Lăsă capul în jos şi se înjură în gând pentru faptul că uitase să facă să dispară dovada vizitei de peste noapte. Luă ceştile, cu un gest furios, şi le aruncă peste vasele murdare din chiuvetă. Îşi tamponă fruntea de transpiraţie cu un şervet.

– E o problemă personală cum îmi beau cafeaua dimineaţa, domnule Cortland, în regulă? Sau trebuie să vă prezint un raport complet asupra tabieturilor personale?

Apa dădu în clocot. Sparrow se întoarse spre ibric, turnă direct din pungă, amestecă de câteva ori cu linguriţa şi trase vasul într-o parte. Puse deasupra o farfurioară, după care se sprijini de marginea bufetului şi aşteptă.

– Domnule Cortland…

Doctorul rânji şi-şi trase scaunul mai sub masă.

– O să te pun, mai întâi, să guşti din ceaşca mea, să fiu sigur că n-ai strecurat în ea vreo otravă. După felul în care te uiţi la mine, ar fi trebuit să fiu mort şi mumificat deja. Noroc că nu sunt slab de înger. Hai, şerifule, ia loc şi fă-te comod, povestea asta o să-ţi cam taie picioarele.

Clătină din cap şi continuă:

– Cum crezi, nu te obligă nimeni. În fine… Nici nu ştiu măcar de unde să încep. Nu sunt obişnuit să relatez întâmplări, domeniul în care m-am pregătit ca specialist este o ştiinţă exactă şi nu presupune decât canoane şi rigiditate. Cred că mai bine-ar fi să o iau de la sfârşit. Adică de la geanta mea de voiaj. Ca la circ, nu? Hocus-pocus şi gata! Maestrul scoate din pălărie o chestie magică. Obiectul magic, în cazul meu, este…

Se aplecă sub masă, trase de un fermoar, scotoci câteva clipe, apoi se ridică şi puse în mijlocul mesei un aparat medical cu două furtunuri subţiri şi o pară roşie de cauciuc.

– O pompă de sânge! exclamă surprins şeriful şi se aplecă puţin, ca să vadă mai bine.

– O pompă de sânge, se arătă de acord celălalt. Mai precis, pompa care a servit la asasinarea nenorocitului de Mike Ostrand. Dacă te uiţi cu atenţie, pe ventuza aspirantă de la capătul primului furtun se zăreşte o pată de sânge uscat. Nu mai e nevoie să-ţi precizez al cui este. Şi acum cred că ar fi mai bine să-mi pui câteva întrebări, altfel mă tem că o să mă încurc în cronologia relatării şi s-ar putea să uit vreun element important. Ştiu cât de tipicari sunteţi voi ăştia de la Poliţie, ca să mă tem că voi fi asasinat cu reluări ale interogatoriilor şi rechemări la Secţie. Sunt scârbit de chestii de genul ăsta, aşa că, şerifule, străduieşte-te să afli tot ce te interesează din prima. Am vorbit clar?

Arma crimei… Sparrow îşi muşcă uşor buza de jos şi îşi făcu de lucru pentru a-şi masca nervozitatea. Până la urmă, doctorul nu blufase, chiar că deţinea un atuu suficient de important ca să-l facă să lase baltă orice altă preocupare. Cât de implicat era oare?

Turnă cafeaua, străduindu-se să-şi ascundă tremurul mâinilor. Se aşeză pe scaunul de pe cealaltă parte a mesei şi împinse o ceaşcă în direcţia celuilalt. Acesta o acoperi cu palmele, părând să nu bage de seamă cât era de fierbinte.

– Doctore, fac parte din tagma acelor persoane care nu cred în gesturi gratuite. Sfinţi care doreau binele umanităţii în mod dezinteresat au trăit numai în trecutul foarte îndepărtat şi nu aş putea să jur că nu reprezintă o simplă plăsmuire a bisericii. Care este preţul?

–  Orice lucru trebuie să-şi aibă un preţ, şerifule?

– Nici măcar moartea nu este gratuită, mormăi celălalt şi suflă în caimacul gros. Personal, nu cred că v-aţi schimbat atât de radical modul de a fi, în numai cele câteva ore, câte au trecut, de când am discutat. Foarte concis: ce doriţi?

– Îmi place cum pui problema, împunse doctorul aerul cu degetul arătător, în direcţia sa. Aici, adăugă şi se bătu peste tâmplă, aici există răspunsul la toate întrebările legate de cazul pe care toată lumea îţi cere să-l închizi, dacă se poate fără a fi rezolvat. Sau mă înşel?

