Interviul de mai jos s-a desfăşurat în scris, în urma conversaţiilor pe care le-am purtat cu Stanislaw Lem la Viena, în mai 1985, şi a corespondenţei de un an de zile care le-a însoţit. Iniţial, plănuisem amândoi să discutăm prin intermediul unui interpret care să cunoască poloneza şi engleza. Dar, când am ajuns eu la Viena, nu am găsit niciunul disponibil. Lem nu voia să vorbească în mod oficial în engleză, nici în germană sau franceză, prin interpret. Cu ajutorul Dr. Franz Rottensteiner, care ne-a mijlocit cu abilitate conversaţia în germană, şi graţie faptului că Lem vorbea engleza destul de bine, am reuşit să discutăm multe din aspectele care, mai târziu, au alcătuit baza acestui interviu. Am căzut de acord că formatul ideal este următorul: eu îi voi trimite întrebările în engleză, iar el îmi va răspunde în scris, în poloneză. Cred că amândurora ne-a convenit acest format, pentru că reducea la minimum pierderea de informaţii. Au rezultat astfel douăzeci şi două de răspunsuri şi două post-scriptumuri, pe care le-am adnotat cu ajutorul Dr. Rottensteiner.

Istvan Csicsery-Ronay: Sunteţi foarte apreciat şi ca scriitor de ficţiune, şi ca autor de filosofie „experimentală” a ştiinţei. Utilizaţi elemente de ficţiune în lucrările dumneavoastră filosofice şi elemente filosofico-eseistice în cele de ficţiune. Ce anume distinge aceste două modalităţi pentru dumneavoastră? De ce nu vă „specializaţi” într-una din ele?

Lem: Toate cărţile mele, şi cele beletristice, şi cele de natură discursivă, au fost scrise spontan, adică alegând acel mod de exprimare pe care l-am considerat cel mai potrivit, pentru că mă determina să scriu. Pe lângă eseuri, am scris trei cărţi discursive: Summa Technologiae, Dialoguri şi Science fiction şi futurologie am uitat de a patra, Filozofia şansei , iar acestea nu au nimic fantastic în ele. Pentru că, atunci când am început să le scriu, nu aveam în minte niciun plan şi nici nu ştiam ce anume vor conţine. Le-am scris neinfluenţat de consideraţii legate de gen sau taxonomice, adică nu am stat să mă gândesc la ce gen ar trebui se încadreze. Cărţile acestea conţin foarte multe speculaţii, ştiu asta. Speculaţiile ar putea fi numite fantezii sui generis pe temele dezvoltării viitoare (a tehnologiei sau a literaturii, de exemplu), dar eu nu am făcut decât să-mi exprim propriile convingeri, nu am construit ipoteze în mod intenţionat. În acest sens, m-am comportat ca un futurolog neavizat — înainte să înceapă goana după aur futurologică propriu-zisă —, dar şi ca filozof neavizat. Cred că înclinaţia mea de filozof amator s-a datorat faptului că îi cunoşteam pe editorii unei reviste de filozofie, Helen Eilstein şi Leszek Kolakowski.1 Cu toate acestea, nu am simţit niciodată dorinţa de a-mi „spune părerea” despre filozofie în faţa lumii. Poate că această lipsă de dorinţă vine din convingerea mea că vremea plăsmuirii de sisteme filozofice omogene, unificate a trecut demult. Aceasta pentru că, susţin eu, rezultatele noilor ştiinţe „hard”, în frunte cu fizica, încep să depăşească abilitatea de a raţiona — diferitele evenimente şi descrieri de stări care sfidează percepţia vizuală, precum şi orice alt simţ sau intuiţia umană, toate lucrurile acelea imaginate de mintea omului. Totuşi, ştiinţa serioasă merge înainte, înregistrând „mirosurile” şi „culorile” quarcurilor, în acelaşi timp dând la o parte ajutorul pe care îl datorăm, în mod natural, aparatului senzorial al corpului nostru şi experienţei personale de-o viaţă. Astfel, dacă rezultatele ştiinţifice depăşesc orizontul înţelegerii intelectuale umane, atunci filozofia umană trebuie lăsată în urmă, ea limitându-se la a reflecta asupra cunoaşterii profunde a lumii ca nişă aparţinând unei anumite specii gânditoare sau la a dezbate poziţia omului în lume, justeţea şi pericolele ei. Dar, cum ştiinţa evoluează tot mai repede, negându-şi soluţiile şi declaraţiile oficiale anterioare, e zadarnică încercarea de a crea un sistem filozofic „o dată şi pentru totdeauna”, în armonie cu efectele descoperirilor empirice.

Asemenea chestiuni am înglobat eu în lucrările mele discursive, pentru că m-au fascinat şi bântuit întruna; însă nu am găsit nicio cale de a le introduce în strădaniile mele beletristice. Faptul că nu m-am limitat strict la un aspect (am alternat între textul discursiv şi cel beletristic) ţine de natura mea umană, aceea de a fi ca aluatul — interesele mele creşteau în toate domeniile simultan. Nu mi-ar plăcea deloc să fiu nevoit să renunţ la a întrebuinţa strategiile diverse de a stabili relaţii între temele vieţii mele.

Istvan Csicsery-Ronay: Aţi afirmat, în mai multe rânduri, că scrierea modernă aderă sau depinde de paradigmele literare derivate din cultura mitologică sacră care precede empirismul. Aţi elaborat, în lucrările dumneavoastră, noi paradigme narative adecvate culturii ştiinţifice contemporane?

Lem: Întotdeauna mi-am abordat creaţiile beletristice în stil pragmatic, adică prin metoda învăţării din greşeli. Într-un fel, am fost ca un atlet care încearcă să sară cât mai departe, fără a se opri să se gândească la teoria saltului. Acesta este motivul pentru care nu m-a interesat niciodată dacă am creat noi paradigme narative sau le-am încrucişat pe cele existente, beneficiind astfel de forme hibride, dacă am făcut progrese în ceea ce priveşte fie Forma, fie Conţinutul sau nu am făcut niciun progres. Pe lângă asta, nici nu mă consider persoana cea mai competentă pentru a răspunde la această întrebare.

Istvan Csicsery-Ronay: Aţi fost revendicat de şcoala de „metaficţiune” a scriitorilor experimentali din Occident, deşi aţi atacat şi parodiat frecvent avangarda. Vă descrieţi realist. Nu sunteţi, evident, un scriitor realist în sensul clasic, nici nu aparţineţi realismului magic, precum romancierii sud-americani. Care sunt graniţele realismului lui Lem?

Lem: Pentru mine, realismul literar înseamnă modul literaturii de a trata problemele reale de tip (cel puţin) dual. Primul gen de problemă este unul care deja există sau e pe cale să se nască. Al doilea se referă la problema aflată, se pare, pe cărarea spre viitorul omenirii. Orice încercare de a diferenţia problemele „posibile” de cele „fictive” sau situaţiile „probabile” (oricât de şocante ar fi ele astăzi) de cele „improbabile” e prea polarizantă ca să aibă succes. În acest domeniu, se aplică zicala „fiecare pentru sine”, câtă vreme motivele speciale de a te pretinde expert în dihotomii ca acelea de mai sus sunt, cât de cât, serioase. Astfel, oricine se poate declara autoritate în domeniu, deci şi eu sunt una.

Trebuie să adaug, însă, că numai în ultima vreme am început să cred că trebuie să respect conceptul de realism literar pe care l-am formulat cu foarte mulţi ani în urmă. Şi nici nu l-am înţeles conştient la început. Adică am ţinut strâns de un simţ al „realismului” implicat, unul implicat de ipoteze variate care doar mai târziu mi-au devenit clare.

Acest lucru ar trebui, poate, susţinut de încă o observaţie. Fizicianul contemporan ar fi surprins să afle că, spre deosebire de omologii lui din secolul al XIX-lea, el nu e „realist”, ci „fantezist”. La urma urmei, un fizician trebuie să rămână realist într-un fel, să lucreze în continuare în spiritul tradiţiei empirice caracteristice ştiinţei din secolul al XIX-lea; el încă îşi transformă bănuielile în ipoteze care pot fi testate, pentru a le cristaliza în teorii supuse falsificării. Similar — mutatis mutandis — scrierile mele din ultimii peste treizeci de ani au fost supuse testelor dictate de lumea schimbătoare. Îndrăznesc să pretind că impulsul schimbărilor majore (ca ingineria genetică şi informatica) mi s-a clarificat pe vremea când nişte oameni foarte inteligenţi au râs, pur şi simplu, de ideile mele ca de nişte poveşti cu zâne. Fireşte că nu nimerisem toate detaliile, dar mişcările strategice ale civilizaţiilor le-am surprins cu destulă precizie. Acest fel de realism se poate numi pronosticare temeinică. Pe de altă parte, fantazarea pură se caracterizează prin imposibilitate intrinsecă (de exemplu, nimeni nu va reuşi vreodată să călătorească în trecut şi să-i tragă o mamă de bătaie bunicului; asta, zic eu, e un lucru cert.)

