Înainte de a intra în miezul chestiunii, dacă îndrăznesc să spun aşa ceva, având în vedere tema acestei conferinţe, trebuie să fac un ocol detaliind istoria unei invenţii. Această invenţie n-a făcut furori în timpul său. A fost nevoie de aproape un secol şi jumătate pentru a se impune. În zilele noastre, pare atât de evidentă încât noi credem —  în mod eronat — că a existat întotdeauna. Vreau să vă vorbesc despre inventarea literară a viitorului, despre anticipare ca ficţiune.

Desigur, de mult timp — dacă nu dintotdeauna  — oamenii au încercat să sondeze viitorul (ce se va întâmpla şi de ce să încercăm să scăpăm) înainte ca acesta să se manifeste, să încerce să cunoască prin oracole şi aruspicii, rezultatul unei bătălii, unei afaceri, unei căsătorii, unei boli, ca şi cum soarta ar fi în mod esenţial deja scrisă şi lizibilă pentru un iniţiat. Şi oamenii au continuat să sondeze. Vezi longevitatea astrologiei. Dar ideea că putem descrie viitorul într-o ficţiune —  care nu mai este un viitor (un viitor este ceea ce ar trebui să fie în timp ce viitorul imaginat  trebuie inventat sau descoperit) —  această idee este relativ recentă. Provine de la mijlocul secolului al XVII-lea. Regret că această chestiune nu a atras atenţia istoricilor şi literaţilor, pentru că eu cel puţin, nu cunosc vreun text care să descrie dezvoltarea acestui concept..

Pierre Versins, autodidact şi erudit, reţine în „Enciclopedia utopiei, călătoriilor extraordinare şi science fiction-ului” (1972), ca primă anticipaţie conştientă avînd o dată certă, în sensul modern, un text scurt de şase pagini a unui anumit Francis Cheynell, „Aulicus His Dream”, publicat în 1644. Prin intermediul visului un anti-regalist, se descriu evenimentele imaginate dacă ex-regele Charles I s-ar fi întors la Londra. Trebuie să recunosc că n-am citit sau văzut acest text.

Pierre Versins semnalează în al doilea rând romanul „Épigone : histoire du siècle futur” de Jacques Guttin, publicat în 1659. Guttin plasează de la început acţiunea romanului său în viitor. Ceea ce este interesant este faptul că Pierre Versins, un erudit meticulos, nu identifică între 1644 şi 1800 decât douăzeci şi şase de anticipaţii franţuzeşti, englezeşti şi nemţeşti (dintre care una îndoielnică).

Acestei inovaţii i-a luat mult timp pentru a pătrunde în minţi, pentru a deveni o specie literară din ce în ce mai autonomă. În această listă, nu pot rezista tentatiei de cita „Anul 2440” (L’An deux mille quatre cent quarante : rêve s’il en fût jamais) de Louis Sébastien Mercier (1771 & 1786), care, prin succesul său public reuşeşte să propulseze noua invenţie. Apoi urmează,  „Anul 2000” de Restif de la Bretonne, roman publicat în 1789.

După începutul secolului al XIX-lea, textele viitoriste se vor multiplica rapid şi la sfârşitul secolului, anticipaţia este un gen constituit şi dedicat. Un text profetic în această privinţă este „Roman de l’avenir “ de Félix Bodin (1831-1834).

Dacă regret ceva, este că istoricii şi literaţii şi mai ales specialiştii în istoria literară a secolelor XVII şi XVIII nu au reuşit să stabilească că această inventare a anticipaţiei, aparent ingenuă dar apărută într-un anumit moment, a bulversat în mod accidental, viziunea noastră a viitorului. Anticipaţia literară permite să scriem ceea ce vrem  — ceea ce dorim, sau să descriem de ceea ce ne temem, de fapt, e acelaşi lucru  — despre ceea ce se poate întâmpla. Anticipaţia se deschide câmpului posibilităţilor. Și prin urmare, anticipaţia introduce două dimensiuni importante ale culturii noastre: literatura de anticipaţie devenită de atunci încoace Science Fiction, care exprimă – cum am spus – dorinţele şi temerile noastre (precum visurile, dar la un alt nivel) şi în al doilea rând prospectiva, care este un instrument de analiză a posibilului.

