Situaţia este încurcată

Puteţi alege doar o dată

Tăiaţi c-o linie, oriunde,

Unul din cele două puncte

Şi să răspundeţi până seara

Cu fermitate: trupul sau cămara?

Cu mâna proptită-n falcă şi privirea aţintită în gol, Fabian visa. Visa epoci apuse, clipe zbucuimate în goana spre fericire şi… o visa şi pe ea. Îi zărea parcă ochii ce se contopeau cu imensitatea albastră strivind discul solar, pletele aurii tremurând ca firele de iarbă din jur şi obrajii strălucitori ca ultimele raze de lumină. Cerul se umpluse dintr-o dată de puncte albe, iar el, culcat acolo, în mijlocul câmpiei, tresărea de fiecare dată când vântul îi înfiora nările cu mirosul proaspăt de verdeaţă. Natura nu reuşise încă să-i devină un prieten apropiat şi de aceea se simţea ciudat, străin într-o lume prezentă doar în plăsmuirile sale. Era atâta linişte în jur încât tocmai din gară se auziră câteva acorduri vagi şi o voce murmură ceva neinteligibil de la distanţa aceea. Apoi din nou vântul şi mirosul de verdeaţă.

– Fabian?, adie ca o părere în spatele lui.

Se întoarse şi zări ochii albaştri sclipind, aproape, în înserarea cotropitoare. Mai încolo, alte două perechi de ochi clipeau stins.

– Fabian, s-a întâmplat ceva? Ce-a vrut să fie biletul pe care l-ai lăsat?

Era derutat. Nu se aştepta să-l găsească atât de repede. Oftă, căutându-şi cuvintele cele mai potrivite. O formă felină se strecură lângă el. Coborâ pleoapele. Ridică mâna şi mângâie uşor capul ce i se lăsase tandru pe umăr, iar degetele-i alunecau pe blăniţa moale şi pe urechile sumeţite. O vibraţie surdă îi urcă în suflet. „Toarce!” gândi abătut şi strânse mai tare la piept fiinţa atât de încrezătoare în el. Multe clipe împietriră în poziţia aceea. Apoi botişorul mic îi împunse umărul. Simţi mustăţile mătăsoase gâdilându-i gâtul.

– De ce, Fabian? De ce?

Câteva acorduri tremurară vag dinspre gară.

– Te iubesc, Fabian…

O strânse din nou la piept.

– Şi eu te iubesc, Susanah-Maria!

Trupul se desprinse din îmbrăţişare şi ochii albaştri luciră iar în direcţia lui.

– Atunci de ce, Fabian?

– Tocmai pentru că te iubesc, Susanah-Maria. Cred că mă vei înţelege până la urmă. Nu se poate să nu mă înţelegi.

Cei doi fraţi ai ei rămăseseră mai departe, în geana de lumină ce mai dăinuia la orizont îşi profilau capetele imobile de pisică.

– Când te-am întâlnit prima oară pe Teramania (oh, n-am să uit nicicând clipa aceea) am ştiut dintr-odată că tu mi-erai hărăzită, jumătatea care trebuia să se contopească într-un întreg perfect cu jumătatea care eram eu.

– Şi eu te-am remarcat imediat, Fabian.

– Ştiu, zâmbi el, eram şi „bătător la ochi” – eram unul dintre puţinii tineri de culoare din sector. M-am temut chiar că lucrul acesta va împiedica apropierea noastră.

– N-a fost aşa.

– Ce fericit m-am simţit când mi-ai acceptat prima întâlnire! Îţi mai aminteşti? În sera centrală erau sute de tineri, dar nu existm acolo decât noi doi.

– Universul eram noi, Fabian.

Nu răspunse un moment, apoi răbufni:

– Ce prostie! Dacă Pământul ar fi existat, nu s-ar fi întâmplat toate acestea!

– Care „astea”? Ce s-a întâmplat, Fabian? mieună ea.

– Ştii prea bine ce s-a întâmplat. Multă lume care nu suporta aglomerarea urbană şi umană de pe Teramania a dat năvală pe planeta asta. Şi tu te-ai alăturat lor!

– Dar a venit aici toată familia, Fabian, ştii bine…

– Să nu spui că nu tânjeai după spaţii întinse, după apusuri de soare, păduri de verdeaţă şi ape curgătoare! Am observat încă de atunci că îţi petreceai cea mai mare parte din timpul liber în seră. Recunoaşte!

Ochii albaştri se plecară vinovaţi.

