Lanţul trofic

Acest text va fi format numai din replici, drept care s-a considerat superfluă folosirea liniilor de dialog.

 

Auzi lupul? Este mai aproape, de data aceasta.

E lună plină. S-a oprit ninsoarea, mă duc să dau zăpada.

Ia mai stai tu pe fundul tău. Nu-ţi e bine cu noi, în casă?

Puiuţo, nu vrei să vrei să mergem să vedem lupul?

Ai înnebunit…

Mamă, vreau să văd lupul!

Ce, dragă, ţi-e frică? Uite, iau un topor…

Nouă nu ne este frică de lup, mamă!

… Nu ne face nimic. Oricum, sunt aproape domestici. Un fel de câini vagabonzi, ceva mai mari. Mănâncă din gunoaiele noastre. Şi ne sunt recunoscători pentru asta. S-au prins că noi suntem la capătul lanţului trofic.

Tată, dar ce este… cum ai spus? lan-ţul tro-fic?

Eşti prea mică, scumpa mea. Lasă că mai creşti tu şi-ţi explică Tata atunci.

La şase ani se poate întâmpla să înţelegi mai multe ca la şaizeci şi şase.

Lasă copilul în pace.

Mamă, lasă-l pe Tata să-mi spună.

Ştii bine că este supradotată. Aşa ne-au spus la grădiniţă. Seamănă cu taică-său.

Sper din toată inima să nu fie aşa. Supradotaţii ăştia se ceartă cu toţi şefii şi, în cele din urmă, rămân fără slujbe. Noroc că mai există câte o subdotată, câte o mediocră care-i iubeşte şi-i ţine pe bani, casă, mâncare şi băutură. Şi altele, şi altele. Cu preţul sănătăţii ei, desigur.

A propos de băutură. Tu te-ai uitat ce bere mi-ai cumpărat aici?

Englezească. Am vrut să petrecem o seară mai deosebită.

Carling. Doi la sută. Nu simţi nimic când deguşti poşirca asta. Ajungi să te întrebi dacă te afli într-adevăr în vârful piramidei trofice.

Tată, acum e piramidă? Parcă spuneai ceva de un lanţ…

Este foarte simplu, puiuţo. În natură, unele animale le mănâncă pe altele. Animalele pe care nu le mai mănâncă nimeni se cheamă că sunt în vârful piramidei trofice. Sau la capătul lanţului trofic. Uite, oile mănâncă iarbă, iar lupul le mănâncă pe oi.

Şi noi îi mâncăm pe lupi?

Nu… Dar îi omorâm, ca să nu ne mai mănânce oile. Pe care vrem să le mâncăm noi, în locul lor. Este tot o chestiune de alimentaţie, până la urmă. Chiar dacă uneori nu este vorba decât de laptele de oaie sau de lâna lor, pe care o folosim pentru hainele noastre. Ne folosim de oile acestea ca să supravieţuim, iar lupul ne strică socotelile.

Dar de ce i-ai spus şi piramidă la lanţul acesta?

Este un alt mod de a vedea lucrurile. Sunt mai multe animale care sunt prăduite decât prădători.

Dar… Dar eu am văzut aici, la munte, o sumedenie de oameni – şi abia acum auzim primul lup…

Ai dreptate, Carmen. Dar s-o luăm mai metodic. Hai să ne imaginăm un lanţ trofic mai elaborat, nu doar iarbă, oi şi lupi. Uite, de exemplu, să pornim de la nişte insecte mici-mici, care se hrănesc cu polen de la plante. Pe insectele astea le mănâncă nişte alte insecte, mai mari. De exemplu, libelulele – ştii ce prădător fioros sunt libelulele în lumea insectelor? Din cauza celor patru aripi, zborul lor este mult mai controlat decît al muştelor, de exemplu, aşa că pot prădui în voie. Pe libelulele acestea, în schimb, le mănâncă anumite păsări, să spunem nişte păsări mai mici. Iar pe aceste păsări mai mici le mănâncă alte păsări, mai mari – sau oamenii. Sau, dacă vrei, putem să pornim de la viermi…

Eu mă duc la bucătărie să fumez o ţigară. M-aţi enervat.

Nu mai fuma atât. Ai grijă, cu inima aia a ta.

Tată, de ce s-a supărat Mama?

O să-i treacă. Da… eram la viermi, care se hrănesc – să spunem – cu cadavre. Pe viermi îi mănâncă găinile, iar noi mâncăm găinile. Şi omorâm vulpile, care vor să concureze la devorarea găinilor.

Şi piramida?

Sunt mult mai mulţi viermi decât găini, şi mult mai multe găini decât vulpi şi oameni laolaltă. Piramida înseamnă să pui, aşa, imaginar, prădătorii care se hrănesc cu alte fiinţe deasupra acelora care sunt mâncate, iar deasupra pui alţi prădători, mai fioroşi, care îi consumă pe prădătorii dinainte. Şi care sunt mai puţini. Şi tot aşa, până când alcătuieşti o piramidă.

Dar şi pe noi, când murim, ne mănâncă viermii, nu-i aşa?

