Interviu cu Maria-Ana Tupan, profesor doctor la Universitatea Bucureşti

Bună ziua, Doamnă Profesor, vă mulţumesc pentru acceptarea acestui interviu! Aţi absolvit în 1972 Facultatea de limbi germanice a Universităţii din Bucureşti, Secţia engleză-germană dar tot parcursul dumneavoastră profesional s-a concentrat asupra limbii engleze şi domeniului literar american şi britanic. A fost o decizie programatică?

Adolescenţii nu au programe, ci modele. Dezgheţul ideologic al anilor şaizeci, după ani de angoasă şi imbecilizare programatică, a eliberat şi o nevoie enormă de rafinament şi de contacte cu civilizaţia occidentală. Traducerile din marile literaturi, lecţiile de limbi străine, mai ales cele de engleză, predate într-un încântător scenariu gândit de anglişti străluciţi, dotaţi şi cu talent scriitoricesc şi chiar actoricesc, cum erau Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, au transformat localul din Pitar Moş al Facultăţii de Limbi Germanice în destinaţia cea mai râvnită de absolvenţii liceelor. Am ales germana, în locul limbii şi literaturii române, deşi ajunsesem la faza pe ţară a olimpiadei în anul precedent, deoarece am considerat – raţionament corect din punct de vedere filologic – că e util să studiezi limbi înrudite, pentru aprofundarea amândurora.

Nici orientarea exclusivistă, ca traducător, către literatura americană nu a fost întâmplătoare, ci motivată de existenţa admirabilei Biblioteci Americane, cu un fond de carte achiziţionat şi administrat de ataşaţi culturali care erau şi distinşi cărturari. Dr.Mark L.Asquino, numit la Bucureşti între 1991-1994, a putut chiar să organizeze un ciclu de conferinţe şi comunicări în colaborare cu Universitatea București și catedra noastră. Studiului în acea bibliotecă îi datorez şi formaţia de critic interesat de structurile limbii (Şcoala de la Yale) şi de analist al discursului. După cum vedeţi, cel puţin în anii de formaţie, suntem mai puţin autori de programe cât programaţi de mediu. Oportunităţile sunt mult mai importante decât convingerile subiective sau înclinaţiile înnăscute.

Sunteţi anglist, profesor universitar (la Catedra de Engleză-Filologie a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, predaţi literatură britanică, teorie literară, şi un curs de modernism/postmodernism: studiu comparativ), sunteţi teoretician, istoric literar şi traducător. Aveţi o arie vastă de preocupări : studiile comparatiste şi de analiză a discursului, shakespearologia, modernismul, postmodernismul, sincronismul, literaturile americane şi britanice, cultura britanică, discursurile literare ale noii fizici, fantasticul şi science fiction-ul, etc. Care este ierarhia preocupărilor dumneavoastră şi de ce ?

Ierarhiile, modelele hegemonice, logica lineară au fost ţinta atacurilor deconstrucţioniste în filosofia anilor ’60 după ce fuseseră invalidate ca modele operaţionale de Noua Fizică cuantică, a ultimei jumătăţi de veac. Mi-amintesc că în cronica sa la a doua carte, „Marin Sorescu şi deconstrucţionismul, o comentatoare a remarcat că m-am mutat „cu arme şi bagaje” în altă metodă (după analiza discursului din „Limbaje şi scenarii poetice”), dar tot ea a publicat mai târziu o carte intitulată „Interpretarea fără frontiere”… Se practică, de decenii acum, combinaţia de metode, trans-disciplinaritatea – un fel de semiotică generalizată botezată de unii „analiza discursului”, de alţii, antropologie culturală sau studii culturale. Vattimo defineşte postmodernismul ca prăbuşire a graniţelor dintre domenii şi chiar dintre „realitate” şi reprezentare (hiperrealitatea lui Baudrillard). Cei interesaţi doar de efecte, nu şi de explicaţii teoretice, vor fi observat totuşi schimbări corelate în teoria critică, practica literară sau educaţională. Şi-amintesc de  trecerea de la formalismul modernist la metaliteratură (autoreflexivitate şi textualism) şi apoi la hibriditatea generică specifică postmodernismului; de la predarea prin structuri lingvistice la modelul comunicaţional şi, recent, la cel integrat (inter-disciplinar). Un fost ministru propusese chiar programe şi manuale interdisciplinare. Nu ştiu dacă originea, dar vectorul schimbării în extrem de mobila teorie critică a ultimelor decenii se leagă de Universitatea Harvard, unde Commons şi Richards au elaborat o schemă a modelelor post-formale. Trecerea la tot mai complexe forme de gândire şi de discurs a însemnat, pe rând, abordare metasistemică, relaţionări între sisteme, realizarea de paradigme şi de noi domenii prin combinaţii de paradigme (transdisciplinaritatea). Comunităţile universitare, spun cei doi, se situează acum cel puţin la al doilea nivel. Prin urmare, paradigma renascentistă, modernistă etc., sincronizarea unui act de creaţie în ordinea culturii prin participare la o paradigmă, determinarea epistemologică a tuturor formelor de discurs dintr-o anumită fază culturală şi alte subiecte ale cărţilor mele urmează asemenea modele post-formale. Se tinde către o teoretizare axiomatică de natură să acopere multiple domenii, nefiind restrânsă la un conţinut concret. Dacă deschideţi site-urile conferinţelor internaţionale, veţi constata omogenizarea progresivă a  metodei şi terminologiei. Acest fapt nu limitează posibilităţile de afirmare a originalităţii, intuiţiei sau creativităţii criticului în domeniul empiric, al interpretării operelor de artă individuale. În definitiv, modelul trans-paradigmatic duce la apariţia unor câmpuri noi ale cercetării

Există o şcoală, o tradiţie românească a anglisticii?