– Aşa este. Dar asta nu înseamnă că nu te iubeam…

– Nici n-am negat asta. De altfel, nici măcar nu te pot învinui să iubeai natura, că nu puteai trăi cu adevărat fără ea. Orice om ar trebui s-o simtă, fiind parte din aceasta.

Susanah-Maria începuse să plângă. Siluetele fraţilor ei deveniră neliniştite.

– Atunci de ce, Fabian? Mai însemn eu oare ceva pentru tine?

– Dacă însemni ceva pentru mine?

Îi cuprinse umerii felini.

– Oare faptele nu vorbesc? Pentru ce crezi că am plecat de pe Teramania? Pentru un post mai bun aici?  Pentru spaţiile astea naturale cu care n-am fost niciodată obişnuit şi care mă înspăimântă? Eu sunt un copil al stelelor, m-am născut şi am crescut pe satelit. Nu numai pentru el am venit aici, spuse mângâind pântecele ei umflat, pentru cel ce se va naşte foarte curând, ci pentru tine în primul rând. Habar n-ai ce-au însemnat cele două luni departe de tine, două luni cât doi ani, clipele în care mă simţeam îngrozitor de singur şi străin în tumultul Teramaniei, clipele în care realizam golul de lângă mine, lipsa ochilor tăi albaştri şi părului tău auriu, râsului şi mişcărilor tale magice, poftei tale nebune de viaţă şi libertate, clipele în care te visam în somn şi mă trezeam plângând, aşa cum n-am plâns niciodată…

– Şi-atunci? întrebă Susanah-Maria izbucnind în lacrimi grele. De ce vrei să te întorci acolo?

Fabian mângâie trist faţa umedă a pisicii. Se înnoptase de tot şi corpul ei fusese înghiţit de întuneric. Asta îl ajuta enorm, îi crea senzaţia că Susanah-Maria este undeva lângă felina pe care o dezmierda.

– Nu-mi plac pisicile, iubita mea, sau, mai bine spus, nu-mi place să regăsesc în animalele de lângă mine oamenii de care am nevoie minut de minut. Oamenii, dacă pricepi ce vreau să spun.

Susanah-Maria întoarse capul neliniştită.

– Iartă-mă! Să nu mă înţelegi greşit. E un coşmar pentru mine, de o săptămână încoace, de când am venit, să dau ochii în fiecare dimineaţă cu un oraş de pisici umanoide, realizez tot timpul un coşmar real cu creaturi groteşti şi, mai ales, mă sperie faptul că tu însăţi te ascunzi în spatele unei astfel de măşti. Mi-e frică, Susanah-Maria, mi-e frică să nu ajung să te urăsc din cauza înfăţişării de împrumut…

– Nu e o înfăţişare de împrumut, Fabian. E chipul pe care l-am căpătat pentru tot restul vieţii, n-ai ştiut?

– Ba da, însă în faţa omului e numai o înfăţişare de împrumut. Nu pot, zău, nu pot să mai rămân aici fără să mă simt, ca om, umilit până în străfundurile sufletului.. O fac mai ales pentru ca dragostea noastră să nu moară. Trebuie să înţelegi lucrul acesta, Susanah-Maria…

Dinspre gară sosiră iar note, de data asta mai acute şi împletite într-un fel de melodie. Tresări la auzul lor.

– Înţelegi oare?

O afirmaţie înfundată se strecură printre suspine.

– Să nu-mi porţi pică. Te iubesc la fel de mult! Te voi iubi în continuare, îţi voi trimite mesaje zilnic, crede-mă!

O mai îmbrăţişă o dată, lung, apoi se îndreptă spre gară tăcut. Auzea în spate un foşnet slab şi ştia că cele trei feline îl urmează îndeaproape, dar nu se întoarse, nu vru să se întoarcă, mergea aşa, tulburat, către petecul luminos care era gara, călca mecanic prin iarba înaltă şi întunecată ce fremăta plăcut. O luminiţă se ivi undeva în stânga şi se apropie cu repeziciune de destinaţia lui. Grăbi pasul, apoi o rupse la fugă. În spate, cei trei alergau şi ei. Sosi ca un zăltat, în goana mare, în zona gării şi se trezi dintr-o dată orbit de zeci de reflectoare. Puternica lor lumină colorase iarba din nou în verde pe ici, pe colo, iar unghiile lui Fabian deveniră din nou trandafirii. Nu se îndoia că şi ochii îi sclipeau pe chipul întunecat. Era de fapt, în spoturile luminoase, o gâză neagră cum nu mai văzuse planeta vreodată. Monorail-ul ajunsese deja în staţie. Năvăli pe peron, sub privirile uimite ale câtorva servanţi, pisici, bineînţeles.

