Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia

fragmente

Tot ce spunem noi despre viitor nu are nici cea mai mică acoperire. Sunt convins că viitorul e foarte diferit de tot ceea ce ne imaginam noi. De aceea, eu nu cred în tot felul de supoziţii, în tot felul de scenarii şi nici măcar în cercetările, dacă pot să le spun aşa, care se doresc ştiinţifice, de proiecţiile care se fac. Sunt sceptic în toate privinţele: şi când ni se spune că nu ştiu ce climă va fi în anul 2100, şi ce se va mai întâmpla în foarte multe privinţe. Nu cred nimic din toate acestea, astfel încât nu-mi permit să fac nici eu supoziţii şi să anunţ culorile sub care se va prezenta viitorul.” – Lucian Boia

„De altfel sunt şi acuma unii care mă consideră specialist în science fiction, şi chiar am fost invitat şi urmează să le mai zic ceva la o asociaţie română de science fiction¹; eu degeaba protestez că nu sunt, ei zic „ba da, eşti”, bine, dacă vreţi să fiu sunt, ce să fac acuma, că eşti nu numai ce vrei tu, eşti şi ce vrea opinia publică sau mai mult ce vrea opinia…” – Lucian Boia

Eugen Stancu : Nu v-a ispitit această a doua vizită la Praga să reveniţi la preocupările legate de mişcarea naţională din Transilvania şi la celelalte proiecte ? L-aţi revăzut atunci pe Josef Macůrek² ?

Lucian Boia : Nu mai aveam ce să fac în Cehoslovacia, lichidasem tema. Atunci au fost două săptămâni de plimbare (în 1977 – nota mea). Am avut şi omul care s-a ocupat de mine, un coleg ceh cu maşină ; am fost la Karlovy Vary, am fost şi la Brno, unde l-am revăzut pe Josef Macůrek, care era la pensie. Lângă Brno am vizitat câmpul de bătălie de la Austerlitz şi locuri asemănătoare. Şi într-o zi acest coleg însoţitor m-a dus, avea treabă acolo, la Biblioteca Strahov din Praga. Strahov e faimoasa lor bibliotecă în stil baroc. O fi ea impresionantă, însă eu nu aveam ce să fac acolo. Încheiasem capitolul cu cehii şi slovacii. Am stat acolo cît timp însoţitorul meu şi-a rezolvat treburile.

Mă uitam şi prin cataloage, mai mult pe pereţi, iar acolo m-am întâlnit cu Helga Abret³ fiindcă şi ea se uita tot cam aşa ; Helga Abret : germană căsătorită în Franţa. Specialistă în literatura germană. Pe atunci preda la Universitatea din Nancy. Iată, întâmplarea face că ieri am primit de la ea cartea asta : tocmai a publicat corespondenţa dintre Hermann Hesse şi Conrad Haussman.

Şi, fiind singuri în sala cataloagelor, am intrat în discuţie şi ne-am dat seama foarte repede că suntem amândoi cam fără ocupaţie în Cehoslovacia şi n-ar fi rău să ne găsim o ocupaţie pe cont propriu. A fost începutul unei lungi prietenii cu Helga ; ea a venit apoi în mai multe rânduri în România. Iar de aici, de la relaţia asta, am ajuns la extratereştri şi imaginar.

Eugen Stancu : Pare că totul a fost marcat de accidente şi, totodată, de întâlniri fericite…

Lucian Boia : Punctul de răscruce a fost Josef Macůrek. Dacă nu ar fi fost Josef Macůrek, eu nu aş fi ajuns la Praga. Dacă nu aş fi ajuns la Praga, nu m-aş fi ocupat de relaţiile dintre români, cehi şi slovaci şi nu m-aş fi ocupat de Transilvania. La mine, Transilvania a venit prin Praga. Nu m-aş fi ocupat de Eugen Brote4 şi nu ştiu ce teză de doctorat aş fi făcut. Brote nu ar fi avut ce să caute în viaţa şi opera mea, după cum, dacă nu aş fi fost pentru prima oară la Praga, n-aş fi fost nici a doua oară, nimeni nu m-ar fi trimis, nu aş fi cunoscut-o pe Helga şi, necunoscând-o pe Helga, nu mi-ar fi venit ideea cu marţienii şi extratereştrii, despre care vom vorbi data viitoare, şi n-aş fi făcut nimic din ce-am făcut despre imaginar. Toate astea au un punct de plecare care se numeşte Josef Macůrek.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Eugen Stancu : Vă propun să revenim la întâlnirea cu Helga Abret, care avea să ducă în cele din urmă la marţieni, extratereştri, apoi la imaginar…

Lucian Boia : O altă descoperire la un moment dat, aşa cum şi istoriografia a fost o descoperire, şi Şcoala de la Annales o altă descoperire…Eu tot descopăr lucruri pe care nu le ştiam până la un moment dat şi se întâmplă ca unele dintre ele să mă pasioneze şi, atunci, mă apuc să lucrez şi să inventez subiecte pe problematica respectivă.