Se priviră pe deasupra mesei, fără ca vreunul să-şi plece ochii.

– Sau te înşeli? accentuă. La început, primarul, apoi Powell… Până la noapte, vei primi, poate, chiar mai multe telefoane, de undeva de foarte de sus… accentuă ultimele cuvinte şi arătă drept spre tavan cu degetul cel mare. De foarte de sus.

Chuck tresări violent şi nu avu timp să-şi reprime reacţia. De unde naiba ştia doctorul de maiorul Powell, când el însuşi aflase de existenţa sa în Atlantic de-abia de o oră şi jumătate, iar acesta sosise în oraş de cel mult două ceasuri, dacă propriile observaţii realizate la Mama Rose erau corecte… Şi, mai ales, de unde ştia cu ce misiune venise acesta la Secţie?

Ridică din umeri.  Prea multe întrebări şi nici un răspuns.

– De… De unde ştiţi de sosirea maiorului Powell?

Cortland sorbi din lichidul amărui şi clătină din cap.

– Aşa nu ajungem nicăieri, şerifule. Plasa întrebărilor se ţese în sistem avalanşă, asta ar trebui s-o ştii mai bine decât mine, deoarece face parte din meseria dumitale. Parcă voiai să afli ce anume doresc, în schimbul informaţiilor despre asasinat, nu? Să rămânem pe acest teren, bine? Să spunem că vreau… Ei bine, doresc ca începând cu orele 21:00 să-l arestezi pe maiorul Powell şi să-l izolezi complet de ceilalţi oameni, astfel încât până a doua zi dimineaţa să nu poată comunica cu nimeni.

Chuck Sparrow se înecă, tuşi de câteva ori şi stropi de cafea se împrăştiară pe faţa de masă. Se şterse  cu un şervet şi împinse ceaşca într-o parte.

– La dracu’, doctore! Să arestez un superior venit de la Centru, pentru ca să… ca să…

Se înroşi la faţă şi începu să bolborosească. Cortland îşi puse o mână la falcă şi îl fixă cu aceeaşi curiozitate cu care te-ai fi uitat la o rădaşcă monstruoasă.

– Pentru ca să poţi rezolva cazul. Pentru că, de fapt, exact asta-ţi doreşti cel mai mult, nu? Mai mult chiar decât rămânerea pe funcţie. Ai fi demisionat, aşa cum probabil ţi-a sugerat, cu viclenie, maiorul, dacă nu ar fi rămas cazul. Aşa însă, pe funcţie, ai fi putut întreprinde cercetări şi mai târziu, când apele se vor fi potolit. E o motivaţie suficient de puternică, pentru ca să te facă să accepţi propunerea mea?

Undeva, în dormitor, telefonul tresări pe noptieră şi ţârâitul său stins răzbătu până în bucătărie, ca dintr-o altă lume. Chuck făcu gestul de a se ridica, dar doctorul îl prinse de braţ.

– Exact asta vor şi ei, nu vezi, Sparrow? Să răspunzi. Să răspunzi şi să te atragă din nou în cerc. Unde nu poţi să gândeşti singur, să voieşti singur. Unde nu faci altceva decât să îndeplineşti cerinţele mecanismului social care ne reduce la statutul de simple marionete.

– Nu înţeleg, se smuci el să scape. Probabil e un telefon de la Secţie. Sau poate că e primarul, se întreabă unde am dispărut şi l-am lăsat baltă pe maior.

– Tocmai asta e! Trebuie să hotărăşti singur, nu să te laşi în seama celorlalţi. Clătină din cap: Am obosit repetându-ţi chestia asta. Chiar nu vrei să înveţi nimic din experienţele anterioare?

De parcă l-ar fi străbătut un curent electric! Şeriful lăsă braţul în jos şi-l privi cu atenţie. Cuvintele celuilalt păruseră, pentru o clipă, să scoată din profunzimile eului său o imagine similară cu cea care tocmai se derula în căldura toropită a bucătăriei. Dumnezeule mare, nu! se încrâncenă. Nu mă pot lăsa tocmai acum pradă halucinaţiilor şi coşmarurilor de altădată. Nu e timp pentru aşa ceva, după cum nu e timp nici pentru moar…

Braţul îi căzu. Saliva i se transformă în fiere şi limba păru, dintr-odată, o bucată umflată de lemn. După cum nu e timp nici pentru moarte ! îşi aminti cu o claritate extraordinară propriile-i spuse. Şi îl revăzu pe doctor, în aceeaşi imposibilă după-amiază clocotită, numai că într-un alt timp, într-o altă viaţă, apucându-l de braţ şi privindu-l cu o nesfârşită milă. Ceaşca dintre ei se răsturnase şi-i pătase mâneca halatului.