– Preşedintele! Unde e Preşedintele? întrebă gâfâind.

Un motan tărcat îl privi suspicios, măsurându-l când pe el, când pe însoţitorii săi felini.

– Acolo, mieună el.

Se îndreptă cu paşi repezi spre grupul pisicesc, făcând eforturi să-şi recâştige calmul şi suflul. Capete întoarse, mustăţi, urechi sumeţite, chiar şi o pereche de ochelari, ochi verzi, boturi albe, larmă.

– Excelenţă!

Strigătul sună ca al unui diperat, deşi nu intenţionase asta.

– Da, tinere, eu sunt.

Un cotoi bătrân, cu o redingotă stânjenitoare, închisă chiar sub bărbie, aştepta replica. În jur se făcuse linişte.

– Excelenţă, începu, simţindu-se ridicol vorbind astfel unei pisici, poate nu mă mai ţineţi minte…

– Ei, ei, tinere, se poate?! Cum oare să-l uit pe cel pe care toată planeta l-a primit cu surle şi trâmbiţe săptămâna trecută? Dă-mi voie să-ţi strâng mâna.

O labă amintind cumva de o mână omenească îi strânse degetele cu putere.

– Spune, tinere, spune, ai vreo problemă, poate?

– Excelenţă…

Făcu o pauză lungă, trase aer în piept şi izbucni:

– Vreau să mă întorc acasă…

Câteva clipe se auziră numai zgomotele surde ale gării. Ochii felini încremeniseră asupra-i.Gura cotoiului se deschise de două ori fără să emită vreun sunet, apoi mustăţile i se zbârliră într-un soi de zâmbet.

– Dumneata… Glumeşti, desigur, nu?

– Vreau să mă întorc acasă, repetă Fabian.

– Acolo – cotoiul arătă în sus – pe Teramania?

Negrul încuvinţă.

– Ce chestie! pufni Preşedintele. De ce?

– E greu de explicat. Fabian se simţea încurcat ca niciodată. Ştiu că mergeţi spre aerodrom. Tot ceea ce vă cer este să mă lăsaţi să vă însoţesc şi să pot pleca cu primul grontavar de distanţă.

– Uşurel, tinere… Preşedintele îi aşeză prieteneşte o labă pe umăr şi îl trase deoparte, în afara cercului de consilieri de stat şi supraveghetori. Spune-mi, simţi neplăceri din cauza mutaţiei?

– Da, dar nu asta contează…

– Ţi-a fost administrat catalizatorul de transformare organică?

– Acum o săptămână, de la venire…

– Ei, atunci n-ai de ce să te temi! Dintr-un minut într-altul vei deveni un băştinaş get-beget al planetei, ca toţi ceilalţi. Şi noi am trecut prin asta până la transformare.

Preşedintele mustăcea.  Ochii i se îngustaseră într-o privire îngăduitoare. Coada îi dansa dintr-o parte în alta.

– Excelenţă…

– Ei?

– Nu vreau să devin pisică.

– Alta acum. Da’ ce vrei să fii? Hipopotam?

– Nu, nu vreau să fiu nimic altceva, decât om. Aşa cum sunt.

– Uite ce e, tinere. Am impresia că nu ne înţelegem, sau mai bine zis dumneata nu înţelegi că structura biocâmpului planetar nu admite decât forma asta de viaţă. Să ştii că n-a fost nimeni încântat să se metamorfozeze în pisică, ba primii colonişti au suferit mult, la propriu, când natura i-a transformat. Acum există catalizatoare, trecerea nu mai e dureroasă, toată lumea s-a împăcat şi s-a obişnuit cu haina cea nouă. Noi aşa îi zicem: „haina cea nouă”. Dumneata mă dezamăgeşti. Am înţeles că ai o soţie aici sau o prietenă, mă rog…

Fabian privi spre capătul peronului. Lângă ultimul vagon, Susanah-Maria şi fraţii ei îi urmăreau fiecare mişcare.

– Ei, ea cum a putut să suporte?

– Excelenţă, spuse precipitat negrul, simţind că se pierde, înţelegeţi-mă că nu pot rămâne! Înnebunesc.

Şi deodată o spuse:

– Nu suport pisicile! Am încercat, m-am străduit din răsputeri. Nu pot. Nu pot! Vreau să mă întorc acasă azi, cât mai e timp, cât încă nu m-am transformat în obiectul dezgustului meu.