Aş spune că unele din textele mele sunt „metafictive”, pentru că domeniul lor nu este lumea propriu-zisă, ci alte texte. În această categorie aş include Magnitudine imaginară, Scena crimei2 şi Vidul perfect. Toate trei se referă la texte inventate de mine. Aceste texte inventate nu fac parte din Vidul perfect şi Magnitudine imaginară (lucrările menţionate în ele nu se regăsesc nicăieri!), dar Scena Crimei este un „roman-cum-correction” al unui text existent, adică a 14-a Călătorie a lui Ijon Tichy din Jurnalele stelare. Pe de altă parte, Jurnalele în sine nu sunt metafictive. Acelaşi lucru este valabil pentru Solaris şi alte titluri. Alte exemple de metaficţiune sunt Provocarea, Un minut pământean şi Lumea ca holocaust.3 Cititorii care au cunoştinţe biologice sunt, probabil, cei mai în măsură să aprecieze cărţi ca Vocea stăpânului, dar eu aş evita să trag concluzii pe baza acestui aspect.

Nu cred că am reuşit să inventez paradigme „adecvate culturii ştiinţifice”, pentru că eu însumi nu ştiu cum să definesc „cultura ştiinţifică” per genus proximum et differentiam specificam.

Istvan Csicsery-Ronay: Denumirea scientific fantasy mi se pare paradoxală. Cum poate ceva să fie şi ştiinţific şi fantastic? În prezent, sunteţi cel mai important scriitor de scientific fantasy, cel puţin din perspectivă literară, deci probabil că aţi reflectat la acest aspect. Conţinutul ştiinţific al operelor dumneavoastră este clar, întrucât se referă la istoria şi teoria ştiinţifică cunoscută. Cum aţi defini elementul fantastic din opera dumneavoastră? Există ştiinţă sau matematică fantastică?

Lem: Nu, nu m-am gândit niciodată pe îndelete la denumirea scientific fantasy, pentru că diferitele definiţii şi argumente referitoare la gen menite să delimiteze SF-ul de scientific fantasy mi s-au părut întotdeauna fără relevanţă scolastică şi neavantajos şi pentru autori, şi pentru cititori. Nu mă îndoiesc că acest subiect ar putea genera teze de doctorat (sau lucrări erudite cu şi mai mare greutate), dar ceea ce înseamnă beneficiu pentru studenţii cursurilor postuniversitare şi pentru cadrele universitare nu mi se pare atât de important, prin comparaţie cu dimensiunea nevoilor, strădaniilor şi pericolelor umane.

Întrebarea dacă există o matematică sau o biologie fantastică depinde de cât de cuprinzător este pentru noi termenul „fantastic”. Din punctul de vedere al fizicii secolului al XIX-lea, „aromele” particulelor elementare, „numărul magic” din fizica atomică sau calităţi ca „stranietatea” sunt pură fantezie. Cu toate acestea, trebuie să dăm nume unor atribute nou descoperite, deşi ne dăm seama că particulele în cauză nu sunt particule în sensul macrolumii noastre, adică nu sunt ca pietrele sau bilele de biliard. În definitiv, oare o particulă „virtuală” — adică una care, cu siguranţă, nu există, existând doar potenţialul (probabilitatea) existenţei ei — nu e ceva absolut fantastic, conform doctrinelor după care ne călăuzim? Se pare că fantasticul se preschimbă în real când nu avem de ales şi trebuie să-i recunoaştem existenţa, ca în cazul aromelor quarcurilor.

Istvan Csicsery-Ronay: După anul 1965, v-aţi orientat spre meditaţii asupra geniului intelectual lucrând la limita posibilităţilor date ale gândirii. Mă gândesc la matematicianul Hogarth din Vocea stăpânului, la Testa din Noua cosmogonie, la profesorul Dobbs din Non Serviam, la Golem XIV ş.a.m.d. Acest aspect este paralel cu îndepărtarea dumneavoastră de ficţiunea romanesc-dramatică, în care protagonistul-om de ştiinţă caută un răspuns, şi orientarea spre metaficţiunea mai ironică din Vidul perfect, Magnitudine imaginară, Provocarea, etc. Lăsându-i în urmă pe Kelvin, Rohan şi Pirx, creaţi genii. Fără îndoială, aţi avut motive pur literare pentru aceasta. Dar nu aţi avut cumva şi motive personale? Nu sunt geniile dumneavoastră încercări bibliografice? Oare acest interes pentru psihologia şi sociologia geniului intelectual nu reflectă tocmai explorarea sinelui dumneavoastră?

Lem: Este posibil un răspuns afirmativ la această întrebare, deşi ar fi pur speculativ. Nu am premeditat să scot în evidenţă geniile omenirii. Ceea ce s-a întâmplat a fost că, având în vedere marea însemnătate a problemelor pe care le-am abordat în textele menţionate de dumneavoastră, a devenit necesar să pun sarcina rezolvării lor pe umerii celor mai inteligente minţi din societate. Astfel, alegerea problemei în cauză a fost cea care a dictat alegerea protagonistului, şi nu invers. Geniul protagonist trebuia implicat în acelaşi fel în care un pacient cu boală de rinichi implică prezenţa unui urolog, nu a unui pantofar sau a unui dentist. Bineînţeles, trăirile intelectuale ale protagonistului sunt, toate, ale mele — de unde altundeva să fi obţinut informaţiile? Ştiu însă cu siguranţă că o carte poate fi mai inteligentă decât autorul ei, iar geniile mele, ca Hogarth, sunt pe jumătate iluzii. La urma urmei, nu citez lucrările matematice care i-au adus renume lui Hogarth. Astfel de lucruri fac parte din decor, alcătuiesc recuzita care invocă realitatea.

Istvan Csicsery-Ronay: Mulţi critici au spus că strămoşii dumneavoastră sunt Cervantes, Swift şi Voltaire. Dar opera dumneavoastră îşi are rădăcinile şi în fantezia metafizică din tradiţia Europei de Est. Se simte influenţa lui Kafka, Capek, Witkiewicz, Dostoievski. Oare cititorul est-european citeşte un alt Lem decât cel vest-european?

Lem: Într-o oarecare măsură, ştiu cum mă citesc criticii, dar nu ştiu cum mă receptează cititorii, cei care nu-şi exprimă părerile în public. Rădăcinile mele sunt cel puţin duble: în beletristică, pe de o parte, şi în ştiinţele „hard” şi filozofie, pe de alta. A explica în ce fel m-au influenţat anumiţi scriitori individual e peste puterile mele. Nu ştiu cât datorez şi cui. Ca să fiu sincer, nici nu m-am gândit la asta, însă pot spune că atitudinea mea de cititor faţă de diverşi autori s-a schimbat radical în timp. A fost o vreme când îl admiram pe Witkiewicz. Acum, reluând romanul Adio, toamnă (1927), nu-l mai pot citi până la capăt. Mă irită filozofarea lui preţioasă. Stilizarea barocă, atunci când se descrie spiritualul, mă plictiseşte. Mi se pare a fi, în întregime, opera unui copil minune, a unui şcolar obraznic care a reuşit să pună mâna pe unele lecţii înainte de vreme şi a făcut din ele tocăniţă. Nu este o depreciere obiectivă a lui Witkiewicz. E doar viziunea mea asupra subiectului.

N-am mai citit Kafka de multă vreme, pentru că există ceva în cărţile lui care îmi repugnă. E ca şi cum ar conţine mai multe nenorociri decât „se cuvine” pentru un autor „respectabil”. E ca şi cum Kafka s-a luptat şi cu forţe reale, şi cu forţe care nu erau decât propriile lui nevroze apăsătoare; iar eu îi dispreţuiesc pe psihopaţii-scriitori.

Dintre cărţile lui Dostoievski, numai Crimă şi pedeapsă a fost destul de incitantă ca să mă determine s-o reiau. Nu am reuşit să recitesc Fraţii Karamazov şi Demonii. O dată mi-a fost absolut suficient; de ce, nu ştiu.

