Se spune adesea că science fiction-ul (adesea abreviat ca SF) este o subspecie narativ-comercială care-și activează consumatorii, cititori și apoi telespectatori în mare măsură, încurajând comunicarea, discursul și dezbaterea și care atrage un anumit tip de adepți sau fani.

De când „science fiction-ul” a fost inventat ca o categorie de marketing în cadrul industriei editoriale a revistelor nord-americane de consum în masă în anii 20, fanii au fost încurajați să comunice unii cu alții, îndemnați să se întâlnească și să se organizeze pentru a trăncăni despre SF, a-și împrumuta cărți și reviste și a-și crea fanzine proprii.

„Mișcarea SF” sau fandomul science fiction, termenul utilizat de participanți, s-a răspândit repede și în alte țări și se poate afirma că este alcătuit din propriul univers de tip buzunar cu propriile rețele, reuniuni, cluburi, publicații și premii, precum și cu propriul jargon, norme și valori.

Această „mișcare” a câștigat treptat fani și în țările nordice după cel de-al doilea război mondial, deoarece și nordul Europei a reprezentat o piață de explorat și exploatat pentru SF-ul american exportat în zona-i de influență și unde fenomenul continuă să prospere până în prezent.

Futura – primul club nordic de science fiction

Ne putem imagina scena nașterii mișcării nordice SF, eveniment care a avut loc pe o plajă pe coasta vestică suedeză într-o după-amiază de vară caldă din 1950. În orașul portuar Varberg, la 80 km sud de Göteborg, doi tineri s-au întâlnit pentru a discuta despre o nouă specie literară – ficțiunea scientistă – de care ambii erau fascinați încă din timpul zilelor de școală. Unul dintre ei, Roland Adlerberth, erau un tânăr și entuziast bibliotecar din Göteborg. Celălalt, Sture Lönnerstrand, era un jurnalist din Jönköping care se mutase la Stockholm pentru a-și câștiga existența ca scriitor, după studiile universitare de la Lund. În anii 40, Sture Lönnerstrand scrisese peste 70 de povestiri pentru diferite reviste săptămânale, inclusiv mai multe texte despre Dotty Virvelvind (Dotty Vârtej), mai mult sau mai puțin un echivalent suedez al lui Supergirl.

Lönnerstrand considera aceste povești ca fiind pâinea și untul său, spre deosebire de poezie, un gen ficțional serios (mai scria și povestiri polițiste, melodrame pentru midinete bovarice și texte de aventuri, adică paraliteratură), dar tânărul Adlerberth a încercat să-l convingă de remarcabilul potențial al science fiction-ului. Conversația a continuat timp de câteva zile și nopți și, între o plajă însorită și diverse berării, a dus la înființarea primului club de science fiction suedez cât și nordic, Futura. Poate că părinții fondatori s-au așezat pe plajă și și-au configurat planurile, trăgând linii pe nisip.

1950 a fost anul când a izbucnit războiul din Coreea, când raționalizarea cărnii, ciocolatei, dulciurilor și cafelei s-a încheiat în Norvegia, când cea de a doua expediție Galathea a pornit din Copenhaga, iar Juho Kusto Paasikivi a fost reales președinte al Finlandei. A fost, de asemenea, anul în care prima linie de metrou a fost deschisă la Stockholm și primul computer din Suedia (BARK) a fost inaugurat la KTH, Institutul Regal de Tehnologie, iar Suedia a semnat Declarația ONU pentru Drepturile Omului. Comparativ cu viitorul science fiction-ului, lumea era încă foarte tânără.

La început, Adlerberth din Göteborg și Lönnerstrand din Stockholm au ținut legătura epistolar, dar în curând un număr de noi membri s-au alăturat clubului Futura. Printre aceștia se numărau un avocat, un ofițer al forțelor aeriene și un vatman de tramvai, posesorul unei colecții impresionante de SF în engleză. Noii membri au început în curând să se întâlnească în mod regulat în casa lui Lönnerstrand din cartierul Mälarhöjden din Stockholm, unde discutau o serie vastă de subiecte de la science fiction la viitor și supranatural. Ne putem imagina aceste întâlniri timpurii drept un fel de utopică zonă liberă, o recreație, o mică evaziune din sumbrul cotidian al Suediei postbelice, cu burghezele sale convenții și responsabilități sociale. S-a afirmat chiar că, pentru un număr de membri, interesul  pentru science fiction a devenit o formă de protest tăcut împotriva rolurilor alocate în și de sistemul etatist al statului bunăstării aflat în creștere și că unii dintre ei chiar au menținut secretul întâlnirilor de la clubul Futura față de neveste.

Roland Adlerberth a devenit mai târziu un prolific traducător și critic al SF-ului și genurilor sale conexe, iar Sture Lönnerstrand, unul dintre puținii autori de science fiction din Suedia, care s-a bucurat de o audiență mai largă în această perioadă. Prin articolele publicate, activitățile și contactele stabilite, clubul SF Futura  a contribuit nu numai la lansarea SF-ului modern în Suedia, ci și la crearea unei rețele care va deveni în curând o rețea nordică a fanilor SF.

Ceea ce părea că a capturat interesul grupului Futura în SF erau speculațiile nebunești privind viitoarea tehnologie și progresul științei și impactul acestora asupra omenirii și societății. Cu toate acestea, a fost nevoie de câțiva ani înainte ca această specie narativ-comercială să fie numită „science fiction” în Suedia, dar cu siguranță nu era o formă literară complet nouă.

Precursori ai SF-ului în țările nordice

Dacă prin SF înțelegem viziuni fictive ale viitorului sau povestiri care includ speculații tehnologice și scientiste, precursorii pot fi urmăriți timp de câteva sute de ani în urmă. De fapt, țările nordice au o tradiție relativ îndelungată a literaturii fantastice și speculative.

În Suedia în 1734, revista „Then Swänska Argus” a publicat „Saga om  Erik hin Götske” (Povestea lui Erik Gotul) de Olof von Dalin (1708-1763), o satiră politică în spiritul lui Jonathan Swift, și având printre altele și elemente SF precum vizitatorii extratereștri.

Ceva mai târziu, în Danemarca, Ludvig Holberg (1684-1754) a lansat în 1741 romanul în latinește, „Nicolai Klimii iter subterraneum” (text publicat ulterior ca „Niels Klims underjordiske Rejse” – Călătoria subpămînteană a lui Niels Klim, trad.rom. Lucia Popescu, Editura Univers, 1975) una dintre primele narațiuni din lume descriind o călătorie în interiorul unui Pământ gol pe dinăuntru..

