Câteva comentarii pe marginea unui concurs literar din 1973.

Într-o apreciere imprecisă, lipsită de formalism matematic, suntem ispitiți să spunem că pe o axă imaginară, întinsă de la plus la minus infinit, punctul zero se află exact la mijloc. Având în vedere proprietățile stranii și capricioase ale acestui concept matematic, lucrurile stau altfel. Punctul zero, egal depărtat de minus și plus, poate fi împins la stânga sau la dreapta, după cum ne convine într-un moment sau altul și nimeni nu se supără: infiniții sunt la fel de departe și de neatins.Textele sefe care au descris o Românie a viitorului, au propus diferite modele de societăți, unele luminoase, strălucitoare, utopice, altele întunecate, anomice, distopice.

Exemplu de text utopic: „O sută de ani”, de Dragomir Horomnea. Povestirea, apărută în numărul 445 din CPSF, în 1973, sub generosul slogan „Un bilanț al visurilor”, descrie o Românie perfect angrenată într-o societate comunistă, idilică, plină de pace și prosperitate. În centrul atenției se află un CAP care împlinește frumoasa vârstă de o sută de ani.

Lumea bea și chefuiește cu măsură la o masă tovărășească și deapănă amintiri de genul: Dragi tovarăși, a fost greu. Un text plin de platitudini și de locuri comune, marcat de o secetă conflictuală și de idei care ar face Sahara să pălească. Pe o axă imaginară, între plus și minus infnit, aș plasa acest text către minus infnit deși a câștigat premiu al doilea la cel de-al treilea concurs național de proză științifico-fantastică din 1973.

De bună seamă că textul a avut de suferit de pe urma impunerilor ideologice ale epocii de aur. Concursul amintit avea ca temă zugrăvirea unei Românii viitoare. Amestecând învățămintele Cârmaciului cu sosuri materialist-dialectice, rezultatul nu avea cum să fie altul, iar juriul nu avea cum să nu premieze o asemenea inepție.

Merită amintit că, tot în 1973, în cadrul acelui concurs, au mai fost distinse și alte texte.

Premiul I a fost adjudecat de Mircea Opriță care a participat cu două texte: „O falie în timp” și „Figurine de ceară”. Remarcabilă la cele două texte este abilitatea autorului de a produce proze excelente în ciuda tematicii restrictive și sufocante din punct de vedere ideologic.

Dacă în „O falie în timp” România viitoare apare explicit, acțiunea desfășurându-se undeva prin munții Făgăraș, în cea de-a doua proză țara noastră este abia insinuată, dar beneficiază de propriul program spațial, de explorare a Cosmosului.

Refuzând să cadă în ridicol povestiind despre ceapeuri fruntașe, Mircea Opriță reușește un admirabil exercițiu de măiestrie literară oferindu-ne două proze eliberate de zgura ideologică și care ar putea fi republicate oricând.

Aș plasa aceste două texte undeva către plus infinit.

Celelalte premii au fost distribuite astfel: premiul III – „Preludiul de foc” de Dan Farcaș, mențiuni – „Mesagerul mnezic” de Romulus Dinu, „Bizara Unk-gra” de Galia-Maria Gruder, „Styxinfernii” de Cristian Ermei Popescu, „Redspațiumul” de Constantin Săplăcan și „O aventură în vacanță” de Ștefan Zaides. Toate acestea se pot așeza oriunde de-a stânga și de-a dreapta unui zero arbitrar ales între minus și plus infinit, în funcție de suma criteriilor de judecată.

Premiul III și mențiunile reușesc să evite rizibilul ideologic și propun imagini mai mult sau mai puțin credibile ale viitorului nostru, uneori cu încântătoare imagini (Dan Farcaș), alteori cu întrebări tulburătoare despre destinul nostru ca specie (Galia-Maria Gruder) sau cu speculații spectaculoase (Constantin Săplăcan).

Judecând după prozele premiate în acel concurs din 1973, proiecția SF a României este, desigur, teribil de imprecisă. Viitorul SF al țării noastre din perspectiva anului 1973 nu avea vcum să fie decât edulcorat.

Realitatea de astăzi a ținut să ne demonstreze că sefeul, la urma urmei, nu este o unealtă precisă de analiză a viitorului ci mai degrabă un mecanism capabil să genereze un număr indefinit de mare de scenarii alternative.

Câți scriitori, atâtea păreri despre viitor.

Există, desigur, o convergență: prozele rezonează mereu cu realitatea pe care o trăiesc autorii atunci când se așează la masa de scris și creionează viitorul.

Trăim într-o societate restrictivă și totalitară, care ne impune să fim fericiți în viitor, descriem cu sârg epoca de aur chiar dacă reușim să evităm lozincile și tezismele. Viitorul nu are cum să fie decât utopic, văzut din comunism.

Trăim într-o societate haotică, marcată de corupție și de mizerie morală, viitorul nu are cum să fie decât sumbru și distopic. În opinia mea, atât utopiile cât și distopiile proiectate în viitor sunt reflexii ale unui zero arbitrar, care basculează nestingherit între plus și minus infinit.

Iar România, așezată în fiecare clipă a prezentului în acel zero, nu are cum să procedeze altfel, ci culisează între plus și minus infinit, purtată de suma indivizilor care o alcătuiesc într-un moment sau altul.

Sloganul care a decorat concursul din 1973, „Un bilanț al visurilor” ascundea în el un lucru care, sunt convins, a scăpat organizatorilor din acea vreme. Visurile pot fi luminoase, dar în egală pot fi și negre. La urma urmei, și coșmarul este tot un vis.

Marian Truță
Marian Truță

Latest posts by Marian Truță (see all)