„Dintre toate consecinţele dezvoltării călătoriei în timp la preţuri accesibile şi în condiţii de siguranţă, apariţia artei sculpturii a fost cea mai controversată.” Introducere la Istoria moralităţii artei, 2243

 

După bifurcaţie: braţul drept

 

Vagabondul mi-a trântit hotdogul din mână când s-a împiedicat perpendicular pe drumul nostru, bolborosind o înjurătură neinteligibilă. Pantalonii mi s-au umplut de ketchup şi muştar. Cu unul din braţele cu care-şi împingea căruţul, m-a lovit peste umăr când a cotit, împleticindu-se, pe lângă chioşcul de ziare şi a nimerit drept în şoseaua înţesată de maşini.

Ne-am oprit din mers în aceeaşi clipă. Siluetele împietrite ni se reflectau în vitrina librăriei. Sarah s-a lipit de mine, strecurându-şi braţul drept în jurul taliei mele şi prinzându-mă cu mâna stângă de cot. Am privit înlemniţi, uitând despre ce vorbeam. Nu am avut timp să ne mişcăm sau să facem ceva.

Iată cât de repede se poate întâmpla, mi-am zis în clipa aceea îngheţată, ieşită din timp. Am simţit cum mi se întipăreşte în memorie fiecare senzaţie: mirosul de gaze de eşapament, gunoi şi hotdog, zgomotele traficului şi al cumpărătorilor din magazine, trupul crispat al lui Sarah lipit de al meu, lumina soarelui, estompată de ochelarii mei de soare ieftini. Am vrut s-o strâng în braţe pe Sarah şi să-i feresc ochii, să merg după vagabond şi să-l trag înapoi sau s-o iau la fugă. Dar, bineînţeles, n-am avut timp, aşa că n-am făcut decât să privesc mai departe.

Vagabondul s-a echilibrat când a ajuns la jumătatea primei benzi. S-a îndreptat de spate şi s-a răsucit, uitându-se la mine, dar n-a schiţat gestul de a se întoarce în siguranţă. A rămas pe loc şi-a strigat din fundul plămânilor un cuvânt într-o limbă străină – sau, poate, un nume ciudat –, apoi a înjurat. Nu s-a mai mişcat.

Şi, chiar înainte ca Buick-ul să-i rupă vagabondului piciorul drept, să-l azvârle în parbrizul spart şi peste maşină, trimiţându-l apoi pe asfalt, unde a căzut ca un costum gol, cu câteva secunde înainte ca maşina din spatele Buick-ului să treacă peste trupul său inert şi să oprească, cu câteva minute înainte ca paramedicii să-i urce corpul însângerat în ambulanţă, iar eu s-o târăsc pe Sarah la portierele din spate, să urcăm amândoi şi să ne ducem cu el la urgenţe, înainte de a ajunge în sala de aşteptare şi de a vorbi cu chirurgul cu expresie gravă, într-un halat plin de sânge, înainte de lacrimile şi apropierea care s-a născut între noi, vagabondul a stat pe banda din dreapta a şoselei şi s-a uitat fix în ochii mei, iar eu am înţeles şi am ştiut că înţelegea şi el, şi încă foarte bine. Plătea un preţ cumplit.

 

Zile de glorie

 

— Să conduci cu grijă, mi-a spus Karen.

Mi-a trântit un zâmbet de circumstanţă, dar era deja întoarsă cu spatele şi închidea uşa casei când i-am zâmbit drept răspuns. Vechiul meu prieten, Richard, mi-a aruncat o privire impenetrabilă prin crăpătură înainte de o închide complet. O vreme, am stat nemişcat, cu ochii la uşa aceea închisă. Mi-am plimbat privirea pe suprafaţa ei de lemn şi am sesizat detalii neimportante: partea de jos, roasă, un abţibild pe jumătate dezlipit, mânerul zgâriat. M-am simţit inexplicabil de nervos şi înşelat.

În cele din urmă, mi-am smuls privirea de la uşă şi m-am întors pe alee. În scaunul de şofer al Hondei mele rablagite, am dat stângaci cu spatele pe şosea şi m-am îndepărtat de bordură. Ştiam că n-ar fi trebuit să conduc după cât vin băusem, dar, în momentele acelea, nu-mi păsa. După ce plecarea mea precipitată îmi mai potolise nervii, am reuşit, totuşi, să mă controlez suficient ca să conduc cu viteza maximă admisă.

Eram prea încordat ca să merg direct acasă, dar nu aveam chef nici să petrec ore întregi între patru pereţi, fiindcă nu puteam dormi, urmărind un film vechi sau emisiuni tâmpite şi bând până cădeam lat. Ce rost avea? În schimb, am pornit spre centru, unde erau lumini, oameni şi distracţie. Mi-am spus că nu căutam un bar, doar o încheiere relaxantă a unei cine dezastruoase. Dar, când am trecut pe lângă Lou’s şi am văzut luminile aprinse, am parcat fără să mai stau pe gânduri şi am intrat în bar pe uşile duble familiare.

Nu l-am văzut pe Lou. De bar se ocupau doi studenţi pe care îi angajase, iar o chelneriţă cu păr blond spălăcit se plimba leneş printre mese. Localul era pe jumătate plin. I-am analizat pe clienţi fără grabă: nişte studenţi scandalagii ocupau două mese; într-un separeu din apropierea toaletelor se petrecea, fără îndoială, o primă întâlnire, care nu decurgea prea grozav; Bob se îmbăta la locul său obişnuit; ici, colo, cupluri plictisite îşi mângâiau paharele cu băutură. Din automatul muzical se auzea Tom Jones.

La bar, am remarcat o blondină simpatică, spre treizeci de ani, cu toate dotările complete. Avea aerul de „mă-doare-n-cot-de toate”, care le face atât de sexy pe femeile frumoase, şi o expresie de genul „le-am văzut şi le-am auzit deja pe toate, nu mă interesează, mulţumesc frumos”. Mi se pare că femeile capătă mina asta după ce încearcă să le agaţe primul tip. Dar eu nu aveam să fiu descurajat. M-am dus şi m-am aşezat pe taburetul gol din dreapta ei. I-am făcut semn barmanului.

— Un Jack cu gheaţă, iar doamnei, ce doreşte.

M-am uitat la ea şi i-am oferit cel mai frumos zâmbet. Ea m-a scrutat din cap până-n picioare, cu ochi căprui glaciali, s-a strâmbat din nas şi mi-a replicat:

— Mă văd nevoită să mă mut.

Şi-a legănat şoldurile de pe taburetul pe care stătea pe un altul, ceva mai încolo. Nici măcar n-a catadicsit să-mi arunce o ultimă privire. În spatele meu, un student a tras un fluierat şi-a imitat destul de bine o explozie. Amicii lui au chicotit. Cretinii.

— Numai whisky-ul, i-am spus chelnerului. Dublu.

Încheierea ideală a unei seri ideale.

Probabil că a doua zi, dimineaţa, trebuia să-l sun pe Richard şi să-mi cer scuze, deşi nu pricepeam cum de o luaseră lucrurile razna aşa, din senin. Venisem la cină la şapte, cu un vin roşu de California foarte bun, o complimentasem pe Karen pentru rochia ei supersexy, îl strânsesem pe Richard în braţe de-i trosniseră oasele, cum făceam în liceu. Karen pregătise paste, somon proaspăt şi o salată grozavă. La masă, am vorbit despre zilele frumoase de demult, ne-am adus aminte de liceu, de facultate. Am râs, eu, poate, mai tare decât ei, şi am băut două sticle de vin. Foarte probabil ca eu să fi băut una singur. Nu-mi aduc bine aminte. Şi nu mai ştiu nici când ne-am înfierbântat, Richard şi cu mine. Am fost cei mai buni prieteni în liceu, am fost împreună şi la facultate, am împărţit iubirile. Eu eram cel care le atrăgea pe fete, el trecea de la o dragoste fără speranţă la una sortită să moară de la bun început. Nu-mi dau seama când s-au inversat, dintr-o dată, lucrurile pentru mine, cum de Richard s-a ales cu o zeiţă drept nevastă, cum de s-au aşezat toţi prietenii mei pe la casele lor, cum au devenit toţi, chiar taţi, iar eu sunt singur şi acum.

Mai ştiu când Karen a strigat „Mark!”, pe un ton şocat şi oarecum jignit, iar Richard a revenit în salonaş şi mi-a aruncat o căutătură cruntă. Totuşi, nu cred că m-am dat serios la ea. Şi ce mare lucru dacă m-am dat, doar eram între prieteni, nu?