Un alt exemplu este autorul norvegiano-danez Johan Herman Wessel (1742 – 1785) și piesa sa de teatru „Anno 7603” (Anul 7603, 1785), una dintre primele lucrări care descriu o călătorie în timp.

De fapt, de abia în secolul al XIX-lea, acest tip de narațiuni a devenit mai obișnuit.

Din această perioadă, putem cita unele dintre povestiri lui Hans Christian Andersen (1805-1875), de exemplu „Om Aartusinder” (Mii de ani de acum încolo, 1852), seria incompletă a lui Zachris Topelius (1818-1898; autor suedo-finlandez), „Simeon Levis resa till Finland år 5,870 efter werldens skapelse, efter de kristnes tideräkning det 1900” (Simeon Levis călătorește în Finlanda la 5870 de ani de la crearea lumii, anul 1900 după calendarul creștin) din 1860, sau romanul  pastorului și profesorului de origine suedeză Evald Ferdinand Jahnsson (1844-1895), care a scris și în finlandeză,  „Muistelmia matkaltani Ruskealan pappilaan uuden vuoden aikoihin vuonna 1983” (Amintiri din călătoria mea către vicariatul din Ruskeala în jurul Anului Nou 1983), text scris în 1883, în care femei tunse scurt care fumează și beau încearcă să preia puterea asupra instituțiilor politice și economice publice.

Jurnalistul Claës Lundin (1825-1908) descrie viitorul Stockholmului în „Oxygen och Aromasia. Bilder från år 2378” (Oxigen și Aromasia: Imagini din Anul 2378), text publicat în 1878 și adesea considerat a fi primul roman suedez de science fiction, deoarece este plin de invenții tehnice, deși originalitatea sa este subminată de faptul că se bazează în mare parte pe un roman german publicat în același an, „Bilder aus der Zukunft” (Imagini din viitor) de Kurd Lasswitz.

Pe lângă textele publicate în limbi nordice (germanice precum suedeza, norvegiana și daneza sau fino-ugrice ca finlandeza) despre utopii viitoare și despre invenții tehnologice, a fost tradusă și o consistentă producție de import printre care și lucrările lui Jules Verne și Camille Flammarion.

După începutul secolului XX, scrierile originale din regiunea nordic-europeană s-au înmulțit.

În Suedia, probabil cel mai proeminent autor a fost inepuizabilul Otto Witt (1875–1923), un fel de versiune suedeză a lui Jules Verne, care în decursul anilor 1910–1920 a scris zeci de romane SF pline de speculații exuberante despre tehnologiile viitoare și inexorabilul progres științific.

Otto Witt a publicat de asemenea, una dintre cele mai vechi reviste science fiction din lume, „Hugin”, 85 de numere au fost publicate între anii 1916 și 1920.

În Norvegia, cel mai renumit autor SF din acea vreme a fost Øvre Richter-Frich (1872-1945), autorul a 21 romane despre omul de știință și aventurierul Jonas Fjeld, publicate între 1911-1942, maculatură naționalist-rasistă din cea mai trivială.

În Danemarca, în întreaga primă jumătate a secolului al XX-lea, Niels Meyn (1891-1957) a scris o serie de romane de aventuri cu acțiunea în spațiul cosmic, multe dintre ele destinate și cititorilor tineri. A debutat în 1911 cu romanul „Med luftskib til Mars” (Cu zepelinul spre Marte), scris în colaborare cu August Klingsey, iar primul său roman „Rejsen til Venus” (Călătorie pe Venus), a fost publicat în 1915.

În Finlanda se poate menționa nuvela lui Arvid Lydecken (1884-1960), „Tähtien tarhoissa” (Printre stele) din 1912, care descrie Helsinki-ul la mijlocul secolului al XX-lea și imaginează un război cu planeta Marte. În această perioadă au fost publicate și alte texte naționalist-revanșiste narând diverse războaie ficționale în urma cărora Finlanda devine o superputere, adesea ca urmare a unor diverse inovații tehnologice.

În timpul și după cel de al doilea război mondial, interesul pentru viziuni viitoriste a crescut în regiunea nordică, în Suedia și Finlanda în orice caz. Printre titluri se numără popularul roman distopic „Kallocain” (Kalocaină, 1940) al autoarei suedeze Karin Boye; în Finlanda în anii 40 au fost publicate peste 30 de romane science fiction, inclusiv seria lui Aarne Haapakoski (1904-1961) despre robotul Atorox, cu pseudonimul Outsider. Fanii finlandezi au ținut să celebreze ficționalul personajul robotic, instituind în 1983 Premiile SF Atorox (Atorox-palkinto).

SF-ul american contemporan a ajuns în Suedia în timpul celui de-al doilea război mondial sub forma săptămânalului „Jules Verne-Magasinet” (Revista lui Jules Verne, 1940-1947), care a inclus traduceri din revistele americane SF.

SF-ul a fost lansat în mod corespunzător ca specie narativă proprie în țările nordice de-abia în anii 50, dar putem spune că terenul a fost bine pregătit.

Science fiction-ul american sosește în țările nordice

În ciuda faptului că literatură ce poate fi considerată science fiction a fost scrisă și publicată în regiunea nordică încă din secolul al XIX-lea, această specie narativă a fost considerat un fenomen nou în anii ’50.

Lansarea și introducerea science fiction-ului și în nordul Europei a făcut parte din exportul cultural american (de fapt, a subculturii de masă, produsă și distribuită în masă) care s-a dezlănțuit după cel de-al doilea război mondial în Europa de Vest, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud și în restul lumii rămase libere. Probabil pentru că acum publicul a fost ispitit cu volume ale unor autori anglofoni moderni, care scriau după regulile comerciale stabilite în și de revistele americane de consum/pulp magazines (accesibilitate+suspans=vandabilitate), încât science fiction-ul american a fost considerat ceva nou și modern în Europa occidentală.

Clubul SF Futura a contribuit în mod fundamental la lansarea acestei „noi invenții americănești” în Suedia. În afară de faptul că Adlerberth a scris un număr de articole care au introdus SF-ul cititorilor suedezi, un număr de membri ai Futura au fost implicați în activitatea editorială și au avut un rol central în crearea revistei suedeze „Häpna!” (Miră-te!),  publicată între 1954 și 1966.

Primul volum suedez care conținea traduceri ale unor capodopere SF americane contemporane, a fost antologia de 235 de pagini „Morgondagens äventyr” (Aventurile zilei de mâine), publicată în primăvara anului 1953, coordonată de E.N. Tigerstedt și conținând traduceri de Sten Kallin ale unor texte de Ray Bradbury, Theodore Sturgeon, A.E. Van Vogt, Isaac Asimov, etc.