„Părinţii fondatori” au fost Ana Cartianu şi discipolii săi, Leon Leviţchi, Dan Duţescu şi Andrei Bantaş. Aş spune că şi catedra de literatură comparată, având în Dan Grigorescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Matei Călinescu, Marcel Pop-Corniş întemeietori de programe, a fost tot o emanaţie a unei catedre despre care se spunea că e alcătuită din „oameni fini”.

Pe Leon Leviţchi l-am avut îndrumător de doctorat. Am avut prilejul să-l vizitez în biroul de acasă, către ale cărui ferestre îmi întorc cu emoţie privirea de câte ori trec pe Strada Mitropolit Nifon. Tradiţia întemeiată de Domnia Sa a fost un profetic aliaj al studiului limbii şi literaturii, o anticipare a ceea ce avea să se numească „analiza discursului”. Aş adăuga acribia, alianţa dintre scriitor, cercetător şi pedagog, fanatismul dedicării exclusive perfecţiunii disciplinare şi scrisului. A rămas pe birou, când a plecat la Spitalul Elias, de unde nu s-a mai întors, un Dicţionar editat ulterior de Academie, ajuns la penultima literă, pe care avea să-l încheie fiica sa, Veronica Focşeneanu. Sir Thomas Browne îi considera fericiţi pe cei chemaţi de Dumnezeu  la El pe când sunt încă în rostul lor, trăind cu sens.

Care au fost, care sunt modelele dumneavoastră intelectuale şi profesionale?

Dan Grigorescu a fost un alt Leon Leviţchi, prin erudiţie şi fanatism al culturii scrise, de la care mi-am însuşit un ethos al vieţii intelectuale către care mă orientaseră deja părinţii. Simt afinitate faţă de toţi cei care intră în acest tipar al celor posedaţi de idei, cum se mărturiseşte Camil Petrescu, scriitorii noştri erudiţi care şi-au petrecut viaţa în biblioteci şi la masa de scris: Romul Munteanu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Nicolae Breban, Nicolae Balotă, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Aurel Rău, Aura Christi, Monica Spiridon, Marius Tupan…

În toamna anului 1989 aţi publicat volumul de teorie literară intitulat “Scenarii şi limbaje poetice”. Au urmat „Marin Sorescu şi deconstructivismul” (1995), Scriitori români în paradigme universale(1998),Discursul modernist, (2000),  „Discursul postmodern(2002), „Sensul sincronismului” (2004),Modernismul si psihologia. Încercare de epistemologie literara. Modernism and Psychology. An Inquiry into the Epistemology of Literary Modernism(2009), Teoria şi practica literaturii la început de mileniu” (coautor: Marin Cilea), 2010. Modernismul, postmodernismul, sincronismul sunt o constantă în opera dumneavoastră, consideraţi că sunt teme fundamentale ale cercetării literare contemporane? De ce anume ?

Jeffrey J. Williams, o autoritate în teoria literaturii, vede critica începutului de mileniu ca revenire la epistemologie. Cărţile menţionate sunt eseuri de epistemologie literară şi abordare interdisciplinară. Aţi putea adăuga şi pe cea mai recentă: „Reativism-Reativity. An Interdisciplinary Perspective on a Modern Concept”, apărută la Cambridge Scholars Publishing (co-autor: Marin Cilea). Epistema relativistă oferă cadrul de lectură inclusiv  în cazul celor doi autori români de la graniţele modernităţii, incluşi în sumar: Dimitrie Cantemir şi D.R. Popescu. Am citit despre o conferinţă organizată la Societatea Regală din Londra în septembrie pe tema modelelor cognitive ale modernităţii timpurii şi rolul lor în cunoaştere şi structurarea retorică a discursurilor. Tema e deci, în mod sigur, actuală…

Aţi publicat direct în engleză studii şi exegeze în volum precum „A Discourse Analyst’s Charles Dickens” (1999), „British Literature. An Overview(două volume, 2005-2006), „The New Literary History” (2006), „Modernism and Psychology. An Inquiry into the Epistemology of Literary Modernism” (2009), „Literary Discourses of the New Physics” (2010). Cum au fost receptate aceste studii?

Am citit cronici puţine, dar foarte favorabile în România literară, Convorbiri literare, Steaua, Luceafărul, Ramuri, revista Universităţii din Bucureşti. Cartea de la Cambridge Scholars Publishing, Anglia, apărută de o lună, este popularizată pe site-uri din Danemarca, Australia, Rusia, Italia … A fost anunţată de revista Contemporanul. Ideea Europeană, dar preţul prohibitiv s-ar putea să restrângă numărul cititorilor. Eu am încercat, iniţial, să o public în România

În 1971 aţi primit o bursă de studiu în Anglia din partea Ministerului Învăţământului iar în 1993 vi s-a acordat o bursă Fulbright la Pennsylvania State University (S.U.A.). Ce aţi studiat în cadrul celor două perioade ? Aţi prezentat referate şi comunicări referitoare la subiectele studiate?

Ca studentă, am audiat doar cursuri la un colegiu din Manchester. Cum directorul, domnul Garside, ne-a dus până la Marea Nordului într-o excursie, am fost intervievată pentru o publicaţie locală din Scarborough, venirea unor creaturi dintr-un spaţiu atât de exotic cum era percepută atunci România stârnind senzaţie şi curiozitate. Mi-ar plăcea să citesc acum ceea ce am spus atunci. Ca bursieră Fulbright afiliată Universităţii Penn State, am predat limba şi literatura română, m-am documentat pentru cursul de istoria literaturii britanice şi pentru Prefaţa la o traducere din Edith Wharton, având timp şi pentru comunicări la ciclul de conferinţe al Catedrei de Literatură Comparată (Literatura română după dezgheţul ideologic din 1989) şi la Catedra de Limbi Slave (despre mitologia românească). Au stârnit interes (judecând după întrebări) poezia lui Marin Sorescu şi cursul despre „Vânătoare regală”, care exista în colecţia Bibliotecii Pattee într-o excelentă versiune engleză.

Teza dumneavoastră de doctorat a avut ca subiect o interpretare originală a operei lui William Shakespeare iar în 2006-2007 aţi publicat două studii intitulate, Shakespeare and the Revolution” şi „Shakespeare: the Modernist Hypotext” în volumele publicate de editura Humanitas, „Shakespeare in Nineteenth-Century Romania şi „Shakespeare in Romania. 1900-1950”. De ce (mai) este importantă studierea astăzi a lui Shakespeare?

Shakespeare e inepuizabil, nu atât prin volumul operei, care e şi el considerabil, cât prin complexitate. De câte ori citesc un text, descopăr alte sensuri. Aparţine modernităţii tocmai prin relativism (spun undeva, în ultima carte pe această temă, că „La început a fost Shakespeare”), prin conştiinţa multiplicităţii punctelor de vedere din care poţi examina un subiect. E cel mai bun antidot contra fundamentalismului şi totalitarismului. Şi-a scos contemporanii din Evul Mediu.

Aţi avut rubrici în publicaţii prestigioase precum „Viaţa Românească” şi „Contemporanul”, aţi publicat zeci de articole în reviste literare, aţi susţinut multiple comunicări la conferinţe internaţionale. Cum este văzută şi cum este receptată în străinătate literatura română? Din perspectivă internaţională care este relevanţa culturii române faţă de multe alte mici literaturi est-europene, de exemplu?

Nu m-am simţit tratată diferit faţă de universitari din mari centre ale culturii. După decenii de izolare, există o dorinţă reciprocă de cunoaştere şi comunicare. Mai ales comparatiştii din Statele Unite ţin la o acoperire cât mai mare geografică. Este foarte important să se creeze prezentări online ale canonului românesc, la care să contribuie critici care cunosc aşteptările cititorilor şi specialiştilor străini.

Ce opere din literatura britanică şi americană v-aţi dori să fie traduse în româneşte?

Engleza e noua lingua franca. O auzim vorbită curent, mai bine sau mai rău, în jurul nostru. Cred că, în cazul celor două literaturi, traducerile au scăzut în importanţă. Statutul de membri ai unei comunităţi cu multe limbi „oficiale” ne încurajează să aspirăm şi la statutul de „oameni culţi”, definiţi, în mod tradiţional, drept cunoscători de limbi străine, care să ne îngăduie accesul nemijlocit, incomparabil superior, la alte culturi.

Este vorba în cazul dumneavoastră de o pasiune privind studierea şi cercetarea fantasticului şi SF-ului, îndeosebi a celui american? De unde provine această pasiune?

Presupun că tot „expunerea” la forme imaginative ale unei literaturi lipsite de o tradiţie realistă comparabile cu aceea a Rusiei, Franţei sau României a avut drept consecinţă formarea unui gust pentru gen. În plus, cred că romancierul britanic John Fowles are dreptate când spune că Homo sapiens fuge de realitate, deoarece materia îi repugnă spiritului. Despre  civilizaţia futuristă a Americii se poate spune că este de drept şi patria SF-ului.

Cum şi cînd i-aţi descoperit pe scriitorii americani de fantastic ca Edgar Allan Poe, Ambrose Bierce, Howard Philips Lovecraft, Shirley Jackson şi de SF precum Edward Bellamy și Asimov etc?

Succesul Irinei Mavrodin cu antologia de „Proză fantastică franceză”, apărută în BPT, mi-a dat ideea să fac acelaşi lucru în cazul literaturii americane, unde genul nu a fost privit ca literatură de divertisment, el fiind practicat aproape de toţi scriitorii canonici. Am căutat explicaţii: a fost vorba de experienţe ale aventurii în necunoscut, straniu, străin, de „sporturile extreme” ale cuceririi Vestului sălbatic, dar şi de o genă transmisă de părinţii fondatori care au aparţinut epocii romantice.

Charles Brockden Brown, Edgar Allan Poe sau Washington Irving au aparţinut primei jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea când au  adaptat motive ale romantismului european la realităţile Lumii Noi.

Laurenţiu Ulici m-a invitat şi el să colaborez la antologia Nobel contra Nobel cu traduceri din proză de aceeaşi factură. Aş vrea să spun, totuşi, că a existat şi un amănunt anecdotic, dar de multe ori detaliile contează mai mult în complicatele reţele ale psihologiei noastre decât marile evenimente. Această zonă clarobscură, cu efecte disproporţionate,  este, de fapt, spaţiul predilect al fantasticului.