Mi s-a răcit şi admiraţia pentru Thomas Mann, posibil cu excepţia Muntelui vrăjit şi a altor câteva romane. Şi Capek a fost un geniu care şi-a irosit deseori talentul. Fabrica de absolut se destramă în partea a doua. Îl respect pe Joseph Conrad, preferând povestirile sale romanelor Lord Jim şi Nostromo. În general, nu sunt un cititor de beletristică sârguincios. Nu ştiu de ce. Cândva mi-au plăcut Voltaire, Diderot şi Swift. În schimb, în ultima vreme, mă atrag poeţii renumiţi (Slowacki, Leimian, R.M. Rilke).

Istvan Csicsery-Ronay: Rămânând la acelaşi subiect, îi putem reduce aria mai mult, de la Europa de Est, în general, la Polonia, în particular. Aveţi reputaţia de a fi printre cei mai inventivi stilişti polonezi. Ştiu că sunteţi familiarizat cu unele din traducerile cărţilor dumneavoastră în rusă, engleză, germană şi franceză. Există o dimensiune tipic poloneză în operele dumneavoastră care s-a pierdut la traducere?

Lem: Bineînţeles, unele texte de-ale mele conţin mesaje cu semnificaţie specială pentru polonezi. Ar fi şocant să nu fie aşa. Totuşi, o lucrare ca Educaţia lui Cyfran,4 care conţine un asemenea mesaj, nu a beneficiat niciodată de o traducere reuşită. Materialul de lucru pentru scrierile mele este limba poloneză şi cred că am reuşit să exploatez multe din particularităţile ei (inexistente în limbile neslave), nu numai în neologismele cu conţinut incisiv şi grotesc, dar în mare măsură prin intermediul lor. Traducerea scrierilor mele a depins întotdeauna de inventivitatea traducătorilor mei, dintre care cei mai buni sunt, cred, regretata I. Zimmermann-Gollheim (în germană) şi M. Kandel (în engleză). Doamna Zimmermann-Gollheim a reuşit o traducere literară remarcabilă, în vreme ce domnul Kandel a interpretat mult, înlocuind ceea ce nu a vrut sau nu a putut păstra cu echivalente englezeşti dintr-un plan semantic superior.

Istvan Csicsery-Ronay: Sunteţi renumit pentru neologismele dumneavoastră care, în mod miraculos, se pretează foarte bine la traducere. Aţi inclus chiar un dicţionar polonez-polonez la sfârşitul unor cărţi. Neologismele şi jocurile dumneavoastră de cuvinte stau înaintea ideilor dumneavoastră privitoare la acţiune, stabilind graniţele ei de întindere, sau apelaţi la ele numai la nevoie?

Lem: Neologismele apar numai atunci când îmi sunt absolut indispensabile în procesul scrisului. Nu sunt în stare să născocesc unul care să aibă înţeles în afara contextului, sui generis. Habar nu am cum se desfăşoară acest proces. Unele neologisme au fost foarte greu de inventat. De exemplu, în cartea mea cea mai recentă, Fiasco, nu am reuşit să găsesc un cuvânt potrivit pentru maşinile care merg singure, aşa că timp de doi ani n-au purtat nume. Am încercat să inventez unul bazat pe derivate latineşti, apoi englezeşti, dar nu mi-a fost de niciun folos. În cele din urmă, m-am oprit, în poloneză, la „wielkochody” (paşi-multipli, macromobile).

Istvan Csicsery-Ronay: Kafka pare să vă fi influenţat foarte mult. Manuscris găsit într-o cadă, Solaris şi Masca se pretează în mod special a fi citite ca variaţii ale temelor kafkiene. Vă consideraţi un moştenitor al lui Kafka?

Lem: Nu, nu mă consider „moştenitorul” sau „urmaşul” lui Kafka. La fel ca Dumnezeu, Kafka ar trebuit să fi fost inventat, dacă n-ar fi existat deja. Sigur că el a marcat o etapă în evoluţia mea, dar, cum am spus deja, nici nu îl venerez, nici nu sunt îndrăgostit de el a fortiori.

Istvan Csicsery-Ronay: Dar Čapek? Nu-i pomeniţi numele prea des, dar există afinităţi sugestive între el şi dumneavoastră. Mă gândesc la fabulele cu roboţi şi la situaţii de tip Ijon Tichy din Fabrica de absolut şi Război cu salamandrele.

Lem: Pe Capek l-am citit în adolescenţă. Război cu salamandrele are  o construcţie la fel de haotică precum Fabrica de absolut. Şi, deşi îi consider creaţiile imperfecte, ele rămân, totuşi, sunt originale ca gândire şi viziune (geniul lui Capek se remarcă tocmai în structura din Fabrica de absolut). Îmi plac Apocrifele şi multe alte povestiri (de exemplu, Povestiri dintr-un buzunar şi Povestiri din celălalt buzunar). Mai presus de toate, Capek este un scriitor foarte ceh, moderat, cu umor şi extrem de relaxat sau flegmatic — întocmai calităţile care, astfel combinate, lipsesc scriitorilor polonezi.

Istvan Csicsery-Ronay: Rămânând la subiectul influenţelor, daţi-mi voie să vă întreb despre Pascal. Îi simt prezenţa în scrierile dumneavoastră la fel de intens ca pe a lui Wiener, Shannon şi Turing. Jarzebski a descris senzaţia claustrofobiei în operele dumneavoastră ca şi cum cosmosul nelimitat ar fi un simplu decor care ascunde realitatea. (De exemplu, personoidele sunt „prinse în capcana” spaţiului artificial al programelor de calculator în Non Serviam; omenirea terestră nu află cine emite semnale în Vocea stăpânului, cine sunt jucătorii cosmici din Noua cosmogonie şi nu accede la tărâmurile de inteligenţă superioară în Golem XIV.) Fascinat de „silentium universi”, dumneavoastră parcă reluaţi fascinaţia lui Pascal în faţa universului infinit şi a problemei zeului ascuns, care nu vrea să se manifeste în creaţia lui. Pascal e şi unul din întemeietorii teoriei probabilităţii, o sursă atât de prezentă în scrierile dumneavoastră. Într-un fel, ele pot fi citite ca satire ambivalente pe seama lui Pascal. E vorba de o coincidenţă de istorie intelectuală sau l-aţi citit pe Pascal cu sentimentul că vă recunoaşteţi în el?

Lem: Am citit despre Pascal, dar scrierile lui nu cred că le-am citit niciodată. Probabil lecturile mele asidue din ştiinţele biologice îşi cer birul sub forma ignoranţei mele în ce-i priveşte pe unii scriitori remarcabili. În ce priveşte claustrofobia, nu sunt deloc claustrofob. Ştiu că un anumit autor polonez (Henna Malewska), după ce mi-a citit Memorii găsite într-o cadă, l-a întrebat pe prietenul meu, scriitorul Jan Josef Szczepanski, dacă sufăr de paranoia. Nu sufăr de ea. Sunt normal din punct de vedere psihologic, dar, la nevoie, pot crea o aură de claustrofobie sau agorafobie în scrierile mele.

Istvan Csicsery-Ronay: Aţi afirmat că sunteţi foarte influenţat de Marele Inchizitor şi Omul din subterană ai lui Dostoievski. Cu toate acestea, dilemele etice pe care le descrieţi diferă mult de cele cu care se confruntă eroii săi. Cum evaluaţi influenţa lui asupra scrierilor dumneavoastră?

Lem: Probabil că, pe de o parte, Însemnări din subterană e textul dostoievskian cu cea mai puternică înrâurire intelectuală asupra percepţiilor mele. Pe de alta, nu am fost în stare nici măcar să citesc atent multe alte scrieri de-ale lui, din cauza atmosferei lor, deci lectura lor a fost un chin (Adolescentul, Fraţii Karamazov, Demonii). Totuşi, povestea Marelui Inchizitor şi sus-amintitele Însemnări… mi-au plăcut. În ceea ce-l priveşte pe omul Dostoievski, judecând după corespondenţa şi jurnalele lui şi după memoriile soţiei sale, Anna, nu pot să-l suport. A fost un monstru rus naţionalist strălucitor par excellence.

Istvan Csicsery-Ronay: În Science fiction şi viitorologie, aţi afirmat că nimeni nu a elaborat metoda lui Stapledon de a crea culturi. Mulţi din studenţii mei care v-au citit romanele imediat după ce au terminat Ultimii şi primii oameni şi Făurarul de stele, de Stapledon, au văzut în ele un dialog al dumneavoastră cu acesta. În viziunea lor, întâlnirile cu extratereştrii sunt descrieri dramatice intense ale aceluiaşi subiect descris de Stapledon cu expansivitate epică. A avut cosmogonia lui imaginară vreun efect asupra „dramelor dumneavoastră ale actului cunoaşterii”?

Lem: Foarte probabil, faptul că l-am citit pe Stapledon m-a inspirat în mare măsură, mai ales din punct de vedere sociologic (varietatea culturilor şi dimensiunea delimitării lor). Aş putea spune că, pentru mine, el face parte din acel grup select de autori despre care se consideră că îţi deschid ochii. Totuşi, la nivel strict beletristic, îi găsesc multe neajunsuri, aşa cum am procedat în Science fiction şi futurologie, mai ales referitor la Odd John.

Istvan Csicsery-Ronay: În polemica dumneavoastră împotriva lui Todorov, aţi adus exemplul lui Borges ca „fantezist” al abstractului. În opinia dumneavoastră, concepţia lui Todorov despre fantastic (ca descriere a fenomenelor despre care nu se poate spune dacă sunt naturale sau supranaturale) ignoră crearea modelelor fantastice sau fantezia la nivelul modelelor. Dată fiind fascinaţia emanată de proza lui Borges şi a dumneavoastră, oare fantezia modelelor nu implică faptul că epoca noastră e mai obsedată de generarea de modele decât orice altă epocă anterioară? Şi nu este, de fapt, concepţia dumneavoastră despre realism un mimesis al construirii modelelor?

Lem: Desigur, numeroasele mele scrieri ar putea fi considerate modele ale anumitor situaţii — alternativ, situaţii reprezentând modele ale problemelor celor mai interesante pentru mine, care le pun în evidenţă cel mai bine. Există „modele ale inexistentului”, construite de matematica pură. Noţiunea creării de modele a devenit ceva obişnuit, graţie informaticii, pentru că ceea ce nu se poate calcula direct se poate modela (simula) frecvent pe calculator, de exemplu, formarea galaxiilor. Crearea de modele a devenit o necesitate în multe domenii distincte şi divergente şi în acest sens epoca noastră este mai obsedată să genereze modele decât vremurile trecute.

Istvan Csicsery-Ronay: Multe lucrări recente de filozofie speculativă a ştiinţei au pus în legătură noile paradigme ştiinţifice cu filozofia asiatică. Vorbesc de Prigogine, Fritjof Capra şi alţii. Chiar şi unul din personajele dumneavoastră din finalul Vocii stăpânului oferă o cosmologie cvasihindusă, în care universul este distrus şi reînviat periodic. Cu toate acestea, majoritatea scrierilor dumneavoastră ţin de efectul noilor cunoştinţe asupra eticii stabilite la nivel cultural şi concepţiilor etice despre sine — reflectând efectul „deconstructiv” al gândirii ştiinţifice asupra eticii umaniste, problema binelui şi răului etc. De ce nu aţi abordat chestiunea dualităţii fiinţei şi nefiinţei, atât de atrăgătoare pentru mulţi filozofi contemporani ai ştiinţei şi esenţială în filozofia asiatică?

Lem: Cunoştinţele mele despre filozofia Orientului Îndepărtat sunt strict de mâna a doua. Adică nu am citit niciodată o carte de filozofie orientală, aşa cum am citit cărţi de filozofie occidentală. Aşadar, în acest domeniu am cunoştinţe fragmentare, nesigure şi aleatorii. Fiind puternic legat de empirism, mă simt foarte distanţat de speculaţiile Orientului Îndepărtat. Spre exemplu, îl apreciez mult pe Schopenhauer, dar influenţele lui răsăritene îmi plac cel mai puţin. În ceea ce priveşte filozofia contemporană a ştiinţei, consider că ideile lui Capra sunt prosteşti, dar pe Prigogine îl iubesc — ideile lui sunt descoperiri nepreţuite. Pe de altă parte, popularitatea lui Prigogine nu mă impresionează deloc. Eu fac o distincţie foarte clară între realizările savantului în domeniul lui şi părerea lui despre ele (cu atât mai mult când vorbeşte despre alte chestiuni!).

Istvan Csicsery-Ronay: Mi-aţi scris odată că dumneavoastră credeţi multe din cele spuse de Golem XIV. Speculaţiile lui pe marginea „topozofiei” Inteligenţei Artificiale Superioare se pot citi ca versiuni materialiste ale teozofiei — o teozofie fără teleologie. Dezvoltarea inteligenţei descrise de Golem XIV merge, se pare, în paralel cu dezvoltarea „conştienţei spirituale” susţinute de Teilhard, de misticul austriac Rudolph Steiner şi de alţii care aparţin tradiţiei mistice occidentale moderne. În ciuda antipatiei dumneavoastră declarate faţă de misticism şi Hegel, nu descrieţi oare un progres dialectic al Spiritului Inteligenţei în viziunea lui Golem XIV ?

Lem: Pentru mine, a promite oamenilor că vor zbura pentru că le vor creşte aripi — ca îngerilor — nu e unul şi acelaşi lucru cu a le promite, aşa cum a făcut-o Roger Bacon, că vor zbura pentru că vor construi aparate de zbor. Iată de ce cred în conceptualizările lui Golem, aşa cum pot fi ele extrapolate pornind de la adevăratele reuşite din informatică, cibernetică şi teoria automatelor. Pe de altă parte, scrierile lui Teilhard de Chardin sunt, în opinia mea, o simplă încercare de a îmbina teologia cu biologia, în detrimentul amândurora.

Pentru mine, Steiner e doar un excentric. Cred într-o minte planetară, dar nu cred că îndoim linguri şi chei prin pură voinţă — psihochinetică. Şi, în orice caz, viziunea lui Golem ar trebui luată cum grano salis. El însuşi avertizează că nu ştie, doar presupune. Eu doar am făcut presupuneri pe marginea presupunerilor lui.

Istvan Csicsery-Ronay: Aţi afirmat că punctul slab al filosofiei faţă de ştiinţă este acela că filosofia nu beneficiază de „un reper”, un test al eşecului, o modalitate inerentă de autocorectare. Nu implică scrierile dumneavoastră faptul că ştiinţa are un punct slab în comparaţie cu arta? Dacă nu, atunci de ce nu aţi devenit om de ştiinţă sau inginer?

Lem: Modelele universale puse la dispoziţie de filozofi sunt arbitrare, adică nu fac apel la un factor decisiv în favoarea unei anumite propuneri. Cele furnizate de ştiinţă se testează pe ele însele în raport cu realitatea, altfel naveta Discovery n-ar fi putut zbura în jurul planetei. Însă modelele ştiinţifice depăşesc graniţele utilităţii zilnice; totuşi, de câte ori o fac, îşi pierd caracterul util şi devin învechite şi nule. Pe de o parte, produsele tehnologice vechi sunt anacronice, dar nu devin niciodată „incompatibile cu realitatea”; locomotiva lui Stephenson şi automobilul original al lui Ford ar putea circula şi astăzi ca în perioada lor de glorie. Pe de altă parte, imaginea unei lumi bazate pe atomismul secolului al XIX-lea este demodată, învechită — într-adevăr, incompatibilă cu adevărul. Numai în acest sens se poate spune că ştiinţa „face greşeli”, însă, chiar şi aşa, ea învaţă din greşeli şi merge mai departe. Un model mai nou nu înseamnă unul definitiv, adică valabil o dată pentru totdeauna.

Modelele globale oferite de literatură nu trebuie să treacă prin procesul de mai sus, cu condiţia ca problemele în discuţie să nu dispară. Nu putem susţine ştiinţa cu literatura, nici invers, deşi amândouă sunt preocupări intelectuale şi ne spun ceva nou despre lume. O literatură care respinge ştiinţa toto in corpore frizează autismul, nihilisticul. Totuşi, ştiinţa şi literatura lucrează cu proiecte incompatibile. Ştiinţa încearcă să demonstreze că lumea este aşa şi aşa, că fenomenele au o anumită structură şi că orice întrebări adresate ştiinţei despre aceste subiecte cer răspunsuri schimbătoare. Literatura poate pune întrebări fără răspuns sau ridica probleme neînţelese ori de neînţeles. Se poate preocupa de ceea ce s-ar putea abate asupra omului sau omenirii. Literatura se întinde până la hotarele vorbirii articulate (ale vorbirii etnice). Ştiinţa se întinde până acolo unde nicio limbă, cod, simulare sau modelare nu e îndeajuns pentru scopul de a pune întrebări şi de a le răspunde.

Cu toate acestea, în afară de a-şi duce traiul zilnic şi de a se ocupa serios de ştiinţă, oamenilor le poate plăcea, şi chiar le place, să se joace. Ştiinţa ar putea fi un obiect de joacă şi, parţial, asta e literatura mea.

Istvan Csicsery-Ronay: O mare parte din înţelepciunea şi originalitatea ficţiunii dumneavoastră constă în modul în care creaţi relaţii paradoxale între modele literare şi ştiinţifice. Există modele ştiinţifice imposibil de codificat în limbajul ficţiunii? Există modele ştiinţifice care vă atrag, dar ştiţi că nu le puteţi transforma în povestiri?

Lem: Îmi imaginez că există nenumărate probleme ştiinţifice incitante par excellence, care nu pot fi transpuse în literatură. Ştiu ce bătaie de cap presupune asta. Pe mine m-au făcut, printre altele, să mă îndepărtez de intriga de tip obişnuit, în favoarea ficţiunii foarte abreviate (Vidul perfect, Magnitudine imaginară). Am scris (în Herr F., publicat numai în germană, de Suhrkamp Bibliothek) şi despre tentativa mea nereuşită de a crea un „Faust contemporan” şi am încercat să explic de ce nu am reuşit. (Protagonista urma să fie omenirea, nu un singur individ — asta era problema.)

În SUA există o revistă publicată de oameni de ştiinţă numai pentru iniţiaţi, pentru specialişti. Abundă în parodii, glume pentru cunoscători (majoritatea nonsensuri) şi idei nebuneşti, absolut inaccesibile neiniţiaţilor. N-aş face literatură dintr-un asemenea material, pentru că, deşi nu mă frământă în mod special publicul meu, nu scriu doar pentru câteva sute de suflete care au cunoştinţe stricte de nucleonică sau programare. O asemenea hermeneutică nu e pentru mine.

Istvan Csicsery-Ronay: Unii critici au fost dezamăgiţi când aţi abandonat stilul romanesc din anii 1960 şi l-aţi adoptat pe cel pseudoeseistic ludic al cronicilor şi prefeţelor imaginare. Alți critici se pare că tânjeau după revenirea la cauzalitate, în vreme ce dumneavoastră exploraţi jocurile nehotărârii. Cu toate acestea, în lucrările dumneavoastră mai recente, vă întoarceţi la tiparul narativ anterior. Aşa vedeţi Scena crimei şi Fiasco?5

Lem: Da, într-adevăr, în Pace pe Pământ, Scena crimei şi Fiasco am revenit la ficţiunea orientată spre acţiune. Foarte probabil, revenirea — care s-a petrecut după ce am scris câteva pamflete în genul cronicilor fictive, însă foarte serioase, ca Provocarea, Un minut pământean, Lumea ca holocaust, Sistemul armelor în secolul XXI6 — a fost determinată de numeroase schimbări globale contemporane: antagonismul marcant dintre Orient şi Occident, realitatea vădită a programului supranumit Războiul Stelelor (Strategic Defense Initiative – SDI) şi de dilemele mele personale la polul opus. Dar cine ştie care sunt motivele acestei reveniri? Cele de mai sus sunt doar ipotezele mele.

Istvan Csicsery-Ronay: Unul din cele mai interesante aspecte ale scrierilor dumneavoastră este ambivalenţa aparentă faţă de evoluţia tehnologică. Uneori sugeraţi că viitorul ei este inevitabil şi autonom, alteori susţineţi explicit că trebuie impus un anumit grad de control social pentru a se restaura sensul valorii. Simone Weil a scris că particularitatea culturii occidentale din secolul al XX-lea e faptul că reprezintă prima civilizaţie care şi-a pierdut conştiinţa valorii. Chiar dumneavoastră aţi scris — în Summa…, Science fiction şi viitorologie, etc. — că epoca noastră s-a pus în pericol când a înlocuit valoarea cu confortul. Cum vă imaginaţi restaurarea valorii şi a controlului social în era Războiului Stelelor?

Lem: Într-o lume nonantagonistă, este posibilă, teoretic, cucerirea („îmblânzirea”, neutralizarea) prin evoluţia tehnologică. Dar, ţinând cont de lipsa simetrică a încrederii conform principiului pacta sunt servanda, fiecare parte depune toate eforturile pentru a nu fi cucerită de cealaltă. O asemenea stare de lucruri poate conduce, într-adevăr, la ideea de tranşee tehnologice. Iată ideea principală din Fiasco. Factorul care determină această situaţie periculoasă nu ţine de ştiinţă; el apare din cauza situaţiei politice globale: nu e vorba doar de rivalitatea Orient-Occident, ci şi de fundamentalismul extremiştilor islamici. Futurologii, ca aceia din Corporaţia Rand, elaborează, de foarte mulţi ani, sute şi sute de scenarii politice şi economice despre viitoarea evoluţie a omenirii, dar niciunul nu a prevăzut renaşterea agresivităţii islamice!

A apărut o situaţie care necesită o relaţie ambivalentă între ştiinţă şi tehnologie, întrucât amândouă la un loc generează oferte remarcabile, foarte periculoase. Scrierile mele nu fac decât să ilustreze această situaţie. Nu există un medicament universal pentru această boală, cel puţin eu nu cunosc niciunul. În afară de conflictul Orient-Occident continuu, cum e posibil să nu sesizezi mişcări ca fundamentalismul islamic, în faţa căruia democraţia se află, a priori, în dezavantaj? Dezavantajul nu se manifestă doar în terorism; este împins în faţă de însăşi existenţa unei elite de naţiuni tehnologic avansate. Ele sunt furnizoarele perfecte de bombe, armament, echipament electronic, detonatoare cu telecomandă, avioane de pasageri (pentru deturnări) şi ştiri — un statut care le garantează că sunt susceptibile la şantaj, că nu vor fi niciodată pregătite să dea o contralovitură zdrobitoare. Pe scurt, rezultă că Islamul, care a oferit culturii globale atâtea comori intelectuale, este un parazit. Această situaţie m-a determinat să scriu Scena crimei.7

Istvan Csicsery-Ronay: După Aquinas, celălalt „sumatolog”, „Amor est magis cognitiva quam cognitio”. Este o caracteristică şocantă a scrierilor dumneavoastră faptul că nu descrieţi relaţiile sentimentale dintre protagonişti, cel puţin de la Solaris şi Întoarcerea din stele încoace. Unii teoreticieni au susţinut cu argumente solide că cunoaşterea este legată inextricabil de anumite genuri de afecţiune şi că tradiţia occidentală de purificare a intelectului implică refuzul de a conferi valoare relaţiilor afective cu lumea. De fapt, Solaris poate fi citit ca descriind tocmai această stare de lucruri, pentru că solarienii, imediat ce întâlnesc planeta străină, sunt puşi faţă în faţă cu viaţa sentimentală pe care şi-au reprimat-o. Se pare că aţi abandonat această temă, cu atât mai mult cu cât Golem XIV respinge dragostea imperturbabil. Este lipsa dragostei o strategie conştientă în operele dumneavoastră?

Lem: Dragostea este o chestiune individuală. Este împlinirea aşteptărilor psihicului uman. Individul poate simţi dragoste numai faţă de un număr mic de persoane dintre cele mai apropiate lui, fie ea fizică, fie părintească, fie de alt tip, de exemplu, de inspiraţie religioasă. În viaţa mea personală, acest sentiment joacă, probabil, rolul principal. Dar nu poţi iubi omenirea. E imposibil să ajungi să cunoşti toate persoanele cu care coexişti. Astfel spus, „dragostea de omenire” e pură abstractizare, e neputincioasă în faţa problemelor grave ale lumii. Iată de ce a face din dragoste subiect de carte este acelaşi lucru cu a închide ochii în faţa problemelor lumii şi numai din acest motiv ar ţine de escapism. Bineînţeles, acestea sunt convingerile mele, strict personale. Nu cred că dragostea poate salva naţiuni sau societăţi întregi. Poate de aceea este pe plan secundar în scrierile mele.

Istvan Csicsery-Ronay: Din anumite puncte de vedere, sunteţi unul din scriitorii cei mai moderni. Opera dumneavoastră se bazează, de obicei, pe problemele ştiinţifice şi paradigmele contemporane. Din altele, aveţi mai multe afinităţi cu autorii secolului al XIX-lea, dacă ne gândim că amintiţi de Swinburne, că îl invocaţi pe Schopenhauer şi problemele lui Nietzche. Admiraţi literatura secolului al XIX-lea mai mult decât cea din secolul al XX-lea?

Lem: Literatura secolului al XX-lea şi-a pierdut bătălia sau cel puţin bate în retragere. Văd tot mai multe cărţi în librării, dar tot mai puţine din ele aş vrea să citesc. Poveştile cu refugiaţi din state totalitare se reduc la un catalog exhaustiv al suferinţelor sociale şi psihologice, la care îi supun aceste sisteme pe cetăţenii lor. Asemenea cărţi nu atrag cititorii, iar lecţiile care se învaţă din ele nu sunt plăcute. S-ar putea spune că sarcina principală a literaturii nu e să ne impresioneze sau ne înveselească, ci, aşa cum a spus Conrad, să „aducă lumea vizibilă în faţa justiţiei”. Ei, bine, pentru a aduce lumea în faţa justiţiei, mai întâi e necesar s-o înţelegem la nivel intelectual, să apreciem cât de bogată e în diversitatea ei — lucru imposibil acum, cel puţin pentru orice convenţie narativă care implică o intrigă, de tipul celei desăvârşite de proza secolului al XIX-lea. (Un exemplu grăitor, dacă nu chiar apogeul acestei proze este Război şi pace, de Tolstoi, întrucât romanul nu numai că oferă o perspectivă istorică amplă, dar se şi concentrează pe indivizi şi grupuri). Deoarece, după mine, această abordare epică nu mai e posibilă astăzi, măcar pentru că un microcosmos alcătuit din câţiva indivizi nu face nimic pentru a reflecta macrocosmosul planetei noastre, ţintesc, în schimb, să creez modele ale problemelor majore care ne aşteaptă în viitor, cu care omenirea trebuie să se confrunte şi acum, şi în deceniile următoare.

Poate că renunţarea la forma epică a fost inevitabilă, dar n-ar fi trebuit să însemne neapărat alunecarea în escapism. Nu cred că literatura n-ar trebui să ne distreze, dar scopul pe care nu e permis să-l abandoneze niciodată e acela de a fi un mediu pentru intelectual, filozofic şi reflexiv (referitor la condiţia umană). Iată de ce dispreţuiesc nouveau roman şi alte exerciţii de avangardă similare, inclusiv orice torturi la care este supusă vorbirea umană de lotul de experimentatori actuali. A scrie poezioare pentru reviste lunare frumos colorate, ca „The Missouri Review”, tipărite pe hârtie lucioasă, e infantil8. Faptul că producţia în masă de aceste poezioare nu încetează reprezintă, pentru mine, un simptom de naivitate crasă a autorilor şi editorilor lor. În orice caz, se întâmplă să trăim vremuri decadente, în declin, fapt sesizabil imediat în muzica şi arta contemporană. E imposibil să ni le imaginăm pe oricare dintre cele două în secolul al XXI-lea, pentru că „totul s-a încercat deja”. Neştiind ce urmează, scriu ca să aflu câte puţin despre ce va fi.

P.S. Multe din aceste întrebări, ca majoritatea celor pe care le primesc de treizeci de ani încoace, se bazează pe presupunerea tacită că eu ştiu şi înţeleg mai bine decât interlocutorii mei problematica textelor mele, cum s-au născut ele sau unde anume se încadrează în schema lucrurilor; de fapt, acest lucru e luat drept garantat. În realitate, chiar dacă ştiu câte ceva, nu am cunoştinţele corespondentului de presă care relatează un meci în desfăşurare, ci pe ale unui observator la tipografie, care urmăreşte cum se tipăresc ziarele. Răspunsurile mele pot duce la concluzii absolut eronate. Să zicem că, înainte de a scrie un text, mă gândesc la problematica lui; să zicem că, înainte de a scrie Solaris, am intenţionat să scriu despre încercările zadarnice ale oamenilor de a lua contact cu un fenomen extraterestru, încercări care se încheie cu prăbuşirea spectaculoasă a antropocentrismului după descrierea numeroaselor aventuri şi suferinţe îndurate de protagonişti. Nu aşa s-a întâmplat: nu am ştiut nimic la început, nici măcar că voi plasa un ocean sinistru pe planeta aceea. Când scriu, procesul scrierii nu se poate compara cu construcţia unei case, o activitate de creaţie ascendentă, de jos în sus, pe baza unui proiect descendent, de sus în jos (necesitând arhitecţi, investitori, constructori şi muncitori). Atât acţiunea, cât şi aventurile personajelor se nasc pe măsură ce scriu. Forma iniţială a cărţii e o mulţime de idei nebuloase, mai degrabă flexibile. Cea finală — când am terminat de scris — e tot o mulţime de idei nebuloase, mai degrabă flexibile, deşi mult mai puţin nebuloase şi mult mai puţin flexibile. Cu toate acestea, incertitudinea nu dispare niciodată. De exemplu, nici când ajung la forma finală nu am habar dacă noua creaţie are vreun merit sau nu. Nu ştiu cum va fi citită şi înţeleasă de către cititori, dacă se vor plictisi vor fi încântaţi de ea. De obicei, toate cărţile mele sunt mai întâi citite de soţia mea şi foarte des sunt de acord cu observaţiile ei (extrem de critice). La fel de des se întâmplă să nu fiu de acord cu ea, ca atunci când mi-a spus că descrierea bibliotecii din Solaris e artificială. În cazul altor texte, am avut certitudinea interioară că trebuie să rămână la forma lor iniţială. Nu pot explica acest sentiment şi nici de unde vine.

Un aspect şi mai surprinzător (dacă nu de-a dreptul paradoxal) este că tot aşa am scris şi proza discursivă: fără planuri, fără schiţe. Dacă a fost nevoie de planuri a priori, a reieşit, nu o dată, că nu le-am respectat. Ca şi cum m-am lăsat purtat de valul gândurilor în timp ce scriam — aşa păţesc cei care merg cu barca pe apa înspumată: încearcă să urmeze un traseu, dar nu prea reuşesc. În esenţă, am scris învăţând din greşeli şi, cum eu niciodată nu tai fragmente dintr-un text care mă nemulţumeşte, ci îl şterg pe tot, mă consider un atlet care face încercări succesive de a sări la o anumită înălţime, urmând, la fiecare tentativă, o anumită procedură, inclusiv avântul iniţial. E imposibil să mă opresc în aer, deasupra barei, ca să fac modificări.

De obicei, scriu şi „orizontal”, şi „vertical”, adică la acţiunea liniară iniţială se adaugă idei noi, îmbogăţind-o. După aceea trebuie să revăd capitole întregi, chiar tot textul. Deseori, când nu găsesc tonul potrivit sau nu reuşesc să păstrez stilul pe care-l vreau, pornesc dintr-un punct oarecare, conştient că, la final, pot renunţa la început sau îl pot înlocui cu altul. Aşa am procedat cu Scena crimei, în care primul capitol a avut peste zece variante. Am renunţat la toate şi am scris în locul lor În Elveţia — recunosc, înainte de a fi terminat cartea, dar după ce aveam deja în minte toată alcătuirea ei. Acelaşi lucru e valabil şi pentru axa modală serioasă/grotescă (şi alegeri similare). O asemenea modalitate se naşte pe măsură ce scrii; eu mi-am schimbat frecvent alegerea iniţială, ca un compozitor care schimbă cheia.

În cele din urmă, am învăţat foarte multe de la mine. De exemplu, câteodată am inclus, fără să vreau, un microcosmos reflexiv într-un text. În Investigaţia, fenomenele ciudate din spatele zidului casei lui Gregory sunt microcosmosuri reflexive ale întregii acţiuni. Solaris conţine şi el astfel de elemente (care se contrazic de multe ori), de exemplu, scena din biblioteca de care am pomenit mai sus. Aşadar, când am ajuns să scriu Fiasco, am introdus deliberat o fantezie despre expediţia unor furnici africane bizare (în capitolul Globul de cristal), pentru că problema ei specială se dovedeşte nerezolvabilă, similar, într-un fel, cu punctul culminant din Fiasco.

În ceea ce priveşte ideile „fantastice/tehnologice” sau „ştiinţifice”, cele pe care le consider nerealizabile şi-au găsit locul în prozele mele groteşti, satirice şi umoristice, însă romanele ca Solaris, Eden, Invincibilul, Fiasco, Katar [tradus în engleză cu titlul Chain of Chance] şi cele „serioase” nu conţin asemenea idei. Am fugit ca dracul de tămâie de „călătoria în timp”, „călătoria cu viteză nelimitată”, percepţia extrasenzorială, psihochinetică etc., din simplul motiv că le cred imposibil de realizat. La fel, farfuriile zburătoare apar numai în satirele mele.

Treptat, însă, în anii 1960, am început să îmbin seriosul cu grotescul în aceleaşi proze. Congresul futurologic este o poveste deprimantă, dar scrisă în registru vesel, adică are umor negru. O combinaţie şi mai elaborată este Scena crimei, în care am depus mari eforturi ca să ating un echilibru. Şi consider că A 21-a călătorie a lui Ijon Tichy (cea cu  călugări-roboţi) este una din scrierile serioase cele mai „teleologice” ale mele, căreia îi confer o deosebită importanţă. Într-un fel, este o „futurologie a credinţei religioase” extrem  de prevăzătoare, plasată în perioada de avânt a unor tehnologii care permit fiinţelor capabile să gândească să realizeze tot ceea ce realizează Natura şi, mai mult, tot ce se poate realiza, dar nu este realizat direct de Natură. (Natura nu produce maşini de scris în mod direct.) Întotdeauna m-am întrebat de ce nu a acordat critica prea multă atenţie sau n-a interpretat suficient acest text.

Consider că exerciţiul taxonomiei (al clasificării, al genealogiilor) în literatură este o marcă dăunătoare a activităţii scolastice (dacă este menit să ne spună cum să categorisim o operă literară), pentru că cele mai interesante chestiuni se află, din întâmplare, la graniţele dintre clase, mai ales cele pe care le considerăm sterile (ca nişte catâri!). Cu alte cuvinte, se pare că anumite specii literare nu trebuie încrucişate, dar eu am beneficiat mult de pe urma unor asemenea hibrizi. Am încrucişat cibernetica cu mecanica cuantică, impregnându-le cu scheme de basme. Am combinat scenarii banale cu poveşti cu rachete în aventurile lui Tichy. (Încă nu am întâlnit o povestire SF despre un astronaut cu dureri de stomac sau perspectiva unei toalete înfundate — o problemă serioasă a navetei spaţiale, după cum ştim.)

Aşa cum am scris în cărţile mele de teorie, caracterul convenţional al cărţilor de aventuri tinereşti (vezi Jules Verne) nu permit distinşilor călători să-şi satisfacă nevoile fiziologice. Asemenea fleacuri sunt neglijate, de parcă nici n-ar exista. În proza realistă, a lui Tolstoi, spre exemplu, deşi nu apar „scene de toaletă”, noi, cititorii, înţelegem perfect că autorul le poate lăsa la o parte, pentru că Anna Karenina şi Vronsky se află într-un apartament, iar faptul că merg la baie nu are nici o importanţă pentru acţiune şi tocmai acest lucru e suficient pentru a justifica tăcerea lui Tolstoi în această privinţă. Însă când bărbaţii (sau femeile) sunt trimişi în cosmos sau chiar pe Lună, ei nu lasă pe Pământ acele organe anatomice necesare pentru a elimina urina şi materiile fecale, aşa cum nu lasă pe Pământ nevoia de a bea, mânca şi respira. A fortiori, caracterul neadecvat al corpului uman la călătoria în cosmos trebuie cel puţin recunoscut în SF, dacă SF-ul nu vrea să rămână doar o poveste din O mie şi una de nopţi. La urma urmei, adevăraţii astronauţi au fost obligaţi să facă faţă problemei bărbieritului şi menstruaţiei când s-au aflat pe orbită. SF-ul american din anii 1950 era incredibil de pudic. În chestiunile sus-amintite — fiziologia şi sexul — şi în cea a credinţei religioase, afişa numeroase tabuuri şi numai când lumea din afara lui a depăşit aceste bariere a dat, şi el, năvală (pentru scurtă vreme, din fericire) într-o „pornografie cosmică” (Jose Farmer, de exemplu, a trecut de la o extremă la alta, dar nu a ales niciodată calea de mijloc.)

Remarcile de mai sus despre „pipi şi caca” sunt, bineînţeles, strictul necesar al realismului. Ştiu asta din experienţă personală, pentru că, în 1946, în perioada strămutărilor de după război, călătorind de la Lvov la Cracovia — în vagoane de marfă — şi doamnele, şi domnii, deşi jenaţi la început, au fost nevoiţi să-şi facă nevoile scoţându-şi posteriorul prin uşile întredeschise ale trenului sau coborând lângă trenul oprit temporar, gata să sară înapoi în el dacă porneşte. Necesitatea „exhibiţionismului fiziologic” a făcut ca distanţa dintre pasageri să dispară cât ai zice peşte…

În ceea ce priveşte criteriile limitative de a introduce în scrierile serioase maşinării, tehnologii şi efecte pseudorealiste, nonexistente, cred că, în general, sunt un conservator precaut şi moderat. În definitiv, într-un text de-al meu de acum vreo douăzeci şi cinci de ani, vorbeam de apariţia ingineriei genetice, de puterea tot mai mare a calculatoarelor şi de calculul molecular ca evenimente din viitorul îndepărtat, un viitor pe care, evident, eu nu aveam să-l apuc. În acelaşi context am vorbit despre „embrionul” meu, un făt purtat de două femei pe rând (vezi Profesorul A. Donda din Jurnalele stelare) 9, presupunând noţiunea de transfer fetal, despre congelarea spermei sau schimburile genetice în genotip (Science Fiction şi Futurologie). Unele din aceste noţiuni reprezintă astăzi cel mai înalt stadiu de dezvoltare. Este foarte ciudat că, atunci când finalul romanului Pace pe Pământ m-a condus la conceptul programelor de calculator care acţionează ca virusuri sau tumori canceroase şi când am optat pentru acel final, deşi mi s-a părut exagerat de fantezist (adică picat din cer, ca să zic aşa, nemeritând să fie inclus nici măcar într-o satiră), întâmplarea a făcut să pun mâna pe un număr din „Newsweek” cu un articol despre aşa-numitele „Soft Wars” sau „Core Wars”, apoi pe un alt articol, lung, din „Scientific American”, despre acelaşi subiect. Niciun cititor al romanului Pace pe Pământ nu va crede, zic eu, că autorul lui şi-a imaginat aceste lucruri înainte de afla că ele există deja, că nu s-a bazat pe literatura de specialitate, ci s-a gândit la o analogie între computer/program şi fenotip/genotip. Totuşi, când am scris Pace pe Pământ, nici măcar nu aveam informaţii exacte despre SIDA, despre cum a apărut acest virus nemaiîntâlnit, care afectează populaţia densă a planetei noastre, despre promiscuitate şi numeroasele punţi de comunicare responsabile cu transportarea germenilor locali în multe regiuni îndepărtate.

Am considerat circumstanţa şi schimbarea drept cei doi factori care trasează cărările schimbătoare ale lumii. Niciunul din politicienii şi editorialiştii care dezbat chestiunea Războiului Stelelor nu-şi dă seama că, odată cu accelerarea evoluţiei tehnologice, niciun stadiu al ei (în managementul energiei, exploatarea minieră, distribuţia bunurilor, economie, producţia în scop militar sau pentru consum, astronautică) nu este supus permanenţei. Fiecare este neapărat unul trecător, iar schimbările determină alte schimbări (un proces care se alimentează din el însuşi). Aceste observaţii se aplică la toate nivelurile, în toate disciplinele. Dispariţia pădurilor, ploile acide, poluarea surselor de apă, schimbările climaterice provocate de poluare etc. se vor intensifica, aşa cum va lua amploare foametea în Lumea a Treia, pentru că acţiunile de remediere locală nu vor răsturna tendinţa generală. Tocmai acest tip de implicare se ascunde în spatele măştii umoristice din Congresul Futurologic, care acum îmi pare straniu, pentru că nu mai e atât de fantastic (deci nici atât de interesant) ca atunci când l-am scris.

Tot aşa, multe idei din Summa Technologiae sunt pe cale de a fi realizate. Fireşte, nu se vor realiza exact aşa cum am anticipat eu, (ar fi un miracol dacă tot ceea ce am scris s-ar îndeplini întocmai). Iată de ce cartea respectivă, care, în 1964, părea înţesată de basme amestecate cu realia ştiinţifice, poate fi considerată învechită pe alocuri; în definitiv, vorbeşte despre ceea ce va fi, dar în unele fragmente acest va fi există deja. Acele fragmente par acum a descrie starea de lucruri actuală, pentru că nimeni nu e atent la momentul când au fost scrise. (Am scris cartea în 1962-1963, dar a apărut un an mai târziu, pentru că tipografiile poloneze lucrau cu viteza melcului; astăzi lucrurile avansează şi mai lent, trebuie să aştepţi doi-trei ani după o carte.) Cred că ideea de a alcătui o listă cu ideile mele publicate, pentru a le compara cu cronologia reală a progresului ştiinţific şi tehnologic, ar fi un exerciţiu interesant. În informatică, dr. Gerhard Vowe a încercat exact acest lucru. 10

Remarcile de mai sus se referă la sursele mele de informaţii şi la „gramatica mea de formarea a conceptelor”. Nu este vorba de un fenomen închis, înţesat de informaţii disparate, ci de un potenţial de interceptare şi regândire a unor anumite probleme şi noţiuni. „Ştirile mele futurologice” nu pot fi deci scoase imediat din capul meu, pentru că se află acolo (dacă se află), într-o stare latentă, potenţială. Sunt doar nişte zvonuri. Îmi extrag concluziile din ele numai în timp ce lucrez.

P.P.S. Cred că ar fi un avantaj să-mi prezint pe scurt atitudinea faţă de critică. Timp de douăzeci de ani de la publicarea primei mele cărţi, Polonia m-a considerat scriitor de aventuri pentru tineret, în esenţă, un autor secundar. Polonia nu m-a „descoperit” niciodată. Am început să fiu respectat de ea numai când s-au făcut auzite ecourile succesului meu de peste hotare. De fapt, nu ceea ce a scris despre mine critica din străinătate a contat, ci mai degrabă faptul că am început să fiu tradus intens, în peste treizeci de limbi, şi s-au vândut milioane de exemplare din cărţile mele.

Această stare de lucruri are mai multe cauze. Criticii sunt, majoritatea, umanişti (experţii în literatura poloneză). Paradigma ştiinţifică este limba chineză pentru ei. Mai mult, în Polonia, SF-ul este considerat un gen neînsemnat. De fapt, s-a ajuns până acolo încât acum câţiva ani, când devenisem deja renumit în lume şi în Polonia, unul din criticii noştri de frunte, profesor universitar de literatură poloneză şi decanul Universităţii Jagello, i-a mărturisit soţiei mele că ar putea scrie despre mine ca om, dar despre cărţile mele nu ar putea scrie nimic. Mi-a cerut chiar scuze că nu a putut include opera mea într-un curs despre literatura poloneză pe care l-a ţinut în franceză, pentru că nu a fost în stare să-mi identifice poziţia pe harta literaturii poloneze, contemporane sau anterioare, printre cutare sau cutare şcoală sau mişcare de avangardă mai mult sau mai puţin însemnată. Ţineam, într-un fel, de „altundeva”. Cu toate acestea, Jerzy Jarzebski, expert în Gombrowicz, a scris o monografie de două sute de pagini despre mine (urmează să apară în germană anul viitor, la editura Insel, din Germania de Vest). Şi, deşi s-a dovedit destul de perspicace în analiza lui, nu a reuşit să-mi perceapă scrierile din „perspectivă epistemologică”, pentru că aceasta are rădăcini adânci în biologie, de care el e străin. Nota bene: Jarzebski, familiarizat cu „teoria mea empirică despre literatură”, Filozofia şansei şi „Markiz w Grafie”11 (în aceasta din urmă aplic teoria jocului la analiza privitoare la gen a lui De Sade), a încercat, într-adevăr, să aplice metoda propusă de mine (structura teoriei jocului, a conflictelor dinamice, şi nu cea statică din structuralismul clasic), chiar şi-a intitulat cartea Gra w Gombrowicza [Jocul Gombrowicz], dar eu îmi dau seama, după conţinutul ei, că habar nu are ce este teoria jocului, că noţiunile de funcţie de câştig, jocuri de sumă nulă şi de sumă nenulă etc. îi sunt complet străine.

În final, trăgând linia, ajung la concluzia că eu nu am avut parte de o critică încurajatoare. Şi nici acum nu am. Am primit, însă, multe sfaturi prieteneşti, în sensul că ar trebui să scriu (în sfârşit) un „roman contemporan normal”, care să beneficieze de o critică profitabilă. Sfaturile m-au şocat, e ca şi cum i-ai cere unui compozitor contemporan să compună „ca Beethoven”, pentru că muzica lui nu e altceva decât zgomot.

Câteva din titlurile mele de beletristică au reuşit, într-adevăr, să atragă critici pertinente peste hotare (unul din primii mei critici pertinenţi a fost T. Solotaroff, acum câţiva ani), dar, cum majoritatea scrierilor mele nu au fost traduse în limbi accesibile criticilor, recenziile mi s-au părut întotdeauna instantanee dintr-o panoramă. Criticii mei străini au făcut, în special, următoarele greşeli: (1) am fost acuzat că sunt familiarizat cu producţiile unor autori pe care nu i-am citit deloc şi că ader la sisteme filozofice de care nu am auzit niciodată. Aceste presupuse cunoştinţe ale mele au constituit apoi punctul de plecare al materialului critic. (2) S-au tras anumite concluzii în urma analizei unor locuţiuni şi expresii rezultate artificial, la traducere, dar inexistente în originalul polonez. (3) Întotdeauna mă trezesc vinovat de polemici, fie cu credinţa religioasă, fie cu Bentham (utilitarismul), fie cu determinismul; pentru că acord mult spaţiu teologiei (şi teodiceei), atunci automat sunt şi religios; iar dacă se întâmplă ca romanele mele să aibă mai multe interpretări, atunci există neapărat una autoritară, corectă şi definitivă! (Mai mult, eu, ca autor, ştiu foarte bine care din ele e cea corectă, pentru că ea a fost principiul meu călăuzitor când am scris romanul respectiv: poate că nu am reuşit să-mi redau intenţiile corect, dar le cunosc foarte bine.)

Ultimul punct de vedere este absolut eronat. Nu-mi încep strădaniile beletristice prin contemplare filozofică abstractă. Scriu ceea ce mă surprinde şi mă incită, despre ceea ce mă surprinde şi mă incită şi o face sub forma unor anumite idei neclare.

NOTE

  1. Revista de filozofie la care se referă Lem este „Studia Filozofczne”.
  2. Wizja Lokalna (Scena crimei) este un roman lung cu Ijon Tichy (313 pagini în poloneză), apărut în 1982 de editura care l-a publicat de obicei pe Lem, Wydawnictwo Literackie. Traducerea japoneză a apărut în 1983, iar ediţiile în germană în 1985 (s-a folosit aceeaşi traducere şi în Germania de Est, şi în cea de Vest). În prezent, nu sunt contractate alte traduceri.
  3. Provocarea, recenzia unei cărţi inexistente (Genocidul, tratat german în două volume, de Horst Aspernicus) a apărut în două numere (7 şi 8, din iulie şi august 1980) din publicaţia poloneză lunară „Odra”, şi în 1981, ca volum în germană, la editura Suhrkamp din Frankfurt. Traducerea în rusă va apărea într-o revistă a exilului rusesc, publicată de Rafail Nudelman în Israel. Nu sunt contractate alte traduceri. Un minut pământean şi Lumea ca holocaust au apărut mai întâi în 1983, în traducere, la editura germană Suhrkamp; împreună cu Sistemul armelor din secolul XXI, ele alcătuiesc Biblioteca secolului al XXI-lea. Toate trei apar într-un volum, Un minut pământean, publicat nu demult de Harcourt Brace Jovanovich (HBJ).
  4. Edukacja Cyfrania este o povestire lungă din Ciberiada, publicată iniţial în 1976 (de Widawnictwo Literackie) în volumul Masca; nu au apărut traduceri integrale (deşi este contractată în Germania de Vest); traduceri parţiale au apărut în Germania de Est şi de Vest.
  5. Fiasco nu s-a publicat încă nici în Polonia, nici în altă parte, dar este aşteptat în Suedia, Franţa, ambele Germanii, Polonia şi SUA.
  6. Pace pe Pământ, nepublicat în poloneză, a apărut prima oară în 1985, în suedeză (Fred pa Jorden, editura Brombergs), şi urmează să apară în germană, franceză şi finlandeză; traducerea romanului este contractată de HBJ şi de Andre Deutsch în Anglia.
  7. Vezi nota 2.
  8. Lem comite o eroare aici. „The Missouri Review” nu apare lunar, ci de trei ori pe an.
  9. Profesorul A. Donda a apărut în Masca; este o „Reminiscenţă Ijon Tichy”, omisă accidental din volumul apărut la HBJ, Amintirile unui călător spaţial
  10. Vezi Hennings et al., ed. Informations- und Kommunikations Strakturen der Zubunit. Workshop mit Stanislaw Lem (Wilhelm Fink Verlag, 1983).
  11. Markiz w Grafie, eseul lui Lem despre De Sade, a fost tradus în germană cu titlul Sade und die Spieltheorie (Sade şi teoria jocului); alte traduceri nu au existat.

Traducerea : Antuza Genescu

Traducerea textului și postarea textului s-au făcut cu permisiunea autorului, dl.Prof. Dr.Istvan Csicsery-Ronay, Jr. și a revistei academice americane Science Fiction Studies. Le mulțumim.

Istvan Csicsery Ronay

Studii :
Ph.D. Comparative Literature, 1981, Princeton University
B.A., Literature and Languages, 1972, Bennington College.
Carieră:
1997- Professor; 1990-97, Associate Professor; 1983-90, Assistant Professor, Dept. of English, DePauw University.
1994-95 Fulbright Visiting Lecturer and Director (pro tem), American Studies Program, Janus Pannonius University, Pécs, Hungary
1980-83 Instructor, Dept. of English, Northeastern University.