Această antologie a fost urmată de alte inițiative, de exemplu, colecția Science Fiction a editurii Eklunds și colecția „Atom-böckerna” (Cărțile atomice) a editurii Lindqvist, care includeau lucrări ale unor autori precum Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Robert Heinlein, A.E. Van Vogt și John Wyndham.

Apexul interesului suedez pentru science fiction a survenit, odată cu lansarea poemului spațial-epic al lui Harry Martinson „Aniara” (1956), inițial considerat de autor și critici ca parte a SF-ului, și cu traducerile din Ray Bradbury făcute de editura Norstedt, în Suedia.

În mod destul de ciudat, în jurul perioadei în care „Aniara” a fost pusă transpusă ca operă în 1959, establishmentul literar-critic a decis că „science fiction” era un termen peiorativ (un barbarism iancheu) și s-a făcut distincție între poemul epic al lui Martinson și povestirile lui Bradbury și alte sefisme americănești (deși Bradbury însuși fusese activ în cadrul fandomului SF american și își publica adesea poveștile în reviste science fiction).

Science fiction-ul a fost, de asemenea, comercializat și promovat în restul țărilor nordice, unde au fost publicate o serie întreagă de cărți, adesea de aceiași autori ca și volumele lansate în Suedia.

De exemplu, Norvegia a văzut lansarea colecției Gyldendals fremtidsromaner (Romanele viitorului de la editura Gyldendals, 1954-1955) și a colecției Science Fiction din 1958 a editurii Romanförlaget, deși ambele au fost stopate după doar câteva titluri.

În Finlanda, editura Otava, precum editura Bonniers din Suedia, a organizat în 1954 o competiție literară pe tema „aventuri în lumea tehnologiei”, iar romanul câștigător a fost „Lentäva lautanen sieppasi pojat” (O farfurie zburătoare i-a răpit pe băieți) de  Armas J. Pulla.

Autorii danezi au ținut și ei pasul cu tendințele editoriale, precum Niels E. Nielsen, care a avut debutat în 1952, după care a publicat peste 40 de romane. Cu toate acestea, de-abia în anii 1960, scriitorii danezi au îmbrățișat cu adevărat science fiction-ul, ca Svend Åge Madsen, Anders Bodelsen, Erwin Neutzsky-Wulff și Inge Eriksen.

Publicațiile SF (cu existență efemeră) au fost publicate în toate țările nordice, printre care „Tempo-Magasinet” din Norvegia (1953-1954), „Planetmagasinet” din Danemarca (1958) și „Aikamme” (Timpul nostru) din Finlanda, dar niciuna n-a avut mai mult de șase numere.

Aikamme” a fost versiunea finlandeză a revistei americane „Galaxy”, care a apărut și în Suedia cu același nume original între 1958-1960 și care a avut în final doar 19 numere.

În același timp, în anii 1957-1959, în Danemarca s-au lansat trei colecții de science fiction tradus în volum tip carte de buzunar, dintre care o colecție, „Planetbøgerne” (Cărțile planetare), cuprindea traduceri din limba franceză (!).

Chiar dacă primul val de SF nu a avut un succes deosebit în niciuna dintre țările nordice, filmele SF americane și britanice au fost prezentate în mod regulat și permanent la cinematografe, iar comics-urile SF au fost o prezență obișnuită.

În decursul următoarelor decenii, publicarea SF-ului a continuat, oscilând între perioade de avânt și prosperitate și criză și rarefiere, adesea prin activitatea unor editori individuali, ceea ce ar putea explica fluctuația producției.

Sam J. Lundwall a fost responsabil pentru o parte considerabilă a editării SF-ului în Suedia anilor 70-80, alăturându-i-se apoi John-Henri Holmberg; Jon Bing și Tor Åge Bringsværd se aflau în spatele multor lucrări traduse din Norvegia, iar Jannick Storm domina în Danemarca. Un numitor comun printre toți acești editori a fost că au fost activi și în fandomul science fiction sau că au fost și autori remarcați.

Ce este fandomul ?

O caracteristică a science fiction-ului, care este adesea evidențiată, este baza sa activă de fani (consumatori obsesiv-compulsivi adesea unic specializați, care capătă dependență adesea pe viață), din care fac parte pe lângă prea mulții turiști sefultiști („morfolitorii de acadele”) și autori, editori, traducători și critici. Fandomul (fans domain/domeniul fanilor – membri ai unei subculturi care împărtășesc interese comune) science fiction, poate fi regăsit în întreaga lume industrializată și a contribuit la publicarea și traducerea SF-ului în multe limbi și a fost – direct sau indirect – crucial pentru dezvoltarea fenomenului SF în tot decursul secolului XX.

Clubul SF Futura înființat de Adlerberth și Lönnerstrand, a fost începutul a nimic mai puțin decât a întregii mișcări nordice a fandomului science fiction.

Poate că au fost inspirați de faimosul și influentul club SF, The Futurians din New York, care a fost activ în anii 30-40, și a inclus membri ulterior celebri, cum ar fi Isaac Asimov, James Blish și Frederik Pohl.

În orice caz, mișcarea SF nordică a imitat și urmat fandomul SF (american și, în unele cazuri, cel britanic), fenomen care a apărut pe ambele maluri ale Atlanticului în anii 30 prin paginile de poșta redacției ale revistelor americane SF unde erau reproduse scrisorile cititorilor.

În acest fel, fanii au luat legătura unii cu ceilalți și au început să corespondeze. La scurt timp, unii dintre acești fani chiar au început să-și facă propriile propriile reviste (fans magazines/fanzine), deși cu diferite grade de ambiție. Apoi, fanii SF au început să-și creeze propriile tradiții și moduri de interacțiune, propria imagine și jargonul propriu, și nu în ultimul rând propriile lor premii și distincții (cum ar fi Premiile Hugo pentru cea mai bună lucrare din diverse categorii diferite), sau premiile suedeze Alvar (pentru merite excepționale în fandom) sau premiile finlandeze Atorox (pentru cel mai bun roman science fiction sau fantasy în finlandeză).

Exact ce fel de oameni a fost implicați în fandomul SF  nordic în anii 50 și 60 printr-o serie de activități, este neclar. Fanul tipic SF pare să fi fost un adolescent sau un bărbat tânăr, adesea locuind în mediul urban (de obicei Stockholm și în alte orașe din Suedia), iar cei mai activi fani, par să fi fost atrași din toate clasele sociale și având evident niveluri culturale și educaționale diverse. Fanul tipic a fost, de asemenea, caracterizat de o mare dorință de a dezbate totul, de la ficțiune literară la știința popularizată, unii manifestând un soi de anumită precocitate intelectuală, cuplată cu un excentric simț al umorului, aproape pueril, împreună cu nevoia de a se afirma și de a exprima o poziție anti-autoritaristă.