— Aşa-i, m-a încuviinţat Lou.

Am ridicat ochii din pahar cu o tresărire. Nu-l văzusem venind, nici nu realizasem că vorbeam cu voce tare. În faţa mea erau mai multe pahare decât îmi aminteam să fi băut. Am observat atunci că nu se mai auzeau studenţii urlând şi că perechea aflată la prima întâlnire se săruta înfocat. Blondina stătea cu spatele la mine, iar tipul cu care avea întâlnire mi-a aruncat o privire amuzată peste umăr.

— Deci, ce crezi că s-a întâmplat, Lou? – M-a deranjat tonul plângăreţ din vocea mea. – Ce crezi că au făcut?

Lou a scuturat din umeri, a luat paharele goale şi le-a scufundat în apă cu clăbuci.

— Cred că te-au trimis acasă. Eu asta aş fi făcut.

Am dat din cap aprobator şi insistent.

— Păi, normal că m-au trimis! Politicos şi prieteneşte, pe deasupra. „Nu crezi că e timpul să te duci acasă?”, m-a întrebat Richard. Richard, pentru Dum’zeu. Îl ştiu pe tipu’ ăsta de cinşpe ani, iar el dintr-o dată cică nu mai bea. Ne-am făcut praştie prin toate barurile din oraş! Nu mai are niciun haz de când s-a-nsurat cu scorpia aia de Karen.

— Dacă-i o scorpie, m-a întrebat Lou, de ce te-ai dat la ea?

— Taci din gură şi toarnă, am bolborosit, scuturând paharul gol.

#

M-am trezit încet, în silă, cu o răzătoare în beregată şi câlţi în loc de creier. Zăceam pe spate, cu un braţ pe frunte, greu ca naiba. Afară, lumina de la ora cinci dimineaţa se lupta cu întunericul. Eram acoperit cu nişte pături străine. Am simţit mirosul tipic de transpiraţie postsex şi am auzit un sforăit neregulat. Cu braţul celălalt am atins un corp cald. Am întors capul cu grijă şi am văzut păr blond şi rădăcini negre pe perna cealaltă. Pe scaunul de lângă partea ei de pat atârna o bluză albă, un şorţ şi o fustă scurtă. M-am ridicat proptindu-mă în braţul drept şi, ignorând furnicăturile, m-am uitat după hainele mele.

Ea s-a foit uşor şi-a scos un sunet gutural. S-a răsucit pe-o parte şi m-a prins de fesă, strângând-o.

— Neaţa, armăsarule, mi-a şoptit.

M-am strâmbat, dar mâinile ei insistau, iar corpul meu voia. La naiba, de ce nu, mi-am zis, şi-am tras-o lângă mine.

Chiar înainte de a-i atinge buzele, mi-am dat seama că îi uitasem numele.

 

Întâlnirea cu sculptorul

 

Când m-am trezit a doua oară, mă durea tot corpul, îmi era greaţă şi mă simţeam ca un cretin. Eram singur în patul ei. Trăsese la o parte draperiile. Sculându-mă cu grijă, m-am împleticit până la baie şi am făcut un duş scurt, cu apă fierbinte. Când am revenit în dormitor, ştergându-mă pe păr, am observat biletul de pe pernă:  „Salutare, armăsarule. A fost grozav azi-noapte. Sună-mă oricând ai chef. Pupici, D.”

Dolly, mi-am zis, boţind bucata de hârtie. Deborah? Indiferent cum o chema, am simţit nevoia să plec brusc din casa ei. Făcusem o tâmpenie. De partida sex nici nu-mi aminteam, iar barul lui Lou chiar îmi plăcea; mare păcat că trebuia să-l evit în următoarele săptămâni. Mi-am tras pe mine blugii şi cămaşa care duhnea a fum şi m-am dus în bucătărie, să-mi fac o cafea instant.

— Ştii când a luat viaţa ta întorsătura asta de rahat?

Am scăpat cana pe care am luat-o din cârligul de deasupra barului. S-a făcut cioburi pe tejghea. Răsucindu-mă în direcţia din care auzisem vocea, am văzut un bărbat vârât în spaţiul îngust dintre dulapul de vase şi perete.

Nu i se putea ghici vârsta. Chel, cu faţa ovală, fără niciun rid sau pată, doar câteva încreţituri pe la ochi. Arăta de parcă râdea foarte des. Îmbrăcat în pantaloni din bumbac de o culoare fadă şi o cămaşă albă, era anonimul ideal.

— Tu cine dracu’ eşti?

Mă speriase mai mult decât voiam să recunosc şi mă enerva. El însă n-a reacţionat la nervii mei decât cu un zâmbet mic, subtil, de amuzament discret.

— Mă numesc Jolo, mi-a răspuns. Sunt sculptor, a adăugat, după o pauză, ca şi când asta ar fi explicat totul. Ştii?

— Cum ai intrat aici?

Prima explicaţie care îmi venise în minte, că era iubitul de care D. nu-mi pomenise, îşi pierdea credibilitatea. Din atitudinea lui se vedea clar că era străin de casă, iar furia mea începea să scape de sub control. M-am îndreptat spre suportul de cuţite.

— Să zicem că am intrat pe geam. Ştii?

— Ce să ştiu?

Nu voiam să mă las târât în dialogul lui iluzoriu, fără îndoială, dar insistenţa cu care punea întrebarea mă scotea din minţi. Trebuia să-i închid gura. A scos un oftat de om care mai avea puţin şi ajungea la capătul răbdării.

— Ştii, reluă el calm, ca adresându-se unui copil, când a luat viaţa ta întorsătura asta de rahat?

— Ce dracu’ tot spui acolo? Nu-i nimic în neregulă cu viaţa mea!

A lăsat capul pe-o parte şi-a ridicat din sprâncene.

— Vrei să-ţi spun exact câţi neuroni ţi-ai omorât aseară? Aş putea identifica şi tulpinile de Chlamydia cu care te-ai pricopsit când te-ai tăvălit cu chelneriţa lui Lou – apropo, o cheamă Denise. Sau, dacă vrei, aş putea…

— Taci naibii! Cine eşti?

— Sunt Jolo. Sculptor. Hai, spune-mi, serios: când s-a întâmplat?

— Du-te dracului, Jolo! Eu mă car de aici şi o să te cari şi tu, dacă nu vrei să pun sticleţii pe tine!

M-am îndreptat spre telefonul din bucătărie. Jolo rosti în spatele meu:

— 24 aprilie, acum 12 ani, la 3 şi 8 minute, după-amiaza.

Am îngheţat. Îmi aminteam de ziua aceea.

 

Înainte de bifurcaţie

 

Ne-am băut cafeaua cu lapte şi ne-am plimbat pe bulevard. Era pe la trei după-masa şi eu plănuisem să o duc în parc şi să zăbovim pe malul apei, să vorbim vrute şi nevrute, poate chiar s-o conving să mă lase s-o sărut. Era o zi superbă, o după-amiază de aprilie de o perfecţiune ieşită din comun. Şi începeam să-mi dau seama că îmi place foarte mult fata aceea.

Ne cunoscuserăm întâmplător, cu câteva săptămâni mai devreme, când ne-am ciocnit unul de altul la un târg de vechituri, în apropierea oraşului. Eu mă aplecasem ca să văd mai bine şezutul de catifea al unui scaun vechi, ea, la fel, în acelaşi moment. Amândoi ne-am ridicat şi am râs deodată.

— Îmi pare foarte rău, îmi spusese.

— Nu, eu am fost de vină, îi replicasem, deşi fusese vina ei.

O studiasem între timp şi ajunsesem la concluzia că merita să mă împrietenesc cu ea. Nu aveam iubită în perioada aceea şi era foarte atrăgătoare, deşi nu se potrivea deloc cu gusturile mele.

Îmbrăcată frumos, dar nu sexy – pantaloni largi, bluză pe gât şi o jachetă elegantă, fără formă, în diverse nuanţe maronii – era greu de spus dacă arăta bine sau nu, însă rotunjimile şi formele ei accentuate sugerau un trup feminin cu sâni plini, şolduri alunecoase şi puţintel mai multă grăsime decât mi-ar fi plăcut.

Avea ochi căprui mari, foarte expresivi. Bretonul blond abia îi atingea sprâncenele, iar părul şi-l strânsese la spate, într-o coadă scurtă. Buzele înguste i se ridicau într-un zâmbet foarte drăguţ. Am hotărât că urma să ne cunoaştem mai bine.

— Hai să zicem că e o întâlnire a minţilor noastre, i-am spus, chicotind simpatic. Eu sunt Mark, m-am prezentat, întinzându-i mâna.

Ea mi-a strâns-o cu ezitarea de rigoare şi mi-a spus:

— Eu sunt Sarah.

— Mă bucur de cunoştinţă, Sarah. Îmi dai voie să-ţi cumpăr o pungă de gheaţă pentru durerea de cap sau e destul o cafea?

#

Niciunul din noi nu a cumpărat scaunul, dar la cafea ne-am dus, totuşi. Am schimbat numere de telefon şi i-am promis că o sun. Şi chiar am sunat-o. Peste o săptămână, luam masa în Chinatown, şi ne înţelegeam de minune. Peste încă trei zile, am dus-o la grădina zoologică. I-a plăcut la nebunie, deşi iniţial râsese de propunerea mea.

— La grădina zoologică, Mark? Ce pui la cale după-aceea?  O plimbare pe plajă, sub clar de lună?

Aşa era Sarah. Îmi încuviinţa planurile, îmi accepta complimentele, flirta şi ea cu mine, dar întotdeauna pe un ton amuzat, ironic. Mă înnebunea şi, în acelaşi timp, mă făcea s-o plac şi mai mult. După grădina zoologică, tocmai ca să-i demonstrez că nu pot fi descurajat, am dus-o pe Long Beach, într-o seară cu cer fără nori şi lună plină. A râs din nou, dar mi-a spus că sunt un dulce şi m-a ţinut de braţ aproape tot drumul înapoi.

Sâmbăta aceasta, o săptămână mai târziu, hotărâserăm să ne plimbăm aiurea prin centru, să facem nişte cumpărături, să mâncăm prânzul undeva. După-amiaza se prevedea mai apetisantă decât mă aşteptasem şi într-un mod pe care nu-l înţelegeam. Nu ştiam decât că zâmbesc întruna cât sunt cu ea şi mă simt în largul meu. Şi, din câte îmi dădeam seama, ea simţea la fel.

Pălăvrăgeam şi râdeam când ne-am apropiat de următoarea trecere de pietoni. Sarah era atât de prinsă de conversaţie, că nu a observat când s-a schimbat culoarea semaforului. A pus piciorul pe şosea în faţa mea când au pornit maşinile.

 

Auzindu-l pe Abraham

 

Întorcându-mă spre Jolo, cu mâna pe receptor, l-am mai întrebat o dată:

— Cine eşti?

— De fapt, ar trebui să întrebi „ce eşti”, m-a corectat, şi nu cred că vei fi mulţumit dacă îţi spun că sunt sculptor.

— Termină cu prostiile, Jolo sau cum te-o fi chemând. Ştii prea multe despre mine. Cine eşti? Vreau un răspuns direct, altfel te pasc cel puţin cinci ani după gratii pentru intrare prin efracţie.

A oftat.

— Bine. Îţi voi da un răspuns corespunzător. Din păcate, ţi se va părea incredibil. Va trebui să-ţi arăt, ca să mă crezi.

— Ajunge, am zis, şi am ridicat receptorul de pe unitatea fixată în perete.

Dar Jolo m-a ignorat,  a scos un fel de celular din buzunarul de la şold şi a început să se joace cu tastele. Mi-a aruncat o privire, calculând ceva, şi-a apăsat un buton cu o hotărâre care m-a tulburat.

Apoi, casa a dispărut şi a apărut altceva în locul ei.

#

M-am uitat în jur. Jolo era tot la un metru, doi de mine, dar în rest, decorul se schimbase. Vedeam numai pete de gri şi verde orbitoare, un spaţiu imposibil, bătea vântul când n-ar fi trebuit şi, de undeva din spate, se auzea o voce care parcă îmi suna cunoscută. M-am împiedicat, aparent din cauza centrului de greutate deplasat, am inspirat aer fierbinte de vară, greu de un miros neplăcut, şi m-am înecat. Jolo continua să privească în jur, cu micul său zâmbet distant. Mi s-a făcut rău dintr-o dată. Am dat afară mai mult lichid şi, când n-am mai avut ce voma, am început să tuşesc.

După aceea, stomacul mi s-a calmat şi am fost în stare să studiez locul.

Ne aflam într-un spaţiu deschis şi, judecând după lumina soarelui, se schimbase şi momentul zilei. Stăteam pe o câmpie înclinată, o pantă de deal şi, când m-am uitat mai atent în jur, mi-am dat seama că era un cimitir, unul mai recent, din câte se părea. Pietrele funerare cele mai noi datau de un secol şi jumătate, dar, ciudat, timpul nu-şi lăsase amprenta pe ele.

Atunci m-am concentrat asupra vocii şi un fior îmi îngheţă corpul.

Nu o mai auzisem înainte, dar îmi fusese descrisă de profesorii mei de istorie, în manuale, pe canalul Discovery. Iar cuvintele sunau izbitor de familiare. Din cauză că îmi fusese rău, pierdusem începutul:

— … căci inspirându-ne de la cei decedaţi şi mult onoraţi ne dovedim noi devotaţi cauzei pentru care şi-au dat ei ultima suflare, ca măsură a devotamentului lor; iar noi, cei de faţă, ne luăm profundul angajament ca aceia care au murit să nu se fi stins în zadar…

Mi se oprise respiraţia şi parcă şi inima. Cu pumnul înfipt în gură, am căscat ochii mari în direcţia din care se auzea vocea, dorind să mă întorc în timp şi să aud şi primele cuvinte. Uitasem de toate: Jolo şi misterul său, nenorocirea cu Richard, noaptea irosită cu Denise, viaţa mea. Nu mai voiam decât să fug în direcţia vocii şi să văd faţa aceea bărboasă, suptă şi atât de familiară.

Dar nici n-am făcut bine primul pas, că Jolo trebuie să fi apăsat un alt buton şi, în clipa următoare, vomam din nou, în bucătăria lui Denise. M-au lăsat picioarele când casca telefonului se clătină pe perete, din ea auzindu-se tonul de apel.

Când mi-am revenit destul ca să mă clatin până la un taburet de la bar, m-am trântit pe el şi l-am ţintuit pe Jolo cu privirea.

— Ăla a fost… a fost…? m-am bâlbâit, deşi cunoşteam răspunsul.

Jolo a scuturat din umeri.

— Ştiam că te fascinează Primul Război Civil, bineînţeles. Aveam nevoie de un reper pe care să-l recunoşti în puţinele momente pe care le am la dispoziţie. Acum poţi să repeţi întrebarea. De data asta, îţi voi da răspunsul care trebuie.

Ştiam la ce întrebare se referă, însă nu eram pregătit. Aveam senzaţia că suferisem o pierdere uriaşă şi au început să-mi curgă lacrimi.

— Am… Am fost acolo! Şi am ratat începutul…

— Da. „Acum optzeci şi şapte de ani…” şi restul. Ar fi fost mai bine dacă n-ai fi băut aşa mult aseară. Te rog, pune întrebarea.

Mă privea nerăbdător. N-am mai stat pe gânduri.

— Cine eşti?

— Sunt sculptorul Jolo. Călător în timp.

 

La baza bifurcaţiei

 

Până să mă dumiresc ce se întâmplă, am întins mâna şi-am apucat-o de încheietură. Am tras-o înapoi, poate cam dur, când şoferul maşinii celei mai apropiate de noi a claxonat enervat. A accelerat brutal, calând motorul, şi-a trecut pe galben pe lângă noi, arătându-ne degetul mijlociu.

I-am dat drumul lui Sarah şi am întrebat-o:

— Eşti teafără?

S-a uitat la mine zâmbind larg, dar în ochii ei se vedea că tremură de spaimă. M-a luat de mână înainte s-o las jos, mi-a strâns-o încet şi m-a prins uşor de degete.

— Mulţumesc, Mark. Sunt teafără. Cred. Mulţumesc că m-ai salvat.

— Măcar atât să fac şi eu, după ce ţi-am distras atenţia de la semafor, am spus, râzând forţat.

S-a lăsat puţin pe mine şi a râs şi ea. Parcă vedeam cum îşi revine.

— Hai să mergem, până nu se schimbă iar culoarea, am propus.

Am traversat, dar n-am ajuns la jumătatea drumului, că semaforul a şi început să pâlpâie. Ne-am uitat unul la altul şi am luat-o la fugă cu capul înainte, ţinându-ne de mână, râzând isteric şi atrăgând privirile amuzate ale celorlalţi trecători. Nu ne-am oprit din alergat şi din râs decât după ce am străbătut jumătate de cvartal, iar când, în cele din urmă, am stat locului, am început să gâfâim, cu mâinile pe genunchi, tot chicotind. Când ne-am îndreptat de spate, Sarah mi-a aruncat o privire cu subînţeles, care îmi cerea să profit de moment.