Mi-amintesc de un examen din anul trei, cu profesorul Matei Călinescu… O colegă ieşise din examen asigurându-ne că profesorul e „mahmur” şi că îşi lasă seminaristul, pe Marian Popa, să conducă ostilităţile. Carnetul meu de student, cu note nomai de zece, l-a „trezit” însă, l-a provocat şi l-a făcut să mă examineze cu intenţia vădită de a-mi scoate ambiţia perfecţiunii din cap. Am reuşit să-i smulg un nou zece datorită  unui admirabil studiu despre sublim ce prefaţa o ediţie a povestirilor lui Poe, de care dădusem într-o colecţie de cărţi purtând patina timpului, ca şi dedicaţii de Crăciun sau aniversări ale foştilor posesori, deposedaţi, probabil, de mult mai mult decât de bibliotecă…

Fosta Bibliotecă de limbi străine din Str. Biserica Amzei era imaginea unei societăţi româneşti apuse, avide de lectură şi mişcându-se lejer în spaţiul culturii occidentale. Ideile din acel studiu aveau un sunet original chiar şi pentru nişte universitari cu bibliografia la zi şi lecturi extensive precum cei doi „profi”. Am devenit, ca toată lumea, un beneficiar al internetului care e şi canal de comunicare – cu confraţi sau studenţi. Invit însă cititorii să caute carte veche, nedigitalizată, în bibliotecile noastre – Academiei sau Naţională -, care a încorporat vechea Bibliotecă de limbi străine. Pe lângă descoperirile importante în sine, vor mai dobândi şi sentimentul apartenenţei la o comunitate cu vechi ataşamente spirituale.

Ce scriitori de SF şi fantastic (sau fantasy) din literatura română şi universală apreciaţi? Ne puteţi spune cîteva nume şi titluri?

Axiologic vorbind, nu fac distincţii de gen. Estetica semiotică a perioadei postbelice pune accentul pe profunzimea şi complexitatea sensurilor operei de artă, nu pe aspecte pur formale, urmărite ca scop în sine. „Frankenstein” e un roman scris destul de stângaci pe alocuri, dar Mary Shelley a creat şi simultan epuizat un tip de personaj, o temă, ca şi Cervantes. Romanele lui Thomas Pynchon sunt adesea prolixe şi atât de impersonale sub aspect stilistic, încât mult timp s-a crezut că sunt scrise de un colectiv de autori, dar cât de covârşitoare este imaginea  unei umanităţi prinse în plasa unor conspiraţii obscure şi malefice care fac cursul istoriei moderne ininteligibil !

Extraordinar mi se pare şi „Picnic la marginea drumului” de fraţii Strugațki, după care s-a realizat filmul „Călăuza, prin imaginea complementară a unei comunităţi desprinse de cursul istoriei universale, devenite o enclavă fără identitate şi o curiozitate atavică pentru restul civilizaţiei, aşa cum s-au simţit fostele ţări comuniste din est.

Literatura fantastică poate fi şi ea o colecţie de deformări groteşti sau o mecanică a invenţiei tehnologice, pilule de divertisment, sau, dimpotrivă, parte a canonului, a artei înalte. Melancolia infinitei şi veşnic neîmplinitei aspiraţii romantice către altceva decât datul existenţial se simte în proza fantastică a lui Eminescu în mai mare măsură decât în programaticul „Luceafăr, iar proza fantastică a lui Voiculescu, Eliade sau Culianu transpune într-un registru mult mai persuasiv şi complex teoriile lor despre mit, imaginar, fantezie. Teoria cuantică a superpoziţiei de stări a hrănit, poate, inconştient dispariţia graniţei dintre ceea ce e perceput ca real sau imaginar şi apariţia unui nou gen, realismul magic, în cheia căruia au scris foarte mulţi prozatori postbelici, în România cât şi în străinătate. Reprezintă tradiţia cea mai fertilă a literaturii contemporane.

Care sunt autorii dumneavoastră preferaţi ?

Îl găsesc, ca mai toată lumea, pe Shakespeare inegalabil. Felul cum traversează veacurile, oferind fiecărei generaţii nade şi „aplicaţii” pentru propriile probleme sau teorii (piesele sale au fost „obiect didactic” pentru toate teoriile literare apărute în ultimul veac), îl face să pară prolific precum natura, adică inepuizabil, cum remarca filozoful Carlyle. Trebuie să spun însă că mă apropii de literatură cu afecţiune şi că simt, din acest punct de vedere, o afinitate cu criticul Nicolae Balotă, al cărui comentariu „încălzeşte” textul, îi împrumută, poate, ceva din propria gândire, îl aşează într-o lumină nouă, favorabilă. Nu e o lectură reducţionistă, ci una care sporeşte „corola de minuni” a structurii de sens din original.

Găsesc perioada actuală deosebit de fastă, mai ales pentru proza românească, devenită laborator de experimente cu idei şi forme generice în noua societate a liberei expresii – după minimalismul deprimant, gradul zero (de îngheţ) al invenţiei şi banalitatea sufocantă a „Desantului” optzecist -, şi sunt recunoscătoare redacţiei „Contemporanul Ideea europeană” pentru spaţiul mediatic în care pot să salut şi să atrag atenţia asupra acestei îmbucurătoare efervescenţe.

Din perspectiva dumneavoastră care este diferența dintre fantastic și fantasy?

Diferenţa definită  ca ruptură ontologică de către Roger Caillois e încă acceptată, dar e necesară istoricizarea canonului. Fantasticul presupune  un scandal al raţiunii în faţa nepotrivirii dintre ceea ce e perceput ca real şi ceea ce violează legile naturi, numai că legile newtoniene, de exemplu, nu mai sunt recunoscute de Noua Fizică, drept care vom spune că noţiunea de „realitate” se cere permanent revizuită în funcţie de  regimul epistemologic al perioadei. Din punctul de vedere al genului, comunicarea nepermisă „ştiinţific” dintre ordini de existenţă este elementul definitoriu al fantasticului. Călătoria în timp, de exemplu, nu produce o criză a noţiunii de realitate în mintea personajelor, nici în basme, nici în utopii, nici în literatura SF.

Ce traducători români apreciaţi și ce tineri traducători considerați că au potenţial?

Cred că , în cazul traducerilor din engleză, rămâne inegalată performanţa lui Dan Duţescu, traducătorul „Povestirilor din Canterbury, de Chaucer. Trebuie să spun însă că nu sunt o autoritate în materie, eu invitându-mi şi studenţii să citească în original.

Cum an renunţat eu însămi la traduceri după 1996 – şi nu pentru că mi-aş fi atins scopul primind Premiul Uniunii Scriitorilor – nu am mai urmărit viaţa literară la acest capitol.

Cum vă explicaţi cvasi-absenţa filologilor (cîteva excepţii ar fi Antuza Genescu, Mircea Pricăjan, Ona Frantz, Horia Nicola Ursu, Florin Pîtea, etc.) din rîndurile traducătorilor specializaţi în science fiction şi fantasy şi abundenţa de ingineri, contabili, economiști, sociologi, informaticieni etc?

Dacă Antuza Genescu este fiica Mariei Genescu, o excepţională traducătoare din română în engleză, înseamnă că şi talentul ţine de genă… Trebuie spus că, în cazul maculaturii SF la care m-am referit anterior, expertiza filologică este o superfluă tichie de mărgăritar pe capul unui autor chel de idei…

Pot obţine traducătorii autodidacţi competenţele lingvistice, de stil, de registru, filologice, de cultură generală? „Specializarea” îngustă într-un domeniu precum SF-ul şi fantasy-ul (exploatate comercial?) poate conduce la vreun progres?

„Progresul”, ca şi în cazul filmelor care etalează arta, inclusiv coreografică, a crimei, violenţei poate privi, cel mult, lumea interlopă…

În SF-ul românesc a avut loc în ultimii treizeci de ani un fenomen interesant de altfel din punct de vedere sociologic, fandomizarea („sefultizarea”, cum îi spune Voicu Bugariu), autorii şi traducătorii profesionişti de formaţie filologică au fost înlocuiţi aproape exclusiv de fani sau de ex-fani (unii dintre ei deveniţi chiar membri ai Uniunii Scriitorilor), niciunul dintre aceştia neintrând în canonul literar („după 1989, SF-ul românesc pare să fi dispărut” scria domnul Nicolae Manolescu). Cum vă explicaţi această situaţie?

Cred că am răspuns deja la această întrebare, e vorba de transformarea sau modularea unui gen literar, fantasticul dispărând în forma mutantă a realismului magic. Aici ar intra chiar şi proza mai nouă a lui Florin Manolescu, un vechi fan al SF-ului, dar şi cărţi de referinţă scrise de autori din generaţii diferite, de la D.R. Popescu şi Culianu la Ecovoiu, Soviany, Marius Tupan, Petru Cimpoeşu, Nichita Danilov, Victoria Comnea… Aş prefera ca, într-o istorie a literaturii fantastice, pe a cărei „agendă” poetică a figurat statutul condiţiei umane, suspendat între natură, cultură şi artefacte (proza romantică germană), condamnarea fanatismului religios şi politic sau conspiraţiile politice (James Hogg, Charles Brockden Brown), dedublarea sau complexitatea psihicului uman (Oscar Wilde, Henry James), forme atavice ale setei de putere în societatea modernă (Bram Stoker), responsabilitatea omului de ştiinţă sau a revoluţionarului (Mary Shelley), să intre mai curând proza realist-magică, în care fantasticul este grefat direct pe cordul realităţii istorice, decât absolutizarea rupturii, fie în fantasmagoriile gotice ale noii tradiţii „horror”, continuatoare a cărticelelor de „cincisprezece lei” interbelice, fie în jocuri libere ale fanteziei „scientometrice”, cum spun evaluatorii performanţei în învăţământul superior…

Aţi debutat editorial cu antologia de proză SF şi fantastică americană „Regele visurilor” la Editura Albatros (colecţia Fantastic Club), în 1980. Acest volum a fost un succes de critică şi de public. Cum a apărut ideea alcătuirii şi traducerii acestei antologii?

Povestirea care dă titlul întregii antologii are o temă caracteristică secolului al nouăsprezecelea american: un tânăr care alege un soi de ideal medieval al vieţii contemplative, acela de a-şi dirija visurile, este până la urmă prins în mreaja lor şi pierde oportunitatea de a se alătura revoluţionarilor care doreau să construiască un stat american independent şi progresist. Mă atrăgeau texte gen „Deşertul tătarilor”, despre ratare, irosire, deoarece eu însămi eram ţinută de politica de dosar departe de cariera universitară visată. Înainte de Revoluţie, nu am fost nici măcar autorizată de „Muncipiul de Partid” să mă înscriu la doctorat, unde Ana Cartianu îmi fixase deja tema. Dacă a avut succes cartea, înseamnă că existau cercuri de români care se simţeau frustraţi, care simţeau deopotrivă nevoia unei existenţe creative, a libertăţii de imaginaţie, ca şi aceea, nu neapărat opuse, a unei vieţi de agent al istoriei, nu de cetăţean pasiv, care se mişcă doar la comandă. Eu tot sper să vizitez într-o zi Mont Saint Michel, mănăstirea-fortăreaţă a cărei fotografie devine obsesia onirică a tânărului nostru. Fantasticul este genul prin excelenţă al fiinţei noastre înclinate către dorinţă şi visare …

Printre altele, aţi tradus romanul SF „O piatră pe cer” de Isaac Asimov (colecţia Romanelor ştiinţifico-fantastice, editura Univers, 1981), şi aţi tradus şi coordonat (inclusiv studiile introductive şi aparatul critic), antologiile „Regele visurilor” (proză scurtă SF americană din secolul XIX), colecţia Fantastic Club, editura Albatros, 1980 şi, „Himera. Ochii panterei”, antologie de proză fantastică americană în două volume, colecţia Biblioteca pentru toţi, editura Minerva, 1984. Vi s-au oferit aceste titluri și tematici de către edituri sau dumneavoastră le-aţi propus ? Detaliaţi, vă rog, contextul respectiv şi motivaţia dumneavoastră!

