-Trezeşte-te şi priveşte! sări Angela din somn şi îl scutură pe soţ.

Aşezat pe partea dreaptă, Ian se roti, se aşeză cu faţa în sus, apoi, clipind des, se ridică în capul oaselor.

– Am adormit?! se miră.

– Sigur. Ce ai fi vrut să faci?

– Am visat că stau de vorbă cu şoferul.

– Ce ai avea tu de discutat cu un conducător de helioautovehicul zburător? întrebă femeia.

– Ştiu eu?! Nu ştiu.

– Vezi?

– Ce să văd? întrebă soţul.

– Cum ce să vezi? Priveşte afară! Se vede statuia unui animal gigantic, aşezată la marginea întinderii urbane.

– Nu e statuie, se băgă taximetristul în vorbă. E chiar un animal patruped necunoscut, mare cât o clădire cu o sută de nivele. E aici de când mă ştiu.

– Stă pe loc.

– Nu stă pe loc. Specialiştii fac măsurători anuale şi constată că a mai înaintat câţiva centimetri spre oraş. În câteva sute de ani, va ajunge la prima clădire. În alte câteva sute de ani, va ajunge în centru, măturând totul în cale. Cred că mastodontul vine din alte timpuri. E posibil ca acolo, la el, lucrurile să se petreacă mai încet, lăsând animalul să treacă mai repede. Aici, noi şi timpul nostru trecem atât de repede încât percepem dihania ca stând pe loc. Timpul este cea mai perfecţionată maşină; mergi cu ea, dar nu i te poţi băga în angrenaje. Să le cunoşti, nici atât. Poate nici n-are. Asta e cea mai vehiculată teorie.

– Timpul e o maşină infernală, spuse Angela.

– De ce ar fi infernală?

– De Pământul nostru de baştină se apropie un meteorit care îl poate distruge. Viteza lui de deplasare e de 60000 de metri pe secundă şi va ajunge în aproximativ 1 milion de ani tereştri.

– E ceva timp, spuse şoferul.

– E, dar o nanosecundă trece la fel de repede ca milionul de ani la nivel de infinit. Într-o bună zi, se produce şi impactul.

– Timpul nu e nici o maşină infernală, spuse Ian. Timpul stă în cuvânt.

– De ce ar sta în cuvânt?

– Dau un exemplu. Când te găseşti într-un loc străin şi nu ştii limba locului, timpul trece mai încet şi nu te poţi integra în mersul corect şi rapid al lucrurilor. Cel care nu ştie limba locului găseşte în asta o scuză.

– Oricum, ar trebui să anunţaţi publicul şi să vă pregătiţi să părăsiţi planeta, spuse conducătorul heliotaxiului. Cum aţi ajuns pe Lila, puteţi ajunge oriunde. Se poate pune la punct un plan coerent.

– Tocmai aici e necazul, spuse femeia. Chiar dacă e timp destul, se consideră că omul are o fire mult prea panicardă şi se poate da peste cap  tot ceea ce s-a obţinut până în prezent. Au ajuns în spaţiul cosmic numai iniţiaţii, cum suntem noi.

– Fiecare cu tactica lui.

– N-ar fi mai bine să tăiaţi animalul ăsta în bucăţi? interveni Ian. Ar fi mai simplu. Aveţi destul timp. Nici nu opune rezistenţă, nici nu merge cu viteză.

– Nu. Le e lene. Edililor le-a fost lene să se şi gândească la asta. Gânditul nu cere un consum mare de energie, dar punerea în practică e şi mai grea. S-au gândit că e mai simplu să demoleze clădirile din calea mastodontului, până trece dincolo de aglomerarea urbană. Eliminarea lui fizică poate tulbura continuumul spaţio-temporal; cu consecinţe imprevizibile.

– Păcat. Oraşul are o arhitectură deosebită! Şi e imens.

– Nu e un oraş, spuse şoferul. Lila e un oraş-planetă. Sau o planetă-oraş, cum vreţi s-o luaţi. E o planetă într-o continuă transformare; nimic nu stă pe loc. Nici parcurile nu stau pe loc; şi ele se mişcă. Nici o plantă nu stă pe loc. Dispar cartiere întregi, în calea lor, sau se construiesc altele noi, pe suprafeţele  părăsite de parcuri. Mediul vegetal se mişcă mai repede decât animalul acela. Chiar acum, zburăm  deasupra unui parc. Ajungem, în curând, la o nouă îngrămădire de clădiri.

– Să mă scuzi dacă te-am plictisit cu elucubraţiile mele! spuse Ian.

– Nu m-aţi plictisit deloc. Am schimbat două vorbe, apoi, lovit de oboseală, aţi adormit lângă doamna.

– Serios?! se miră astronautul.

– Sigur.

– Nu ar trebui să cobori?

– De ce?! se miră taximetristul.

– Să alimentezi.

– Ce să alimentez?

– Autovehiculul zburător, spuse Ian.

– Nu e nevoie; merge cu energie solară.

– Poţi zbura cu energie de la Soare?

– Sigur, spuse conducătorul helioautovehiculului. Carcasa funcţionează ca o baterie solară foarte eficientă. Sunt mai mult de 500 de ani de la construcţia prototipului. De atunci, scructura carcaselor a fost studiată încontinuu, modificată şi modernizată. Randamentul a ajuns la aproape 95 %.

– Nu se încinge deloc. Temperatura din incintă e acceptabilă.

– Sigur că avem temperatură acceptabilă. Interiorul este ignifugat. Putem trece şi prin foc.

– Presupun că, dacă plouă, randamentul e mai mic, spuse astronautul.

– Nu prea plouă. Dacă meteorologii bagă ploaie, o fac mai mult ca decor pentru diverse manifestări cultural-artistice în aer liber. Şi în acest caz, fie ploaie, fie vânt, nu suntem afectaţi; energia este stocată în baterii inimaginabil de mici.

– Ce e cubul acela strălucitor, aflat în faţa piciorului drept din faţă al monstrului?

– E Casa de Cultură a Sănătăţii, spuse taximetristul.

– Interesant. E bine când sistemul de sănătate investeşte în cultură. La noi, pe Pământul nostru vreau să spun, cel cu un singur satelit natural, sănătatea şi cultura nu au posibilitatea să se finanţeze una pe alta.  – Nu e vorba de nici o finanţare. Lucrătorii din această instituţie promovează o cultură a sănătăţii. Ei slujesc conceptul potrivit căruia o sănătate bună a populaţiei face ca sistemul sanitar să meargă bine, nici prea mulţi bani netrebuindu-i. Sănătatea se întreţine cu bani puţini, boala mănâncă mai mulţi bani.

– Dacă oamenii sunt sănătoşi, medicii ce mai fac?! se miră Ian.

– Aici e necazul. Medicii se deprofesionalizează, iar sistemul, în lipsa multor cazuri grave, stă să se prăbuşească. Nici celălalt concept, potrivit căruia sistemul sanitar e din ce în ce mai dezvoltat cu cât se confruntă cu mai multe cazuri de boală şi apariţia celor mai neaşteptate boli, nu e valabil. Medicii devin tot mai profesionişti, medicamentele se diversifică şi se fabrică în cantităţi din ce în ce mai mari, dar sistemul se prăbuşeşte şi aşa, prin creşterea exagerată a morbidităţii. Entropia devine prea mare.

– Pe Pământul nostru, e un haos total în sănătate, existând o entropie medie. Nu există o cultură a sănătăţii. Vreo casă de cultură a sănătăţii, nici atât. Nici un om nu mai e sănătos. Ipohondria e aproape generalizată şi întreţinută chiar de sistem. Sloganul medicului este: Fiţi pacienţi!

– Ce e clădirea aceea impunătoare, cu turn înalt, care e în vădit contrast cu împrejurimile şi iese din comun, cu pete viu colorate pe ea şi pereţi coşcoviţi? întrebă Angela.

– E Palatul Parlamentului, locul unde nimeni  nu face nimic, spuse conducătorul heliotaxiului.

– Nimeni nu face nimic pentru ca această clădire să arate cât de cât onorabil, cum sunt cele din jur?! Nu se pot aloca fonduri pentru reabilitarea faţadei?

– Parlamentarii votează alocări de fonduri pentru ce spuneţi voi, dar, din timp în timp, vin membrii I.C.C.V.-ului şi asaltează clădirea cu ouă de diferite forme şi strigă lozinci antiparlamentare. Când meşterii zugravi se apucă de treabă, iceceviştii atacă din nou şi muncitorii fug îngroziţi. După un timp, parlamentarii au încetat să mai încerce vreo renovare a clădirii. Nu au chef să fie deranjaţi din somn; ei dau tonul la somn.

– Nu pot să dea o lege care să interzică astfel de manifestări de protest? întrebă Ian.

– Sunt nişte fricoşi; numai gura e de ei. De gloanţe te mai fereşti, de cuvinte nu.

– Vorbesc în van sau cuvintele lor au putere de lege?

– Cuvintele lor au putere de lege, dar se concretizează în legi fără fundament, greu de aplicat, legi care se bat cap în cap, spuse şoferul. Parlamentarii nu fac nimic, dar nici nu lasă pe alţii să producă vreun lucru util. Soarta nu-ţi dă pentru că eşti, ci pentru că faci. Circulă chiar o butadă: Nu s-a înţeles prea bine, parlamentarul a decedat în exerciţiul funcţiunii sau în somn?!

– Ai văzut vreun parlamentar în carne şi oase?

– Sigur. Unul mi-e vecin. Cel mai mare dobitoc. Mi-am zis să-i spun şi m-am răzgândit; şi-ar putea face un titlu de glorie din asta. Legile nu au nici o importanţă; important e cine face aceste legi.

– Cel ce trebuie să respecte legile e la fel de important. Cu ce ţi-a greşit, săracul om?! se miră astronautul.

– Săracul om?! Nu un om, ci un prost. Îţi trebuie infinit de multă prostie pentru a putea descoperi inteligenţă la alt prost, iar eu nu deţin aceasta cantitate infinită de prostie.

– Te-a nemulţumit cu ceva?

– Sigur, spuse conducătorul vehiculului zburător. S-a luat la ceartă cu mine pentru locul de parcare, ca şi cum acesta ar fi fost proprietatea lui de veci.

– Nu e?

– Sigur că nu. Guvernanţii au hotărât că îţi poţi pune maşina oriunde vrei, parcările fiind publice. Unii, cum e parlamentarul ăsta, se fac stăpâni pe un bun comun. Eu ştiu că am plătit o taxă anuală de parcare şi pot să-mi pun maşina oriunde vreau, cu condiţia să nu calc regulile de circulaţie.

Latest posts by Victor Martin (see all)