Preşedintele devenise ditr-o dată sobru.

– Nu ştii ce vorbeşti. Şi unde să te întorci? Pe Teramania? În infernul acela de satelit în care trăiţi ca sardelele? Hai, dacă ar fi existat Pământul, dacă nu l-ar fi distrus nătărăii cu prostia lor,aş mai fi zis. N-aş mai fi fost nici eu aici. Dar aşa? Unde să te întorci? Stai naibii mai bine locului, aici, cât de cât, te simţi ca pe Pământ, chiar dacă ai „haină nouă”. Nu?

– Acolo omul rămâne totuşi om, Excelenţă, încercă timid Fabian.

– Rămâne pe dracu’ om! Adică ce insinuezi: că n-am fi rămas aceiaşi oameni, că nu luptăm ca să reconstruim Umanitatea noastră dragă? izbucni Preşedintele, zbârlindu-şi părul de pe ceafă. Sub pielea asta tot oameni suntem, tot aşa gândim şi aici e şansa omului, pricepi? Nu pe… mania aia, aici!

– Vă înţeleg, dar… vreau să mă întorc acasă. Nu mi-o luaţi în nume de rău. Nu pot să suport.

Cotoiul se apropie de urechea lui şi îi mărturisi confidenţial:

– Uite ce e, tinere, eu n-am nimic cu tine, îmi eşti chiar simpatic, pe cuvânt!, dar nu-ţi pot da drumul. Mai există un impediment, mai mare decât toate argumentele de până acum: politica. Nu pot să-ţi dau drumul: dumeata eşti primul negru care a venit pe planeta noastră. Asta e o victorie teribilă pentru noi. Eforturile depuse pentru a muta aici nucleul de bază al omenirii capătă contur în sfârşit. Cu destulă bătaie de cap. Cum să-ţi explic? E vorba de un proces lung, anevoios, concretizat printr-o propagandă eficace, printr-o politică democratică, pricepi? Noi am făcut tapaj mare cu venirea ta. Dacă ai pleca, ai dărâma un întreg etaj al edificiului pe care-l construim, ori asta nu se poate! Deja nu mai e o problemă a ta – de alergie sau de fason, nu contează – ci e o problemă a întregii omeniri de pe planetă. Sesizezi, nu? Îi eşti dator, odată ce ai făcut pasul acesta. Dă-i posibilitatea întregului popor să se bucure de libertate prin tine, prin alegerea pe care ai făcut-o după o matură chibzuinţă. Asta-i. Aşa că…

‒Dar, Excelenţă, cu libertatea mea cum rămâne? N-am dreptul să aleg şi eu, să…

– …vei rămâne aici, cu prietena dumitale, noi îţi vom pune la dispoziţie tot ce-ţi trebuie pentru a avea o viaţă frumoasă şi îţi urăm succes!

Preşedintele îl bătu amical pe umăr, zâmbi convenţional şi se îndreptă, fără să privească înapoi, către vagonul care-i era destinat. Suita îl urmă gălăgioasă. Nedumerit, Fabian fugi după ei.

– Dar o să înnebunesc! ţipă el.

Se repezi înăuntru, în vagon, câteva labe îl împinseră afară, se repezi din nou, uşa dădu să se închidă, se agăţă cu disperare de ea, îi striviră degetele, el nu lăsă însă priza, sângele îi năvăli spre coate, urla ca un apucat, monorail-ul se puse în mişcare, Susanah-Maria ţipă, fraţii ei se năpustiră spre el, un impegat încercă să-l tragă pe peron, Fabian îl împinse cu piciorul, vacarmul crescu, trenul luă viteză, câteva reflectoare îl biciuiră cu lumina lor, apoi dispăru în întuneric.

Peronul rămase învăluit într-o linişte nefirească.

Cu lacrimile curgându-i şiroaie, Susanah-Maria porni în fugă după tren. O urmau în salturi mari cei doi fraţi. Îl găsiră târziu, după vreo doi kilometri. Zăcea plin de sânge în iarbă, privindu-i cu ochii injectaţi. O spumă verzuie îi curgea pe la coluţurile gurii. Se dădură instinctiv înapoi. Fabian turbase. O blană deasă, neagră, îi acoperea corpul şi un zgomot surd, ameninţător, îi ieşea din botul lung de câine.

© Viorel Pîrligras

Viorel Pîrligras
Viorel Pîrligras

Latest posts by Viorel Pîrligras (see all)