Imagine de sine și jargon

Fanii înșiși au descris adeseori fandomul ca pe un fel de zonă liberă, o comunitate sau aproape ca o familie extinsă. O mare parte din activitate se desfășoară în fandom pe o bază idealistă, prin contribuții personale (în termeni de timp, bani, efort și energie) spre un interes comun. Fandomul a fost uneori descris ca fiind o meritocrație anarhică fără conducere centrală, în care toată lumea poate participa în funcție de timpul, dorința și capacitatea disponibile. În fanzinele noi și mai vechi se poate detecta o particulară imagine de sine în cadrul mișcării SF, fanii considerându-se mai deschiși, mai toleranți și mai dispuși să discute și să reevalueze lucrurile utilizând argumente decât persoanele obișnuite. Dar, ocazional, lipsa de înțelegere din partea lumii exterioare a determinat fanii SF să se vadă ca o minoritate neînțeleasă și persecutată.

Un indiciu al originilor acestei viziuni poate fi găsit și în editorialul din prima ediție a fanzinului „SF-Forum” din 1960. Editorul, probabil George Sjöberg (care în acel moment folosea pseudonimul Tage Valentin), descrie science fiction-ul și fanii acestuia în următorii termeni:

„Există și alte forme literare care au proprii entuziaști, cum ar fi narațiunile detectiviste sau westernurile. Stilul science-fiction-ului este diferit, se deosebește prin bogăția sa de gândire și prin varietatea sa de motive, având un potențial aparent nelimitat de reînnoire. Science fiction-ul este legat de filosofie și își asumă în felul său, vechile întrebări filosofice ,Cine suntem ?”, „De unde venim ?”, „Încotro  mergem ?”, „Ce se află dincolo de eternitate ?” și „Cum arată de fapt realitatea din spatele lumii iluzorii pe care am acceptat atât de ușor ca fiind naturală și normală ?”.

Să nu credeți cumva că mișcarea SF este un fel de religie fanatică. Oh, nu, entuziastul SF-ului este, prin natura sa, cel mai liber dintre gânditorii liberi, el nu consideră nimic sfânt; disprețuiește credințele politice, dogmele religioase, orice încearcă să forțeze gândirea umană prin clișee și locuri comune … „Libertatea gândirii la marginea nebuniei” este motto-ul fanului SF.”

În ciuda faptului că George Sjöberg a fost expulzat din fandom câțiva ani mai târziu din cauza suspiciunii legăturilor cu grupuri neo-naziste, există multe aspecte în acest editorial la care majoritatea fanilor contemporani ar subscrie în totalitate.

Un dezinteres manifest și pe scară largă în privința status quo-ului și o fascinație în privința  extremelor de stânga ale spectrului politic, comunismul, anarhismul și libertarianismul, au distins mulți dintre fanii SF chiar dacă majoritatea lor se încadrează mai degrabă într-un spectru politic mai acceptat, ceva între liberalismul contemporan și social-democrația occidentală.

Ca în cazul majorității subculturilor sau grupurilor fetișizând interese înguste, fanii SF și-au dezvoltat curând propriul jargon și propriile expresii. Acestea au funcționat parțial ca semne distinctive ale identității și, parțial, ca o formă de terminologie sau stenografie profesională. Majoritatea acestor expresii par să fi fost derivate din expresiile fandomului american deși altele au izvorât din rădăcini nordice. Câteva exemple de expresii și acronime care au înflorit din anii 50 și 60 încoace includ FIAWOL (Fandom Is A Way Of Life/Fandomul este un stil de viață), FANAC (activitatea fanilor) sau GAFIA (Get Away From It All), care înseamnă maturizarea și distanțarea de puerilități și de infantilismele vieții de fan (Getting a life).

Alte medii

Deoarece nucleul fandomului tradițional a fost dintotdeauna literatura, fandomul SF nu ar trebui să fie confundat cu celelalte subculturi ale altor fani care mișună în jurul fenomenului SF (și subgenurilor conexe) și care fetișizează alte medii, de exemplu filmele, serialele TV, jocurile video, romanele grafice și comicsurile, jocurile de rol, pletoră de fixații și obsesii ale unor grupuscule numite de fanii tradiționali ai science fiction-ului, „media fandom” (ca și cum cărțile sau revistele nu ar fi parte integrantă din mass-media).

În loc să se adune pentru a discuta despre literatură și știință, evenimentele media-fandomului includ fetișizarea unor saltimbanci și clovni de Hollywood, a unei recuzite utilizată în crearea de autoiluzii; adorarea, întâlnirea, fotografierea și obținerea autografului unor cabotini mai mult sau mai puțin celebri din submediocre filme și seriale SF  (a se vedea neapărat, satira media-fandomului și parodia obsesiilor startrekkiștilor,  „Galaxy Quest” (1999), film al regizorului Dean Parisot), fantasy și horror ; vizualizarea, achiziționarea și vânzarea de articole de colecție noi sau vechi. Aceste subculturi ale fanilor sunt consumiste și fetișiste pe față,  mase de manevră ale producătorilor și distribuitorilor de kitschuri, iar fanii au adesea o abordare mai „respectuoasă” față de obiectul obsesiilor lor decât fandomul SF, fie că fetișul este SF-ul vizual (numit „sci-fi” de către acești fani), fantasy-ul vizual  sau horror-ul vizual. Această nobilă pasiune este îndreptată spre venerarea anumite filme și seriale TV sau lumi fictive, cum ar fi acelea din „Star Trek”, „Star Wars”, „Babylon 5”,  „Lord of the Rings”, „A Game of Thrones”, etc.

La o „convenție” (din latinescul „convenire/conventio”, prin intemediul termenului francez medieval  „convention”, întrunire/adunare/reuniune) tradițională de science fiction, fanii sunt obișnuiți să plătească o taxă de participare, să dea de băut oaspeților de onoare și să inițieze o discuție informală care poate dura câteva ore. Elementul comercial al acestor „convenții”  rareori depășește existența unui bufet care servește mâncare și bere, a unei mărunte librării locale sau a vreunui mic stand cu o selecție limitată de titluri de vânzare.

La ora actuală, acolo unde mai au loc, asemenea evenimente nu mai reprezintă altceva decât „entertainment geriatric” pentru supraviețuitorii mai mult sau mai puțin senili și ramoliți ai trecutului îndepărtat.

Există de fapt o certă animozitate între vechiul fandom și cele mai recente încarnări ale sale, în ciuda – sau poate chiar din cauza faptului – că aceste grupuscule sunt atât de asemănătoare.

Există totuși  o mai mare afinitate între fanii SF și fanii comicsurilor, precum și participanții la diverse grupuri de role playing  sau diferitele societăți tolkieniste care  în multe cazuri au fost fondate de fanii science fiction-ului.

Mișcarea adoratorilor SF-ului a fost inițial derivată dintr-un interes în ficțiunea scientistă, dar „granițele” dintre aceasta și alte forme literare ale fantasticului nu au fost niciodată stricte sau în termeni de excluziune reciprocă. Un număr de cluburi tradiționale sau tradiționaliste de science fiction se ocupă, de asemenea, și de fantasy sau horror și includ și alte medii (seriale TV, filme, romane grafice, jocuri de rol și jocuri pe calculator), chiar dacă se poate spune că atitudinea lor diferă de cea a fandomului mass-media, deoarece primează totuși ideile, conținutul și discuțiile neoficiale mai degrabă decât actorii, articolele colecționarilor și filmele de amatori.

Un alt aspect important al fandomului tradițional SF care îl diferențiază de media fandom este alcoolul, în special berea.

Adevărul este că destui fani SF, în special unii dintre veterani, s-au plictisit de mult timp de science fiction, dar continuă să se întâlnească cu alți fani pentru a mai trăncăni și a bea ceva cu niște vechi prieteni. Sau vechi dușmani.

Fanzinele

Cea mai caracteristică activitate a fandomului este, probabil, crearea fanzinelor, obsesie care și-a lăsat amprenta dincolo de mișcarea science fiction. Fanzinele sunt un fel de revistuțe necomerciale, fițuici de amatori scrise pentru și de către fani veleitari și semidocți, adesea debordând de jargon și de glume infantile de circuit închis.

Fanzinul (termen compus din „fan” și „magazine”/revistă) a apărut în mișcarea SF în anii 30 ai secolului trecut iar primele fanzine sunt adesea considerate a fi „The Comet”, „The Planet” și „The Time Traveller”, care au fost înființate în S.U.A. Începând cu anii 70, fanzinele au devenit populare și în afara fandomului SF și sunt asociate de mult timp cu publicațiile cu buget redus de toate tipurile.

Fanzinele SF au apărut în țările nordice încă din anii 50. Care a fostul primul este discutabil, dar conform unei știri din „Häpna!”, se pare că ar fi fost „Cosmos News” al lui Lars-Erik Helin, iar primul număr a apărut în aprilie 1954. „Cosmos News” a fost o platformă de comunicare pentru Clubul SF Cosmos din Götenborg, iar un fanzin a fost și este adesea cel mai proeminent semn că un club SF este stabil și activ. De fapt multe cluburi SF au fost fondate în primul rând pentru a produce câte un fanzin.

Fanzinele cuprindeau (și mai cuprind încă în variantă online) o gamă de materiale diferite, în cea mai mare parte legată de science fiction și/sau fandomul SF sub o formă sau alta, incluzând știri, recenzii, caricaturi, benzi desenate, ilustrații, scrisori ale cititorilor, dezbateri, cozerii, articole de știință popularizată, liste de membri ale cluburilor SF, pagini în engleză pentru fanii anglofoni, dar și ficțiuni de amatori sub formă unor povestioare, narațiuni serializate și poezii, texte adesea originale, dar și traduceri.

Fanzinele reflectă deseori personalitatea editorului/redactorului, și adesea aceștia scriu cea mai mare parte a materialului. Diferitele tipuri de fanzine au primit în curând propriile titluri inventive, în funcție de grupul țintă, diferențiindu-se prin design și conținut.

Newszinele, de exemplu, s-au concentrat asupra știrilor, în special asupra știrilor din fandom; letterzinele conțin în mare parte scrisori de la cititori; serconzinele (din juxtapunerea termenilor „serios” și „constructiv”, care indică faptul că prea multe producțiuni fandomiste erau și sunt niște însăilări infantil-ușurele) care sunt dedicate criticii SF-ului, sunt uneori de nivel literar ridicat. Au existat și există, de asemenea, semiprozine, care sunt/erau aproape de standardele publicațiilor profesioniste în ceea ce privește conținutul, designul, tipărirea, plata colaborărilor, publicitatea, etc.

Au existat multe inovații în legătură cu producerea fanzinelor. Înainte ca fotocopierea să decoleze în anii 80, iar computerele casnice având programe de procesare a textului să devină obișnuite în anii 90, fanzinele au fost create în mai multe moduri diferite.

Când nu erau multiplicate cu un mimeograf, erau uneori hectografiate, duplicate la indigo, cu excepția cazului în care erau făcute complet manual. Numărul de exemplare a variat: unele fanzine au fost produse numai într-o singură ediție, care a circulat printre fani, în timp ce alții au produs câteva sute de copii (e greu să localizezi atât de mulți cititori interesați). Layout-ul fanzinelor a variat, de asemenea, foarte mult, de la acela semiprofesionist cu un design clar și reproducerea calitativă a unor fotografii alb-negru, până la știfturi semănând cu maculatoarele repetenților din clase primare, scrise de mână și capsate. În timp ce unele fanzine erau alcătuite din doar câteva pagini, altele – cum ar fi fanzinul nordic „SF-Forum” – aveau numere de peste o sută de pagini.

Până la mijlocul anilor ’60 au fost publicate cel puțin 80 de fanzine diferite, chiar dacă unele au avut doar un singur număr, în special în Suedia și Norvegia (care în acea perioadă au reprezentat cea mai mare parte a mișcării SF nordice).

Fanzinele suedeze aveau titluri pueril/evaziv/escapiste precum „Clloev”, „Club Megalax Journal”, „Urvoat”, „Vröfwel”, „Sexy Venus” sau „Zlewwy”.

Se poate observa aceeași inventivitate în fandomul SF norvegian, care a apărut puțin mai târziu, cu titluri de fanzine precum „Bizarr Mortem”, „Død spurv” (Vrabia moartă) sau „Kabbalistisk kaktus” (Cactusul cabalistic); și în fandomul danez, care includea fanzine precum „Under Maanens overskæg” (Sub mustața lunii) și „En mørk och stormfuld kat” (O pisică întunecată și furtunoasă). Cu toate acestea, titlurile celor mai multe fanzine nu erau atât de imaginative și erau adesea derivate din fenomene astronomice sau alte lucruri legate de science fiction sau de fandom (adesea în engleză).

Una dintre cele mai longevive fanzine a fost FANAC, care la sfârșitul anilor ’70 l-a avut ca redactor pe jurnalistul și acum „celebrul scriitor” Stieg Larsson (da, chiar faimosul condeier, autor al maculaturii polițiste mult prea fetișizate de cititori inculți și rudimentari).

În ansamblu, câteva personaje relevante ale culturii suedeze au fost implicate sau au crescut în fandom, de exemplu, autorul și traducătorul Erik Andersson, actorul Reine Brynolfsson, scriitorul Inger Edelfeldt, poeta Helena Eriksson și scriitorul Steve Sem-Sandberg, care a scris o serie de romane science fiction în anii 70.

În special în lumea vorbitorilor de limbă engleză, fandomul și convențiile și fanzinele sale au funcționat adesea ca pepinieră pentru viitorii autori precum și pentru critici, editori, traducători, ilustratori și alții. Chiar dacă există câteva exemple de fani suedezi care au devenit scriitori de succes – nu în ultimul rând Sam J.Lundwall, Dénis Lindbohm și Bertil Mårtensson – este probabil mult mai frecvent ca în Suedia fanii activi să-și găsească locul de muncă în alte domenii ale industriei editoriale, deși se pot găsi și fani proeminenți ai science fiction-ului suedez în fiecare profesie de la fizica atomică la politică.

În Norvegia, Danemarca și Finlanda, această legătură între mișcarea SF și industria editorială este ceva mai slabă decât în ​​Suedia, ceea ce ar putea fi pus pe seama faptului că SF-ul în aceste țări este mai recent și a fost mult mai mic.

Cu toate acestea, ar trebui să subliniem faptul că există cel puțin un fan renumit, care a devenit scriitor profesionist în Finlanda – Johanna Sinisalo (n.1958), care a câștigat prestigiosul premiu literar Finlandia, în anul 2000 („Ennen päivänlaskua ei voi”/trad. în engleză „Only After Sunset”), în ciuda faptului că romanul are o componentă proeminentă de science fiction. Și în Norvegia trebuie menționat faptul că fandomul a produs un număr de scriitori de succes în domeniul science fiction, de exemplu, Jon Bing (1944 – 2014), Tor Åge Bringsværd (n.1939) și Øyvind Myhre (n.1945).

Prin intermediul fanzinelor, tinerii și entuziaștii fani ai SF-ului puteau să-și testeze talentul literar și să-și exprime dorința de dezbatere și nevoia de a se afirma. Cu toate acestea, cel mai important aspect al fanzinelor a fost, probabil, funcția lor socială. Fanzinele au creat și au menținut o comunitate, au constituit o rețea și au reprezentat o oportunitate pentru fani de a-și cultiva o identitate specifică în afara normelor și convențiilor societății.

Fanzinele le-au permis fanilor să rămână în contact cu persoane având aceleași interese (sub)culturale și asta indiferent de distanțe (înainte ca listele de e-mail-uri și forumurile de discuții de pe internet să fi preluat această funcție a fanzinelor). Alternativa a fost încercarea de a găsi spiritele înrudite și de a înființa un club sau de a organiza o convenție împreună cu alți fani.

Cluburi și convenții

„Futura” nu a fost doar începutul mișcării SF nordice, ci și primul club SF nordic.

Faptul că Suedia în decursul câtorva ani a avut un număr mare de cluburi de science fiction și că fandomul suedez a fost mult mai avansat decât în ​​celelalte țări nordice, a fost în mare parte meritul revistei „Häpna!”, care a permis fanilor izolați să intre în contact și să se organizeze. Acesta nu a fost cazul în țările vecine în care revistele SF au fost efemere și rareori au inclus scrisori de la cititori. „Häpna!”, pe de altă parte, a lucrat activ pentru a crea o mișcare suedeză de science fiction. Deja din primul număr, cititorii au fost încurajați să lanseze cluburi și să creeze contacte, iar revista a început să publice numele și adresele fanilor.

Până la începutul anilor 60 în Suedia au fost înființate 30 de cluburi SF, cum ar fi clubul „Meteor” din Malmö, clubul „Cosmos” din Göteborg și clubul „Star SF” din Stockholm. În aceste cluburi, membrii ss adunau pentru a discuta SF și știința popularizată, citeau în public articole SF, vizitau observatoare astronomice, creau fanzine, își împrumutau cărți și corespondau cu alți fani din Europa occidentală sau din S.U.A. Un număr timpuriu al fanzinului „SF-Forum” include un raport al unei întâlniri la clubul de tineret „Sunside” din Stockholm, din 15 februarie 1960, oferind câteva indicii despre modul în care aveau loc aceste întâlniri:

O prelegere, un film, o discuție și ceva muzică au făcut parte din program. Bo Stenfors s-a ocupat de muzică. Și-a adus magnetofonul și-a prezentat un amestec frumos de jazz și pop. Fanii prezenți au participat la discuții. […]

În legătură cu prelegerea, entuziaștii science fiction-ului au fost dezamăgiți când aflat că vorbitorul, asistentul Lindblad de la Observatorul din Saltsjöbaden, n-a reușit să ajungă și astfel au pierdut un subiect interesant. […]

A fost prezentat apoi filmul color „Journey To The Stars”, Sture Sedolin fiind proiecționistul. Durata proiecției a fost de 51 de minute.

Această întâlnire pare foarte inocentă în comparație cu alte tipuri de congregări ale fandomului, care au loc adesea în diverse cârciumi (botezate „pub-uri” și „cluburi”) și includ o serie de degustări de alcool cu diverse concentrații.

O întâlnire mai mare a fanilor, de multe ori din diferite locuri, este de obicei menționată ca o „convenție”.

Una dintre primele convenții a avut loc atunci când câțiva fani din New York au luat autobuzul pentru a se întâlni cu prietenii lor din Philadelphia în 1937. A fost elaborat un program care rămâne în mare parte cam același până în ziua de astăzi, cu prelegeri, mese rotunde („panels”), banchete, licitații de cărți, proiecții de film și ceremonii de premiere.

Prima convenție SF nordică a avut loc în orașul suedez Lund în august 1956 și a fost numită „Luncon”.

Organizatorii l-au invitat pe autorul danez de science fiction Niels E. Nielsen, dar acesta a optat în schimb pentru a le trimite o scrisoare care a fost citită de fanii suedezi. De atunci, în Suedia s-au desfășurat o serie de convenții SF cu un număr diferit de participanți, iar în prezent desfășoară în Suedia reuniuni SF precum „Confuse” (Linköping), „Imagicon” (Stockholm) sau „Conviction” (Göteborg). Una dintre acestea este întotdeauna desemnată ca fiind cea mai importantă convenție a anului și numită „Swecon”.

De-a lungul anilor ’50, fanii suedezi au încercat să creeze o organizație umbrelă pentru toate cluburile, un fel de uniune, dar toate aceste încercări au eșuat din cauza orgoliilor puternice și concurente (o caracteristică fundamentală a fanilor SF este capacitatea lor de a crea conflicte pe orice subiect, de multe ori în chestiuni minore). Cu toate acestea, au reușit să creeze o Asociație Scandinavă de Science Fiction (SFSF), fondată la Stockholm în 1960, cu scopul de a crește interesul pentru SF în Suedia și în alte țări nordice. Asociația a publicat din 1960 fanzinul „SF-Forum”, care a fost periodic fanzinul cel mai important și mai ambițios al regiunii nordice. De-a lungul anilor, în anii ’70, ei au primit chiar și fonduri publice pentru acoperirea costurilor tipăririi fanzinului (care, sub coordonarea redactorului-șef Steve Sem-Sandberg, a semănat cu o revistă profesionistă). SFSF și-a deschis și propria librărie în Stockholm.

În ciuda numelui său, SFSF era în primul rând o organizație suedeză cu un procent ridicat de membri din Stockholm (motiv pentru care fanii SF-ului din Uppsala au înființat European Science Fiction Association).

Dacă cineva se uită la o listă de membri ai „SF-Forum” din 1965, observă că erau doar doi membri din afara Suediei: Per G. Olsen din Oslo (Norvegia) și Jannick Storm din Copenhaga (Danemarca). Ceilalți 56 de fani erau din Suedia și aproximativ două treimi locuiau în zona Stockholm.

Această situație a dus, de asemenea, la câteva plângeri din partea cetățenilor unor țări vecine, așa cum se poate constata în scrisoarea lui Ø. G. Holter din Oslo într-un număr al „SF-Forum” din 1967:

Dacă vreo organizație are cuvântul „scandinav”în titlu, asta trebuie să însemne ceva și ar trebui să se depună eforturi pentru a demonstra că Asociația este cu adevărat scandinavă. Stockholmul nu reprezintă întreaga Scandinavie. Din experiența mea, Asociația a demonstrat un interes prea mic sau inexistent în înființarea de sucursale în restul Suediei, ca să nu mai vorbim de  Norvegia și Danemarca.

Această critică constructivă a fost eludată de redactori (Bertil Mårtensson din Malmö și John-Henri Holmberg din Stockholm), însă reprezenta faptul că mișcarea SF nordică nu se mai limita la Suedia. Unul dintre cluburile pe care Holter le menționează în scrisoarea sa este „Aniara”, care a fost înființat la Oslo în 1965. Totuși, este cunoscut în general că fandomul din Norvegia are rădăcini mult mai adânci decât acel moment.

Fandomul timpuriu în Norvegia

Mișcarea SF a apărut în Norvegia în același timp când a ajuns și în Suedia, chiar dacă a început la o scară mult mai modestă. Secțiunea poșta redacției a revistei „Häpna!” a inclus  urmele precoce ale unui fan activ, norvegianul Roar Ringdahl din Drammen. Împreună cu vecinul său mai tânăr, Cato Lindberg, a plantat semințele fandomului norvegian.

Cei doi au colaborat creând  reviste scrise de mână, conținând  scurte și amuzante povestiri, benzi desenate și alte tipuri de ficțiune. În decursul Crăciunului 1954, inspirați de modelul fanilor de care citiseră în revistele science fiction anglofone, au lansat primul număr al primului fanzin SF din Norvegia, „Fantasi”, care a avut uimitorul „tiraj” de cinci exemplare, copiate la indigo.

„Fantasi”  includea câteva traduceri a unor scurte povestiri americane, unele știri SF și câteva recenzii ale unor titluri SF anglofone.  Au urmat  mai multe numere ale fanzinului în următorii ani.

Începând cu numărul trei al fanzinului „Fantasi”, acest a fost șapirografiat și a fost expediat și fanilor din afara Drammenului (un oraș care, aparent, nu găzduia prea multe spirite înrudite), nu în ultimul rând și în Suedia. Numărul unsprezece (acesta fiind și ultimul), publicat în 1958, a avut un tiraj de 80 de exemplare tipărite, obținând un feedback atât din partea S.U.A., cât și din partea Angliei, unde tinerii fani fuseseră în vizită în 1955.

În aceeași perioadă când Cato Lindberg a fost operator radio pe nava norvegiană S/S Mataura și a stabilit contacte cu un număr de fani americani (și a scris despre asta în fanzinul suedez „SF-Fronten”), Roar Ringdahl a început să colaboreze cu fanul suedez Sture Hällström (cunoscută și sub numele de Sture Sedolin). Împreună au publicat câteva numere ale fanzinului trilingv „Super-Fantasi”, colaborarea încheindu-se destul de repede, iar Ringdahl a trădat SF-ul pasionându-se subit de filme, și lansând o revistă de film.

La începutul anilor ’60, acest nucleu alcătuit din doi fani a început încet, dar constant să crească, pe măsură ce cititorii norvegieni de science fiction s-au alăturat din ce în ce mai mult fandomului.

Împreună cu Per G. Olsen (mai târziu Per G. Hvidsten) Roar Ringdahl a lansat fanzinul „Alphabor”, iar în 1965 studenții de la Universitatea din Oslo (printre care Jon Bing și Oddvar Foss) au fondat asociația de science fiction „Aniara” (împrumutând titlul poemului epic suedez).

Cu această asociație, care în curând va începe să publice fanzinul „Fenomen 66” în aproape o mie de exemplare, s-a născut fandomul modern norvegian, chiar dacă abia în 1975, Norvegia a găzduit prima convenție science fiction, „Norcon 1”, la Oslo.

Începând cu anii 70, s-au lansat sute de alte fanzine, fandomul norvegian având un spirit de pionierat și multă activitate, care amintește de evoluția din Suedia cu câteva decenii în urmă. Fanzinul „Algernon” a reprezentat o o caracteristică importantă a fandomului norvegian proeminentă și a început să fie publicat din 1974.

Dezastrul danez

Fandomul danez este considerabil mai tânăr decât cel norvegian. În ciuda faptului că Jannick Storm, Niels E. Nielsen și alții au fost în contact cu fanii SF suedezi și a faptului că anumiți cititori de science fiction din Copenhaga au început să se întâlnească pentru a discuta despre literatură la sfârșitul anilor ’60, nu a existat fandom danez Vorbi până la mijlocul anilor 70.

Cea mai proeminentă asociație a fost și este „Science Fiction Cirklen” (SFC), care a fost înființată în 1974, și apoi a publicat primul număr al revistei „Proxima” în același an (este încă publicată și a fost mult timp cea mai relevantă revistă a SF-ului nordic). Obiectivul SFC este de a crește vizibilitatea SF-ului în Danemarca, iar de-a lungul anilor au fost lansate o serie de publicații diferite. De asemenea, n-a existat vreo criză a altor activități ale fanilor; în plus față de întâlniri, cluburi de carte și fanzine, prima convenție a avut loc la doar un an de la înființarea asociației, deși a fost precedată de mai multe festivaluri de film SF la începutul anilor 70.

La sfârșitul anilor ’70, fanii suedezi, norvegieni și danezi au început să pregătească niște convenții comune, care ar fi fost găzduite alternativ de fiecare țară. Prima dintre aceste convenții, „Fabula 77”, a avut loc la Copenhaga, la noua clădire a Universității de la Amager în 1977. SFC a organizat convenția de trei zile, care a avut un program ambițios. Pe lângă discuțiile și prelegerile obișnuite, s-au organizat discuții între editori, expoziții de carte și de artă, precum și ateliere literare dedicate printre altele și fanzinelor. Mare parte din program s-a desfășurat în limba engleză având ca oaspeți de onoare, pe scriitorul britanic Brian Aldiss, pe autorul american Philip José Farmer și pe autorul danez Niels E. Nielsen.

Rezultatul a fost catastrofal. Indiferent dacă s-a datorat publicității insuficiente sau vremii și în ciuda faptului că s-au înregistrat 1.500 de vizitatori pe parcursul a trei zile, SFC a avut o o pierdere de 70.000 de coroane daneze. Catastrofa financiară a fost o lovitură grea, și în locsă-și declarare falimentul, SFC a rambursat datoriile cu ajutorul unei noi asociații de fani și prin donații publice. În 1980, SFC a îndrăznit chiar să organizeze o nouă convenție Fabula.

Fenomenul finlandez

Cea mai vie mișcare SF în regiunea nordică este acum cea din Finlanda, chiar dacă a durat ceva timp până a fost lansată într-un mod corect. Există zvonuri despre încercările timpurii de organizare a cititorilor de SF, precum cea a ofițerului în retragere Lassi Huttunen, în 1953, înainte de a muri într-un accident de motocicletă.

Cu toate acestea, fandomul a sosit târziu în Finlanda, de-abia în 1976, când a fost înființată „Societatea de SF din Turku” (TSFS).

Uniunea Studenților de la Universitatea din Turku (Åbo în suedeză) a organizat un fel de convenție science fiction în 1969, dar de-abia la sfârșitul anilor ’70 a început să crească numărul fanilor SF și tot în acea perioadă a fost lansat primul fanzin SF finlandez, „Spin”. Au existat multe speculații în legătură cu sosirea târzie a fandomului SF în Finlanda. Un argument este că Finlanda avut o urbanizare relativ târzie, și-a trebuit să recupereze o lungă perioadă întârzierea din punct de vedere economic de după cel de-al doilea război mondial

În prezent, există aproximativ douăzeci de cluburi de science fiction în Finlanda și aproximativ o duzină de fanzine (pe lângă o serie de reviste SF semi-profesioniste și o mulțime de fanzine dedicate prostioarelor de tip manga, anime și jocurilor de rol).

Majoritatea acestor grupuscule nu disting vreo diferență între science fiction și fantasy, și se spune adesea că mișcarea SF finlandeză este caracterizată de o capacitate impresionantă de colaborare între diferite asociații și cluburi. În ciuda faptului că finlandezii nu au o organizație centrală, au organizat cu succes unele dintre cele mai mari convenții science fiction din Europa. Astăzi, convenția națională anuală, Finncon, care a fost lansată în 1986, are adesea mai mult de 4.000 de vizitatori (câteodată chiar și mai mulți); prin comparație, convențiile suedeze, au în cel mai bun caz, 150-200 de participanți.

O parte a motivației diferenței mari între cifrele participanților se datorește faptului că accesul la Finncon este liber (este finanțat prin sprijinul statului și sponsorizări) și că adună fanii dintr-o serie de subculturi, nu numai sefiști. La Finncon, care este găzduit alternativ între orașele finlandeze mai mari și generează un interes pozitiv din partea mass-media, este perfect normal să găsim fani ai mai multor subculturi – science fiction, fantasy și horror, film, televiziune, jocuri pe calculator, jocuri de rol – toți coexistă în mod pașnic unii cu ceilalți, de la diletanți și veleitari, până la intelectuali din mediul academic. Există, de asemenea, numeroase „mascarade” și așa-numitele cosplay-uri în cadrul cărora diverși fetișiști se travestesc în diverse personaje fictive, în special provenind din manga și anime. Cu toate acestea, nucleul convenției Finncon este vechea mișcare SF, așa că oaspeții de onoare sunt adesea autori, mai degrabă decât actori.

Ca o alternativă la modul carnavalesc în care Finncon-ul s-a dezvoltat în ultimii ani, fanii finlandezi au început să organizeze mai multe evenimente alternative, mai intime și relaxate, unde accentul se pune exclusiv pe literatura SF pe„finnish weird” (și pe bere).

Începând din 2007, în fiecare primăvară, convenția Åcon are loc în Marienhamn pe insula Åland, adunând fani finlandezi și suedezi, precum și pe unii dintre cei mai activi fani din Norvegia (în primul an au existat zvonuri despre apariția unui fan danez, deși danezii nu sunt renumiți pentru apetența călătoriilor în străinătate).

Cu alte cuvinte, mișcarea SF nordică încă există, încă mișcă deși este îmbătrânită și rarefiată. Pentru tinerii care s-au întâlnit pe plaja Varberg în vara anului 1950, ideea unei convenții pan-nordice de science fiction, ținută pe o insulă din mijlocul Mării Baltice, și cu oaspeți de onoare din străinătate, trebuie să fi părut de-a dreptul SF, probabil.

© Jerry Määttä

Îi sunt foarte recunoscător lui Johan Anglemark pentru evaluarea acestui text și pentru comentariile sale neprețuite. Studiul a fost publicat inițial în catalogul expoziției „Take Me To Your Leader! The Great Escape into Space” organizată la Muzeul Național de Artă, Arhitectură și Design, Oslo, Norvegia.” – Jerry Määttä

Titlul original: „Freedom of Thought to the Brink of Madness: When Science Fiction and its Fandom Arrived in the Nordic Countries”

Traducere de Cristian Tamaș.

Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Jerry Määtä

Jerry Määtä

Jerry Määttä este doctor în filologie, profesor și cercetător în cadrul Departamentului de Literatură, Universitatea din Uppsala, Suedia.
Teza sa de doctorat din 2006, „Raketsommar: Science Fiction i Sverige 1950-1968” (Vara rachetei: Science fiction-ul în Suedia între 1950-1968) a fost una dintre primele studii academice ale fenomenului SF în Suedia.
Jerry Määttä lucrează în prezent la un studiu privind dezastrele ficționale în domeniul filmului și literaturii anglofone, din 1950 încoace.
Jerry Määtä
x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →