Receptarea critică a blockbuster-ului SF „Interstellar” al regizorului Christopher Nolan a fost foarte amestecată. Comentariile au variat de la exprimarea unor adevărate ode și omagii dedicate unei „copleșitoare capodopere” până la ridiculizarea a ceea ce unora li s-a părut a fi cu totul ridicol și stupid. Mare parte a opiniilor au exprimat de fapt dificultatea contactului cu știința, aceea în variantă „hard” : iar artistul Christopher Nolan a insistat că a avut dreptate să utilizeze ajutorul fizicianului teoretician Kip Thorne pentru a aproxima ceea ce o „gaură neagră” și o „gaură de vierme” ar putea fi și cum s-ar putea manifesta. Știință atât de interesantă încât a generat o descoperire demnă de a fi menționată într-o revistă științifică. Forumurile și comentariile subsecvente care au dezbătut ultima jumătate de oră a filmului și semnificația acestuia au fost măcar distractive, dacă nu informative. „Interstellar” a generat, de asemenea, un val de ură (?!?), acuzând filmul că nu este altceva decât propagandă pentru imperialismul și colonialismul american.
Prima dată am văzut „Interstellar” într-un cinema IMAX (cred că este singura modalitate potrivită de a vedea o astfel de epopee spațială iar filmul fost realizat cu ajutorul unor videocamere de tip 70mm Imax, la urma urmei), ceea ce m-a ajutat în a percepe grandoarea demersului. De când am împlinit cinci ani, mi-am dorit mereu să fiu astronaut. Și am avut întotdeauna o slăbiciune pentru „aventurile spațiale” – îndeosebi pentru acelea documentate, pentru reprezentările realiste definite de o poveste bună. Și exact asta este „Interstellar”.
Recunosc deschis că acest film m-a bulversat precum un val uriaș. M-am simțit mică și insignifiantă și în același timp „înălțată” spre magnificența unor uluitoare lumi extraterestre. Cosmosul îndepărtat; o gigantică și sferică gaură de vierme ; apele de mică adâncime străbătute de mareele uriașe ale unei planete acvatice; apoi explorarea unei alte planete aride și înghețate ; și absorbția – literalmente – într-o gaură neagră. Toate ecourile recursive ale fascinantei coloane sonore aparținându-i lui Hans Zimmer. Sufletește, am fost cu adevărat mișcată în decursul filmului, dar de-abia după ce am reflectat, am fost din nou surprinsă și impresionată de talentul lui Nolan pentru paradoxurile subtile. Și mi-am dat seama că explorarea spațială și cosmosul profund sunt două aspecte ale aceluiași lucru, a ceva inexplicabil de vast și de intim în același timp, al modului în care simțim universul.
Cercetarea și documentarea făcute de Kip Thorne și Christopher Nolan au generat o descoperire științifică. Pentru a descrie vizual o gaură neagră, Thorne a conceput un nou set de ecuații pentru software-ul utilizat de echipa de efecte speciale. Se pare că aparent găurile negre se rotesc la viteze apropiate de viteza luminii, angrenând părți ale universului. Teoria consideră că originar ar fi fost vorba de stele care au colapsat într-o singularitate, formând un inel strălucitor care orbitează în jurul unui vîrtej sferoidal de lumină, care se curbează simultan atât peste partea de sus cât și peste partea de jos a găurii negre. Echipa de documentare științifică a filmului a descoperit apoi că „deformarea spațiului în jurul găurii negre deformează și discul de acreție a acesteia”, așa cum a explicat Paul Franklin, coordonatorul senior al echipei de experți vizuali : „Mai degrabă decât să arate precum inelele lui Saturn în jurul unei sfere negre, lumina unei găuri negre (absolut paradoxal, nu ?) creează un halou extraordinar.” Kip Thorne a confirmat că echipa sa a modelat în mod corect un fenomen inerent în conceptul matematic furnizat și că pe baza acestei constatări intenționează să publice mai multe articole în diverse reviste științifice.
Scriitorul canadian de science fiction Robert J.Sawyer definește SF-ul de calitate ca fiind o literatură a schimbării ; și e vorba de remarcabilele repercursiuni rezultând din premise științifice; și consideră că un bun autor de science fiction (adică de „ficțiune științifică”) trebuie să înțeleagă știința, indiferent că este scriitor, regizor, pictor sau grafician. „Interstellar” îndeplinește toate aceste condiții, în special cea din urmă.
Acțiunea filmului debutează într-un viitor apropiat, acela al unui Pământ al schimbărilor post-climatice, o planetă afectată de gigantice furtuni de praf, deșertificare și de recolte insuficiente, o societate basculată la nivelul primitiv al superstițiilor parohiale și la un tip agrar de civilizație. Cooper (Mathew McConaughey), fost pilot NASA devenit agricultor, se plânge: „Pe vremuri priveam în sus la cer și ne întrebam care este locul nostru printre stele, iar acum ne uităm numai în jos și ne facem griji despre locul nostru în noroi.”
Într-o scenă care amintește de școlile prezentului care au eliminat caligrafia din programă precum și predarea evoluționismului (în favoarea imbecilului creaționism bigot de ev mediu), profesoara fiicei lui Cooper, doamna Kelly, îl informează pe eroul principal în decursul unei întâlniri cu părinții că manualele de istorie au fost rescrise pentru a face cunoscut „adevărul despre aselenizare” (conform stupidelor teorii conspiraționiste): „Eu cred că aselenizarea a fost un remarcabil truc propagandistic”, afirmă doamna Kelly, „și sovieticii s-au autofalimentat deturnând resurse prețioase spre industria aerospațială și spre alte mașinării inutile … Și dacă nu vrem să se repete excesul și risipa secolului 20, atunci trebuie să-i învățăm pe copiii noștri despre această planetă, nu să-i amăgim cu povești despre abandonarea Pământului.”
Pericolul de a abandona cercetarea științifică și explorarea universului în vremuri de mare nesiguranță socială și economică este o temă care se manifestă profund în film. Oamenii de știință, cercetătorii și inginerii, singurii datorită cărora avansează tehnologic specia umană, nu numai că sunt portretizați într-un mod complex ca ființe umane complexe (de remarcat că „Interstellar” este unul dintre puținele filme americane recente unde există o bibliotecă proprie și una de dimensiunile unui întreg perete), atât inteligente cât și pline de compasiune și empatie, dar care sunt de asemenea, marginalizați într-o lume viitoare care mai de grabă excelează în a căuta vinovați decât în a rezolva problemele existente. „N-am rămas fără avioane și televizoare”, îi spune directorul școlii lui Cooper. „Am rămas fără hrană.”
Când o anomalie gravitațională îi pe conduce pe Cooper și pe fiica sa Murph (Mackenzie Foy) la o bază secretă a NASA ascunsă în mijlocul pustietății, un fost coleg, profesorul Brand (Michael Caine), îl recrutează pe fostul pilot pentru a conduce o astronavă interstelară, „Arca lui Noe” a NASA, într-o zonă îndepărtată a cosmosului în încercarea de a repopula specia umană. Ni se menționează că NASA a fost obligată să intre în clandestinitate ca urmare a presiunilor publice împotriva cheltuielilor „irelevante sau nefezabile din punct de vedere politic”. După ce-i arată lui Cooper cum vor eșua culturile îmbunătățite genetic de porumb așa cum eșuaseră culturile de okra și de grâu, profesorul Brand răspunde la întrebarea lui Cooper, „Deci, cum aveți de gând să salvați lumea ?” cu: „Nu intenționăm să salvăm lumea…intenționăm s-o părăsim”. Iar Cooper exclamă : „Dar am copii !”, la care răspunsul lui Brand este : „Atunci fă ceva, du-te acolo ca să-i salvezi!”.
Fără încunoștiințarea lui Cooper, care-și lasă copiii în urmă pe Pământ, lansându-se într-o misiune numai dus, intenția lui Brand este de a lăsa literalmente tot restul omenirii în urmă. Pentru că aflăm că astronava trimisă spre trei planete potențial locuibile via o gaură de vierme din apropierea lui Saturn, duce la bord „semințe” ale umanității și altor forme de viață, iar cei patru astronauți de la bord au de fapt ca misiune creșterea și hrănirea viitorilor oameni. Cooper și fiica lui Brand, Amelia (Anne Hathaway), cred că adevărata arcă este pe Pământ, încă așteptând soluționarea problemei antigravitației. Dar profesorul Brand știe, dar păstrează numai pentru sine, că această chestiune este insolvabilă și-și expediază în cosmos cutezătoarea echipă, considerând că niciunul dintre astronauți nu mai poate reveni pe Terra.
Deși regizorul Christopher Nolan admite existența unor influențe ale capodoperei lui Stanley Kubrick, „2001 : O odisee spațială” (1968), eu cred că de fapt „Interstellar” are mult mai multe în comun cu filmul „Contact” (1997) de Robert Zemeckis (ecranizarea romanului omonim al lui Carl Sagan), la realizarea căruia Kip Thorne și Matthew McConaughey (personajul Palmer Joss) au participat de asemenea. Și „Contact” s-a concentrat asupra raportului dintre o fiică – inovator om de știință – și tatăl ei. Mark Kermode, într-o cronică din cotidianul londonez The Guardian a remarcat și el această relație:
„În ambele filme, fiecare dintre fiice sunt personajele care detectează primele semne ale unui „contact cu extratreștrii”: Ellie Arroway (Jodie Foster) identifică niște secvențe recurente în zgomotul alb al radiațiilor interstelare în „Contact”; Murph (emoțional interpretată în ipostaza adolescentină de Mackenzie Foy) urmărește codul Morse al manifestărilor tip poltergeist în „Interstellar”. În urma acestor descoperiri sunt lansate misiuni în timp și spațiu, conform instrucțiunilor aparente ale unor inteligențe superioare care oferă un enigmatic ajutor peste genunile cosmosului. Portalurile intergalactice sunt străbătute, axele temporale se bifurcă, știința și credința se reconciliază. Dar în mod crucial, în ciuda ipotezelor astromatematice, constanta ambelor narațiuni nu este nici timpul, nici spațiul, nici gravitația, ci dragostea. Mai mult de o dată mi-am amintit de Ellie Arroway din „Contact” ajungând la limitele exterioare ale universului și declarând cu sufletul la gură: „Trebuia să fi trimis un poet.”
Abordarea americano-centrică (regizorul Christopher Nolan este fiul unui englez și al unei americane și este născut la Londra și are dublă cetățenie, britanică și americană) a intrigii din „Interstellar” a generat destule critici (NASA acționează singură fără nici un ajutor internațional; personajele sunt americane și sunt interpretate îndeobște de actori americani, cu anumite excepții, britanicii Michael Caine (profesorul John Brand), David Gyasi (Romilly), David Oyelowo (directorul școlii), Elyes Gabel (administratorul) și canadiana Leah Cairns (Lois Cooper); steagurile americane flutură pe noile descoperite planete extragalactice). Unii au considerat chiar filmul ca pe „o fantezie periculoasă a imperialismului și colonialismului” S.U.A. Jurnalistul Abe Riesman pune niște probleme valide în ceea ce privește expansionismul antropocentric anglo-saxon din „Interstellar”:
„Pilotul Coop (și gașca lui) incarnează un concept pe care niciodată filmul nu-l chestionează: Omenirea (care, din ceea ce vedem, este de rasă albă, vorbitoare de limbă engleză cu accent american, iar ca minoritari doar doi africani și un britanic) merită să meargă la stele și se va sufoca dacă este limitată la mediul curent. Acest tip de logică a fost desigur, principala justificare pentru expansionismul imperialist de după secolul al XVI-lea. Nimeni nu se întreabă dacă acest tip de civilizație anglo-saxonă (care, în film, și-a ucis planeta de origine prin intermediul schimbărilor climatice cauzate de capitalismul global și de industralizarea furibundă din ultimele trei secole, despre care nimeni nu vorbește) trebuie sau ar trebui să facă unele schimbări fundamentale în modul de abordare al socialului și de utilizare a resurselor. Atunci când ni se înfățișează viitorul luminos incarnat de stația spațială dedicată lui Cooper, totul este mirific iar peluzele îngrijite scânteiază. Poate mai important, nimeni nu se întreabă dacă nu cumva extinderea umană în univers nu va afecta biosfera noilor planete. Sigur, ni se spune că planetele acestea sunt nelocuite … dar nelocuite de cine și cum ? De forme umanoide de viață bazate pe carbon ? Dar dacă noi pământenii vom ucide imediat orice ecosisteme fragile existente undeva în cosmos odată ce ne vom scoate căștile de protecție și vom expira germenii noștri tereștri ? Desigur, speculez prea mult asupra unui film care nici măcar nu sugerează în modul cel mai vag vreuna dintre problemele care se pun în decursul explorării spațiale, dar asta este de fapt problema : Nimeni nu-și pune nicio întrebare și pentru specia umană acest tip de atitudine, de obicei, duce la răspunsuri și concluzii proaste.”
Ceea ce cred că salvează „Interstellar” de derapajele expansionismului șovin al secolului XX, deși există nuanțe de raționalism patriarhal respectiv patriarhalism rațional, este o temă subversivă. Și din cauza asta, filmul transcende în zona artisticului.
E vorba de iubire. Dragostea reprezentată de două personaje principale – ambele femei: Murph, fiica lui Cooper și astronauta Amelia Brand. Iubirea care este irațională. Iubirea care este neștiințifică. Iubirea care este inexplicabilă. Iubirea care este atotputernică. Supremă. Eternă. Și, cred, că această iubire este și mântuirea noastră. A tuturor.
Fațete ale „expansionismului imperialist” și „raționalismului patriarhal” interacționează în personalitatea lui Cooper, care le întruchipează pe amândouă atât prin ipostaza sa de cowboy modern cât și prin aceea de specialist al industriei aerospațiale. Dragostea îi propulsează evoluția și capacitatea de a transcende niște ipostaze vetuste. În personajul Cooper putem constata tensiunea constantă între raționalitatea științei și credința „irațională” a iubirii. Cooper trebuie să aleagă în mod continuu între individual și colectiv – întreaga omenire – în definirea propriei umanități și în cele din urmă într-o alegere atât de dificilă, îndeosebi în ceea ce privește fiica sa și „fantoma” din bibliotecă, apoi în cazul Ameliei Brand în misiunea lor către o altă galaxie.
După o misiune eșuată, Amelia pare să renunțe chiar și la principiile științei pentru a-și adresa o întrebare definitorie: „Poate că am petrecut prea mult timp încercând să găsesc un răspuns doar cu ajutorul teoriei. Poate iubirea este singurul lucru care transcende timpul și spațiul.”
Ea descrie dragostea ca pe o forță cosmică, un fel de uniune empatică care reprezintă chiar baza supraviețuirii omenirii: calea către întregirea noastră ca ființe vii într-un univers viu și multidimensional. Când Cooper contestă noțiunile neștiințifice ale Ameliei, ea-i răspunde : „Dragostea nu este ceva inventat de specia umană. E în schimb ceva observabil și puternic … Poate este dovada unei alte dimensiuni pe care nu o putem percepe în mod conștient.” Pe de altă parte Amelia la rândul său, se dovedește a fi pragmatică și contestă decizia lui Cooper, pentru că după eșecul de planeta Mann (de fapt nelocuibilă), Endurance nu va mai avea suficient combustibil decât pentru a face doar unul din două lucruri: fie să exploreze cea de a treia planetă, în speranța găsirii unui leagăn pentru umanitate SAU întoarcerea pe Pământ. Ce va alege Cooper ? Și chiar este interesant de menționat ce face : el alege iubirea. Dragostea îl detemină să facă lucruri aparent imposibile, cum ar fi andocarea navetei la astronava Endurance:
„Robotul Case: Asta e imposibil!
Cooper: Nu, e necesar!”
Dragostea pentru fiica sa Murph (de ce nu și pentru fiul său Tom ? oare pentru că acesta nu are potențial intelectual și se mărginește să fie fermier ?) îl conduce pe Cooper în gaura neagră … și dincolo de ea. Dragostea îl direcționează exact în acel moment cuantic când sentimentul firesc de părinte transcende în iubire pentru întreaga omenire: dorința a salva specia umană. Acesta este secretul. Secretul pe care dr.Mann în definiția lui intelectualizată consideră că a fii om înseamnă ați recunoaște limitele. Intervalul de conectare la întreg este minim. Accesul la eternitate se face prin lentila iubirii. Îmi amintesc de un citat din „Atlasul norilor” (Cloud Atlas) de David Mitchell : „Ce este de fapt oceanul, dacă nu o multitudine de picături ?” Sau vorba înțeleaptă, „Cine salvează o viață, salvează întreaga lume.”
Așadar ce este dragostea ? Este gravitație ? Un mijloc de comunicare prin „particula lui Dumnezeu” în țesătura fractală a câmpului Higgs? Ce alt fenomen se dezvoltă și crește din nimic ? Ce alt fenomen nu se diminuează ci de fapt, crește angrenând și alte ființe ? Ce alt fenomen reprezintă structura fundamentală și sensul existenței noastre? Ce alt fenomen este precum o șoaptă într-o cameră aglomerată, dar reprezintă cea mai frumoasă simfonie ? Oare să fie atât de simplu ?
Este oare gravitația o dimensiune a existenței, o cea de a cincea dimensiune existând în continuumul spațio-temporal, este oare o gaură neagră pur și simplu o ușă către ceva, către altceva ? Așa și moartea ? Este oare iubirea combustibilul evoluției, înălțându-ne către un plan superior?
Teologul catolic Peter Kreeft este de părere că „… Gravitația este dragoste la un nivel perceptibil. De fapt, [gravitația] are două sensuri : unul este unificator, înapoi spre centru, spre Big Bang. Iar celălalt este spre toate ființele vii, spre viitor, spre un univers în expansiune, energie și entropie, adică energie risipită spre locurile goale.”
Ce m-a frapat cel mai mult la „Interstellar” a fost modul în care a unificat uluirea mea fața în grandorii existențialiste a unui univers infinit cu o legătură personală și intimă. „Interstellar” a fost pentru mine hrană pentru suflet, o invitație la vis în stare de veghe și respectiv către tema sa recursivă privind Pământul, singurul nostru cămin din Univers, indiferent unde va ajunge vreodată specia umană.
Definiții:
„Gaură neagră”: denumire colocvială pentru o ipotetică regiune spațio-temporală definibilă matematic, un obiect astronomic limitat de o suprafață în interiorul căreia câmpul gravitațional este atât de puternic, încât nimic nu poate scăpa din interiorul aceastei suprafațe, cunoscută și sub denumirea de „orizontul evenimentului”. Nici măcar radiația electromagnetică (de exemplu, lumina) nu poate scăpa dintr-o gaură neagră, astfel încât interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenind și numele. Gaura neagră are în centrul ei o regiune cunoscută și drept „singularitate”. Se consideră că acest ipotetic obiect topologic ar putea fi o scurtătură prin spațiu-timp. Termenul a fost pentru prima dată folosit de jurnalista americană Ann Ewing în cadrul articolului „‘Black Holes’ in Space”, publicat pe data de 18 ianuarie 1964, un raport despre o întrunire a American Association for the Advancement of Science și a fost preluat de fizicianul american John Wheeler care a utilizat această denumire începând cu o conferință din 1967.
„Particula lui Dumnezeu”: bosonul Higgs sau particula Higgs (numit/ă așa după fizicianul scoțian Peter Higgs), particulă elementară ipotetică din familia bosonilor (care au spinul întreg și satisfac statistica Bose-Einstein) despre care se crede că face parte din mecanismul care conferă masă celorlalte particule elementare. Căutarea unei dovezi a existenței sale a început în anii 1960. Bosonul Higgs fost căutat cu ajutorul acceleratoarelor de particule, în special cu acceleratorul LHC (Large Hadron Collider) de lângă Geneva, Elveția. Bosonul Higgs rezultă din coliziunea a doi protoni de înaltă energie, dar are o viață foarte scurtă, după care se dezintegrează în alte particule, și de-abia pe data de 14 martie 2013 CERN (Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire, denumire inițială a Organisation Européenne pour la Recherche Nucléaire) a anunțat în mod oficial descoperirea și existența bosonului Higgs. Denumirea de „Particula lui Dumnezeu” a fost preluată de mass-media popular-senzaționalistă de la titlul studiului lui Leon Lederman, „The God Particle: If the Universe Is the Answer, What Is the Question ?” (1993) fiind urmată de fantasmagorice speculații de tip tabloid în cadrul unor categorii de cetățeni nevizitați vreodată de vreo idee și neinteresați fundamental de fizică. Oamenii de știință consideră că această denumire este nu numai nepotrivită ci chiar ridicolă deoarece este în esență o metaforă senzaționalistă care induce în eroare publicul larg (și ignorant), bosonul Higgs nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, lasă deschise numeroase întrebări în fizica fundamentală, și nu explică originea universului.
Câmpul Higgs: în două articole publicate in 1964, Peter Higgs a postulat că particulele obțin masă prin interacțiunea cu un misterios câmp invizibil de energie care scaldă întreg universul: câmpul Higgs. Prezența câmpului Higgs explică de ce unele particule fundamentale au masă în timp ce „simetriile” (legile naturii) care controlează interacțiunile lor, postulează ca particulele să fie lipsite de masă, și de ce „forța slabă” acționează mai limitat decât forța electromagnetică.
Traducere de Cristian Tamaș
Traducerea și publicarea în Revista Fantastica s-au făcut cu acordul autoarei. Îi mulțumim.
„Interstellar”, regia Christopher Nolan, scenariul Jonathan Nolan, Christopher Nolan ; în distribuție : Matthew McConaughey (Cooper), Jessica Chastain (Murphy – „Murph” – Cooper), Anne Hathaway (Amelia Brand), Michael Caine (Prof.John Brand), David Gyasi (Romilly), Wes Bentley (Doyle), Matt Damon (Dr. Mann), Mackenzie Foy (Murphy adolescentă), Ellen Burstyn (Murphy la senectute), Casey Affleck (Tom Cooper), Timothée Chalamet (Tom adolescent), John Lithgow (Donald), Leah Cairns (Lois Cooper), Topher Grace (Getty), David Oyelowo (directorul școlii), William Devane (Williams). Producători Emma Thomas, Christopher Nolan, Lynda Obst; Producție Marea Britanie – S.U.A., 2014.