Această oscilaţie între dorinţă şi analiză mi se  pare o caracteristică a abordării moderne a pluralităţii viitorurilor. Iresponsabilitatea autorilor de science fiction le permite  îndrăzneala imaginaţiei, care de multe ori le-a adus noroc în ceea ce priveşte relevanţa. Este, evident, că în acest foarte mare domeniu, vom găsi anticipări, science fiction referitor la fabricarea umanului, transformării sale, evoluţia sa dirijată, controlul asupra corpului în sensul cel mai puternic. Voi menţiona câteva exemple

Dar cred că ar trebui evaluăm dimensiunea cantitativă a acestei literaturi: se estimează că de la începuturi până astăzi, circa o sută de mii de texte au fost publicate în domeniul science fiction-ului, dintre care mai mult de 90% în secolul XX. Nimeni nu poate pretinde că ar putea cunoaşte întreg acest univers. Mă voi limita la o duzină de texte, alternând reperele bine cunoscute şi cele necunoscute probabil, marii majorităţi, fiecare oferind o problematică exemplară pe care o voi sublinia cu riscul unui reducţionism abuziv.

Să începem cu Charles-François Tiphaigne La Roche şi romanul său  „Amilec ou la Graine d’hommes” său publicat în 1753. „Amilec” este o anagramă transparentă a cuvâmtului „malice” (maliţie), vestind de la început o ironie aproape swiftiană. Tiphaigne a introdus încă din prolog o idee interesantă, aceea a întâlnirii dintre visuri şi ştiinţă: e vorba de „drumul care duce la sanctuarul naturii […] Pe care nu l-am cunoscut mai devreme decât pentru a crea nişte sisteme şi pentru a descoperi ce înseamnă a avea nişte visuri filosofice.” Acest vis metaforic va reuşi într-un mod extraordinar. Prefigurează science fiction-ul, constituit din imaginaţie şi din mai multe cunoştinţe care o hrănesc. Textul lui Tiphaigne povesteşte cum Amilec, un „Spirit” (în sensul de spirit tutelar), triează seminţele oamenilor, emise de porii pielii sale, pentru a popula alte lumi, de la Mercur la Saturn, specializând oarecum aceste populaţii: de exemplu, pe Lună sunt colonizaţi „uimiţii”. Prin urmare, Tiphaigne sugerează o predestinare genetică. Evident, se amuză. Dar pentru el, omul este sămânța. În sens modern, am spune,  „predispoziţia genetică.”

Să o evocăm în continuare pe Mary Shelley şi celebrul ei roman, „Frankenstein” (1818). Trebuie să revelăm trei trăsături caracteristice:

1) omul artificial este construit din bucăţi de cadavre. Abordarea lui Mary Shelley este ferm materialistă : omul este o maşină ;

2) creatura doctorului Frankenstein este un om superior, prin forţă, rezistenţă şi, probabil, prin inteligenţă. Doctorului Frankenstein îi este frică să-i creeze o companioană pentru că se teme că urmaşii lor vor ameninţa supravieţuirea oamenilor obişnuiţi ;

3) creatura doctorului Frankenstein este o fiinţă morală şi nu un monstru, este un om care suferă pentru faptul că a fost respins de către comunitatea umană şi pentru că este singur.

Pentru Mary Shelley, „umanul” este o calitate a unui mecanism complex.

H.G. Wells a schimba totul în la fel de celebrul său roman „Insula doctorului Moreau” (The Island of Dr.Moreau, 1896). Moreau încearcă să producă umanitate din animale, oferindu-le prin intervenţii chirurgicale, mâini şi vorbire. Umanul înseamnă mâini, vorbire şi mai ales Legea. Eşecul lui Moreau, este eşecul Legii privind natura profundă.

Voi comite un anacronism aici, cel puţin faţă de continuitatea mea temporal-istorică, evocând seria „Lorzii instrumentalităţii” (The Rediscovery of Man) de autorul american Cordwainer Smith, scrisă între 1948 şi 1966. Animalele au fost umanizate pentru a deveni sclavii oamenilor. Ar trebui să dobândească şi drepturile oamenilor ?  Pentru  Cordwainer Smith, al cărui nume real este Paul Linebarger, omul înseamnă sentimentul, mai ales sentimentul de a fi o fiinţă umană.