… Tot n-aţi terminat cu viermii ăia?

Dar repede ai mai fumat-o. Eşti chiar nervoasă. Iar o să faci tensiune. Hai că mă duc la zăpadă, până te linişteşti…

… Mamă, de ce vrea Tata neapărat să dea zăpada acum, de Anul Nou?

Am şi eu o idee fixă, Carmen. Nu suport ideea că, dacă ni se întâmplă ceva, suntem izolaţi în cabana asta. Vreau să ştiu că, dacă ni se întâmplă ceva neprevăzut, ne putem urca în maşină în orice moment şi să plecăm de aici.

Dar.. ce ni s-ar putea întâmpla?

Te rog… până aici! Nu-mi speria copilul.

Este supradotat. Nu se sperie cu una, cu două.

Tată, pot să vină lupii peste noi?

Lupii. Sau vîrcolacii. Sau vampirii.

Carmen, te roagă Mama ceva. Nu te duci tu la bucătărie să vezi dacă nu s-a ars friptura din cuptor? Bagă o furculiţă în carne şi, dacă intră uşor, înseamnă că s-a făcut. Atunci stinge cuptorul.

… Auzi, una şi cu una fac două. Îţi interzic, mă auzi, îţi interzic să mai discuţi asemenea lucruri cu copilul nostru.

Despre ce, dragă? Vîrcolaci şi vampiri? Este la curent cu toate astea. Au sute de filmuleţele descărcate pe calculatoare la grădiniţă. Oricât ai încerca tu s-o menţii departe de cultura horror, nu prea ai cum. Dimpotrivă, pot să-ţi spun că la vîrsta asta nu-i impresionează prea tare. Ei, copiii, înţeleg mai bine decât noi cum este cu imaginarul. Eu eram mai mic decât ea când am văzut filmul Douăzeci de mii de leghe sub mări şi de atunci mă urmăreşte imaginea caracatiţei gigant. Iar asta s-a întâmplat din cauză că lupta cu cefalopodul a fost singura imagine horror de care am avut parte în copilărie. Pe când ei, care sunt asaltaţi de mici copii de poveşti şi imagini cu dragoni, strigoi, moroi, vîrcolaci, vampiri sau extratereştri, nu se mai pot speria cu una, cu două.

Am discutat de o mie de ori chestiile astea. Rămân la părerea că trebuie protejată cât se poate de toate aspectele sângeroase ale existenţei.

Inclusiv de teoria lanţului trofic? E doar ştiinţă, şi nici măcar de un nivel prea înalt.

Las-o să-şi trăiască liniştită copilăria.

Auzi, dar ce spui de copiii de la ţară, de pe vremea noastră? Mulţi dintre ei la şase ani tăiau găinile şi gâştele. Şi, cu toate acestea, erau foarte echilibraţi cînd ajungeau adulţi.

Mamă, friptura nu s-a făcut. Ce pasăre ai băgat tu acolo, în cuptor?

Curcan.

Un curcan care a mâncat libelule?

Vezi ce-ai făcut? Acum o s-o ţină tot aşa.

Cât o s-o ţină? O zi, o săptămână, o lună? Măcar a învăţat ceva util. Şi n-o s-o mai obsedeze problema asta după ce la grădiniţă li se va pune primul nou film cu strigoi, vampiri sau moroi. Acum, dacă nu te superi, mă duc afară să dau zăpada.

Mamă, eu zic că este bine ce face tata. Măcar face mişcare. Plus că parcă văd că va fi mult mai liniştit şi mai voios când se va întoarce în casă. Mamă, nu-mi place când vă certaţi.

Crezi că mie-mi place, Carmen?

De când… de când l-au dat afară, parcă e bolnav Tata. E adevărat, mă duce şi mă ia de la grădi, stă cu mine, ne jucăm împreună, dar tot timpul e trist şi mi se pare că se gândeşte la altceva.

Aşa o fi. Se gândeşte cum să facă rost de un nou servici.

Dar tu n-ai bani destui? De ce trebuie să-şi mai caute Tata servici? Mie îmi place mult de când stă acasă.

… Mamă?

Spune, Carmen.

Auzi, Tata a dat drumul la motor la maşină. Pleacă Tata pe undeva?

Sper că nu. (Toate magazinele sunt închise, acum.) Probabil vrea să se convingă că ne porneşte maşina. Aşa e el. Nu-i place să fie luat prin surprindere de nimic.

… Mamă?

Mamă!

De ce a spus Tata odată că i-ai mâncat zilele? Are legătură cu lanţul trofic?

Carmen, tu cum îţi imaginezi că poţi să mănânci o zi? O pui între două felii de pâine şi hap, hap? Taică-tău a glumit. Şi, dacă te interesează, în familie se spune că el mi-a mâncat mie zilele, adică viaţa mea va fi mai scurtă din cauza lui. Uită-te la el, e sănătos tun, iar eu trebuie să iau în fiecare zi un pumn de pastile.

Gata! S-a lăsat gerul, nu cred că mai ninge. Şi… Carmen, am văzut lupul! Vrei să-l vezi şi tu? E acolo, pe dealul dinspre Coştila.

Iar începi? Carmen nu iese din casă. Ai înnebunit?… Ai băut! Miroşi şi a altceva decât a bere… A tărie! Spune, recunoaşte! Unde ţi-ai ascuns băutura?

Dragă… sunt multiple locuri într-un Jeep unde poţi dosi o butelcuţă de prim ajutor. De ce crezi tu că am insistat atât să cumpărăm maşina asta?

Nu mă face acum să ies şi să-ţi caut basamacul!

Nu-l vei găsi. Vezi că mai sunt şi lupi pe afară. Până cauţi tu bine, s-ar putea ca simpaticele animale să vrea să-şi revendice locul în vârful piramidei trofi…

Eşti un nesimţit. Când ne întoarcem, să ştii că…

Hai-dragă, că e Anul Nou. Cum credeai tu că aveam să-l petrec numai cu Carling din ăsta! Te-am simţit de când n-ai vrut să mergem împreună la cumpărături. Şi… mi-am făcut proviziile mele, evident. Hai mai bine să ne bucurăm fiecare în felul lui că intrăm într-un nou deceniu…

Tată!

Da, scumpo.

E ceva greşit în povestea ta cu lanţul trofic. Tu spui aşa: păsările mănâncă viermii, noi mâncăm păsările, iar viermii ne mănâncă pe noi, când murim. Şi plantele unde sunt în toată povestea asta?

Unii viermi – cei mai mulţi, de fapt – mai şi mor şi se descompun. Iar plantele se alimentează cu resturile de viermi. Ca să nu mai spunem că şi o parte din noi se descompune fără să fi fost mâncată de viermi. Iar acea parte se transformă în iarbă, pe care o mănâncă oile, iar noi mâncăm oile – şi tot aşa. Ţii minte cum îl învăţa leul Mufasa pe leuţul Simba? Înlocuieşte leii cu oamenii şi antilopele cu oile şi vei găsi povestea pe care ţi-am spus-o eu.

Tată, de ce pleacă Mama mereu atunci când începem să vorbim despre toate astea?

N-am plecat nicăieri, sunt la bucătărie să scot curcanul din cuptor. Poate reuşim să şi mâncăm în seara asta, nu numai să…

Las-o în pace, hai să n-o enervăm şi mai tare. De fapt… lanţul trofic sau piramida, sau piramidele, sunt de fapt nişte structuri mult mai complicate. O mulţime de lanţuri încolăcite, sau de construcţii piramidale una lângă alta, sprijinindu-se şi întrepătrunse unele în celelalte. O chestie al-naibii de încâlcită. Poate că avea dreptate Mama să nu începem să discutăm despre asta, acum.

Tată, ce cauţi în buzunarele hainei? Tată… dacă te vede Mama, se supără rău. Tată, nu e bine ce faci. Tată, te rog…

Nu va fi nicio pro-blemă, Carmen. Tata ştie… ştie el ce face. Nu-i spui Mamei, da?

Hai mai bine să mai vorbim de lanţul trofic. De ce spui că povestea mea nu ţi se pare în regulă?

Sunt prea mulţi oameni, Tată. Dacă ar fi într-adevăr în vârful lanţului trofic, ar fi mult mai puţini. Uite. Hai să spunem că oamenii n-ar exista. Atunci eu spun că ar fi mult mai multă iarbă decât ar putea oile să pască. Şi ar fi mult mai puţini lupi decît oi. Aşa am înţeles eu povestea ta cu piramida. Însă noi, oamenii, suntem chiar prea mulţi.

Vrei să spui că probabil… şi pe noi ne consumă cineva?

Eu am auzit că nu mai sunt canibali.

Mda… poate că jumătate din ome-nire se hrăneşte cu cealaltă jumă-tate. Femeile se hrănesc cu zilele bărbaţilor, şi invers.

Vreţi să mă ajutaţi să pun masa?

Imediat. O clipă, doar.

Tată, iar…

Sst.

Venim, dragă, ve-nim acum. Punem masa în bucă-tărie sau în sa-lon?

În salon.

Vrei să ne uităm la televizor?

Hai să ne abţinem în seara asta. Dacă tot vorbirăţi până acum de lanţul trofic, uite, îmi permit şi eu, aşa mărginită şi contabilă cum mă ştiţi, să consider că televiziunile se află, de fapt, în vârful piramidei trofice. Ei ne consumă nervii, ne toacă timpul şi energia. Uită-te la ai tăi, de când sunt cuplaţi la televiziunile de scandal, nu mai sunt în stare de nimic. Televizorul ăla le-a supt orice brumă de energie, iniţiativă sau raţiune. Mai bine nu li-l cumpăram.

Sunt şi emisiuni intere-sante la teve…

Taci şi ia farfuriile astea. În seara asta nu dai drumul la televizor, am zis.

Mama, măcar desene…

Nu. Carmen, ia tu paharele astea. Pentru apă. Altceva nu se bea, sper că ne-am înţeles.

Ne-am înţeles, scum-po. (Asta s-o crezi tu…)

Stăm şi ne uităm la foc. De-aia am ales o vilă cu şemineu. Una fără ne costa cu 20 de euro mai puţin pe noapte.

… Dar…. Nu mai sunt lemne. Mă duc să fac câteva surcele. Uite, focul se stinge.

Iar vrei să te aghezmuieşti. Fă ce vrei. N-am de gând să mă mai contrez cu tine în seara asta. Mă înţeapă inima. Vezi tu pe dracu’ după ce ne întoarcem în Bucureşti.

Hai-dragă, că e Anul Nou. Se schimbă de-ceniul. Peste zece ani, n-o să mai petrecem aşa. Vom fi bătrâni şi obosiţi…

… Eu cred că nu mai apuc, o să ai tu grijă de asta…

… Şi Carmen va merge cu gaşca ei pe la bairamuri. Mai ţii minte cum era în liceu? Uite, voi terminaţi de pus masa, eu mă duc să sparg lemne. Chiar trebuie. Aici, în salon, nu avem altă sursă de încăl-zire în afara şemineului care te-a costat 20 de euro în plus pe noapte.

Nu ştiu cum rezolvăm cu taică-tău ăsta. Cred că va trebui să-l internăm.

Cum adică, Mamă?

O să-l ducem la un spital, acolo doctorii or să-l ţină vreo lună-două fără să-i mai dea să bea şi, când va ieşi, nu va mai simţi aşa o nevoie ca acum.

Dar de ce, este bolnav? Eu ştiam că tu eşti cea mai bolnavă din casă.

El are o boală ca oricare alta, scumpa mea. Nimic grav. Sper să reuşim împreună să-l vindecăm. Şi, oricum, taică-tău este liniştit, faţă de alţii. Când ia prea mult la bord, trage pe dreapta.

Cum adică, ia la bord şi trage pe dreapta?

Ia la bord este o expresie care vine de la marinari şi înseamnă că un vapor începe să se scufunde când peste bordul lui se revarsă prea multă apă. Uite, dacă vrei, hai să umplem chiuveta cu apă. Şi să spunem că ceşcuţa asta este un vapor. Dacă se adună prea multă apă în ceşcuţă, se scufundă – vezi? Aşa şi cu vaporul, ai înţeles?

Da. Şi… trage pe dreapta?

Asta vine de la maşini, când parchezi maşina o parchezi pe partea dreaptă a drumului, deci asta înseamnă că omul se pregăteşte să iasă din funcţiune. Se duce la culcare, adică…

Gata… Uite sur-cele, ne ajung până poi-mâine dimi-neaţa. Putem s-o ţinem într-o pe-trecere până atunci. Carmen, vrei să înteţeşti tu focul?

Te clatini. Hai, pune-le jos. Şi stai la masă, pentru Dumnezeu! Trebuie neapărat să mănânci ceva.

Mda… Curcan… mergea un vin rosé.

Merge foarte bine şi cu apă. Hai, Carmen, aşează-te şi tu.

Imediat, Mamă. Stai să se aprindă focul cum trebuie.

… Şi focul ăsta… e o mare e-nigmă pentru mine, cel puţin. De unde ştim că fo-cul acesta nu este un mic Uni-vers? Unde există enti-tăţi, con-ştiinţe, senti-mente, iu-biri care se în-fi-ripă sau se frâng.

Zi-i înainte. Dar ai grijă să mai şi mănânci din când în când. E mai bine decât să spui tot felul de tâmpenii cu lupii şi vârcolacii – şi s-o sperii pe Carmen.

Nu mă sperie, Mamă. Nici acum, nici când îmi povesteşte despre caracatiţe, Alien şi Terminator.

Că tot veni vorba. Acum am văzut trei lupi a-fară. Şi erau a-proape, foaaa-rte aproape.

Dar de ce nu-i mai auzim?

Probabil că au oho-bosit. Sau îşi dau seama că o să le dăm de mân… hâc… care în curând. Şi stau şi …şteaptă.

Cum să-şi dea seama, Tată?

După miros, Carmen. Se simte mirosu’ de friptură şi afară. După ce termi-năm de mân-cat, o să le arunc lor ohoasele de la cur-canul acesta. Să ştii că-i bun. Dacă-l ma-rinam în vin, era şi mai şi.

Tată, dar asta înseamnă că lupii sunt tot în vârful lanţului trofic. Ca noi. Numai că noi, oamenii, trebuie să muncim ca să putem cumpăra curcanul acesta, pe urmă trebuie să muncim şi ca să-l gătim, pe când lupii se aleg fără a face niciun efort cu oasele – şi probabil nu numai cu oasele, pentru că o să le dăm lor tot ce nu reuşim să mâncăm, atunci când plecăm…

Ai dreptate, puiuţo. Asta nu în-seamnă decât că para-ziţii se află cu o treaptă deasupra pră-dătorilor cin-stiţi. Se poate spune că sunt o specie supe-rioară. Aşa erau şi hie-nele din filmul cu Simba. Aşa sunt lupii ăştia, şi, în general, toate ani-malele de casă. Sau cele de la grădina zoo-logică. Şi… şi ţânţarii, şi microbii, la urma urmei. Uite că avem răspunsul şi la între-barea ta cu Cine ne mănâncă pe noi?

Adică ţânţarii şi microbii se află în vârful lanţului trofic, acum?

M-am răzgîndit… Cred că este o problemă de de-finiţie. Aş defini ca-tegoria de prădător mai evoluat care-l con-sumă pe cel mai puţin evo-luat nu numai prin faptul că spe-cia dintâi se hrănnneşte cu specia a doua. Trebuie să mai fie ceva. Cred că se poate spune cam aşa: prima spe-cie nu poate între-prinde nimic ca să schimbe lucru-rile şi să nu mai fie consu-mată de specia a doua.

Tată, nu înţeleg.

Explică-i copilului acum, dacă tot ai început asemenea discuţii.

Numai dacă dai o bere. Chiar şi Carling. Uite, am consu-mat tot din farfurie. Am mâncat chiar şi car-tofi. Am ne-voie de inspi-raţie.

(Lasă că te vom vedea în curând în pană de beutură şi cu inspiraţia la toţi parametrii normali. Aşa cum erai când te-am cunoscut. Mare gâscă am fost.) Ia-ţi berea, vezi cum o dai pe gât, e rece, n-am chef să umblu prin spitale după tine.

… Bieţii englezi… Uite, fata tatii, hai să îţi explic ce am vrut să spun mai devreme. Noi, dacă vrem să nu ne pişte ţân-ţarii, putem da cu insecti-cid să-i omorâm. Sau ne punem plase de ţânţari, sau folosim alte aparate, cum ar fi acelea pe care le vinde mamă-ta, şi scăpăm de ei. La fel şi cu mi-crobii. În general, inven-tăm vaccinuri sau alte tra-tamente, iar bieţii microbi sunt, în general, în in-feriori-tate. Oricum, mai impor-tant este că, în principiu, avem posibilitatea să ne luptăm cu ţân-ţarii, cu mi-crobii, cu viru-surile şi cu tot ce se înfru-ptă din corpurile noastre. Pe când iarba nu are nicio po-sibilitate să împiedice oile s-o pască, iar oile sunt complet neajuto-rate în faţa lupului.

Da, dar berbecii au coarne.

Au coarne ca să se lupte între ei pentru supre-maţie în turmă. Dar coarnele acelea nu le sunt de niciun ajutor în faţa unei haite de lupi înfome-taţi. Ar fi mai bune copitele, dar tot nu au nicio şansă. Aşa că…

Iar pleci, Mamă? Iar te-ai supărat?

Nu, de data asta nu. N-aveam cum să mă supăr şi mai tare. N-am voie să-mi fac nervi, ştii bine asta. Şi profiţi cât poţi. În curând se face miezul nopţii. Vreau să fim cu toţii împreună în momentul acela.

Tată, iar…

Sst…

… De fapt, Carmen, poate că ai zis ceva cu adevărat impor-tant în seara aceasta. Suntem prea mulţi… de ce s-a întîm-plat aşa ceva? Al cui interes a fost ca o-mul ăsta, care la urma urmei era un animal destul de neînze-strat… încet şi fără nicio pro-tecţie na-turală cum ar fi coarne, co-pite sau colţi, să ajungă să… stăp… stăpâ-nească toate celelalte fiinţe de pe pla-pla-netă?

La Religie se spune că aşa a vrut Dumnezeu. Domnul i-a dat omului puterea să împărăţească peste toate dobitoacele.

… Ei, deşi ştii bine ce pă-rere am despre re-re-ligia asta care vi se …hhredă vouă la grădiniţă, ar trebui să ne gândim mai mult la formu-lările din textele sfinte. Să le luăm ca pe nişte scrieri foarte vechi, ale unor oameni foarte-n-ţelepţi. Faptul că celelalte animale sunt tratate ca „do-bitoace” înseamnă că omul are ceva în plus.

Aţi ajuns la religie acum? Hai, că nu mai este mult până la ora 12 şi pe urmă puteţi merge la culcare.

Omul este singurul animal inteligent, nu, Tată?

Şi del-finii? bahalenele? ciorile? cara-catiţele? mai-muţele mari? Toate aceste a-nimale erau cu-noscute pe vremea când s-au scris textele sfinte. Nu se poate ca oamenii Antichi-tăţii, care au fost în stare inclusiv să realizeze că Pământul este ro-tund fără să-i fi dat ocol, să nu fi realizat ce dife-renţiază anumite animale de altele. De fapt, în mi-to-logiile dinainte de cre-creştinism, era ceva obişnuit să apară tot felul de zeităţi sau fiinţe supranatu-rale care aveau în ele mai multe lucruri pre-luate de la ahanimale decât de la oahmeni.

În Biblie se spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa.

… Mai vreau o bere, nevastă… Hai, că de la anul mă las. Îţi promit solemn. Dar acum fiică-ta mă pune în infe-riori-tate in-telec-tuală.

… Aşa. Trebuie să înţelegem din Biblie că ‘Mne-zeu, orice s-ar înţelege prin no-ţiunea asta, a avut anumite so-coteli cu omul… Nu? Aşa cum omul plantează anumite plante sau creşte a-numite a-nimale pentru ca să le coconsume, probabil că şi scopul ascuns al lui Dumnezeu tot aşa ceva a fost. Să… să ne consume… suntem un fel de ‘rană pentru domnia sa.

Ai intrat în vrie. Dacă te aude maică-ta, parcă te văd cărat pe la toţi popii din cartier.

… Nu, hai să formu-lăm doar o ipoteză… Unu: aşa cum spune Carmen, nu este logic să fim atât de mulţi oameni pe Pământ, dacă într-adevăr suntem în vârful pi-ramidei trofice, sau la capătul lan-ţului trofic… Ar trebui să fim ca leii, tigrii, sau ca orcile, vreo câteva mii sau zeci de mii în toată lulumea. Plus că ne mai şi omo-râm între noi, dar nimic nu justifică ecşpansiunea asta ca specie. Cineva de dincolo de Realitatea asta, cineva Imper-ceptibil, doreşte să fim atât de mulţi. Şi se pare că are şi o grijă in-finită de noi să nu ni se întâmple mare lucru. Uite, ţii minte toată alarma aia de acum zece-douăzeci de ani despre încăl-zirea globală – iar acum consta-tăm că iernile sunt din ce în ce mai reci, verile din ce în ce mai blânde. Ţin minte că acum zece ani nu mai aveam decât câteva zile de iarnă în Bucureşti, iar acum ninge aproape în continuu din noiembrie până în aprilie.

S-au luat măsuri, s-au limitat emisiile de gaze cu efect de seră…

Aiurea. Acum zece ani, ecşperţii spuneau că nu mai avem nicio şansă, chiar dacă renun-ţăm complet la termo-centrale şi la momotoarele cu ardere internă. Şi – s-a renunţat la ceva? Pur şi simplu Natura s-a autoreg… lat, au apărut multe-multe plante (şi nu atât păduri, cât alge) care au asimilat rapid car-bonul din atmo-sferă. Uite… În curând vom fi opt miliarde şi suntem din ce în ce mai sănătoşi şi mai longevivi.

Ceva, cineva ne prote-jează. Dumne-zeu? Oricine ar fi el… se com-portă faţă de noi cu o grijă cel puţin la fel de mare ca a unui ţăran faţă de lanul lui de porumb… sau ca a unui cioban faţă de turma lui de oi.

Mă distrezi la culme. Adică există Cineva care ne cultivă aşa cum cultivăm noi porumbul? Şi ce face cu noi?

Păi… tre’e să ne gândim ce producem noi după ce dăm colţu’…

Mamă, cum adică dăm colţu’?

Este o expresie de vagabond şi înseamnă să mori. Nu te mai vede nimeni, după cum nu mai vezi pe stradă pe cineva care a cotit-o pe altă stradă, adică a trecut de colţul dintre cele două străzi. Tata a început să vorbească urât. Aşa face el când bea.

… Presupu-nând că strada este delimitată de clă-diri, ai uitat să spui, dragă. Aşa că este o ecşpresie urbană şi nu una de vaga-bond.

Tată, spuneai ceva despre ce se întâmplă cu noi după ce murim?

Da, copila mea. Ce crezi că rămâne în urma noastră? Nişte hoituri? Care put?

Ajunge.

Nu cred că pentru asta ne cocoloşeşte atâta ‘Mnezeu ăsta. Hoituri produc şi celelalte animale. Nu… de asta are El, sau au Ei, nevoie…

Tată, eu zic că oamenii, în afară de carnea lor, mai produc şi altceva… fac maşini, cărţi, filme, jocuri…

… Aşa da!… Atunci trebuie să ne hotărâm. ‘Mnezeu are nevoie de noi ca să facem maşini şi calculatoare… deci până la urmă exis-tenţa noastră este destinată trans-formării naturii anor… hâc…ganice din jur. Caz în care regnul mi-neral este acela care ne devorează nouă toate resursele. Cum mâncăm noi cur-cani sau oi ca să supra-vieţuim şi ca să eeevoluăm, aşa şi regnul mineral ne exploatează ca să ehevolueze, la rândul lui…

Banal. Erai mai inspirat, pe vremuri. Nu beai şi, în plus, scriai poveşti mai cu har decât bâiguielile de acum.

… Stai, că n-am terminat. Nu ju-deca o operă decât după de-săvâr-şi-rea ei. Şi tocmai mi-am amintit de Ni-chita Stă-nescu. Care spunea cam aşa… că, după toate acestea… probabil că în urma noastră rămân nişte trăiri, nişte senti-mente… Probabil că asta îl inte… resează pe El – sau pe Ei. Consu-matorii. La fel cum consu-măm noi ami-donul din porumb, Ei disti-lează simţirile noastre. Hai să nu le mai zicem ‘Mnezeu. Sunt doar nişte Coconsumatori oarecare. Pe care, la rândul lor, îi co… consumă alţii. Şi alţii, şi aşa mai de-parte… entităţile se devo-rează reşiproc, planta devo-rează solul şi carbonul din atmosferă, animalul devorează planta, omul haleşte animalul… în scurtele momente cînd nu ne mâncăm între noi, pe urmă apar alţii, şi alţii…

Consumatorii ăştia… sunt extratereştri, Tată?

Sunt… sssupratereştri. Probabil că pentru ei spaţiul înseamnă cu totul aaaltceva. S-ar putea ca, de fapt, nici să nu existe. Spaţiul. Ei există, că altfel nouă nu ne-ar fi atât de bine. Opt miliarde de pufoşi grohăind a mul-ţumire supremă între servici, neveste şi şpriţuri. Poate că… virgulă… Consumatorii sunt nişte unde, infinite în spaţiu şi în timp… ba nu,  timp trebuie să aibă şi ei… sau ceva care să semene cu timpul. Dacă au un scop în existenţa lor, atunci înseamnă că există şi timp.

Şi de ce nu-i vedem sau nu-i auzim, sau nu avem aparate care să-i vadă, Tată?

Da’ ce, iarba vede oile care o pasc? Habar n-are. La fel, fără să mă dau ca mare specialist în inteli-genţa animală, cred că nici oaia nu prea vede lupu’ care se apropie de ea. Poate că uneori simte ceva. Că doar şi unii dintre oameni simt când se apropie sfârşitul. Aşadar, oa-menii ăia ştiu de undeva… când pa-chetul lor de simţiri va fi sfâşiat de colţii Monstru-lui Consuma-tor, iar sucurile lui gastrice… sau ce-o avea el acolo… va dilua toate trăirile lor pentru a extrage ce-i trebuie lui… Consuma… torului… habar n-am la ora asta ce. Poţi doar să-ţi imaginezi nişte enti-tăţi atât de rapide şi de im-per-ceptibile pentru noi pe cît sunt ani-malele faţă de plante, de exemplu. Ştiinţa noastră se bazează pe simţurile noastre…. N-am făcut apa-rate decât pentru a desluşi mai bine ceva ce ştiam dinainte că există. Nicio-dată nu ne-am stră-duit să con… cepem aparate pentru ceva ce nu băbănuiam dinainte.

S-a făcut 12 noaptea, Tată. Hai, La Mulţi Ani!

La Mulţi Ani! Vezi că ai promis că te laşi de băut.

Cu apă vrei tu să dai noroc?… noroc că am eu tot ce-mi trebuie.

Ce-ai acolo? Nesimţitule! Dă-mi imediat sticla aia…. nemernicule…

(N-o vei avea decât goală…)

Nu. Opreşte-te… Imediat, dă-mi… dă-mi-o…

Hrrr. Imediat… Mai e un pic şi…

Carmen, ajută-mă!

…Mgata… despre ce vorbeam? Hei, ospătar!… Două porţii de iubire în sânge cu garnitură de teorii conforme! O salată de pandalii feminine doreşte domnu’?… Nu? Am înţeles, să trăiţi! Consuma-torul nostru, Stă-pânul nostru!

Să ştii că sun la urgenţe! şi la Poliţie!

… Crezi că vine cineva în noaptea de Anul Nou în cacapătul staţiunii, pe dru-murile astea?… Hai, liniştiţi-vă, Tata tocmai a avut rehelaţia vieţii lui. Cu ajutorul direct al lui Carmen şi indirect al Mamei, care a bibinevoit s-o nască. Vă iubeşte Tata.

Mamă, vezi că mai are o sticlă şi în celălalt buzunar de la geacă!

… Bravo, Carmen, fata tatii, ce mă făceam eu fără tine? Ăsta-i… din Tennessee.. ia uite cum se scrie, ce de nîuri şi sîuri şi euri… Să nu te apropii, pentru că risc să devin violent… Cred că violenţa este la loc de cinste în gastro-nomia Consu-matorilor.

Carmen, îmbracă-te, pentru numele lui Dumnezeu! Plecăm în momentul ăsta.

Uite, Tata a căzut. Mamă, nu crezi că?…

Nu şi-a rupt nimic. Hai să fugim.

Bine că nu s-a spart. Bravo, Jack, ai capu’ tare.

Lasă-l în pace, să-şi revină. Plecăm. Mergem după ajutor. Repede, ia-ţi canadiana şi cizmuliţele…

Mamă…

… Car-men…

Lasă-l, nu-l mai zgâlţâi. Poate adoarme.

Îmi aminteşte de filmul ăla. Cu Jack Nicholson. Dar nu mi-e frică de el, Mamă, după cum nu mi-e frică nici de lupi.

Aoleu, lupii. Uitasem. Dă-mi tava cu friptura, repede. Le aruncăm friptura şi ei nu ne vor ataca. Uite. Ies eu întâi; iar tu, când auzi că porneşte motorul, fugi repede-repede din casă şi urci în maşină. Ne-am înţeles, scumpo?

Da, Mamă.

Hai, acum!

Carmen! Carmen! Carmen!!

Da, Mamă!

… Sunt un mizerabil, stimaţi Coconsuma-tori… Am fost al-terat dinainte de a mă naşte… Nu vă sfătuiesc să vă înfi-geţi colţii în mine… în sim-ţirile mele. O să faceţi cea mai mare indi-gestie de la Big Bang încoace.

Focul… Mi-liarde de miliarde… de miliarde de atomi. Fiecare cu conştiinţa lui… Şi-l folosim doar ca să ne încălzim oasele… Aşa şi cu noi. Miliarde de miliarde de miliarde de ecştazuri, re-velaţii, orgasme (…hehehe…) şi frustrări. Şi dra-goste, şi plic-ti-seli, şi uri, pr’etenii, adorări, perplecşităţi. Poate doar ca să-şi încălzească vreun Moş Consumatoru’ ciolanele obosite.

‘Ai că mă ridic, Jack. Mulţi m-au văzut căzând, puţini ridicându-mă. Mda. Bun eşti, tată… Unde vă gă-sesc, sti… mabililor? Am pre-tenţia că sunt oaia care a înţeles de ce-i va sări lu-pul în ceafă. Sunt fi… firul de iarbă care s-a deşteptat ficş înainte să ajungă la el inci-sivii caprei. Sunt bulgă-rele de pământ care simte venind spre el rădăcina ste-jarului… Şi planchtonul ago-nizând în aşteptarea babalenei. ‘Ai noroc. Cineva a comandat ceva condi-mentat bine în seara asta. Îţi promit să te ard bine la limbă… sau la ce-oi avea tu acolo. O să-ţi stau în gât. Auzi lupii? Hauhauhauuuu!

… Hehehe… ai zice că mono-loghez… da’ nu-i aşa…. te văd, Consuma… torule… Un bot de lup, de ce nu? în flăcări, cu dinţii de plasmă ascu-ţită. De ce ai trei ochi?… nu-mi spune, e clar… ca să percepi a patra dimensiune? Îţi vei folosi bobo-tul sau tenta-culele? Sau şi-şi? Îţi colcăie vier-mii pe sub cristalin, ai grijă… Plus că stai prost cu auzul de când ţi-au intrat libelulele în cele şase urechi ca nişte vulve de purcică… Eşti numai ochi şi urechi, hai? Şi pe tentacule, în loc de ventuze ai ochi… care… mă repet… tot ca nişte pizde arată… Da, te cred, ej-de… moralizat, că… asta te paşte şi pe tine… nu? Ia o doctorie, uite… ştiu eu una care a plecat după doctori. Nu-i departe, e cu un Jeep doldora de sticle de Jack Daniel’s… De ce pleci, meştere, nu mă mai vrei? Nu con-sumi supra-conştiinţe?…

… Ei, da… mă aşteptam. Ceva mai o-ribil n-are cum să existe. Cara-catiţa cu trei ochi şi şase pizde păleşte pe lângă tine…. hauhauuuuu….

… Te văd. Eşti de partea ailaltă a ecranului. Arăţi… păi nu?… ejact ca mine… doar că ai oche-larii ăia… pe care i-am pierdut anu’ trecut la Doi Cocoşi… şi ce crezi că o să se mai în-tâmple în con-ti-nuare?… sâc-hâc, sunt mangă, am luat la bord toată seara şi tu canci… aşa că – ce să faci şi tu – te în-frupţi-din-mi-ne, nesimţitu-le, hututengură… tot ce simt… tot ce-am iubit… e marfă de consum pentru boii ca tine, sloboj nenorocit… dis-pari, spur-că-ciune!… hai mori…

… Mda. Lupii. Ei săracii nu ştiu. Probabil că pe voi vă folo-seşte ca să-şi fa… facă mănuşi. Hauuuuu!

Hauuuuu!

… Cum era aia? Tot ce-am simţit… se va pierde… ca lacrimi în ploaie?…

Greşit…. coane Ridley… adevărul e că nimic nu se pierde… hauuuuu… hai să le spun şi lor… toc-mai ce le-am învăţat limba… sper că nu m-au încu-iat pe dinăuntru doamnele mele… nu…

Dragii mei căţeeei!… am trei veşti penru voooi…

Cea bună este că nu muriţi.

Cea şi mai bună este că viaţa voastră are un scop.

Cea proastă este că scopul ăsta este cam… au!

… naşşşşpa….

Tată! Tată!

Nu-l văd. Cred că s-a culcat. Sau s-a ascuns, când a auzit că ne apropiem.

Doamnă, să ştiţi că, dacă este liniştit, nu avem niciun motiv să-l internăm.

Tată!

Vă rog eu mult, chiar nu mai pot suporta. Uitaţi-vă aici, a băut o sticlă şi jumătate de tărie. Gândiţi-vă la copilul acesta, dacă nu la mine.

Tată!

L-ai găsit, Carmen? Unde crezi tu că s-a ascuns?

Nu ştiu, Mamă. Hai să-i întrebăm pe lupi. Sau pe Consumatori.

… Mamă? Mamă!! Domnu’ doctor! Domnu’ doctor!!

 

27 aprilie 2015

Cristian M. Teodorescu
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)

Leave a Reply