Efectul de nautil coperta 1

Ioana Vişan este o fată plină de idei. O calitate esenţială, mai ales atunci când scrii science-fiction. Ideile sunt bijuteriile ei, pe care le ţine într-o casetă încăpătoare şi le poartă după bunul plac, asortând „haina” – povestea – la ele, şi nu invers, cum consideră unii că e logic.

Efectul de nautil e un volum de debut robust şi impresionant. Conţine douăzeci de povestiri care te poartă de la SF-ul clasic, în special hard, la cyberpunk şi steampunk, toate concentrându-se însă pe ceea ce este cu adevărat relevant: legătura dintre fiinţele care populează Pământul, galaxiile, universul. Autoarea e curajoasă şi, când lumile cunoscute nu-i mai satisfac pofta de noutate, când îngerii şi demonii noştri cei de toate zilele ajung să semnifice prea puţin sau sunt demitizaţi, inventează lumile ei, diforme sau superbe, nu contează, câtă vreme sunt incitant de periculoase. Iar legătura de care spuneam, presărată printre idei ştiinţifice şi uneori chiar mascată de ele, se concretizează în cuplul masculin–feminin, prezent în mai toate textele.

Cuplu nu înseamnă neapărat dragoste, e important de precizat. Am distins trei perspective din care poate fi privită perechea masculin-feminin: EL-ea, EL-EA şi el-EA. Să le luăm pe rând.

1. EL-ea. Nu despre iubire e vorba în povestirea Efectul de nautil, de exemplu, unde avem „o pereche ciudată”, un bărbat bine clădit şi o tânără subţire, „cu privire hăituită”, care „nu prezenta cercurile întunecate din jurul ochilor şi nici urechile mari, rotunjite” ale oamenilor-raton. Bărbatul domină, se foloseşte de fată, nici urmă de iubire între ei, dimpotrivă, relaţia lor e tensionată şi evoluează, condimentată cu teamă, într-un teritoriu cu flora şi fauna distruse în urma unui impact, „ţara nimănui” pârjolită de soare, plină de praf, populată de indivizi ameninţaţi de radiaţii şi deshidratare. Acolo locuiesc şi oamenii-melc…

Femeia e dominată şi în cuplul „ea”-demon. În povestirea Înlănţuiţi, personajul feminin neputincios, incapabil să se smulgă din relaţie, e prizonierul sentimental al lui Lu. Iar Lu îţi dai imediat seama cine este. E tristă povestea aceasta, pentru că îngerii sunt prinşi, înlănţuiţi şi închiriaţi… (Îngerii apar şi în Foşnet de înger, dar în postură de salvatori puternici şi superiori oamenilor.) Lucrurile se schimbă puţin în Camuflaj, unde femeia dobândeşte mai multă voinţă, e independentă, dar numai până în clipa când djinul, pe nume Daemon, fermecător, o subjugă… apoi face o minune pe care, în vremuri parcă inexistente pentru viitorul în care ne trimite Ioana Vişan, ar fi făcut-o Dumnezeu sau sfinţii – binele.

2. EL-EA. Trecem la raportul de egalitate între bărbat şi femeie, regăsit în Viitorul fără nori şi Printre heliotropi şi zâmbete. Amândoi sunt inteligenţi, amândoi sunt de partea binelui, amândoi trăiesc aceeaşi întâmplare cu final fericit sau măcar lipsit de pericole prea mari. În textele acestea domină, deşi fără să obosească deloc, încărcătura ştiinţifică şi acţiunea; sunt hard SF, dar nu le lipseşte umorul fără de care ar fi, neîndoielnic, mai puţin reuşite. Am apreciat în mod special finalul textului Printre heliotropi…:

„– Nu era decât un copil, am oftat.

În gând însă am spus «Un copil care m-a costat cinci ani de amintiri.»

La adăpostul uşii, am simţit mâna lui Grant mângâindu-mă pe spate. «Lasă că facem altele», a venit răspunsul.”

3. el-EA. Textele din această categorie sunt cele mai reuşite (o opinie subiectivă, fără îndoială). Sunt poveşti cu femei deştepte, mai deştepte decât bărbaţii. Femeia se află în poziţie de forţă, ameţind bietul bărbat care aleargă după ea cu un lift dintr-un univers într-altul (La distanţă de un lift); multiplică bărbaţi din trecut şi ştie să se descurce trăind cu toţi în aceeaşi casă (Cea mai bogată femeie din lume) sau te scoate din belea/apoi nu mai scapi de ea (Un zâmbet de milioane – bine condus, cu personaje cât se poate de credibile, evoluând într-un univers foarte îndepărtat de realitatea noastră de acum).

Pe lângă textele amintite, mi-au atras atenţia Periuţa, bat-o vina şi Cine a încurcat borcanele?, prin comicul de situaţie şi de personaj. Povestiri drăguţe, nu profunde, pentru că nu e nevoie de profunzime în texte de asemenea factură, menite să te relaxeze şi absolut necesare într-un volum dens, poate prea dens, ca Efectul de nautil.  Exagerând, de ce nu, aş spune că în prima avem de-a face un mic Goe sau Ionel extraterestru.

La polul opus, cel al seriozităţii, iese în evidenţă Foşnet de îngeri, deja pomenit, prin fineţea ideii.

Povestirile cu copii/adolescenţi sunt mai puţin captivante. Uriaşii trenează, mai degrabă decât impresionează. Alergătorii pe olane nu m-a prins, n-am reuşit s-o duc la capăt şi nu garantez că e neapărat despre copii, până la urmă. M-am pierdut pe drum.

Uneori se întâmplă ca, după „grosul” poveştii, când ceea ce a fost mai important s-a întâmplat, povestea să se dilueze, să nu se mai susţină. Ne luăm avânt şi, când e să facem saltul, dispare prăpastia, nu mai avem peste ce sări. Alteori, personajele sunt prea puternic conturate pentru dimensiunile unei povestiri, rămâi cu impresia că ai citit doar primul capitol dintr-un roman şi pe urmă a trebuit să-l dai înapoi. Unele povestiri mi-ar fi plăcut să aibă un final mai concret, mai solid, în ton cu conţinutul.

Despre „bucătăria” textului. Am sesizat o seamă de englezisme: „indiferent de cost” – at all costs; „ţine un ochi pe el” – keep an eye on him; „câteva duzini” – several dozens; „cerul este limita” – the sky is the limit. Sunt convinsă că autoarea, care, da, stăpâneşte limba engleză, cunoaşte echivalentele româneşti naturale ale acestor exprimări forţate sau preluări neinspirate (ultimul exemplu). De asemenea, unele texte sunt scrise la perfect simplu, altele, la perfectul compus. Neglijenţele de redactare („aşează”, „Shanghai-ul se întindea până hăt depărtare”) dau senzaţia că s-a grăbit apariţia cărţii căreia i-ar fi şezut bine şi o prefaţă.

Peste toate, bune şi foarte bune, tronează Ştiinţa, o doamnă frumoasă, care ştie să se îmbrace, dar şi să vorbească. Se vede că autoarei îi place să lucreze cu concepte ştiinţifice – şi ştiinţifico-fantastice, dar verosimile. Bravos! Ioana Vişan e Simone, personajul creat de ea însăşi în Un zâmbet de milioane, femeia care manipulează motoare şi echipamente grele, care are un curaj nebun şi e, în general, un „om de bază”. Ioana Vişan are câte un text în mai toate antologiile SF, horror, steampunk etc. apărute la noi în ultimii ani. Tema impusă nu-i pune probleme, se adaptează la ea la fel de uşor cum se adaptează extratereştrii ei la mediile sau creaturile care le priesc – vezi Printre heliotropi şi zâmbete. Într-o anumită măsură, însă, adaptarea exagerată, mularea, devine riscantă. Energia tinerei autoare Ioana Vişan pare inepuizabilă şi îi doresc să rămână aşa. Aş vrea doar să fie puţin mai selectivă cu ea însăşi, să nu-şi disipeze forţele şi ideile, ci să le concentreze în texte solide, care să-i contureze, definitiv, stilul.

Antuza Genescu
Antuza Genescu

Latest posts by Antuza Genescu (see all)