Kit

Îmi amintesc şi acum palma pe care, copil fiind, am primit-o de la tatăl meu, singura şi cea mai dureroasă venită de la el.  A fost gestul care a prefăcut în cioburi minusculul şi frumosul univers clădit pe nesimţite în puţinii mei ani. Dar tata nu avea timp să înţeleagă monotonia orelor de joacă, a multicolorelor cuburi magnetice, a ecranului prgramat să sintetizeze chipuri şi sunete destinate să alunge singurătatea. Nu ştia bietul tata fascinaţia ce m-a cuprins atunci când a deschis larg hubloul camerei mele şi întreg firmamentul a năvălit în ochii mei rotunzi şi mari de copil. Zilnic, de atunci,  tata venea să-mi deschidă fereastra spre Cosmos şi amândoi, el cuprinzându-mi umerii, priveam în tăcere spre imensitatea abisului spuzit de luminiţe firave.

Dar tata ştia că nu poate lipsi de la îndatoririle sale aşa că, într-o zi, îmi arătă butoanele ce comandau hubloul, cerându-mi să promit că voi privi spaţiul numai în timpul celor câteva ore promise. Multă vreme i-am dat ascultare, însă zilnic zăboveam tot mai mult şi inegalabila atracţie pe care Exteriorul o exercita asupra mea era parcă tot mai des întreruptă de semnalele beculeţului roşu ce marca sfârşitul perioadei permise.

Este greu de descris teribila imagine a Cosmosului, infinitul formelor ce le poate naşte imaginaţia, unind minusculele luminiţe una cu alta, sau pornind cu visul spre oricare dintre stele pentru a crea acolo o lume a basmului de care mă simţeam legat cu mii de fire. Închideam hubloul cu multă părere de rău şi aşteptam nerăbdător clipele zilei următoare când din nou mi-era permis să îl deschid. Regăseam pe cer steluţa aleasă, aceasta clipea prietenos şi visul continua. Aşa s-a întâmplat atunci când, furat de vraja stelei ce adăpostea lumea mea, am ignorat semnalele automatelor ce îmi cereau să închid hubloul şi, într-o adevărată stare de exaltare, am urmărit apusul lumii mele. Oftând, am întins degetul spre a comanda închiderea hubloului, când o privire fugară asupra acestuia m-a făcut să îmi retrag mâna şi, fascinat, să privesc planeta, enorma sferă scăldată în culori ce apăruse majestuos şi umplea acum tot firmamentul. Aşa m-a găsit tata, adus de semnalele stridente ale automatelor. Îngenunchiat, cu fruntea şi buzele lipite de hubloul transparent, cu micile mele palme desfăcute ca pentru a cuprinde globul planetei. Tata m-a smuls brutal din reverie, iar palma primită de la el mi-a colorat obrajii şi a declanşat un şuvoi de lacrimi. Pentru îndrăzneala de a fi privit cerul în timpul perioadei interzise, mai multe zile nu am avut dreptul de a deschide fereastra spre stele. Mai apoi tata a montat un automat ce menţinea singur hubloul deschis atât cât mi-era permis. Dar totul îşi pierduse acum farmecul şi programul de pictat al tabletei este martor al încercărilor mele de a readuce, prin desen, imaginea planetei.

Au fost clipele cele mai viu trăite care, împreună cu imaginea pereţilor argintii ai camerei unde mi-am petrecut primii ani, formează cele mai intense amintiri ale copilăriei mele. Mai târziu, fireşte, am înţeles. I-am văzut şi pe ceilalţi oameni care și-au găsit timp să-mi fie educatori; am cunoscut-o pe Sandra, copil ca şi mine. Împreună am colindat toate culoarele satelitului pe care se afla mica noastră colonie, am spart cu râsetele noastre răceala metalului strălucitor şi singură joaca noastră de copii aducea deseori umbre de recunoştinţă în privirile celor mari.

Noi doi eram unicii copii de pe staţie, înconjuraţi de grija şi afecţiunea tuturor. Încet, oamenii aveau tot mai mult timp pentru noi. Cuvântul „mamă” l-am auzit întâia oară de la Sandra. Apoi, mama ei m-a adoptat şi pe mine. L-am cunoscut pe Seld cel priceput la toate, el ne-a învăţat cum să vorbim maşinilor apoi, cu multă răbdare, ne-a explicat taina tuturor butoanelor și cadranelor din sala de control. Nik, cel cu părul vâlvoi, ştia să povestească o mulţime de întâmplări ciudate. Cori ne lua zilnic în grija lui, iar sala de gimnastică era prea mică pentru tot ce făcea; de fiecare dată plecam de la el epuizaţi şi acoperiţi de sudoare.

Au fost clipe fericite şi singurul eveniment care le-a tulburat a venit pe neaşteptate. Platforma-podea a început să se clatine tot mai tare. Sandra şi eu ne-am rostogolit pe podea, apoi am devenit uşori ca nişte fulgi. S-au pornit sonerii şi lumini intermitente, s-au auzit strigăte, şi tot vacarmul s-a potolit câteva minute mai târziu. Pe noi ne-au închis într-o cameră, cum de mult nu o mai făcuseră vreodată, iar figura răvăşită a celui ce ne-a condus ne-a speriat. În grabă, uitaseră să declanşeze izolarea fonică şi, cu urechile lipite de uşă, , Sandra şi cu mine, am auzit fraze întretăiate, şuierătoare.

− Ce a fost?

− Defecţiune la grupul de heliogeneratoare.

− Impact meteoric?

− Probabil…

− Seld era acolo!…

De atunci nu l-am mai văzut pe Seld şi altcineva ne-a vorbit despre maşini şi calculatoare, dar niciodată atât de frumos cum a făcut-o el. Odată Nik ne-a spus o poveste cu războaie.

− Dar ce sunt războaiele, Nik? L-am întrebat

Bea vorbit pe îndelete despre război şi atunci mi-am amintit de palma primită de mult de la tatăl meu şi de planeta multicoloră. L-am întrebat pe Nik ce e cu planeta şi atunci nu i-am înţeles tăcerea, privirea plecată şi visătoare, ochii umeziţi.

− O să afli odată, a şoptit, apoi a plecat, lăsându-ne nedumeriţi.

Peste puţin timp, Nik ne-a oferit un joc.

− Este un kit, un joc pe care imaginaţia voastră singură îl va dirija. Prin el veţi înţelege ce înseamnă războiul, a spus.

Am alergat împreună cu Sandra la ecranul din camera mea, unde am conectat jocul şi multă vreme am privit făpturi minuscule, aparent identice, dar lesne de deosebit atunci când solicitam o mărire a imaginii. Făpturile, nu ştiu dacă pot să le spun oameni, se încăierau la o simplă apăsare de buton, îndreptau unele spre altele tuburi prevăzute cu mânere, se prăbuşeau, sângerau, totul desfăşurându-se într-un vacarm groaznic. Am urmărit uluiţi spectacolul înfiorător ce se desfăşura tridimensional pe ecran iar, la un moment dat, atraşi de dinamismul situaţiilor, am început să intervenim în joc, mai întâi timid, cu ajutorul pictogramelor de pe tabletele noastre, iar mai apoi fixându-ne pe tâmple senzori meniţi să modifice situaţia după cum gândeam. Devenise interesant să dobor figurinele Sandrei, să-i cuceresc zonele desemnate a fi ale ei…

Absorbiţi de noul joc, abia după mai multă vreme l-am reîntâlnit pe Nik.

− Ei, cum vă place războiul?

S-a întristat aflând cât de bine ne distram cu jocul său şi, într-o zi, fără ştirea noastră, Nik a reprogramat jocul, iar chipurile anonime de pe ecran au fost schimbate cu chipurile tatei, al Sandrei, al meu şi ale tuturor celor de pe satelit. Fără să fi aflat asta, am continuat să masacrăm figurinele de pe ecran, iar la sfârşit am privit trupul însângerat al mamei Sandrei și al tatălui meu. Inutil am apăsat butoanele ce întotdeauna aduceau înapoi viaţa pe ecran. Am plâns amândoi până ne-am regăsit în braţele părinţilor noştri care ne urmăreau în tăcere.

I-am dat jocul înapoi lui Nik. Acum îl înţelesesem.

Timpul a zburat repde, iar noi am crescut şi am învăţat să cunoaştem universul din metal ce ne înconjura. Într-o zi, Nik ne-a spus doar atât:

− Veniţi, e timpul.

L-am urmat, tăcuţi. Am intrat într-o sală mare pe care nu o mai văzuserăm. Aici erau toţi oamenii, nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată adunaţi împreună, aşa ca acum. Ne-au aşezat în fotolii, iar Nik a început să vorbească, privind spre noi.

− Astăzi, copii, o să vă spun o poveste ceva mai lungă şi poate nu atât de frumoasă. Este însă povestea noastră şi a voastră, povestea oamenilor. Ea începe aici…

Nik se întreruse spre a apăsa un buton, iar în faţa noastră răsări planeta. Un strat de nori albi o acopereau în parte, iar culorile ei erau dominate de imense pete albastre în care razele stelei Soare se amestecau, dând străluciri nemaivăzute. Nik ne-a trezit din visare.

− Această planetă se numea Terra, ceea ce însemna Pământ, într-o limbă de mult apusă. Ar fi greu să aduc în faţa voastră adevărata frumuseţe a Pământului, iar cele câteva imagini ce le păstrăm ca pe relicve nu pot să vă spună mai mult. Erau mulţi oamnei acolo… Şi mulţi copii… Noi, cei pe care ne vedeţi aici, împreună cu mulţi alţii, am plecat spre a oferi Cosmosul oamenilor, spre a contrui oraşe orbitale. Am fi reuşit, poate, dacă nu era războiul. Nu ştim de ce a izbucnit, dar oamenii aveau arme nimicitoare, erau răi, unii dintre ei doreau numai pentru sine ceea ce de fapt era al tuturora. Acum nu se mai află acolo decât cenuşă şi ruine…

Nik se întrerupse din nou, vocea îi tremura. Trecându-şi mâna îmbrobonată de sudoare, continuă:

− Şi pe noi au vrut să ne distrugă şi greu am reuşit să reconstruim satelitul acesta; mulţi dintre noi au pierit. Voi sunteţi singurii noştri copii, nu avem şi nici nu o să mai avem alţii. V-am ţinut închişi la adăpost de radiaţii, până când pericolul a trecut. Acum sunteţi aproape mari și trebuie să ştiţi totul. Poate vă mai amintiţi clipa în care a pierit Seld. Sacrificiul lui ne-a dat nouă încă un răgaz. Suntem lipsiţi de energie, Seld nu a putut să salveze decât rezervele. Nu avem altă posibilitate în afara aceleia de a vă trimite pe Terra, poate mai sunt oameni acolo, voi trebuie să trăiţi, să continuaţi ceea ce am început noi aici…

Vocea i se frânse brusc, se întoarse spre imaginea planetei, şi aşa, cu umerii cutremuraţi de frisoanele unui plâns ce abia mai târziu aveam să îl înţeleg, cu capul plecat, l-am reţinut pe Nik.

Prinzând mâna Sandrei, am străbătut împreună coridoarele pustii, urmărind jocul rece al luminilor de control. Puţin după aceea ne-au învăţat să folosim pelerinele grele, antiradiații. Apoi, minusculul modul ce avea să ne ducă pe Terra. Ne-au vorbit fiecare din ei, lipindu-şi buzele de obrajii noştri pentru ultima dată.

Apoi ne-au aşezat în modul şi a început transferul energetic ce urma să ne asigure coborârea şi supravieţuirea. Iarăşi am simţit un cutremur… Oare se întâmpla ceva cu stația, cu casa noastră? Sfaturile lor ne-au însoţit tot drumul prin radio şi abia după ce am atins oceanul am încetat să-i mai auzim. Am ieşit amândoi afară, simţind senzaţia îmbătătoare adusă de vânturile Pământului. Am încercat să reluăm legătura radio cu ai noştri, dar nimeni nu ne mai spunea nimic.

După multe ore de aşteptare, la căderea serii, ţipătul Sandrei m-a făcut să tresar. O imensă stea de foc se prăbuşea spre ocean. Ne-am privit, abia atunci am înţeles ce se întâmplase. Am înţeles că energia necesară stabilizării orbitei satelitului, ei ne-o dăduseră nouă, pentru ca apoi să ardă în atmosferă, fericiţi că ne-au dăruit o şansă. Nu au crezut că mai pot fi oameni pe Pământ, nu ar crede nici dacă ar privi prin ochii noştri înecați de lacrimi silueta distorsionată a imensului submarin ce se apropie, a oamenilor ieşiţi din mare care îşi agită braţele. Semne de prietenie? Semne de ameninţare? Plutind, ne apropiem încet de ei… Plutind, se apropie încet de noi…

Latest posts by George Lazăr (see all)

One thought on “Kit”

  1. … bine scrisă, interesantă, proza aceasta. Deşi, până la urmă, ideea ei nu aparţine autorului. Există un film serial – The 100 – bazat pe ideea despre care vorbim, un film destul de bine făcut, şi unde ea vine dezvoltată, continuată la scară mare

Leave a Reply