M-am apropiat de ea şi m-am aplecat uşor, ca s-o sărut. M-a oprit punându-mi degetul pe buze.

—  Mai târziu, Mark.

Mi-a prins bărbia între degetul mare şi arătător, s-a întins şi m-a sărutat în colţul gurii.

 

Lemn şi marmură

 

— Există momente în timp, mi-a spus Jolo, printre înghiţituri de hamburger, când cea mai mică schimbare afectează profund cele ce urmează.

Stăteam în maşina mea, în parcare, cu ambalajele de mâncare în poală. Jolo îmi turnase un pahar cu apă în bucătăria lui Denise şi se oferise să-mi cumpere prânzul la unul din nenumăratele restaurante drive-in. Mahmureala îmi dispăruse, nu ştiu cum, aşa că i-am acceptat imediat invitaţia. Şocat că auzisem Discursul, aproape că uitasem de remarcile lui jignitoare la adresa vieţii mele şi, cât am condus prin oraş, Jolo părea să fi renunţat la ele. Privise întruna extaziat în jur şi nu-i mai tăcuse gura:

— Sunt încântat că mă pot întoarce în timpul tău, Mark. Să nu mă înţelegi greşit. În place timpul în care trăiesc. Gradul de confort şi bunăstare n-a fost niciodată mai ridicat ca pe vremea mea. Dar epoca ta, epoca megaoraşelor… E un fel special de nebunie să locuieşti aici, în Los Angeles, Tokyo sau Mexico City. Sau în Cairo! Să nu uităm de Cairo.

O amintire îi adusese un zâmbet pe faţă.

— N-aş putea să trăiesc în oraşele tale, ştiind ceea ce ştiu despre problemele de sănătate şi cele mintale, despre… Dar e palpitant să observi!

— Uite!

Îmi luasem ochii de la drum o clipă, ca să văd la ce se referă. Arătase extaziat spre un om al străzii stând în pragul unei clădiri abandonate. Un bărbat, din câte mi-am dat seama, care stătea adunat – adormit, leşinat sau, posibil, mort. În faţa lui, pe trotuar, doi-trei bănuţi străluceau într-o şapcă străveche. Lângă el, pe un carton proptit de perete scria: „Toţi banii mărunţi aici”.

— Incredibil, nu-i aşa? Dar tu probabil că eşti obişnuit cu imaginea. Trebuie să înţelegi că, în timpul meu, suferinţa de orice fel este foarte rară. Aşa că fireşte că sunt fascinat de ea când o întâlnesc în călătoriile mele.

— Atunci oraşul ăsta îţi va oferi nenumărate prilejuri de fascinaţie.

Remarca şi tonul ei special îi întrerupsese monologul. Scosese un „hm” neutru şi pe urmă tăcuse până când am ajuns la drive-in, unde şi-a comandat o porţie zdravănă pentru el şi un chiliburger special pentru mine. Printre îmbucături, îmi explica ce înseamnă sculptor.

— Te referi la teoria haosului? l-am întrebat. Fluturi în Japonia, prostii de-astea?

I-a apărut din nou zâmbetul în colţul gurii şi mi-a făcut semn să aştept. A mestecat repede, a înghiţit şi mi-a spus:

— Cam aşa ceva, deşi teoria haosului e exact inversul a ceea ce vreau să spun. Dacă îţi place chestia cu fluturele, închipuie-ţi că te-ai putea întoarce la momentul când fluturele a fâlfâit din aripi şi l-ai împinge exact cât trebuie. Ai putea preveni uraganul.

— Asta n-ar însemna că aş schimba istoria?

Şi-a ţuguiat buzele şi-a dat din cap aprobator, meditând şi neglijându-mi argumentul.

— Ba da, bineînţeles, dar ştii că graniţele istoriei sunt flexibile. Linia temporală nu se schimbă dacă modificăm numai detalii minore.

— Te cred pe cuvânt, i-am spus.

Pe urmă a trebuit să mă concentrez pe burger şi cartofi prăjiţi, pentru că îmi amintisem din nou, brusc, că port o conversaţie serioasă cu un călător în timp.

Plecând de la drive-in, după ce Jolo tăcuse, m-am gândit foarte serios că îmi pierdusem minţile. Citisem destul science-fiction ca să ştiu ce înseamnă călătoria în timp, dar înţelesesem, chiar dacă vag, că e imposibilă. Nu mă îndoiam că fusesem, într-adevăr, la Gettysburg preţ de câteva momente în dimineaţa aceea, dar era posibil să fi fost doar convingerea unui nebun care avea halucinaţii.

Însă eu mă simţeam întreg la cap. Evenimentele urmau o succesiune logică. Jolo era real; maşina ţopăia pe arcuri când se urca în ea, arunca priviri ciudate când ne opream la semafor, deschidea torpedoul şi căuta dulciuri. Şi îşi comandase singur mâncarea. Nu mă deranjau şi alte dovezi – asasinarea lui JFK, discursul lui Martin Luther King din 1963, chiar Golgota – dar am descoperit cu surprindere că, în adâncul inimii, aveam convingerea că Jolo era adevărat.

Un călător în timp, venit să mă viziteze pe mine.

— Bineînţeles, mi-a spus. Ce altceva ai putea face, nu?

— Exact.

— Ceea ce fac eu e să caut momente în timp. Merg într-un loc unde o mică schimbare poate conduce la o diferenţă uriaşă.

— Vrei să zici un nod, un nex?

— Citeşti prea mult science-fiction, mi-a zis, râzând. Noi îi spunem bifurcaţie sau, mai simplu, un Y.

— Un Y?

— Da.

— De ce îi ziceţi aşa?

— Am crezut că e evident. La aceste momente duce o singură linie temporală, dar de la ele pleacă două. Arta de a sculpta este aceea de a călători la un Y şi a schimba puţin evenimentele, atât cât să alegi una dintre cele două linii.

— Şi cum hotărăşti pe care o alegi?

— E o formă de artă, Mark. Sunt artist. Aleg linia cea mai reuşită sub aspect estetic.

Eram îngrozit.

— Adică modifici istoria, te joci cu vieţile oamenilor numai ca să arate mai bine?

— Estetica nu înseamnă doar aspect exterior, sunt sigur că ştii. Arta mea se ocupă de frumuseţe, dreptate, moralitate.

Am scos o grimasă. Credea că numai el are dreptate şi asta mă călca pe nervi şi, deşi nu puteam veni cu un exemplu clar, după mine, ceea ce spunea că face nu era chiar atât de cinstit pe cât lăsa să se înţeleagă. Dar, înainte de aprofunda subiectul, mi-am dat seama unde voia să ajungă. Am pus, oricum, întrebarea:

— Şi, am rostit încet, ce legătură are asta cu mine?

Mi-a oferit un zâmbet satisfăcut, încărcat de presimţiri vesele.

— Ştii când a luat viaţa ta întorsătura asta de rahat?

 

După bifurcaţie Y: braţul stâng

 

Vagabondul mi-a trântit hotdogul din mână când s-a ciocnit de mine, împrăştiind sosul de chili şi muştar între umărul lui şi pieptul meu. A bolborosit o scuză neinteligibilă printre înjurăturile mele în timp ce s-a echilibrat şi a făcut câţiva paşi înapoi. Văzând că mă murdărise, a scos o batistă jegoasă şi-a început să mă cureţe pe cămaşă.

Vraja care ne înconjurase înainte de sărutul ei dulce dispăruse instantaneu, înlocuită de furie. Am lăsat-o de mână pe Sarah, am dat la o parte batista şi l-am împins brutal, cu amândouă mâinile. S-a dezechilibrat şi a căzut pe spate pe trotuar, privindu-mă dezorientat.

— Idiotule! am urlat. De ce nu te uiţi pe unde mergi? Mi-ai distrus cămaşa cea mai bună!

Fără să mă gândesc, l-am lovit zdravăn cu picioarele în talpă, de două ori.

— Mark! a strigat Sarah, apucându-mă de cot.

M-a tras şi s-a lăsat pe vine, lângă el, ajutându-l să se ridice. Vagabondul a şters-o repede, uitându-se peste umăr de două ori. Sarah s-a întors către mine fără o vorbă, dar cu flăcări în ochi.

— Uite ce mi-a făcut, i-am zis, arătându-i cămaşa murdară cu amândouă mâinile. E complet distrusă!

— A fost un accident, Mark. Un accident. I-ar tu l-ai lovit cu picioarele când era la pământ.

— Ştiu, am zis, pe un ton plângăreţ. Dar ar fi trebuit să se uite pe unde merge.

— L-ai doborât, Mark. Era pe jos şi tu îl loveai cu picioarele.

— Ştiu, am repetat, încercând să şterg pata cu un şerveţel. Hai să uităm de asta, vrei?

— Da, hai să uităm, mi-a spus.

Dar n-a uitat.

 

Propunere indecentă

 

— E bifurcaţia perfectă, Mark. Linia temporală alternativă excelentă din acel moment. Intenţionez să dau un brânci evenimentelor în direcţia aceea.

Jolo mă scotea din sărite din nou, deşi nu-mi dădeam seama cum de reuşise să mi se vâre aşa pe sub piele.

— Mă rog. Eu tot nu văd diferenţa. Eram cu Sarah şi am doborât un vagabond. Şi ce dacă? Nu s-a schimbat nimic după ziua aceea. Sau vrei să zici că vagabondul mi-ar fi dat harta secretă a comorii lui?

Jolo mi-a ignorat sarcasmul, dar şi furia evidentă.

— Nici vorbă de aşa ceva, mi-a zis, vorbindu-mi de sus. Ce mai face Sarah?

A fost picătura care a umplut paharul.

— Care-te dracului, Jolo! Nu ştiu de ce te mai ascult! Ai venit aici cu maşina timpului şi rahaturile tale înfumurate şi ai aterizat în viaţa mea! Ce-i aşa de grozav în viaţa ta, de trebuie să călătoreşti în timp ca să scapi de ea? Sarah a fost o fată oarecare. N-a mers între noi. Şi ce dacă?

Jolo a tăcut. A lăsat capul pe-o parte şi m-a ţintuit cu privirea.

— Ce-i? Deci despre Sarah e vorba? Măreţul eveniment, nenorocita aia de bifurcaţie Sarah era? Nu ştiu de unde îţi iei informaţiile, dar habar n-ai despre ce vorbeşti. Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar Sarah n-a mai vrut să ne întâlnim. N-a fost vina mea. Şi, în ce mă priveşte, pierderea a fost a ei. Regret, sculptore, blocul tău de marmură tocmai s-a făcut fărâme.

Şi-a ţuguiat din nou buzele în stilul acela teribil de enervant şi a clătinat dezaprobator din cap.

— N-am zis niciodată că a fost vina ta, Mark, doar că aceea a fost ziua în care s-a întâmplat. De ce n-a mai vrut să te vadă?

— Ce? Cui îi pasă? Nu schimba subiectul.

— De ce n-a mai vrut? Gândeşte-te, hai, serios, gândeşte-te. De ce?

— Termină, Jolo! Nu asta-i ideea.

— Ba da. Spune-mi de ce.

Îmi ajunsese. Am trântit doza de Cola de consola centrală şi am deschis portiera destul de tare ca să zgudui maşina. Am sărit afară şi am ocolit capota, atrăgând privirile îngrijorate ale oamenilor din parcare. Nu mi-a păsat. Am tras de portiera lui Jolo.

— Dă-te jos! Mă săturat de porcăriile tale! Nu-mi pasă nici dacă îmi arăţi Crucificarea sau Big Bang-ul, m-am săturat! Coboară din maşina mea şi cară-te acolo de unde ai venit, dar pleacă dracului din faţa mea, şi încă repede.

Tremuram tot. Strângeam partea de sus a geamului cu mâna dreaptă atât de tare, încât mi s-au albit încheieturile şi mi s-au înroşit buricele degetelor. Cu stânga, cuprinsă de tremurături, îi făceam semn să coboare. Tremuratul mă enerva şi mai mult.

Jolo a lăsat jos tava încet, păstrându-şi sandvişul, şi a coborât calm din maşină, rostind:

— Sincer, vreau să aflu dacă ştii ce-a apucat-o…

— Te previn, Jolo!

— Nu pentru mine întreb, să ştii…

— Taci odată! am ţipat şi am încleştat pumnul stâng, pregătit să-l pocnesc.

— Ştiu de ce te-a părăsit. Tu chiar nu-ţi dai seama, nu?

Jolo stătea de cealaltă parte a portierei. Nu-mi descleştasem pumnul, dar uitasem de el. Amintiri pe jumătate uitate mi se înghesuiau în conştiinţă, amintiri despre o pierdere, despre cioburi de sticlă şi zahăr împrăştiat.

 

La cafea

 

— Dar de ce , Sarah? Nu înţeleg.

A oftat îndelung în faţa paharului cu cappuccino. Sincer, habar n-aveam ce-o apucase. Ne plimbasem prin parc, însă după-amiaza se scurgea într-o tăcere stânjenitoare, Sarah, gânditoare şi vorbind monosilabic, eu, confuz şi frustrat. Cu mult înainte ca umbra să ajungă şi la noi, ea sugerase să mergem la o cafea. În prima clipă, am sperat că vrea să mă ducă la ea acasă, dar când puştiul de la Starbucks ne-a adus paharele, ea s-a aşezat la o masă şi mi-a spus că trebuie să stăm de vorbă. N-a fost nevoie să ţin seama de atmosfera impersonală şi de luminile neoanelor ca să-mi dau seama că ceva nu era în regulă.

Mi-a spus că nu mai voia să mă vadă.

— Dar ne simţim bine împreună, nu? – Uram tonul rugător din glasul meu, dar n-am renunţat: credeam că ne înţelegem perfect, că putem merge mai departe. Avem despre ce vorbi, sunt amuzant, ne distrăm, nu? Credeam că avem o relaţie. Nu înţeleg.

Am tăcut când mi-am dat seama că încep să spun prostii. A înălţat capul şi m-am speriat când am văzut-o plângând.

— Şi eu, Mark. Te rog, nu-mi cere să-ţi explic. Nu cred că sunt capabilă să-ţi explic în aşa fel încât să înţelegi. Te rog să mă crezi când spun că nu vreau să te mai văd. Bine? Te rog.

Lacrimile îi curgeau nestingherite pe obraji. M-am întins să i le şterg. S-a tras la o parte.

— Nu, Mark. Te rog, nu.

Scuturam din cap ca un nebun. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă.

— Îmi datorezi o explicaţie, Sarah! Măcar atât. Spune-mi de ce – o să înţeleg.

Ea m-a refuzat clătinând din cap şi-a sorbit în silă din cappuccino.

— Nu, Mark.

— E din cauza vagabondului? Ţi-am zis că-mi pare rău, Sarah. Mi-am pierdut cumpătul şi am greşit. Vrei să mă duc la el şi să-i dau nişte bani, să-l ajut? O să mă duc, dacă-i aşa de important. Asta e?

Ea a scuturat din cap încă o dată.

— Hai, Sarah! Nu-i cinstit. Îmi eşti datoare. Sau a apărut alt tip la orizont?

Scutura întruna din cap, dar mi-a aruncat o privire urâtă pe sub sprâncene.

— Rahat! Ai cunoscut alt tip şi nici măcar nu ai curajul să mi-o spui? E trist. Dar ştii ce? Mă doare-n cot. Şi aşa nu era nimic între noi, nu? Nici măcar nu ne-am regulat! „Mai târziu, Mark.” Ce contează?

M-am ridicat nervos şi mi-am trântit scaunul la podea.

— Aşa că de ce nu te duci să i-o tragi tipului ăluia nou, că o să-mi găsesc şi eu pe una care să mi-o tragă şi-o să trăim amândoi fericiţi până la adânci bătrâneţi! Ce zici? Cu asta eşti de acord, domnişoară „Mai târziu”?

Nici măcar nu s-a înfuriat. Eram atât de nervos, că îmi venea să arunc zaharniţa cât colo. Ea nu făcea decât să se uite la mine, plângând întruna şi clătinând din cap. A scos un suspin şi mi-a spus:

— M-am înşelat foarte mult în privinţa ta, Mark. Sper să-ţi dai şi tu seama de ce, înainte să fie prea târziu.

Nu mi-a mai păsat.

— DU-TE NAIBII! am strigat.

Am pus mâna pe zaharniţă şi-am azvârlit-o în peretele opus. O cascadă de cioburi şi praf alb umplu mesele, speriindu-i pe clienţi.

Când am ieşit în fugă din Starbucks, Sarah încă plângea.

 

Alternative

 

— Şi ce-ai putea ştii tu despre asta?

Jolo a zâmbit scurt şi trist.

— Sunt Sculptor, Mark. Fac cercetare. Dar îi şi cunosc pe oameni şi ştiu sigur de ce n-a mai vrut Sarah să te vadă. Şi cred că, la un anumit nivel, ştii şi tu.

Braţul stâng mi s-a înmuiat. Mi-au căzut umerii. Furia m-a părăsit la fel de repede pe cât mă apucase, lăsându-mă dezumflat şi deprimat.

— Din cauza vagabondului, nu-i aşa?

Jolo m-a încuviinţat în tăcere.

— Dar nu înţeleg de ce. Îl cunoştea? Îi păsa de el?

— Încuie maşina, mi-a spus Jolo, în loc de răspuns, şi-a arătat spre o masă de picnic din apropierea parcării. Hai să stăm acolo, în soare.

L-am ascultat şi am mers după el. Mă simţeam amorţit şi ameţit, fără să ştiu de ce. Ne-am aşezat pe bancă, cu spatele la masă şi cu feţele scăldate în soare. Eu priveam maşinile parcate. Nu ştiu din ce motiv, nu eram în stare să mă uit în ochii lui în timp ce-i ascultam explicaţia.

— A văzut ceva în tine, Mark. Te-a văzut pe tine din exterior; vorba moale, înfăţişarea, gesturile. Dar a privit mai adânc şi a văzut şi bărbatul care exista dincolo de toate acestea. Şi ea pe bărbatul acela l-a iubit.

— M-a…?

Jolo m-a întrerupt, ridicând o mână.

— Adevărul este, Mark, că te pricepi grozav să fii un tâmpit insensibil, un porc misogin, cum se zice în vremea asta, un ticălos discriminator. Nu, lasă-mă să termin. Ştii la fel de bine ca mine că faptul ăsta te scoate din pepeni fiindcă e adevărat. Ai avut succes la fete în liceu şi asta l-a scos la iveală pe porcul arogant din tine. Dar talentul l-ai avut întotdeauna. Sarah l-a sesizat, însă a observat şi omul care puteai fi, dacă voiai. A văzut dincolo de atitudinea ta prefăcută ca să atragi atenţia şi dincolo de bufoneriile tale şi a crezut că ai putea fi un bărbat minunat, dacă ai îndrăzni să-ţi scoţi masca. Pentru că nu e neapărat necesar să fii un nemernic; nimeni nu se naşte aşa. A crezut că învăţai să descoperi lucrul acesta despre tine şi a rămas cu tine ca să profite în urma lui. A crezut în tine. Şi, în luna aceea, a crezut că i se confirmau presupunerile.

M-au năpădit valuri de sentimente. Îi uram vorbele. I le uram pentru că chiar erau adevărate.

— De-asta… De-asta n-a vrut niciodată…

— Da, da, începi să înţelegi. N-a vrut să se culce cu tine până când nu era sigură că îţi vei scoate masca în faţa ei. Şi n-a vrut nici măcar să te sărute, pentru că era nebună după tine şi nu s-ar fi oprit la un sărut. Dar în toată vremea asta, Mark, la toate întâlnirile voastre, ea era în alertă. N-a avut încredere deplină în tine niciodată. Iar când vagabondul acela s-a ciocnit de tine şi l-ai lovit cu piciorul, n-a mai avut nevoie de prea mult timp ca să ia o hotărâre. Din clipa aceea, a crezut că vei rămâne un ticălos. Şi s-a retras.

Respiram cu gura deschisă şi am fost vag surprins să constat că îmi dădeau lacrimile.

— Dar… i-am spus că-mi pare rău! Mi-am pierdut cu firea şi mi-a părut rău!

Jolo a încercat să se abţină, dar nu şi-a putut reţine un hohot de râs care durea mai tare decât orice vorbă rostită până atunci.

— Normal că ţi-a părut rău. Dar, gândeşte-te, Mark. Omul s-a ciocnit de tine întâmplător. L-ai împins şi ai dat în el cu picioarele. A fost un gest josnic, nemilos şi meschin. Şi când te gândeşti că lucrurile ar fi putut ieşi cu totul altfel…

Am simţit un fior pe şira spinării şi mi s-a făcut părul măciucă. De-abia am îngăimat:

— Cum altfel?

Jolo a inspirat adânc şi a oftat.

— Eşti sigur că vrei să afli?

— Da! Dumnezeule, da!

— Am găsit o linie temporală alternativă. În ea, vagabondul se împiedică, dar te ratează cu o fracţiune de secundă. Iar după aceea toate se petrec diferit.

— Cum, Jolo, cum? Cum se poate ca o ciocnire să aducă atâtea schimbări?

— Nu e vorba numai de ciocnire. Vagabondul te ratează, dar se împiedică printre maşini. Îl loveşte un Buick şi e rănit grav. Sub impulsul momentului, te hotărăşti să urci cu el în ambulanţă şi o tragi şi pe Sarah după tine. Înţelegi acum, Mark? El se loveşte de tine, iar ea îl vede. El e lovit de maşină, iar tu ai ocazia să-ţi dovedeşti latura sensibilă, miloasă, ascunsă. În ambulanţa aceea şi mai târziu, în sala de aşteptare de la urgenţe, îi confirmi lui Sarah bănuielile. Ăsta e începutul. Din momentul respectiv, feedbackul e numai pozitiv. Datorită laturii pe care ţi-a văzut-o, îţi dă voie să te apropii mai mult de ea. Iar pentru că îţi dă voie să te apropii mai mult de ea, tu devii mai îndrăzneţ, îţi dai puţin masca la o parte. Restul ar fi fost istorie.

Luându-şi aceeaşi mină nesuferită, Jolo a muşcat din hamburger.

— Nu, nu, nu. Trebuie să-mi spui mai multe, Jolo. Nu mă poţi lăsa în aer.

A scos o strâmbătură şi a înghiţit.

— N-ar trebui, zău. Deja ţi-am spus prea multe.

— Ce contează? Tu însuţi ai spus că istoria nu se schimbă, Jolo! Spune-mi!

A cedat cu un oftat din străfunduri.

— Foarte bine. Peste patru luni, se mută la tine. Peste un an, vă cumpăraţi primul apartament împreună. Vă căsătoriţi la doi ani după ce v-aţi cunoscut. La cinci ani după întâlnirea de la piaţa de vechituri, ţi se naşte primul băiat. Şi – îmi cer scuze că sună atât de banal – trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

M-am lăsat moale pe spătarul băncii.

— Sarah.

Numai la ea mă gândisem, acum îmi dădeam seama. Nu fusesem îndrăgostit niciodată, aşa pretindeam, dar acum, judecând retrospectiv, înţelegeam ce simţisem pentru ea. Iar Jolo îmi sugerase clar că sentimentul fusese reciproc. Acum toate, toate prindeau sens. Până la urmă, am înţeles ce se întâmplase în ziua aceea.

Şi mi-am dat seama ce însemna povestea lui Jolo pentru mine. Era sculptor, aşa îmi spusese, şi călătorea în timp pentru a alege linii temporale mai agreabile sub aspect estetic. Venise la mine ca să-mi ofere un viitor alternativ, o viaţă cu Sarah. Un fiu. Nu mi-a trebuit prea mult timp ca să-mi trec în revistă viaţa de acum şi s-o compar cu alternativa lui Jolo. Am zâmbit amar când mi-am dat seama că primele cuvinte pe care mi le adresase fuseseră cât se poate de adevărate.

— Unde… – Vocea m-a trădat la prima încercare. – Unde semnez?

Jolo dădu aprobator din cap de vreo zece ori. Se vedea că era foarte mulţumit de sine, dar nu-mi păsa. În ce mă privea, era salvatorul meu, în sensul propriu al cuvântului.

— Nu te grăbi aşa Mark. Trebuie să-ţi explic cum se produce diferenţa, cum de s-a ciocnit de tine aici, dar te ratează în alternativa mea. E împins din spate.

— Împins?

— Da. De-asta are destul elan ca să nu te atingă.

— Dar cine îl împinge?

Jolo a chicotit.

— Ar putea fi oricine. Dar să privim lucrurile în faţă: aici, nu l-a împins nimeni.

Încetul cu încetul, am început să pricep ce vrea să spună.

— Eu? Eu îl împing? De-asta eşti aici? Eu îl împing din direcţia opusă?

Jolo n-a mai spus nimic. Am stat mult pe gânduri.

— Fie ce-o fi. O fac. Du-mă acolo.

— Nu vrei să ştii ce se întâmplă cu vagabondul?

