Ceea ce este acum doar science-fiction va fi devenit o realitate politică de fiecare zi” (Huxley, „Reîntoarcere la minunata lume nouă”)

În 1958, Huxley scria „Reîntoarcerea la minunata lume nouă” (Brave New World Revisited), o revizitare critică a propriei sale opere de ficțiune „Minunata lume nouă” (Brave New World, 1932). De fapt, prin această addenda la roman (o dare de seamă, eseistică, asupra sensurilor scriiturii, dar și asupra sensurilor prezentului), se împart apele ficțiunii și cele ale predicției istorice. Se verifică acum, prin vocea autorizată a creatorului de (anti)utopii, ipoteza după care distopiile secolului XX nu sunt (numai) opere de pură ficțiune, răsturnări parodice și ludice ale mai serioaselor utopii umaniste, ci sumbre previziuni prospective, prelungiri ficţionale (nu mai puţin verosimile) ale tendinţelor lumii prezente. Nu mai puțin relevant este că aceste ficțiuni găzduiesc, de cele mai multe ori, propriile credințe și speranțe ale scriitorului legate de viitorul umanității.

Glisările utopiilor în contrautopii, reverberațiile monstruoase ale gândirii utopice și infima diferență specifică între genul consacrat de umaniști și preschimbarea sa deformatoare din secolul XX au devenit locuri comune ale cercetărilor comparatiste. Între, să spunem, „Utopia” lui Morus și „Minunata lume nouă” a lui Huxley, modificarea cadrului utopic și a liniilor sale definitoare nu este una sesizabilă, de substanță, ci mai degrabă de perspectivă și de punere în scenă. În ambele, mulțimea prevalează asupra individului și orice tentație schizofrenică a insului-fantoșă socială este aprioric exclusă.

Cel care nu se spune regulilor majorității va fi condamnat la moarte (la Morus) sau ostracizat (la Huxley). Fericirea este nomina odiosa. În numele fericirii se comit crime abominabile. Banii au fost eliminați cu succes din ambele societăți imaginare, în care aurul nu mai are valoare (din prețiosul material se făuresc oalele de noapte ale utopienilor). Primează utilitarismul. Bunurile sunt accesibile și ubicue, la fel și satisfacțiile senzoriale (caste și monocorde la Morus). Ambele sunt societăți totalitare, închise ermetic, în care greșelile sunt aspru sancționate iar ereticii sunt exilați/anihilați. Ambele pozează în lumi perfecte și-și afișează zâmbetul hâd și dement pretutindeni, ca stindard al fericirii absolute și fără rest. Ambele închid în ele posibilități angoasante ale prezentului, promisiuni terifiante ale unei „feerii monstruoase”, „coșmar ce ne așteaptă și pe noi, de vreme ce singuri ne-am făcut din el un ideal.” (Cioran, “Istorie și utopie”, București, Humanitas, 2011, pp. 35, 94).

Atitudinea auctorială face diferența. Dacă Morus propunea o lume perfectă în care se oglindea imaginea răsturnată a imperfectei lumi contemporane, Huxley punea în scenă o nu atât de utopică lume viitoare, gândită ca prelungire a tendințelor lumii de azi. De la utopia naivă la antiutopia gravă a secolului XX, genul a suferit mutații considerabile. Literatura nu este un corp străin, care evoluează independent de prefacerile sociale și politice. Anamorfozele utopiilor/distopiilor sunt tributare totalitarismelor secolului XX, de care al căror spirit s-au lăsat impregnate. Comunismul și fascismul au fecundat, în egală măsură, sensurile unor ficțiuni antiutopice emblematice pentru această vârstă a umanității (cum sunt „O mie nouă sute optzeci și patru” sau „Minunata lume nouă”). Literatura surclasează memorialistica și transmite, seismic, semnale de alarmă în spațiul cangrenat al individului alienat, manipulat, confuz.

 

În „Reîntoarcere la minunata lume nouă”, Huxley abandonează ficțiunea pentru a se dedica statisticii și exprimării aforistice. Descuamat de învelișul ficțional, crezul (anti)utopic al gânditorului se expune axiomatic. Meditația vizionară, literaturizantă este sistematic înlocuită de expunerea elocventă a eseistului cu deprinderi de profet social. Tema acestei cărți este libertatea și dușmanii ei, iar Huxley o scrie, după cum el însuși mărturisește, în zbuciumatul secol XX, după reprimarea sângeroasă a revoluției maghiare din 1956, când „coloane nesfârșite de băieți în uniformă – albi, negri, tuciurii sau galbeni – mărșăluiesc docili către groapa comună.” (Aldous Huxley, „Minunata lume nouă. Reîntoarcere la minunata lume nouă”, Iași, Polirom, 2003, p. 338).

Marotele scriitorului (astăzi supralicitate și epurate de energiile revoluționare) sunt: suprapopularea accelerată a planetei cu corolarul ei iminent: trecerea de la o societate căreia îi este proprie o retorică a liberalismului la un alt tip de societate (pusă în scenă în „Minunata lume nouă”), inevitabil totalitară, mult mai eficace, în care liberul arbitru și morala individuală sunt înlocuite, sistematic și etatist, printr-un control desăvîrșit (aici intră condiționarea pavloviană ori manipularea subliminală, intens dezbătute de Huxley- intra- și extraficțional) și printr-o hiperorganizare instituțională (frisonul unei astfel de societăți se simte poate cel mai acut în scrierile lui Kafka). Predicțiile lui Huxley nu au însă un caracter atât de dramatic precum cele ale celuilalt antiutopist marcant al spațiului occidental: Orwell.

La acesta din urmă, universul ficțional este trasat în tușe stridente, iar brutalitatea instituțională face casă bună cu teroarea sistematică și cu frica generalizată ca motor al acțiunilor umane. La Orwell se respiră deja aerul îmbâcsit al lagărelor de naziste și comuniste de exterminare sau al eufemisticelor agregări de muncă forțată (Hannah Arendt considera lagărele de concentrare drept veritabile simboluri ale dictaturilor), pe când la Huxley, în 1931, pe când scria „Minunata lume nouă”, “terorismul sistematic nu constituia o realitate contemporană obsedantă, așa cum ajunsese în 1948″ („Reîntoarcere la minunata lume nouă”, p. 340), anul în care este scris incomodul și teribilul roman orwellian: „O mie nouă sute optzeci și patru”.

Viitorul lui Huxley este așadar ușor diferit față de ficțiunea prospectivă a lui Orwell. Din societatea viitorului schițată de Huxley în spațiul ficțional și, deopotrivă, în cel eseistic au dispărut, programatic, violența și brutalitatea, înlocuite de o suspectă blândețe instituțională. Condiționarea pavloviană (împreună cu alte tehnici, perfectibile, ale sugestibilității și ale manipulării) este responsabilă de un dresaj în masă al indivizilor controlați cu (sau fără) acceptul lor tacit. Sentimentele și gândurile sunt (a se citi: vor fi) supravegheate în permanență și manipulate tacit și nonviolent. Voința de ordine poate să fie benignă, atât timp cât se exersează la nivelul domestic/urbanistic, însă la nivelul institituțional, aplicată sistematic în domeniul economiei și al politicii, poate să devină extrem de periculoasă: “În politică, echivalentul unei teorii științifice pe deplin dezvoltate sau al unui sistem filosofic bine închegat reprezintă o dictatură totalitară. […] Voința de ordine poate să-i prefacă în tirani pe cei care pur și simplu aspiră să facă ordine în haos. Frumusețea ordinii este folosită ca o justificare pentru despotism.” (op.cit., p. 361)

Riscurile la care omenirea se expune prin absența controlului demografic, prin înclinația societăților spre hiperorganizare, hipercontrol, tehnologizare sunt, după Huxley: virarea sigură spre o dictatură mai calculată și mai perversă decât tot ce a cunoscut omenirea în istoria ei zbuciumată (poate mai puțin evidentă decât totalitarismele marcante ale secolului XX, însă cu siguranță mai eficientă), plutocrație și centralizare (stat mondial-ca la Wells; finanțe mondiale, oligarhie) dublate de scăderea respectului pentru democrație, hegemonia culturii maselor care vor căuta întotdeauna divertismentul ieftin și vulgar (și la Ortega y Gasset), dezumanizarea individului care se va pierde în mulțime/anonimat, transformarea, lentă, dar sigură, a oamenilor în funcții economice (omul-automat al lui Erich Fromm), înlocuirea libertății tot mai limitate a individului cu o îndoielnică, dar obligatorie fericire (auto)indusă. Huxley este un Rousseau al secolului XX, care pledează, și el, pentru necesara retragere a indivizilor (nascuți liberi, dar pretutindeni în lanțuri) din rumoarea mundană și pentru o încercare de reorganizare a societății în care (supra)viețuim după alte criterii decât cele în vigoare, printr-o educație pentru libertate, dragoste și inteligență, care să promoveze valorile toleranței, compasiunii, întrajutorării.

Întrebările care persistă la finalul acestei lecturi:

Cât de liberi suntem în realitate? Sau cât de puțin liberi suntem în lumea aceasta prezentă (Epoca Neliniștii, Era Atomică, Era Spațială, Era Dependenței de Televiziune, Era Serialelor, Era Disjockey-ului – la Huxley), unde termeni precum societate de consum al maselor/distribuție a maselor/publicitate și propagandă/divertisment non-stop (noul opiu al poporului)/popularitate/rating/manipulare (și mulți alții) și-au pierdut din potențialul grav/anticipator, neutralizându-se. Câte de liberi suntem într-o lume a realităților virtuale, a controlului aparent benign exersat prin accesările indispensabile ale tehnologiilor tot mai invazive? Suntem într-adevăr liberi sau suntem educați în spiritul unor astfel de convingeri și certitudini (într-un spirit domestic și docil al obedienței aproape totale) care rămân de cele mai multe ori necontestate? Într-o societate în care se tinde tot mai mult spre o libertate fățișă, ostentativă și declarativă (a discursului), în timp ce liberul-arbitru se exersează în cercuri tot mai strâmte și mai concentrice, exercițiile de luciditate din eseurile lui Huxley sunt încă legitime și binevenite. Tandemul reprezentat de “Minunata lume nouă”/”Reîntoarcere la minunata lume nouă” reprezintă un veritabil Quo vadis? adresat agresivității birocratice, eficienței morbide, hipertehnologizării și hiperorganizării pe care le aduce cu sine și le instaurează fără drept de apel epistema socio-politică actuală. Huxley este un profet social și un vizionar emblematic al secolului XX, iar predicțiile sale (literaturizate sau nu) s-au dovedit, până acum, frisonant de pertinente.

 

Articolul a fost republicat cu permisiunea autoarei şi a editorului revistei lapunkt.ro, domnul Eugen Stancu.

Le mulţumim.

http://www.lapunkt.ro/2014/04/21/libertate-si-manipulare/

Adela Dinu

Adela Dinu

Profesoara la un liceu din Sibiu. Critic și istoric literar. Autoare a unui volum dedicat jurnalului feminin românesc.
Adela Dinu

Latest posts by Adela Dinu (see all)