Cu Helga m-am tot văzut după 1977. A venit în fiecare an în România. A descoperit Bucureştiul, o parte din România. Am dus-o şi la Sinaia, la Braşov, odată la mare. S-a ataşat, oarecum, şi de România. Dar ce vroiam noi, şi eu în mod special, era să încep să public în Occident şi, pentru mine, prietenia cu ea a fost şi în privinţa asta un imbold şi un avantaj. Căutam un subiect, să facem o lucrare împreună. La un moment dat, ea fiind specialistă în literatură germană şi începând s-o intereseze literatura germană din România, ne-am gândit la Carmen Sylva. Am vrut să facem o carte, o monografie despre Carmen Sylva. Bine, nu ştiu cât de interesant ar fi fost subiectul. Am renunţat la el.

Or, tot căutând noi (îmi amintesc foarte bine, era în primăvara anului 1979), Helga îmi scrie că la ei, la Universitatea din Nancy, s-a constituit un mic grup de istorici literari care se ocupă de călătoriile pe Lună. Şi ce-ar fi să ne asociem şi noi, iar eu să caut ceva despre călătoriile româneşti pe Lună. Eu ştiam foarte bine una dintre cărţile cu acest subiect, mai precis, cartea lui Henri Stahl, cu care colaborase tatăl meu, după cum am spus, şi pe care chiar o aveam în bibliotecă. Am reluat „Un român în Lună” şi am avut o străfulgerare : sigur, un român pe Lună, dar ce e interesant e că, pe Lună, românul se întâlneşte cu un marţian. Şi i-am scris Helgăi să lăsăm călătoriile pe Lună, că pare a fi mult mai interesantă povestea cu planeta Marte, despre care nu ştiam prea multe.

Eugen Stancu : Această întâlnire de gradul trei e de-a dreptul fascinantă : românul lui Stahl, ajuns pe Lună cu „aerosfredelul”, află de la marţian mai multe despre natura universului. Desigur, autorul făcea popularizare ştiinţifică sau, cu propriile-i cuvinte, o „literatură folositoare”…

Lucian Boia: Marţianul din romanul lui Stahl venise de pe o planetă aflată spre sfârşitul ciclului vital, fiindcă asta e problema cu Marte, e mai bătrân decât Pământul şi, fiind mai bătrân, civilizaţia marţiană e mai evoluată, dar şi natura este mai uzată. Începe să lipsească apa şi aşa mai departe. Şi, atunci, marţianul peregrina prin cosmos în căutarea unei alte planete pe care să se mute locuitorii planetei Marte. Asta mi s-a părut interesant. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea sau imediat după 1900, era o constatare banală împărţirea planetelor în mai tinere sau mai bătrâne, în funcţie de momentul dezlipirii de Soare. E teoria Kant-Laplace, potrivit căreia Marte e mai bătrân decât Pământul, iar Venus e mai tânără decât Pământul. Cel două planete ne arată, una, Marte, viitorul posibil pentru Terra, iar cealaltă, Venus, trecutul, ilustrând faze anterioare din istoria Terrei. Bun, şi ne-am apucat de marţieni ! Era ceva cu totul nou pentru mine.

Eugen Stancu: Unde aţi început să investigaţi această problematică ?

Lucian Boia: Până să cercetez în străinătate, am găsit foarte multe la Biblioteca Academiei, în special toată literatura de secol XIX. Unele ficţiuni sunt binecunoscute, în primul rând „Războiul lumilor” al lui H.G. Wells, însă există o grămadă de alte lucrări. Sunt foarte multe scrieri de sfârşit de secol XIX, început de secol XX, şi nu numai ficţiune, ci şi literatură ştiinţifică sau măcar de popularizare ştiinţifică. Cărţile lui Camille Flammarion în primul rând, astronomul care credea în pluralitatea lumilor locuite. Ce nu am găsit în România am căutat şi găsit la Biblioteca Naţională din Paris.

Eugen Stancu : Asta o făceaţi în perioadele scurte în care ieşeaţi din ţară : rezultatul a fost prima dumneavoastră carte, apărută în Occident…

Lucian Boia: Sigur că da! De fiecare dată profitam de Biblioteca Naţională din Paris şi avantajul era că găsisem deja foarte mult la Biblioteca Academiei în Bucureşti. La Paris, trebuia numai să completez cu titlurile care nu se aflau aici, în România. Am făcut o primă redactare în franceză, iar Helga a introdus domeniul german şi ce mai găsise şi a făcut versiunea finală germană. Iar cartea a apărut la editura Heyne din München în 1984 : „Das Jahrhundert der Marsianer” – „Secolul marţienilor”.

Eugen Stancu : A fost începutul cercetărilor legate de imaginar ?

Lucian Boia: A fost prima mea incursiune în imaginar. Până atunci chiar nu mă interesasem de imaginar. Aveam să devin un specialist în acest domeniu, fabricându-mă eu singur. Atunci, nu ştiam nimic special despre imaginar : nu citisem lucrări teoretice sau metodologice.

Eugen Stancu : Cum aţi fost perceput de colegii de la Istorie în urma apariţiei acestei cărţi ?

Lucian Boia: Bineînţeles că s-au uitat la mine ca la o ciudăţenie. Şi nu numai colegii de la istorie ; cred că multă lume. Adică, un istoric serios care, în loc să trateze teme adevărate de istorie, se apucă şi scrie despre marţieni ? De fapt, ceea ce nimeni nu a înţeles de la bun început şi poate nici după aceea e că eu nu am scris nimic despre marţieni. Asta pentru simplul motiv că ei nu există. Eu am scris despre plăsmuiri care sunt terestre, nu sunt marţiene. A fost un experiment istoric extraordinar pentru mine. Am descoperit imaginarul, adică modul cum din nimic poate să apară ceva, pentru că pe planeta Marte se proiectau tot felul de fantasme, de vise, de ideologii, de utopii…

Eugen Stancu : E un loc ideal pentru proiecţii terestre ; îmi vine în minte romanul „Aelita” al lui Alexei Tolstoi, în care modelul revoluţiei bolşevice ajunge să fie exportat până pe Marte…

Lucian Boia: Da, şi mai sunt interpretări comuniste ale planetei Marte…

Eugen Stancu : Marte este, mai ales, planeta roşie…

Lucian Boia: E planeta roşie şi, în acelaşi timp, fiind o planetă mai bătrână, cu o umanitate mai evoluată, se presupunea că oamenii au terminat cu toate conflictele, că e egalitate, linişte, pace şi armonie. Mai  era şi povestea canalelor de pe Marte, descoperirea asta fabuloasă. S-au tot înmulţit, ajunseseră sute şi sute : nişte canale imense ca lungime străbăteau în toate direcţiile planeta ca să aducă apă de la poli, fiindcă doar acolo mai rămăsese apă pe planeta Marte. Şi concluzia ce derivă de aici este că doar o umanitate unită şi posibil comunistă ar fi putut să acţioneze astfel.

Eugen Stancu : După aceea aţi pregătit de unul singur „L’exploration imaginaire de l’espace”…

Lucian Boia: Da, Helga s-a retras din combinaţia asta intelectuală şi o înţeleg prea bine, îşi avea propriile cercetări în materie de literatură germană şi, într-un fel, e bine că am rămas singur. Am fi putut continua împreună, dar până la urmă, mai bine că n-a fost aşa. M-am manifestat mai bine şi mai pe limba mea singur : iar prima carte pe care am făcut-o după marţieni a fost legată tot despre acest subiect, dar am simţit nevoia să mai pun la punct nişte aspecte pe care nu le desluşisem poate până la capăt în cartea despre marţieni (să adaug şi tot restul, şi venusienii, şi selenienii, şi toate problemele extraterestre şi accidentele cosmice), să fac o carte ceva mai amplă despre imaginarul extraterestru.

Şi asta a fost „Explorarea imaginară a spaţiului”, pe care am reuşit s-o public în Franţa. Însă mai vroiam să subliniez ceea ce deja am menţionat : nu aveam absolut nici o pregătire în imaginar. Eu mi-am făcut singur ucenicia în imaginar, nu cunoşteam nici măcar lucrarea lui Gilbert Durand, „Structurile antropologice ale imaginarului”, care avea să fie tradusă în româneşte tot cam în perioada respectivă. Nu m-a interesat atunci. Sigur, m-a interesat după aceea, când am pus la punct, în ce mă priveşte, domeniul imaginarului, şi atunci bineînţeles că am citit şi am cântărit multe lucrări, însă la început m-am interesat strict de marţieni. Nu mă interesa imaginarul în sine. Era evident că mă ocup de imaginar, dar nu m-am gândit la imaginar ca la un domeniu cu anume reguli, pur şi simplu am făcut empiric cercetarea asta şi poate că a fost mai bine aşa, pentru că regulile nu m-au încorsetat în nici un fel. Pur şi simplu am descoperit, pas cu pas, singur, un domeniu al istoriei care îmi prezentase până atunci o serie de necunoscute.

Eugen Stancu: Practic, metadiscursul a venit ulterior…

Lucian Boia: Da, sigur. Revin : cu „Explorarea imaginară a spaţiului”, lucrurile nu au fost uşoare. Mi-a fost foarte greu să găsesc un editor…

Eugen Stancu: Cum aţi găsit până la urmă ? Dacă nu greşesc, a apărut la editura La Découverte…

Lucian Boia: Da! Eram acum în 1984, când au apărut „Marţienii”, şi aveam în minte sau chiar începusem să fac cartea asta. În 1985, prima versiune cred că era făcută. Am scris-o în franceză de la bun început. Am vrut să o public în Franţa şi am început să caut un editor. Dar să-ţi cauţi un editor în Franţa când nu te ştie nimeni în lumea editorială nu e un lucru uşor. Am scris mai întâi la Flammarion, editură care a fost înfiinţată de fratele lui Camille Flammarion, gândindu-mă că măcar de dragul numelui ar putea să fie interesaţi de cartea asta. Iniţial, mi-au zis că da, sigur, să le trimit o probă. Le-am trimis un capitol, ca până la urmă să spună nu. Şi atunci am fost cam dezorientat, din cauză că aşa riscam să tot încerc cam până la sfârşitul secolului. Mizai pe unii, aşteptai şase luni şi aveai un răspuns negativ, şi după aceea ce făceai ? Atunci mi-a venit ideea (elementară, de altfel ! ) de a scrie la mai multe edituri. A trebuit s-o iau de la început. Şi am scris la câteva edituri, nu le mai ştiu pe toate, printre care şi la La Découverte, fosta editură François Maspero, care dăduse faliment şi-şi schimbase numele în La Découverte, după numele uneia dintre colecţiile sale. Ceilalţi m-au refuzat. Au fost vreo cinci edituri, patru m-au refuzat (fireşte !), dar a cincea nu numai că a zis da, dar a zis un da care părea foarte promiţător, cum s-a şi dovedit. Şi atunci le-am trimis cred că toată lucrarea în faza de atunci, la care am mai lucrat, am mai adăugat, dar au fost încântaţi. Şi au scos cartea în 1987, a apărut cu ilustraţii. Am lucrat foarte mult şi la iconografie, ilustraţiile sunt toate culese din lucrări, din reviste de epocă…

Eugen Stancu : Aţi găsit ilustraţiile în România ? Aţi dat mai înainte titlul cărţii în româneşte, „Explorarea imaginară a spaţiului”, dar ea nu a apărut şi la noi 5

Lucian Boia: Da, în mare măsură în România, nu toate, dar mai mult de jumătate. Biblioteca Academiei este foarte bogată, mai ales pentru secolul al XIX-lea : cărţi foarte bune, franţuzeşti şi nu numai, sunt o grămadă. Cartea mea a fost bine primită, a avut recenzii favorabile. Din păcate, succesul de public nu a fost chiar atât de mare, pe cât era de aşteptat. Editura mizase pe un succes de public mai mare. Şi eu sperasem asta, dar asta e povestea cu tirajele şi cu cărţile în general. În legătură cu aspectul grafic, au fost colegi în Franţa care mi-au spus ca poate acesta a blocat puţin cartea, fiindcă ea ar fi, spuneau ei, un hibrid obţinut dintr-o carte foarte serioasă din punct de vedere ştiinţific şi una care seamănă cu o carte de cadou, cu ilustraţii.

O să o traduc până la urmă. E singura netradusă dintre cărţile mele, exceptând cartea cu marţienii, dar cuprinde mult din ceea ce am scris deja la „Marţieni”. O să o traduc, dar am avut mereu altele de făcut. Ar trebui să se facă tot o ediţie în format mare, cu ilustraţii.

Eugen Stancu : Cartea aceasta, destul de neobişnuită în peisajul istoriografic românesc, v-a îndreptat atunci spre o problematică nouă…

Lucian Boia: Pornind de aici, am mers spre alte zone ale imaginarului, prima dintre ele care se lega oarecum firesc a fost aceea a sfârşitului lumii, deoarece chiar din „Explorarea imaginară a spaţiului” rezultau nişte scenarii de sfârşit de lume. Am aici un capitol despre accidentele cosmice şi atunci am luat tot dosarul sfârşiturilor de lume din Antichitate şi până în prezent. A rezultat o lucrare cu deschidere mult mai amplă decât „Explorarea imaginară a spaţiului”, care se ocupa doar de secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Sfârşitul lumii” e o carte care se vrea completă în felul ei, din Antichitate până astăzi, parcurgând religiile, literatura, ştiinţa, scenariile create în genere în jurul sfârşiturilor de lume de tot felul, de la cele mai vechi, până la cele actuale.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Eugen Stancu : Nu ştiu cum au primit istoricii din România primele dumneavoastră cărţi publicate în străinătate, dar ştiu că în acea perioadă aţi fost asimilat de mişcarea science fiction românească drept unul de-al lor : acest gen literar, dar mai ales fandomul, devenise în anii ‘80 un spaţiu alternativ de socializare şi era foarte prizat, mai ales de tineri. În Almanahul Anticipaţia a fost publicat un capitol din Explorarea imaginară a spaţiului”.

Lucian Boia: Da, mă descoperiseră autorii de science-fiction, dovadă că m-au invitat recent la un cenaclu al lor. (ProspectArt, în data de 29 octombrie 2010nota mea). După ce am publicat „Explorarea imaginară a spaţiului”, am oferit câtorva persoane aici mai multe exemplare, pentru că am avut atunci destul de multe.

Cartea a circulat în România măcar prin exemplarele pe care l-am oferit eu. Autorii şi amatorii de science fiction m-au descoperit spre sfârşitul anilor ‘80, când science fiction-ul devenise o supapă. Se puteau spune unele lucruri delicate, fără să fie atât de primejdios, date fiind libertăţile genului. Atunci m-au descoperit şi pe mine şi m-au preluat aproape ca pe un autor de science fiction.

Chiar şi mai târziu, Cristian Tudor Popescu m-a solicitat să vorbesc la lansarea unui volum al lui de nuvele de science fiction, gen cu care nu mai aveam nici în clin nici în mânecă. „Sunteţi singurul care a rămas”, mi-a spus el atunci ! Aşa că, în „imaginarul colectiv”, eu sunt şi autor de science fiction, ceea ce s-ar putea să nu-mi consolideze reputaţia printre istorici. Adevărul e că am folosit science fiction-ul ca materie primă pentru unele cărţi. Pentru mine e o informaţie pe care o prelucrez ca istoric, nu am o pasiune pentru literatura science fiction. Gratuit nu aş citi science fiction, exceptând doi, trei, autori mai semnificativi. Nu sunt un consumator al genului.

Eugen Stancu : Prin anii ’80, Almanahul Anticipaţia (anticipaţie era noul nume al genului SF, după ce fusese literatură ştiinţifico-fantastică) era o publicaţie reuşită şi extrem de populară…

Lucian Boia: Eu am publicat o „Scurtă istorie a marţienilor” în alt almanah, „Realitatea ilustrată”, editat de revista „Contemporanul” în 1985. Am rezumat cartea despre marţieni, din care s-au reprodus şi ilustraţii. Editorul german introdusese – de altfel fără nici o legătură cu textul nostru – fotografia color a unei marţiene, cam goală, ca să zic aşa. Prea dezbrăcată, oricum, pentru ideologia comunistă, în consecinţă tovarăşii au mai îmbrăcat-o puţin. I-au acoperit temeinic sânii şi au învelit-o mai bine peste coapse. Sunt tare pudice regimurile totalitare. Şi nu prea pudice societăţile democratice. Aşa încât, fiecare cu marţiana lui. Occidentalii au dezbrăcat-o, comuniştii au îmbrăcat-o !

© Eugen Stancu & Lucian Boia

Fragmentele din volumul „Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Eugen Boia”, editura Humanitas (2012), au fost publicate în Revista SRSFF cu acordul domnilor Eugen Stancu & Lucian Boia. Le mulţumim.

Note (Cristian Tamaş) :

¹ Societatea Română de Science Fiction. Prof. Lucian Boia a participat în urma invitaţiei mele la întrunirea cenaclului ProspectArt al SRSFF din data de 29 octombrie 2010 şi la Colocviul Naţional de critică Ion Hobana din mai 2011.

² Josef Macůrek (1901-1992), prestigios istoric ceh, profesor universitar (Universitatea Masaryk, Brno), specialist în istoria modernă timpurie a Europei centrale şi de est : istorie poloneză, românească şi a Ungariei.

³ Helga Abret : născută în 1939 în Breslau (Wroclaw), Germania. A studiat germanistică şi slavistică la Universitatea Heidelberg. Din 1964, s-a stabilit în Metz, Franţa. Doctorat la Universitatea Sorbona. A fost profesor de literatură germană modernă la Universitatea Paul Verlaine din Metz (Franţa). A publicat numeroase articole despre jurnalismul din perioada imperială germană, despre literatura fantastică şi science fiction (şi a şi tradus în germană SF&F francez), şi, în general, despre literatura secolului XX.

4 Eugen Brote (1850-1912) : politician, publicist, agronom român din Transilvania (vicepreşedinte al Partidului Naţional Român)

5 Explorarea imaginară a spaţiului” a fost publicată în luna noiembrie 2012 la editura Humanitas.

 

Eugen Stancu, născut în Turnu Măgurele la 6 iulie 1978, este doctor în istorie. A studiat la Universitatea din Bucureşti, la Central European University din Budapesta şi la Lincoln College, Oxford (Marea Britanie). A publicat „Politics and Science Fiction. Science Fiction in Communist Romania, 1955 – 1974” (VDM Verlag, 2008); a editat împreună cu Richard McMahon şi Hanna Orsolya Vincze, „Cultures of Communication : New Historical Perspectives”, număr special al European Review of History (Routledge, 2009). A tradus „Crearea Europei de Est : de la preistorie la postcomunism” de Philip Longworth (editura Curtea Veche, 2002). Este director al Asociaţiei Eurocentrica şi cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti. Editor al revistei lapunkt.ro

Lucian Boia, născut în Bucureşti, pe data de 1 februarie 1944, este cel mai cunoscut istoric român inclusiv în  domeniului imaginarului ; profesor universitar doctor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Bibliografie selectivă :

„Das Jahrhundert der Marsianer” („Secolul marţienilor”), în colaborare cu Helga Abret, ed.Heyne, 1984 (R.F.G.)

„L’exploration imaginaire de l’espace”, ed. La Découverte, 1987 (Franţa) ; Explorarea imaginară a spaţiului, ed. Humanitas, 2012

„La fin du monde”, La Découverte, 1989 ; Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, ed. Humanitas, 2007

„Entre l’ange et la bete: le mythe de l’homme different de l’Antiquite a nos jours”, Plon, Paris, 1995 ; „Entre El Angel y La Bestia”, ed. Andres Bello, 1997; Între înger şi fiară: mitul omului diferit din Antichitate pînă astăzi, ed.Humanitas, 2004, 2011

„Pour une histoire de l’imaginaire”, Les Belles Lettres, Paris, 1998 ; Pentru o istorie a imaginarului, ed. Humanitas, 2000, 2006

„L’homme face au climat : l’imaginaire de la pluie et du beau temps”, Les Belles Lettres, Paris, 2004 ; „The Weather in the Imagination”, Reaktion Books, 2005 ; Omul şi clima: teorii, scenarii, psihoze, ed. Humanitas, 2005

„Jules Verne : Les paradoxes d’un mythe”, Les Belles Lettres, Paris, 2005 ; Jules Verne: paradoxurile unui mit, Humanitas, 2005

„Forever Young: A Cultural History of Longevity”, Hushion House, 2004 ; „Quand les centenaires seront jeunes : L’imaginaire de la longétivité de l’Antiquité à nos jours”, Les Belles Lettres, Paris, 2006 ; Mitul longevităţii: cum să trăim două sute de ani, ed. Humanitas, 1999 ;  Tinereţe fără bătrâneţe, ed. Humanitas, 2006.

Latest posts by Eugen Stancu (see all)