Această umanizare a animalelor cunoaşte o versiune inversată prin romanul lui Maurice Renard, „Le Docteur Lerne, sous-dieu” (Doctorul Lerne, sub-zeu, 1908), dedicat lui Wells. Din păcate, Maurice Renard rămâne un scriitor în mare masură necunoscut, spre deosebire de predecesorul său britanic. De la grefe vegetale, Lerne a trecut la animale şi îndeosebi, la schimbul de creier între oameni şi animale, apoi la grefe om-maşină (un ciborg, automobilul „uman”). Aceasta este în esenţă tema modernizată a mitului lui Circe. Permiteţi-mi un scurt citat despre „aceste animale fascinante, care sunt femeile”. Maurice Renard – sau, mai degrabă Dr. Lerne cu care nu poate fi confundat – ia în considerare, de asemenea, schimbul de creier între bărbaţi şi femei, şi un fel de nemurire prin „reincorporare”, fără a întârzia prea mult asupra sorţii donatorilor de corp dar fără a o ignora.

Astfel, Maurice Renard a introdus o dimensiune corect-etică a problemei. Dr.Lerne, pentru a se răzbuna pe nepotul său care a sedus-o pe Emma, ​​amanta doctorului, plasează creierul nepotului său în corpul unui taur şi invers. Emma, ​​în continuare îndrăgostită de trupul care a sedus-o, face dragoste cu bărbatul având creier de taur, într-o variantă inedită a mitului lui Pasiphae. În cele din urmă Lerne are în vedere transferul esenţei umane prin „mijloace electrice” fără schimbul de creier, prefigurând astfel opera australianului Greg Egan cu care ne vom întâlni spre sfârşitul călătoriei noastre. Problema morală ridicată de Maurice Renard, care răspunde implicit în mod negativ este de fapt o întrebare á la Sade: dacă omul este un mecanism animal, este oare totul permis ?

Reţineţi că romanele „Insula doctorului Moreau”, „Lorzii Instrumentalităţii” şi „Dr. Lerne, sub-zeu” oscilează între animale umanizate şi oameni bestializaţi şi că  trecem în mod insidios de la tema fabricării oamenilor, tema acestei conferințe, la tema transformării omului, mai mult sau mai puţin. Menţinând această distincţie în minte, vom continua cu abordarea unei anumite sub-teme, aceea a stupului uman.

Una dintre cele mai renumite distopii ale secolului XX, rămâne „Minunata lume nouă” (Brave New World) de Aldous Huxley (1932). Omul se regăseşte socializat într-un mod ideal de biologie şi specializat forţat din naştere. Dar situaţia paradoxală a Sălbaticului, un fel de martor atavic al trecutului, subliniază amputarea unei părţi a omului, şi, la modul general incompletitudinea fundamentală a utopiilor, conducând întotdeauna la mutilarea fizică şi/sau psihologică. Umanul nu este reductibil la eficienţa socială.

De asemenea, trebuie să menţionez o lucrare curioasă a lui Xavier de Langlais, „L’Île sous cloche” (1941-1946) scris întâi în bretonă apoi tradusă în franceză de către autor. Omul jefuit de sufletul său este adaptat  funcţiunii sale, specializat formei sale, astfel încât nu ne miră descrierea „omului-ciocan”. Această distopie este distrusă de dorință după apariţia unei tinere şi frumoase naufragiate care se pare că a venit din lumea noastră.

În „Le Voyageur imprudent” (1944) de René Barjavel, colectivizarea frenetică a condus în viitorul îndepărtat la apariţia “stupului uman” în care o matcă umană eclozează alte fiinţe umane iar funcţiunile de băutor şi mâncător sunt specializate.

Cumva, cele trei texte anterioare se referă la epoci viitoare, atunci când omul biologic şi social a ieşit din           cadrul umanităţii. Acelaşi proces este descris de Frank Herbert, autorul american al seriei „Dune”, în romanul „Hellstrom’s Hive” (1973) : din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, o sectă europeană a început să fie preocupată de transformarea omului într-o insectă, în scopul de a asigura supravieţuirea speciei împotriva oricărui dezastru. Individul nu este nimic. Supravieţuirea stupului este mai importantă decât toate celelalte considerente. În secolul al XIX-lea secta a emigrat în Statele Unite şi s-a îngropat. literalmente. Chiar dacă s-a poziţionat în a-uman, stupul şi-a păstrat totuşi inteligenţa umană (1) Ceea ce este remarcabil aici este că Herbert reuşeşte să argumenteze ambele puncte de vedere: acela din interior în care stupul este o utopie de succes pentru “membrii” săi, şi acela al martorului extern pentru care stupul este o monstruozitate. Suntem martorii luptei dintre două sisteme non-umane stupul şi serviciile speciale americane. Acest conflict duce la un impas, în termeni şahistici, „pat”. Aici, omul este mai presus de toate un supravieţuitor, dar preţul supravieţuirii, este inuman.

În această perspectivă de transformare a oamenilor pentru supravietuirea speciei, printr-o extindere voluntară a evoluţiei darwiniste, romanul scriitorului american James Blish, „The Seedling Stars” (1957) deţine un loc special şi merită o discuţie. Este într-adevăr unul dintre cele mai remarcabile romane dedicate temei transformării umane deliberate. În viitorul imaginat de James Blish, explorarea sistemelor solare şi descoperirea de planete unde condiţiile de mediu sunt foarte diferite de cele de pe Pământ reprezintă o problemă: ar trebui să fie terraformate aceste lumi sau oamenii ar trebui să se adapteze la aceste condiţii foarte diferite de cele în care au evoluat ?

Un cercetător, adept al adaptării umane la condiţiile extraterestre pregăteşte într-un laborator secret de pe Lună, o generaţie adaptată la condiţiile de pe Ganymede (satelit al lui Jupiter).

Teza sa este Panthropia, potrivit căreia este posibil să se adapteze Omul acestor condiţii, atîta timp cât esența sa psihică rămâne neschimbată. Succesul său este considerat întâi o crimă, în urma unei dezbateri cu privire la dimensiunea etică a teoriei panthropice. Dar trebuie distruşi oameni „adaptaţi”, produsele acestei crime ? Aceştia fug de pe Lună pe Ganymede care li se pare un paradis. Urmează apoi o instituţionalizare treptată a Panthropiei, dându-ni-se mai multe exemple în nuvelele care reunite formează împreună romanul.

Astfel pe o planetă acvatică, naufragiaţii panthropizaţi creează o specie umană acvatică având talia de o jumătate de milimetru şi ajung să descopere “spaţiul” din afara apei. Şi se manifestă, de asemenea, rasismul dirijat împotriva „adaptaţilor” de către „tipurile de bază”, care au devenit minoritare în Galaxie. Oamenii-foci vor asigura repopularea Pământului devenit deşertic cu oameni evident adaptaţi. Tema generală este a evoluţiei dirijate. Oamenii sunt cuceritori adaptabili. În ciuda formelor diferite, a rămas el însuşi.Voi aborda ceva mai târziu lucrările în care manipulările genetice pot augumenta umanul. Omul este optimizat şi devine stăpânul corpului său ca şi a descendenţei sale.

În seria „The Way”, care include acum patru titluri, „Eon”, „Eternitate”, „Legacy” şi „The Way of All Ghosts” (1985, 1988 , 1995, 1999), scriitorul american Greg Bear descrie o societate unde genetica şi informatica s-au reunit până la fuzionare. Procreaţia trece prin alegerea deliberată a genelor împrumutate, eventual, de la mai mult de două persoane. Embrionul se dezvoltă prin ectogeneză şi copilul este educat de maşini şi de către unul sau altul dintre „părinţi”. Oamenii sunt produse sintetice, având combinație de trăsături umane.

Autorul american Robert Reed se referă în romanul său „Black Milk” (1989) la tema devenită  clasică a manipulării genetice prenatale : în viitorul apropiat, este posibil ca în urma unei plăţi suficient de mare să ţi se livreze copii “îmbunătăţiţi”, optimizaţi. Cele trei personaje principale ale romanului sunt astfel de copii, având o inteligenţă dezvoltată, o memorie infailibilă şi o forţă fizică formidabilă. Umanul este ceea ce este dorit de către părinţi și ceea ce reprezintă copiii. (2).

În remarcabila serie a „Culturii” (din 1987), din care citez, în special un titlu, „Use of Weapons” (1990), scriitorul britanic (de fapt, scoţian) Iain M. Banks pune în scenă o societate interstelară, chiar galactică, cinică, anarhistă, tolerantă, utilizând nave spaţiale hiperluminice şi care a rezolvat problema economică a deficitului. Oamenii pot să-şi prelungească viaţa, să-şi schimbe sexul, să-şi modifice cum vor şi într-un mod reversibil aspectul. Seria „Culturii” este, probabil, singura utopie pramatică a secolului al XX-lea. Umanul este transformabil în funcţie de dorinţă (sau de capricii) şi acestea sunt (aproape) singurele limite.

Am lăsat deoparte în acest articol fatalmente prea scurt, tema ciborgilor, a oameni protetizaţi, tema Inteligenţei Artificiale si a extratereştrilor (sunt “umani” sau nu ?), dar nu vreau să evit să menţionez  „Permutation City“ (1994) de scriitorul australian Greg Egan, în care omul este transpus în maşină, în calculator, într-un univers virtual mai lent decât lumea reală. Omul devine un program de calculator, un algoritm.

Toate aceste romane pun de fapt o întrebare sâcâitoare: ce este umanul ? Iar Gilbert Hottois a avut dreptul să indice faptul că dincolo de antropologie, trebuie luată în considerare antropotehnica şi consecinţele sale. Cât de departe poate merge transformarea lasând totuşi umanul recognoscibil ? Aceste romane se alătură aceleiaşi întrebări puse şi în alte texte despre extratereştri şi inteligenţa artificială, întrebare preluată de Guy Lardreau în cartea sa „Fictions philosophiques et Science-Fiction“ (1988) : el sugerează că, dacă într-o  zi vor fi create Inteligenţe Artificiale (ceea ce nimeni nu este sigur), acestora trebuie să li se ofere şi compasiune.

Această problematică a umanului, relevată prin aceste opere ale imaginaţiei ne transmit că a trecut, trece şi va trece din sfera filosoficului în cea a ştiinţei, apoi în practică dar prin noi abordări şi noi căi. Iată cum antica ficţiune este parţial depăşită de realitatea tehnică. Aceste romane (şi nuvele) sunt deja depăşite ? Nu cred acest lucru, deoarece ele reprezintă în acelaşi timp experimente de gândire care ne permit să explorăm – îngrijoraţi sau entuziasmaţi – pluralitatea posibilităţilor. Ar fi greşit să ne privăm de multe sale reflecţii, anterioare oricăror interogaţii  profesional-etice şi juridice ale acestor subiecte, și, uneori, aș îndrăzni să spun, mai îndrăzneţe şi mai profunde.

Note :

Trebuie menţionat că asemenea „stupuri” există şi în cazul unor specii de mamifere (rozătoare), ceea ce Frank Herbert ignora în momentul în care a scris „Hellstrom’s Hive”.

Bunul genetician este şi creatorul unor monştri redutabili care pun Terra în primejdie.

Bibliografie

Charles-François Tiphaigne de La Roche –  „Amilec”

Mary Shelley –  „Frankenstein”

H.G. Wells – „Insula doctorului Moreau” (The Island of Doctor Moreau)

Maurice Renard –  „Le Docteur Lerne, sous-dieu”

Aldous Huxley – „Minunata lume nouă” (Brave New World)

René Barjavel – „Le Voyageur imprudent”

James Blish –„Seedling Stars”

Cordwainer Smith – „Lorzii Instrumentalităţii” (The Rediscovery of Man)

Frank Herbert – “Hellstrom’s Hive”

Greg Bear – „Eon”

Greg Bear – „Eternitate” (Eternity)

Greg Bear – „Legacy”

Iain M. Banks – „Use of Weapons”

Greg Egan – „Permutation City”

Xavier de Langlais – „L’Île sous cloche”

Robert Reed – „Black Milk”

© Gérard Klein

Gérard Klein → Tumultes, nº 25, octobre 2005, titlul original „L’Invention de l’avenir et la fabrication de l’humain”, dans le cadre du dossier la Fabrication de l’humain de la revue Tumultes, 2005 ; actes du colloque de l’université Paris VII–Denis-Diderot, 11-13 janvier 2001.

Traducere de Cristian Tamaș.

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul domnului Gérard Klein. Îi mulțumim.