M-am smuls din închipuire, dintre amintirile cu Sarah, cât de bine arăta, cum zâmbea, ce ochi strălucitori avea.

— Poftim? A, ba da. Ce se întâmplă cu el?

— Moare pe masa de operaţie. Eşti devastat. Reacţia ta emoţională la moartea cuiva total străin, mai mult decât orice altceva, e ceea ce o impresionează pe Sarah.

— Moare?

— Da. E ciudat că cele mai satisfăcătoare bifurcaţii în timp pretind un sacrificiu de sânge.

— Isuse.

Am tăcut o vreme, apoi am întrebat:

— Dar aici ce s-a întâmplat cu el?

Pentru prima oară de când ne aşezasem, Jolo m-a privit. Avea o expresie stranie, dar nu ghiceam la ce anume se gândea.

— După ce v-aţi ciocnit, şi-a văzut în continuare de viaţa lui pustie şi fără sens. Nu i s-a întâmplat nimic din ceea ce nu i se întâmplase de sute de ori înainte. A murit în iarna următoare, din cauza expunerii la frig.

Nu mi-a mai fost greu să iau o hotărâre.

 

Cioc, cioc!

 

Stăteam cu ochii pe taraba cu hotdog, la câteva zeci de metri în josul străzii şi încercam să evit privirile urâte pe care mi le arunca proprietarul librăriei. Mă îngrijora puţin ideea că ar putea chema poliţia, dar altfel, eram decis să nu plec din intrândul vecin cu librăria sa. Din câte îmi aminteam acum, după doisprezece ani, era exact intrândul în care alergasem cu Sarah după ce nu observasem schimbarea culorii semaforului. După ceasul meu spart, mai aveam zece minute. Încă nu se zărea niciun vagabond, dar speram să apară la timp.

Presimţirile care-mi înnodau stomacul erau greu de îndurat. Mai aveam doar zece minute până la şansa de a-mi îndrepta viaţa pe o direcţie complet nouă, de a o răsuci cu o sută optzeci de grade, de a pune mâna pe ceea ce mi se cuvenea pe bună dreptate. M-am întrebat, pentru a mia oară, dacă amintirile mele cu Sarah mă vor năpădi în clipa când voi schimba trecutul sau va trebui să aştept până când Jolo mă aduce înapoi în prezent. În viitor. Oriunde.

Sarah. Mai erau doar zece minute până când aveam s-o revăd. Ciudat, gândul de a mă vedea pe mine cu doisprezece ani în urmă nu mai părea deloc înfricoşător sau palpitant. Şi mai ciudat, eu, cel de atunci, nu ştiam că mă desparte numai o jumătate de după-amiază de ultima oară când o voi vedea pe Sarah. Urma să schimb lucrul ăsta pentru el, deci şi pentru mine, iar el nu va avea ocazia, sau va avea inspiraţia, să-mi mulţumească. Mi-am dat seama, tresărind, că mă ambalez; am râs cu glas tare când am înţeles pe cine mă înfurii. Trecătorii m-au privit speriaţi şi dezaprobatori. Le-am zâmbit larg, iar ei şi-au văzut de drum.

Mi-am strâns paltonul pe mine şi m-am scărpinat în barbă, scoţându-mi bărbia în faţă, ca să mă scarpin cât mai eficient. Când am coborât ochii spre stradă şi taraba de hotdog, i-am observat. Ne-am observat. Am simţit un junghi în stomac şi din cauza foamei, dar şi a şocului de a mă vedea pe mine mai tânăr, alături de Sarah cea frumoasă. Clipa aceea merita cele trei săptămâni de suferinţă la care mă condamnase Jolo din greşeală.

#

Pe neaşteptate, Jolo ratase să mă ducă înapoi în timp. Când mi-am recăpătat echilibrul, după ce vomasem în colţul apartamentului părăsit, m-am uitat în jur, dar nu l-am văzut. Eram singur între pereţii goi, ferestrele pe jumătate acoperite cu scânduri, grămezi de tapet dezlipit şi corpuri de iluminat defecte. O cercetare grăbită şi panicată a locului mi-a confirmat că nu se mai afla nimeni acolo. Jolo nu reuşise să mă însoţească în trecut. Eram singur.

Abia când am ieşit afară mi-am dat seama cât de mult încurcase lucrurile. Nu eram departe de librăria unde se năruise totul. Mă găseam vizavi de clădirea de apartamente din care ieşisem. Ferindu-mi ochii, m-am uitat la ceas. Reuşise să mă aducă la 2:45 după-masa. Aveam la dispoziţie peste douăzeci de minute.

Dar, când m-am aventurat pe stradă şi am trecut pe lângă un chioşc de ziare, ochii mi-au căzut pe un titlu din Times şi mi-am amintit îndată, foarte viu, de discuţia pe care o avusesem cu Sarah despre un articol de pe prima pagină, referitor la politica lui Boris Elţin faţă de Cecenia. Sarah susţinuse că războiul nu aducea niciodată nimic bun şi orice motiv de încetare a focului era bine-venit; eu susţineam că Boris era un oportunist, pentru că oprea războiul din cauza alegerilor, că ar trebui să aibă curajul să lupte în continuare împotriva nesimţiţilor de ceceni rebeli. Nu încercam decât s-o tachinez, şi am reuşit, până când s-a prins. Pe urmă, am râs amândoi.

Am râs. Am fost împreună. Şi acela era numărul din Times de la pornise discuţia. Am pus mâna pe ziar şi m-am uitat la titluri, ratând de două ori data până când am găsit-o. Pe urmă, am luat alt ziar, şi încă unul, o revistă săptămânală. Pe toate scria aceeaşi dată.

Ajunsesem acolo cu trei săptămâni prea devreme.

Iar când vânzătorul mi-a cerut bani pe ziarele pe care le încurcasem, mi-am dat seama de încă un lucru. Cărţile mele de credit nu se puteau folosi cu doisprezece ani în urmă. Iar din banii lichizi pe care-i aveam, numai bancnotele de un dolar erau destul de vechi ca să pot plăti cu ele.

Eram părăsit și lefter.

#

Am supravieţuit celor trei săptămâni. L-am înjurat pe Jolo încontinuu, dar am supravieţuit. Până în ziua de 24 aprilie, aflasem unde erau toate fântânile cu apă proaspătă. Mi-au trebuit patru zile de nemâncat ca să-mi înfrâng mândria, dar acum, că au trecut cele trei săptămâni, mă distingeam din mulţime ca un cerşetor foarte eficient. Nu mă coborâsem să scotocesc în pubele, asemenea amintiri n-aş fi dorit să am. Dar ştiam că nu erau decât trei săptămâni până la Ziua Z. Faptul că am trăit cu apă proaspătă la discreţie şi cantităţi mici de hrană ieftină a fost un preţ mic de plătit. Slăbitul l-am considerat un bonus, iar vara, să dormi pe stradă nu e chiar aşa de rău.

În primele zile de şoc, plănuisem să-l prind la înghesuială pe Jolo în apartamentul gol, în data de 24, şi să-l bat de să-i sară apa-n cap fiindcă a comis o greşeală atât de gravă. Dar, când m-am calmat, planul nu mi s-a mai părut aşa de grozav; era singurul care îmi putea arăta drumul către o viaţă nouă. În plus, gândindu-mă mai bine, m-am decis că prefer să mă ocup de ceea ce catalogasem drept „incidentul hotdog” singur, fără intervenţia lui. Până când şi-ar fi dat seama că nu sunt cu el, probabil că eu aş fi rezolvat-o deja cu vagabondul şi mi-aş fi asigurat viitorul prezent.

Aşa că am trăi pe străzi trei săptămâni. Mi-a crescut barbă şi aveam o gaură în stomac, mă înghionteam cu alţii pentru mărunţiş, înduram privirile tot mai aspre ale trecătorilor şi angajaţilor de la supermarketuri. Era jenant, dar şi o excursie fascinantă într-o lume străină. Aproape că înţelegeam de ce era Jolo încântat de epoca noastră.

Şi a meritat. Mi-am dat seama când m-am văzut pe mine, mai tânăr, apropiindu-mă chinuitor de încet, de mână cu Sarah. Trei săptămâni de trăit ca un om al străzii era un preţ mic faţă de un viitor cu Sarah. M-am întrebat cum îl chema pe fiul nostru.

Un şuierat mi-a ridicat părul pe cap în intrând. M-am dat la o parte instinctiv, când un zgomot asemănător cu un pocnet a anunţat apariţia lui… Jolo.

— Isuse! am strigat şi m-am dat înapoi, involuntar.

— Salutare, Mark. Mai ai un minut. Eşti emoţionat?

— Da, m-am răstit, aruncând o privire furişă către cuplul care se apropia. Unde dracu’ ai fost?

— Pe ici, pe colo, mi-a răspuns, dezinvolt. De exemplu, l-am căutat pe vagabondul tău şi i-am dat cincizeci de dolari, să mănânce bine, să se spele şi să-şi găsească un pat. Probabil că îi va arunca pe băutură, dar ce poţi să faci?

M-am holbat la el şi cu greu m-am abţinut să-l strâng de gât.

— Ce-ai făcut? Ai înnebunit? Aproape că au ajuns lângă noi!

Privirea pe care am aruncat-o perechii mi-a confirmat că mai aveam câteva zeci de secunde.

— Avem nevoie de vagabondul ăla, Jolo, idiotule! Ce-ai crezut, că o să apară din senin un altul? Nu-l văd, Jolo! Nu mai avem timp şi nu-l văd!

Jolo mi-a oferit iarăşi zâmbetul lui enervant, a lăsat capul pe-o parte şi-a spus:

— Eu îl văd.

M-a trecut un fior pe şira spinării. Ceva din expresia lui impenetrabilă m-a determinat să întorc capul şi să mă uit la imaginea mea reflectată. Mi-a stat inima în loc când am înţeles ce vrea să spună.

Absolut panicat, m-am dat înapoi. M-am aplecat în spate, m-am răsucit pe călcâie, dar n-am reuşit să-mi păstrez echilibrul. Ba fugind, ba împleticindu-mă, am traversat trotuarul. Cum mi se îngustase raza vizuală din cauză că mă deplasam rapid, am zărit numai în fugă faţa uimită a lui Sarah şi hotdogul meu înainte de a năvăli pe stradă. Abia atunci mi-am recăpătat controlul asupra propriilor mişcări.

— Jolo! am ţipat, încercând să înăbuş ideea care ameninţa să-mi monopolizeze mintea. Jolo!

Dar nu aveam scăpare, nu acum, nu la sfârşit.

Deci asta plănuise Jolo de la bun început. O farsă, un renghi, lovitura lui de maestru al ironiei. N-a fost vorba niciodată să mă întorc în viitor, la noua mea viaţă. Indiferent ce sfârşit fericit aveau lucrurile, nu-mi era destinat mie.

Mi-am îndreptat spatele şi m-am uitat din nou la perechea tânără.

Erau împreună şi, chiar în momentul acela de şoc, am distins un mugur de apropiere între ei, o senzaţie pe care îmi aminteam vag că o împărtăşisem cu Sarah, dar nu o mai trăisem de atunci. Sarah mă privea cu ochi mari, şocată, agăţându-se de braţul bărbatului care eram eu, mai tânăr, fără să vadă ceva. Însă el mi-a văzut ochii. Ne-am privit şi i-am citit în privire că înţelege.

Viaţa mea în schimbul vieţii lor. Un preţ cumplit.

M-am hotărât să-l plătesc.

 

Începutul

 

Stăteam de ore întregi în scaunele de plastic, incomode. Sarah răsfoia nepăsătoare reviste vechi de câteva luni şi nu-mi dădea drumul de mână decât ca să întoarcă pagina. În mâna cealaltă, ţineam o ceaşcă de cafea oribilă şi rece. Mă holbam la reproducerea abstractă de pe peretele de vizavi al coridorului şi aşteptam.

Sarah mă privise întrebătoare când urcasem în ambulanţă şi întinsesem mâna s-o ajut să urce şi ea.

— Nu-l pot lăsa să moară singur, îi explicasem, cu glasul înecat în lacrimi.

Ea se uitase în ochii mei umezi şi urcase lângă mine. Iar în orele următoare rămăsese lângă mine, în tăcere.

Când s-au deschis uşile duble, am ştiut imediat. N-a fost nevoie să văd şorţul pătat de sânge al chirurgului, nici ochii lui posaci. A venit la noi şi a rostit cuvintele pe care ştiam că urma să le rostească:

— Îmi pare foarte rău. Am făcut tot ce-am putut, dar rănile erau prea grave.

— Nu, i-am răspuns, când ne-a întrebat dacă suntem rude. Nu suntem. Pur şi simplu am fost acolo.

A încuviinţat, nesigur pe el.

— Îmi pare rău, a repetat, dând să plece.

— Va fi îngropat?

Chirurgul s-a oprit şi s-a răsucit pe jumătate spre noi.

— Da. Dacă nu-i găsim nicio rudă – şi, de obicei, nu găsim –, va fi îngropat pe cheltuiala Statului.

— Putem… participa?

— Sigur, mi-a spus, arătându-se foarte nedumerit.

Cu coada ochiului, am văzut şi uimirea lui Sarah.

— Cereţi detalii la recepţie, cred. Acum vă rog să mă scuzaţi…

A plecat grăbit pe coridor şi a dispărut în spatele uşilor duble. Am simţit că îmi dau iar lacrimile şi am căutat mâinile lui Sarah. Ea m-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit:

— Ce este, Mark? De ce e atât de… De ce?

Am strâns-o la piept cu putere, apoi m-am retras şi am privit-o în faţă. Îi curgeau şi ei lacrimi, dar mai degrabă pentru că se molipsise de la mine decât că îi părea rău după vagabond.

— M-am uitat în ochii lui, Sarah, i-am răspuns, auzind umbra disperării în vocea mea. Era pe jumătate nebun şi rătăcit şi complet lipsit de speranţă. Dar, în acelaşi timp, parcă aş fi fost eu, parcă am fi fost una şi aceeaşi persoană. Şi era teribil de singur!

— Of, Mark, a şoptit ea, sărutându-mă şi trăgându-mă spre ea. Nu eşti singur, dragule, sunt lângă tine. Nu eşti singur.

#

Nicio altă realizare artistică bazată pe tehnologie sau cultură nu a stârnit dezbateri morale mai aprinse decât sculptura. Aproape fiecare inovaţie tehnologică majoră era acceptată, în decursul anilor, în comunitatea artistică. Metalurgia ne-a adus statui de bronz şi de oţel; grafica pe calculator ne-a adus imaginile generate de calculator; odată cu antigravitaţia, a apărut şi baletul lent. Niciuna dintre acestea nu aducea cu sine chestiuni de etică fundamentale. Dar, când călătoria în timp a creat şi arta sculpturii, a generat dileme morale controversate până în ziua de azi.

Deşi mulţi sculptori şi-au recunoscut responsabilităţile în domeniu şi au respectat principii etice şi umane, un grup de artişti radicali a ignorat orice dezbatere morală, pretinzând, în apărarea lor, că, în baza definiţiilor judicioase ale răului şi suferinţei, ei nu provocau nici una, nici alta.

Se refereau, bineînţeles, la prezent.

Introducere la Istoria moralităţii artei, 2243

 

Traducere de Antuza Genescu.

Textul a fost tradus și publicat în Fantastica.ro, revista SRSFF cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.

Floris M. Kleijne

Floris M. Kleijne

este autor olandez de ficţiune speculativă[floriskleijne.nl], răsplătit cu mai multe premii. A început să scrie imediat ce a învăţat literele. Din 2002, scrie şi în engleză. De atunci, a vândut douăsprezece povestiri [https://floriskleijne.nl/wp/bibliography/], a câştigat concursul „Scriitorii viitorului” [https://floriskleijne.nl/wp/about/writers-of-the-future], a dobândit statut de membru activ [http://dailysciencefiction.com/science-fiction/robots-and-computers/floris-m-kleijne/mashup] al Asociaţiei Scriitorilor de Science Fiction şi Fantasy din America (sfwa [http://www.sfwa.org/]) şi a fost tradus în franceză (antologia Ténèbres [http://www.dreampress.com/anthologies-tenebres.htm], Dreampress, 2013) şi în olandeză (link [http://uitgeverijlink.nl/auteurs/39730/floris_kleijne] publishers, 2013).
Volumul său de povestiri scurte, Mashup, [https://floriskleijne.nl/wp/shopp/mashup-a-collection] se găseşte la [http://www.anthologybuilder.com/view_template.php?template_id=104], publicat de anthologybuilder.com, şi, puţin mai ieftin, în propriul său magazin virtual [https://floriskleijne.nl/wp/shopp/mashup-a-collection/]. În prezent, lucrează la primul său roman fantasy, o alternativă la un univers distrus. Aceasta este prima dată când este publicat în româneşte.
Floris M. Kleijne

Latest posts by Floris M. Kleijne (see all)