Și totul dispare. Nu crezi că asta ar fi?

– Da? Are mai mult sens decât chestia cu nava și computerul.

– Tre’ să plec acum, am zis, ieșind de pe drum și luând-o spre apă prin buruienile înalte. Pe unde Samu nu putea veni după mine.

– Ai cedat! strigă el în urma mea.

M-am prefăcut că nu auzisem. Aproape că tânjeam ca el să devină Sam. Cu puțin noroc, gura o să-i dispară atunci.

Mi-a părut rău imediat. După ce-ți dispărea gura, rămâneai și fără nas, și atunci asta era, după cum obișnuia să zică Tati. Nu știu pe nimeni care să respire pe urechi.  Tăticul lui Samu își pierduse gura. Apoi nasul. Nici Samu, nici mama lui nu-și notează tot felul lucruri, și n-aș putea să-i condamn.

 

Apa din pârâu era rece. Am băut. Apoi m-am dus la lac, cu găleata pregătită. Valuri mici clipoceau la mal. M-am uitat mai departe. Și acolo erau valuri, însă nu se mișcau… acelea erau neclintite, ca într-un tablou. Nu voiam să văd asta. În loc de asta, am continuat să murmur „pești și crustacee, pești și crustacee” și-am reușit să prind vreo câțiva peștișori. Ar fi fost mai grozavi dacă aș fi știut ceva despre pești. Dar așa cum erau, nu aveau cine știe ce detalii, doar ochi și gură și niște aripioare, dar cel puțin erau comestibili.

Crustaceu era doar un cuvânt. Habar n-aveam ce însemna.

Am omorât peștii cu cuțitașul meu și i-am pus în buzunar. Apoi am umplut găleata la pârâu și-am plecat acasă. M-am gândit la nava aceea.

Teoria lui Tati suna cam așa: o mulțime de nave au fost trimise de pe o planetă unde trăiam noi, noi și toți ceilalți. El zice că navele se duceau și spre alte lumi și că această călătorie va lua ani de zile.

Am scris asta de sute de ori. Aș putea să tot întorc povestea asta și-n somn. Pentru a face o călătorie îndelungată suportabilă, Tati zicea că oamenii-și duceau existența în computere. Trupurile lor dormeau, iar mintea lor visa. Însă nava noastră a suferit o defecțiune. Ceva n-a mai mers, iar acum călătorim de ere întregi și totul se strică.

Iar pentru noi, cei care visăm într-un computer, se pare că lumea se apropie de sfârșit.

Și iată partea cea mai rea: când oamenii dispăreau, cum a fost tăticul lui Samu, trupurile lor reale slăbesc. Trupurile adormite nu mai puteau să viseze lumile lor și atunci mureau. De-adevăratelea.

Sau poate, zicea Tati când era în toane mai bune, că zăceau acolo, fără a mai visa iar computerele nu-i mai luau în seamă. Noi am avut un computer pe bune, în șopron. O placă dreptunghiulară, de lungimea unui antebraț, subțire cât un deget. Îmi amintesc când îl puteai deschide și vedea un ecran negru. Acum era ca o placă netedă, fără niciun detaliu. Teoria lui tati ar putea fi ea pesimistă. Totuși, cea a mamei lui Samu era și mai rea. Dacă Tati avea dreptate, am fi dispărut cu toții. Dar dacă este așa cum spunea mama lui Samu, sfârșitul era peste tot. Peste tot.

Am să mărturisesc ceva. N-am scris asta doar ca să-mi amintesc. Am scris pentru că s-ar putea ca cineva să găsească nava asta. Într-o bună zi. Și atunci, ar putea citi ce-am scris și să afle de noi.

Mami era mai optimistă decât tati. Ea zicea că dacă am izbuti să facem lumea să funcționeze până când aș avea un copil, atunci totul s-ar schimba. Dar nu știam cine-ar putea fi tatăl. Cred că Samu era singurul candidat și, în primul și-n primul rând, era atât de plictisitor. În al doilea rând,  își pierduse picioarele și dacă mai pierdea ceva nu va mai fi niciodată tată. Sau să se ducă la toaletă.