Membrii unei societăţi opresive sunt de două ori motivaţi să se comporte ca homo sapiens fugind de realitate ….. Politica oficială nu încuraja publicarea de literatură fantastică, dar lumea literară (Uniunea Scriitorilor, editori, cititori) chiar a reprezentat un spaţiu al rezistenţei ideologice şi al posibilităţii de a răzbate către public pentru persoane excluse pe criterii politice care nu vizau nici măcar persoana în cauză ci opţiuni ale părinţilor, cum era profesia, de dinainte de naşterea sa… America era, pentru mine, şi Tara Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Profesorul unui curs de hermeneutică pe care l-am audiat acolo mi-a spus că în Franţa nu reuşise să ocupe o poziţie academică, nefiind cetăţean francez. America era însă ţara unde visele se împlinesc.

Dan Grigorescu scria în Contemporanul în 1981, „Din punctul de vedere al speciei ca atare, O piatră pe cer,  e o carte tradusă cu un sfert de secol prea târziu. Elementele SF sunt naive sau, în orice caz, nu produc senzația pe care au produs-o înainte de adevăratele călătorii interplanetare din ultimul deceniu. Ea interesează mai ales ca roman al unor violente ciocniri între bine și rău, o carte romantică scrisă alert, fără mari virtuți stilistice.” (recenzia „O piatră numită Terra”). Exagera Dan Grigorescu? Cu toate acestea, acest volum a avut cinci ediții în treizeci de ani, ultimele anul trecut! Cum vă explicați?

Nu aş spune „cu toate acestea”. Dan Grigorescu a fost un critic cu mult discernământ. Observaţi că apreciază ethosul cărţii. Ce vă face să credeţi că punea mai presus futurismul tehnologic sau floricelele stilistice ? Dacă aveau să fie dezamăgiţi membrii clubului „Minitechnicus”, Asimov în schimb avea asigurat publicul literaturii valoroase dintotdeauna. Autorul însuşi era mai curând îngrijorat de apariţia unei rase superinteligente create prin inhibarea sinapsei, a ţesutului non-nervos dintre celulele nervoase, accelerând astfel transmiterea impulsului nervos, deoarece inteligenta nu e automat aservită slujirii binelui. Poate că grefarea dinţilor direct pe maxilar a venit mai repede decât a prezis Asimov, dar cartea place prin tema confruntării dintre umanitatea simplă, inocentă şi diverse forme amorale de putere care îi frâng destinul, prin finalul liric-elegiac, care ne readuce din coşmarul tramei politico-scientiste într-un tipar mitic al vieţii predestinate de inteligenţa divină: „Vino să trăim împreună sfârşitul vieţii, pentru care a fost un început”. Un vers din Browning, dar ideea cursului predestinat al vieţii muritoare e de origine cabalistă.

În cazul celor două antologii, „Regele visurilor” şi „Himera. Ochii panterei” vi s-au acceptat de către edituri toate povestirile traduse ? Au existat pasaje cenzurate ? Ultima povestire din această antologie este „Miraj” de Shirley Jackson. Ați mai adăuga și alte texte dacă vi s-ar propune o nouă ediție?

Unei literaturi străine din secolul anterior i se îngăduia să fie oricât de „deviaţionistă” dorea. Mi s-au cenzurat pasaje din prima carte de critică privitoare la „Meşterul Manole”, pentru care Blaga crease un scenariu religios, şi un comentariu la „Mistreţul cu colţi de argint”, de Ștefan Augustin Doinaş, deorece poetul era în acel moment interzis. Toată cartea a apărut patru ani mai târziu, în perioada vânzolită de dinaintea Revoluţiei, la Minerva, fiind eliminată din planul Editurii Cartea Românească, unde o inclusese iniţial Sorin Mărculescu. Libertatea suplimentară de care se bucura cartea străină a determinat mulţi scriitori de valoare să se orienteze către acest domeniu privilegiat al discursului public. Sigur că posibilităţile de achiziţionare a drepturilor de autor ar îngădui acum extinderea sumarului.

Pe lângă scriitorii americani Henry James, Edith Wharton, William Dean Howells, William Gilmore Simms (din care aţi tradus), vă interesează şi autori britanici Virginia Woolf, Malcolm Bradbury şi Peter Ackroyd. Care este criteriul dumneavoastră de selecţie în privinţa autorilor?

Aspectul canonic, apartenenţa la o paradigmă epistemic-retoric-discursivă, deoarece urmărind mişcarea de idei (istoria stilurilor e o adaptare la ele) înţelegem ceva despre modul de existenţă specific uman şi, poate,  şi despre mecanismul schimbărilor istorice.

Am rugămintea să explicaţi cititorilor noştri ce este Gesellschaft für Fantastikforschung şi de ce aţi devenit membră a acestei asociaţii de limbă germană?

Cred că temeinicia şi ambiţia acoperirii exhaustive caracterizează pe cercetătorul german. Numai parcurgând sumarul publicaţiei acestei societăţi (Zeitschrift für Fantastikforschung), vă puteţi da seama de extensia pe care au dat-o noţiunii, practic toate genurile care nu înseamnă “realism”: utopie, distopie, sf, realism magic, gotic… Temele cercetate sunt comune cu ale literaturii de orice fel ( intertextualitate, paratextualitate, feminism, conflicte rasiale, postumanism, teoria genurilor…). Societatea e deosebit de activă, organizând conferinţe, editând cărţi, a deschis şi un site, „Portal to the Fantastic”, unde sunt comentaţi autori şi opere. Nu au rupt genul de restul literaturii şi nici de discursul teoretic caracteristic momentului.

Ați mai traduce SF sau fantastic? Ați mai coordona antologii de proză scurtă asigurând tot aparatul critic, bineînțeles?

Înţeleg că sunt în curs de apariţie texte de teorie şi de critică a unor opere literare de acest gen prezentate la conferinţe recente. Am primit o invitaţie de la o editură să public o carte, şi am propus un studiu despre Realismul magic, unde scriitorii români sunt foarte bine reprezentaţi.

Comentaţi, vă rog, afirmaţia lui Mario Vargas Llosa, „M-am întrebat uneori dacă în ţări ca a mea – cu puţini cititori, cu atâţia oameni săraci şi analfabeţi, o ţară plină de nedreptăţi, unde cultura e privilegiul celor puţini – scrisul nu e cumva un lux solipsist.” Ce „adecvare” poate exista între realitatea socio-economică („România este cea de a doua ţară cea mai săracă şi înapoiată din Uniunea Europeană, înaintea Bulgariei. ” – Daniel Dăianu) de subzistenţă pur fiziologică a maselor şi „privilegiul celor puţini”?

Dacă judecaţi după târgurile de carte luate cu asalt, România are încă un public de masă pentru literatură, ceea ce e absolut remarcabil şi motiv de optimism.

Din păcate, „înapoierea” e tocmai din partea ultraminorității îmbogățite, responsabilă pentru faptul că o ţară atât de dăruită de natură face o tristă figură pentru restul planetei. Occidentalii ne spun că e valorificat doar 15% din potenţial. Se minunează cum poate un popor acuzat cândva că e de „mămăligă”, să revină la cultul unuia din cei mai răi dictatori europeni.

Practicile instituţionale sunt şi ele deplorabile. Auzi o membră a Curţii Constituţionale ameninţând un ziarist: „Poftim, zice că e cult şi nu ştie ce-i puşcărie…” Auzi o ziaristă  aprobând declaraţii smulse sub presiune la interogatoriu: „Lasă că au ei tehnici să-l facă să vorbească…” Nu te miri că „împăratul” romilor promite să acopere până la genunchi o politiciană şi fostă ministru care îşi face reclamă siluetei agăţată de un catarg în costum de baie, ca să vedem cât a slăbit. Legea dă drepturi egale copiilor bigamilor, care nu ar fi ştiut de existenţa altei căsătorii. Anglia avea arhive în sate încă din secolul al şaisprezecelea. Confruntarea politică nu înseamnă dezbateri în parlament, controverse de filosofie politică, acţiuni gen impeachment (căreia i-a fost supus Lordul Bacon pe la 1620), ci aceeaşi veşnică  primitivă şi suspectă dosariadă  începută acum două decenii. Ministrul Educaţiei se ocupă de evaluarea clasei a doua, lasând evaluarea în învăţământul superior în seama rectorilor care menţin în activitate profesori de care au auzit doar ei, în vreme ce dau afară tocmai universitari care corespund standardelor internaţionale de evaluare. Este exact lumea pe dos a satirei menipeene cu mare succes la public.

Adresaţi, vă rog, câteva cuvinte cititorilor noştri! Vă mulţumesc.

Eram la Roma în luna iunie a acestui an şi urmăream o emisiune de televiziune transmisă de Vatican. Un prelat spunea că nu diferenţele religioase sunt responsabile pentru confruntările actuale ci „lipsa de valori a omului contemporan”. Cred că avea multă dreptate şi că reorientarea către cultura autentică este soluţia şi pentru noi. Am încredere, mai ales, în cititori.

Aş vrea să mulţumesc acum, fără speranţa de a fi receptată, acelui călător din maşina 331 care citea „Regele visurilor în 1980. Vedeam cartea pentru prima oară, dar aprobasem macheta copertei. Editura încă nu-mi înmânase semnalul. Am aflat ulterior că tipografii comercializau cărţi, mai ales, străine, înainte să ajungă pe piaţă. A fost o surpriză, am simţit un puternic val de emoţie. Nu ne mişcă nimic mai mult decât recunoaşterea semenilor, posibilitatea de a comunica şi de a ne face înţeleşi. Vă puteţi da seama şi de calitatea unei societăţi care recurge la practici neortodoxe pentru a face rost de cărţi. Oamenii citeau oriunde și peste tot inclusiv în mijloacele de transport și în tren, cărţi, reviste. Cultura ne-a salvat sub comunism. Merită să încercăm încă o dată.

© Cristian Tamaș & Maria-Ana Tupan

Maria-Ana Tupan s-a născut pe data de 19 aprilie 1949 în comuna Săruleşti, județul Buzău. Între 1967-1972, urmează cursurile Facultății de limbi germanice (secția engleză-germană) a Universităţii din Bucureşti.

În 1972, după absolvirea facultății începe să lucreze, prin repartiţie guvernamentală, în cadrul redacţiei revistei „Cărţi româneşti”, o revistă de reclamă a cărţii românești pentru străinătate, publicată în patru limbi de circulaţie de către Centrala Editorială.

Publică studii, eseuri, cronici literare, recenzii şi traduceri în România literară, Steaua, Convorbiri literare, Vatra, Luceafărul, Viaţa Românească, Astra, ş.a.

În 1980 debutează editorial cu o antologie de proză fantastică americană la Editura Albatros. Urmează alte traduceri din literatura americană, însoţite de studii introductive şi aparat critic, fiind aleasă ca membră a Uniunii Scriitorilor în 1986.

În toamna anului 1989 publică volumul intitulat „Scenarii şi limbaje poetice”, care inaugurează seria studiilor comparatiste şi de analiză a discursului apărute după 1990.

În 1990 este angajată publicist comentator în redacţia revistei „Viaţa Românească”.

Este admisă la doctorat, la specialitatea „literatură engleză renascentistă”, cu media 10. Susţine examenele, la care obţine aceeaşi notă. În urma decesului conducătorului de doctorat, Prof. Dr. Leon Leviţchi, solicită continuarea programului doctoral sub îndrumarea Directorului Institutului de Studii Sud-Este Europene al Academiei, cercetător principal Dr. Alexandru Duţu, specialist în perioada renascentistă şi shakespearolog.

Titlul de doctor în filologie este conferit în 1992 (6 noiembrie), diploma fiind eliberată în mai 1993. În referatul său asupra disertaţiei, Prof. Dr. Dan Grigorescu remarcă faptul că doctoranda oferea interpretări originale ale operei shakespeariene chiar şi după patru secole de exegeză.

În 1991 ocupă, prin concurs, un post de asistent universitar la Catedra de Engleză a Facultăţii de limbi străine a Universităţii din Bucureşti. Promovează succesiv până la gradul de profesor (2002).

În 1993 obţine o bursă Fulbright, petrecând perioada decembrie 1994 – mai 1995 ca profesor şi cercetător la Penn State University. Participă cu comunicări la conferinţele organizate în campus precum şi la New York, la Centrul Cultural de pe lângă Consulatul General al României.

În 1996  i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri şi literatură universală. Primeşte premiul revistei „Convorbiri literare” pentru anglistică în anul jubiliar Eminescu (2000) şi premiul revistei „Viaţa Românească” pentru critică literară cu ocazia centenarului (2006).

Participă cu referate și comunicări la reuniuni ştiinţifice internaţionale (Atena  – 2004, Manchester şi Madrid – 2007, Dresda – 2008).

Participă între 2006 și 2007 la un grant C.N.C.S.I.S. (Director de proiect: Monica Chesnoiu), intitulat „Shakespeare in the Romanian Cultural Memory: a Model of European Cultural Integration”, publicând studii în cele două volume apărute în 2006 (Shakespeare in Nineteenth-Century Romania) şi 2007 (Shakespeare in Romania. 1900-1950) la Editura Humanitas: “Shakespeare and the Revolution” şi, respectiv, “Shakespeare: the Modernist Hypotext”.

Între 2007 și 2008 este cooptată în asociaţii profesionale internaţionale:

– ISTW (International Societry for Travel Writing), participând, în 2007, la conferinţa organizată la Universitatea Complutense din Madrid: INTERNATIONAL CONFERENCE ON TRAVEL LITERATURE: „On the Trail”. Sept. 19 – 21, 2007

– The Charles Brockden Brown Society, Universitatea din Florida, participând cu comunicare la conferinţa „Empire, Revolution, and New Identities: Geoculture and Geopolitics in Brown and his Contemporaries” Universitatea Tehnică din Dresda, 7-9 octombrie 2008.

În 2009 este cooptată în EFACIS şi participă cu o comunicare la Conferinţa „Ireland In/And Europe: Cross-Currents and Exchanges, The Seventh Conference of EFACIS”, University of Vienna, Austria, 3-6.09.2009.

În 2010 publică un capitol intitulat „Malcolm Bradbury: The Quest of the Perilous East”, în Katherine Starck (ed.), „When the World Turned Upside Down”, Cambridge University Press (Seria “Cambridge Scholars Publishing”

În 2011 devine membră a Asociației pentru studierea fantasticului (Gesellschaft fur Fantastikforschung, o prestigioasă organizație academică, Universitatea Hmburg, Germania).

A fost invitată la mai multe emisiuni de radio şi televiziune.

A publicat zeci de articole în numeroase reviste, a fost titular al unor rubrici (la „Viaţa Românească” şi „Contemporanul”).

Publicaţii

În volum:

„Scenarii şi limbaje poetice”, Editura Minerva, 1989

„Marin Sorescu şi deconstructivismul”, Editura „Scrisul românesc”, 1995

„Scriitori români în paradigme universale”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998

„A Discourse Analyst’s Charles Dickens”, Editura „Semne ‘94”, 1999

„Discursul modernist”, Editura Cartea Românească, 2000

„Romanian-English Conversation Guide-Book”, Meteor Press, 2001

„ Discursul postmodern”, Editura Cartea Românească, 2002

„Sensul sincronismului”, Cartea Românească, 2004

„British Literature. An Overview”, vol. I,II. Editura Universităţii din Bucureşti, 2005-2006

„The New Literary History”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006

„English-Romanian Conversation Guide-Book”, Meteor Press, 2007.

„Genre and Postmodernism”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008.

„Modernismul si psihologia. Încercare de epistemologie literară”/”Modernism and Psychology. An Inquiry into the „Epistemology of Literary Modernism” (București: Editura Academiei Române, 2009)

„Literary Discourses of the New Physics. With an Introduction by Marin Cilea” (București: Editura Universității din București, 2010)

„ Teoria şi practica literaturii la început de mileniu (coautor: Marin Cilea),  „Contemporanul”, 2010.

Traduceri în volum:

„ Regele visurilor”. Antologie de proză scurtă americană, Editura Albatros, 1980

„O piatră pe cer – Isaac Asimov, Editura Univers, 1981

„Himera. Ochii panterei”. Proză fantastică americană. vol. I, II, Editura Minerva, 1994

„Paddy McGann”  ˗ William Gilmore Simms, Editura Univers, 1986

„Vară indiană” – William Dean Howells, Editura Minerva, 1988

„Europenii. Madame de Mauve” – Henry James, Editura Univers, 1990

„Sâmbure de rodie” –  Edith Wharton, Editura Minerva, 1996

Leave a Reply