Scutură capul şi imaginea amintirii sau a fabulaţiei creierului său obosit se risipi. Ceaşca doctorului sătea în faţa lui, pe jumătate goală, cu caimacul ridicat spre marginea marcată cu un cerculeţ albastru într-un lanţ zimţat de munţi minusculi. Ceva… se întâmpla ceva cu el, cu doctorul, cu lumea asta afurisită…

– Ar fi trebuit să-mi amintesc ceva? întrebă cu gura pungă. Cine sun… Cine sunteţi dumneavoastră, doctore Cortland?

Ţârâitul telefonului se stinse, la fel de brusc cum se înfiinţase, şi o linişte stranie tremură pe deasupra obiectelor din jur. Omul în halat oftă abia simţit şi-şi scutură claia de păr alb. Împinse ceaşca de cafea într-o parte.

– Sunt doctorul Van Cortland, de la Spitalul Municipal. Cel care deţine probele ce vor mărturisi  despre asasinul lui Mike Ostrand. Mai ai vreo nelămurire?

Chuck înghiţi greu nodul din gât. Fraza aceea, în care vorbise despre moarte, nu-i dădea pace. Când o rostise şi în ce scop? Pentru că nu părea să aibă nici un sens. Ceva se refuza înţelegerii sale.

– În fine… ridică din umeri. E vorba… despre o decizie grea, doctore. Să arestezi un ofiţer superior presupune… în fine, am nevoie de un mandat de arestare de la adjunctul Districtului. Şi nu cred că acesta va fi dispus să mi-l acorde atât de uşor, fără a avea motive palpabile la îndemână. Din câte ştiu până acum, acestea nu există. Sau, poate, nu le cunosc eu.

– Nu ai nevoie de un astfel de mandat, şerifule. Îl arestezi, pur şi simplu. Iar mâine dimineaţă… dacă va mai fi un mâine dimineaţă, îl eliberezi, cu scuzele de rigoare. Voi avea eu grijă să iasă nici un scandal.

– Nu înţeleg.

Cortland se uită la ceasul-brăţară şi  se aplecă grăbit peste masă.

– Şerifule, nu ţi-am solicitat treaba asta pentru ca s-o înţelegi, spuse cu un ton uşor iritat. Ci pentru a o duce la îndeplinire. Eu zic că merită. Dacă eşti de acord şi consideri, după ce-ţi spun tot ceea ce doresc să relatez, că istoria nu merită atenţie, uităm totul. Iar dumneata nu te vei folosi de informaţiile pe care ţi le voi pune la dispoziţie. De acord?

O înfundătură, asta era! Se găsea într-o înfundătură. Pe de o parte, exista Van Cortland cu informaţiile sale, care ar fi putut dezlega blestemata de crimă şi pune punct cazului. Cortland cel care-l împingea către amintiri ce păreau să ţină de lumea subconştientului, unde nu avea acces decât în mod accidental. O lume ca un vis îndepărtat. Sau ca un coşmar. În care trăise, visând la lumea aceasta. De cealaltă, se afla Mike Ostrand, necunoscutul Mike Ostrand, ucis într-un scop nebulos şi într-un mod straniu… primarul Skinner cu alegerile sale locale şi Districtul cu ordinul, cel puţin ciudat, de a închide dosarul cazului, chiar şi nerezolvat. Mai ales, nerezolvat, după cum sugerase doctorul.

Îşi prinse fruntea între palme. Dincolo de geamul pătat de muşte al ferestrei, soarele prindea să alungească umbre către răsărit. O păsărică cenuşie dănţuia prin faţa casei, vânând invizibile insecte. O vânătoare, descoperi. Fiecare îl vâna pe fiecare. Orb şi surd la celelalte lucruri care se petreceau în jurul lor. Ca o pasăre cuprinsă de febra capturării gângăniilor.

– De acord, se auzi spunând, dar nu-şi recunoscu vocea. Cred că… De câte ori am mai spus asta, domnule Cortland?

Doctorul zâmbi subţire, dar nu răspunse. Se aplecă din nou şi scoase din geantă o carte groasă, cu coperte din piele neagră, tocite la colţuri de atâta răsfoit. O puse pe masă, alături de para pompei şi bătu cu un deget în ea.

– Aici cred că se găseşte, şerifule, răspuns pentru toate întrebările dumitale. Şi cele rostite, şi cele numai gândite. Este o carte rară, după cum ai să constaţi răsfoind-o: “Manual pentru cei care îndrăznesc ca, pornind de la alchimie, să atingă tainele Lumii De Dincolo”. Un titlu ciudat, recunosc. Cuprinsul însă este unul clasic de magie neagră. Cel sau cei ce l-au citit au atins şi această pompă de sânge. Şi au asistat la ultimele clipe ale lui Ostrand, noaptea trecută. Te interesează să continui?

Chuck Sparrow clipi de mai multe ori, răsuflând greoi. Întinse degetele mâinii drepte şi atinse cotorul rotund, de parcă ar fi vrut să se convingă de existenţa reală a corpului înfăţişat ochilor săi. Cel mai rău lucru este atunci când organele de simţ ale trupului tău încep să se înşele între ele, furnizându-ţi informaţii eronate despre lumea exterioară, îşi aminti un pasaj din cursul extrem de spiritual al unui bătrân profesor de psihologie de la Academie.

– Magie neagră?! se bâlbâi, nevenindu-i să creadă. Aici, în Atlantic River?

Bărbatul cu păr alb din faţa lui se mulţumi numai să încline din cap.

–Cred că nu se… Cine este ucigaşul?

– Am descoperit pompa în fişsetul asistentei mele, imediat după vizita dumitale. Cartea se afla pe etajera de jos. N-am apucat să discutăm nimic, deoarece tocmai o trimisesem la Depozit, după cofeină. Inutil să spun că nu s-a mai întors până în momentul plecării mele din Spital.

Din lac în puţ, se încrâncenă Sparrow şi strânse pumnii mari până ce i se albiră încheieturile. Cine mama dracu’ era asistenta-secretară a doctorului Cortland de se ocupa cu magia neagră? El, unul, nu auzise nimic despre vreo sectă de practicanţi ai ocultismului în oraş. Iar până în acel moment nu avusese parte de nici o crimă cu aceste tendinţe.

– Sunt abia la suprafaţa lucrurilor, recunoscu. Informaţiile provin dintr-o singură sursă, sunt neverificate şi, deocamdată, nu se prea leagă cu ceea ce cunosc deja. Nu înţeleg de unde şi până unde asistenta dumneavoastră avea sau are încă legături cu magia neagră… Chestia asta… nu cumva se practică în grup? Ocultismul de acest tip nu presupune, cumva, o înlănţuire de mai multe energii spirituale pentru atingerea ţelului propus? Nu ştiu, nu mă pricep deloc la treburi de genul acesta, dar cred că am citit pe undeva despre cum se practică un ritual magic.

– Trebuie, da, se arătă de acord celălalt. Cea mai cunoscută formulă de asociere este triunghiul magic cu doi bărbaţi drept bază şi o femeie în vârf. În fine… În privinţa legăturii cu celelalte informaţii pe care le deţii, şerifule, asta e misiunea dumitale să verifici şi să faci conexiuni. Pot să-ţi sugerez, totuşi, un punct de plecare. Mai ales, că dispui, ca şi mine, de altfel, de timp din ce în ce mai puţin. Magdalena Lawton este soră cu doamna Silvia Quintodo Ostrand. Persoana care a băut, în dimineaţa asta, din ceaşca de cafea, pe care ai aruncat-o la vase murdare.

Spunând aceasta, doctorul se ridică şi trase geanta pe scaunul abia părăsit.

– Viaţa asta nenorocită, domnule Sparrow, este ca un vis care se repetă la nesfârşit. Dacă ţi se pare cumva că ţi s-a mai întâmplat evenimentul prin care tocmai ai trecut este numai din cauză că, într-adevăr, ţi se va fi întâmplat. Numai că în mintea dumitale, în minţile tuturor, de fapt, există un inhibitor despre care nu avem habar şi care ne împiedică să accedem la lucruri pe care deja le ştim. Sandra Snell a existat în realitate, şerifule. Într-o altă realitate. Acum şi aici o cheamă Silvia Quintodo Ostrand. La revedere. De fapt, nici măcar nu ştiu dacă nu cumva e corect să-ţi spun, mai bine, adio !

Ieşi din bucătărie, mai înainte ca Sparrow să aibă timp să se dezmeticească. După câteva secunde, se auzi pocnetul uşor al uşii de la intrare şi liniştea se sparse cu zgomot în pavilioanele urechilor bărbatului prăbuşit cu fruntea pe masă, cu părul năclăit de zaţul cafelei prelinse până aproape de cotorul cărţii.

Va urma.

© Aurel Cărășel

Aurel Cărășel
Aurel Cărășel

Latest posts by Aurel Cărășel (see all)