Însă nu renunțam.

Când eram în toane bune, puteam înțelege la ce se referea Mami. Un creier nou ar însemna noi sinapse pentru a ajuta menținerea intactă a software-ului computerului. Iar dacă softul supraviețuia, ne putea menține și pe noi.

 

Cerul se simțea chiar și mai coborât acum. M-am uitat la stâlpii de telefon. Erau încă acolo. Un singur cablu atârna trist de unul dintre ei, dispărând în iarbă. În spatele stâlpilor era ceva ce trebuie să fi fost cândva un copac, un fel de stâlp cu crengi negre și încovoiate, fără frunze sau altceva, doar niște bețe negre îndreptate spre exterior și sus.

Am lăsat găleata în mijlocul drumului și am pășit în iarbă. Ici-colo, vedeam petice de pământ dezgolit, locuri unde iarba era în curs de dispariție. Acele locuri erau negre și informe. Am decis să scriu multe despre iarbă. Dacă se ducea și iarba, lucrurile vor sta foarte rău.

Soarele strălucea, nefiresc de mare și de fierbinte, ca și cum ar fi vrut să mă strivească.

 

L-am ajutat pe Tati cu mașinăria lui diferențială. Era un lucru complicat, cu o mulțime de tije și de rotițe. Tati nu putea explica pe de-a-ntregul ce era această mașinărie diferențială, dar trebuie că era ceva legat de computere. Cel puțin, mașinăria n-a dispărut. Era acolo, la locul ei, și se mărea câte puțin în fiecare zi. Tije și rotițe.

După aceea, m-am dus în camera mea și-am scris. În caietul meu mai rămăseseră doar câteva pagini și apoi va trebui să rup din tapet sau așa ceva. Nu-mi făceam probleme din cauza asta. Existau lucruri și mai rele.

Am tot scris până când Mami m-a chemat la cină. Pentru orice eventualitate, am aruncat o privire pe fereastră, înainte de a coborî.  Prăjinile erau la locul lor, dar se părea că cerul era mai aproape. La amiază, nu puteam vedea soarele din camera mea, dar tot îmi închideam ochii și mi-l imaginam sus, sus pe cer, mai sus decât cei mai înalți copaci pe care-i văzusem vreodată, mai sus decât pasărea aceea, văzută de mine când eram mică, destul de sus încât să mă facă să amețesc. Am strâns din pumni până când am început să tremur, iar apoi am coborât treptele.

Pe masă erau doar trei farfurii.

– Unde-i Jess? am întrebat.

Iar Mami mi-a aruncat o privire tâmpă. Eram deja obișnuită cu acea față ovală, fără nas. Asta era Mămica acum.

– Cine? zise ea.

Tati m-a lovit peste bărbie, nu tare, doar să mă facă să tresar și să tac. M-am gândit repede în timp ce Tăticul spuse:

– Ne ocupăm de mașinăria aceea. Câteva rotițe noi, în după amiaza asta.

Când am ridicat privirea, Mami zâmbea cu blândețe și mi-a dezosat un pește. Părea că nu se pricepe, însă mi-am ținut gura. Tati se uita la mine, clătinând încet din cap. Am înghițit. Cu privirea-n jos.

 

– Orice, a zis el mai târziu.

Lucram din nou la mașinărie.

– Dar nu Jess. S-o lăsăm să uite.

Eram furioasă.

– Dar eu îmi amintesc. Tu-ți amintești!

– Îmi pare rău.

Întinse mâna și-mi atinse obrazul, cumva cu sfioșenie.

– Speram ca și tu săuiți.

Ceva mă ustura la ochi și apoi a trebuit să clipesc. Lacrimile mă înfuriau chiar și mai tare.

– Dar nu vrem să uităm! Mi-ai tot spus și spus să notez…

– Julia, zise el, și-a trebuit să mă asigur că acesta era numele meu complet. Julia. Îmi pare atât de rău. Dar de dragul lui Mami… Scrie despre asta, scrie cât de mult vrei tu, sfâșie tapetul dacă trebuie, dar să nu-i spui nimic lui Mămica. De dragul ei.

Nu puteam vorbi. A trebuit doar să dau din cap. Mi-a atins din nou obrazul. De data asta, am simțit ceva ciudat. Înainte chiar să am vreme să mă gândesc, m-am uitat la mâna lui. Degetul mic era doar un ciot jalnic, îndoit precum un degetuț de la picior. N-a spus nimic, însă știam că și el știa.

L-am mai ajutat o vreme. Niciunul dintre noi nu vorbea. Mă gândeam Tati Tati Tati Tati patru litere repetate la nesfârșit, niciuna dintre ele nu dispărea dacă repetam acest cuvânt pe cât de mult trebuia. Toată noaptea. Când s-a întors, m-am uitat la propriile mele mâini și mi-am pipăit repede fața. Totul era la locul său. Măcar atât, mi-am zis.

Julia, mi-am spus. Julia Julia Julia. Frunte, ochi, nas, gură, bărbie.

După o vreme, am încheiat lucrul. Tati și-a pus arătătorul – cel puțin, era întreg – la buze, iar eu am dat din cap. Am intrat în casă, la Mami. Însă n-am putut sta cu ei. M-am dus în camera mea să scriu.

În caietul eu de notițe era una ciudată, ceva despre „ani”. M-am zgâit, încercând să-mi amintesc, însă nu înțelegeam. Am clătinat din cap și-am clipit, îndepărtând ceva.

Aveam de gând să scriu tot ce-mi puteam aminti despre sora mea. Dispăruse. Tot ce-am mai putu găsi în caiet despre ea era Je. Nimic altceva. Asta m-a tulburat. Notițele mele nu mai dispăruseră înainte. Dacă ceea ce scrisesem se volatiliza… ce rost mai avea? Iar dacă nu mai erau, cum de-aș fi putut ști că le scrisesem vreodată?

 

Jos, o puteam auzi pe M și Tati vorbind, iar pentru o clipă, m-am gândit să mă duc acolo și să-l ajut. N-am făcut-o. Asta a fost o lașitate din partea mea, sprijinul meu l-ar fi putut ajuta, știam asta. Și trebuie s-o spun: n-am putut s-o fac. Dar cui îi păsa? Lumea era pe sfârșite. Ochii-mi ardeau din nou. I-am frecat furioasă, am încercat să-mi văd mâinile, însă nu le-am putut desluși.

Asta mă speria. Ochii și gura erau ultimele pe care aș fi vrut să le pierd, dar apoi mi-am dat seama că doar se întunecase. M-am dus jos, am luat o lumânare și-am aprins focul. Tati m-a întrebat ce făceam.

– Nimic, am răspuns.

Când m-am dus sus din nou, am auzit noua voce a lui M zicând:

– Devine adolescentă.

Tati a chicotit, iar eu m-am întrebat ce era o adolescentă.

 

Am scris și-am tot scris. Am scris până când creionul mi se făcu un chiștoc și atunci am văzut că mai aveam doar unul. Asta nu conta. Dacă aș scrie tot ce s-a întâmplat astăzi, m-am gândit, dacă aș nota cu atenție toate detaliile, poate că acestea vor rămâne în lume. Cumva. Poate că notițele mele vor rămâne în realitate dacă ceea ce-am scris ar fi detailat. Am scris despre Samu și J până când jos s-a făcut liniște și M și Tati s-au dus la culcare. Am scris și-am tot scris despre mașinăria diferențială până când mâna mi-a fost cuprinsă de spasme; m-am apucat și mi-am relaxat mâna o vreme, iar apoi am continuat să scriu.

În cele din urmă, lumânarea a început să fâsâie și s-a stins.

Nu s-a lăsat deloc întuneric. Ceva arunca umbre în încăpere, umbre mult prea ascuțite. M-am dus la fereastră și-am fost orbită de lumina galbenă, intensă, cu pete întunecate pe ea. Mi-am dat seama imediat ce era, am smucit ușa de la balcon și-am țâșnit afară.

S-a întâmplat. În sfârșit!

Luna atârna deasupra mea, aproape la fel de mare ca și cerul. Am văzut cratere uriașe și munți și câmpii galbene, și părea ca și cum prăjinile puse de mine dimineața se îndoiau, ca și cum luna se lăsase pe ele de parcă ar fi fost singurele lucruri care împiedicau luna să cadă de pe cer, strivindu-mă și la fel și restul lumii.

Strălucirea mi-a ascuțit privirea și mi-a făcut-o să sfâșie, iar dacă m-aș fi urcat pe acoperiș, aș fi putut atinge luna, atât de aproape era. Nu m-am urcat. M-am întors. Dacă acesta era sfârșitul, știam ce voiam să fac.

Pe balcon era la fel de lumină ca ziua-n amiaza mare. M-am așezat acolo cu caietul meu, scriind în lumina aceea rece, refuzând să mai privesc o dată în sus. Luna n-avea decât să mă ia, dacă voia, cerul n-avea decât să cadă, lumea să dispară când va veni clipa, însă eu aveam de gând să scriu. Atât cât mai existam.

Nu mai avea niciun rost să scriu despre ce se întâmpla. Am abandonat asta, eram furioasă și doar mi-am lăsat creionul să scribălească, am scris despre orice-mi trecea prin minte, am scris tot mai mult. Creionul era un ciot nevrednic când caietul s-a umplut, însă aveam cuțitașul și l-am folosit ca să scrijelesc litere, prima dată pe peretele casei, apoi pe podeaua balconului. Cuțitul mi-a făcut mâinile să mi se acopere de beșici. L-am folosit ca să sparg beșicile și apoi am continuat să scrijelesc. Puțin mai târziu, m-am tăiat la deget. Mi-am scos ciorapul, l-am tăiat în feșe și-am continuat să scrijelesc. Când a trebuit să fac pipi, am coborât pe scara de incendiu și m-am dus după colțul casei. Am văzut că era încă lumină, dar tot am refuzat să mă uit în sus. Am închis ochii, am urcat înapoi sus și-am continuat să zgârii. Toată podeaua balconului și peretele casei, pe cât de sus puteam, precum și pe laturi, erau acoperite de litere. Când lumina s-a schimbat, încă mai scriam; îmi simțeam stomacul ca pe o gaură mare și goală, dar am continuat să scrijelesc litere. Dacă mă uitam acum în sus, lumea sau computerul sau orice o fi fost, ar fi învins.

Puteau dispărea și să mă ia cu ei. Însă nu-mi puteau spune ce să fac.

Scrijeleam. Nu m-am oprit nici măcar atunci când gaura din stomac s-a dus, nici măcar atunci când noi beșici mi-au apărut peste cele vechi, nici atunci când mâinile-mi sângerau atât de tare, încât mi-am tăiat sveterul  și le-am bandajat.

Nu m-am oprit decât când am terminat.

Chiar în acel moment, când mâna mea tremurătoare a dat drumul cuțitașului, chiar când terminasem ultima literă, căznită și urâtă, am auzit o voce. Acest lucru m-a făcut, în cele din urmă, să mă uit în sus.

Cerul era albastru și mai înalt decât îl văzusem eu vreodată. Jos, Mămica râdea. Iar vocea fericită era a Jessicăi.

 

Mai târziu, în acea dimineață, m-am dus la lac. Voiam să văd cum arăta cu norii atât de sus și dacă se mai întâmplase și altceva. Desigur, m-am întâlnit cu Samu. Nu, m-am corectat singură: m-am întâlnit cu Samuel.

Nu mai stătea în căruțul lui. Mergea, pe picioare scurte și nesigure, însă putea să stea și să meargă pe noile piciorușe ale sale.

– Julia, zise el. Te-am visat acum, dimineața.

– Și ce-ai visat? am întrebat, cu toate că știam.

Era în toane bune.

– Am visat că totul s-a făcut cum era și tu și cu mine eram un cuplu și aveam copii. Mai mulți copii, și-am construit o lume nouă.

– Păi, asta e ceva, am zis.

Nu terminase. Scrisesem despre un băiat și o fată pe care-i botezasem Ma și Ta. Au avut copii și au folosit mașinăria lui Tati ca să construiască o lume. Din moment ce nu-mi aminteam de niciun copil cu excepția lui Samuel și a mea, Ma și Ta erau, cumva, la fel ca noi.

Să scriu despre ceea ce se întâmplase n-a fost destul. Dar când am scris despre cum ar putea fi lumea, ce s-ar putea întâmpla, când mi-am folosit imaginația și-am creat ceva nou, atunci cerul s-a ridicat, luna și soarele au urcat pe cer, acolo unde trebuia, iar lumea s-a făcut la loc. Sora mea, Jessica, se întorsese, fața lui Mami era normală, mașinăria lui Tati licărea și-i strălucea oțelul și argintul.

Samuel nu știa nimic despre toate acestea. Cred că Mami și Tati nu-și aminteau nici ei prea multe. Într-o bună zi, am să le spun. Poate.

– Ce zici de asta? rosti Samuel. Să avem copii, noi doi?

– Păi, cine știe? am zis,

Cerul era sus de tot și albastru, pe lac apăruseră valuri, eram veselă. Chiar și Samuel părea tolerabil. Nici măcar nu voiam să-i spun că Tati avusese dreptate. Pentru că trebuie să fi fost acel software care s-a trezit când am spus o poveste care nu s-a petrecut niciodată. N-am spus nimic nici despre mașinărie. Acolo, Tati n-a avut dreptate. Ceea ce făcea ca totul să funcționeze era apariția unor gânduri noi.

– Așadar, când o facem? spuse Samuel.

Rânji și deja puteam să văd că picioarele-i crescuseră mai mult deja.

– O să vedem, am răspuns. Azi sunt ocupată.

 

Am plecat acasă. Aerul și firele de telefon întinse erau pline de botgroși și forfecuțe[1], mierle și sturzi. Brazii erau verzi și miroseau a scoarță și cetină, albine și muște și molii bâzâiau de zor și lumea nu mai fusese niciodată atât de conturată și de frumoasă. Eram fericită. Aproape că aș fi putut să mă gândesc să accept propunerea lui Samuel. Poate, într-o bună zi. Dar până atunci, mai aveam o mie de povestiri de scris.

©K.G.Johansson

Titlul original: „Before the Sky Comes Down”

Traducere de Silviu Genescu.

Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica prin acordul autorului. Îi mulțumim.

[1] FORFECÚȚĂ, forfecuțe, s. f.  Pasăre mică, cu penele cărămizii, cu ciocul puternic având vârfurile încrucișate ca niște foarfeci (Loxia curvirostra). – Foarfecă + suf. -uță.

K.G. Johansson

Autorul suedez K.G. Johansson s-a născut în anii cincizeci, a crescut în sunetele muzicii rock și a devenit muzician. După treizeci de ani de predare a muzicii la un colegiu, a demisionat pentru a cânta și scrie full-time. A fost răsplătit de trei ori cu premiul SF „Spectacular Prize” pentru cel mai bun roman SF suedez: în 2010, pentru „Googolplex” (publicat în engleză în 2015), în 2011 pentru „The Chimaira”, și în 2013, pentru „The Conscience Maker” și, de asemenea, a câștigat câteva concursuri de proză scurtă, inclusiv unul cel acordat de editori. În 2013, povestirea sa „Before the Sky Comes Down” fiind aleasă dintre alte 600 de texte candidate la concursul pentru povestiri suedeze din 2013.

Latest posts by K.G. Johansson (see all)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →