Linia Frontului

În primul și-n primul rând, vreau să uiți fiecare cuvințel pe care l-ai auzit la centrul de recrutări. Nu, oprește-te, n-am nevoie să ascult nimic. Numai minciuni.

Vino aici, sus, lângă mine, și aruncă o privire prin jur. Aceasta-i linia frontului. Nu, acesta nu-i vreun eufemism. În mod normal, războiul nu-i marcat cu linii drepte și strategii ușor de înțeles, însă aici avem o linie.  Este chiar tranșeul acela de colo. Nu te apropia prea mult de margine.

Sporienii dezintegrează cam patru din oamenii noștri pe zi. Nava ta a venit cu 10 lăzi de provizii și 500 de recruți noi. Fă tu socotelile. Nu lega prietenii.

Ascultă: N-avem nevoie să porți uniforme sau să înveți să tragi sau altceva, ci doar să fii aici și să bei ulei din ficat de cod și să mori. Asta-i realitatea.

Neee, glumesc. De fapt, nu-i ulei de ficat de cod. E mai rău. Miroase ca o chestie căcată de vreun câine și are gust de unt rânced. Vei învăța să-ți ignori reflexul vomitatului și să-l dai pe gât, la fel ca noi toți. Acesta-i unul dintre cele câteva lucruri pe care știm. Nu știm însă cum să luptăm cu ele. Nu știm nici măcar dacă sunt inteligente. Dar de fiecare dată când renunțăm și le cedăm terenul, ei se apropie mai mult. Treaba ta este să stai pe aici, ca și cum ai vrea să fii infectat. Să nu te lași infectat. Asta-i.

N-ai să știi dacă ești infectat. Doar pleci, letargic, căutând un teren înalt, iar peste câteva ore, o tulpină-ți crește din cap și explodează. Sporii de un portocaliu electric se împrăștie peste tot, căutând o nouă gazdă. Vezi, de-aia ne place tranșeul acesta aici.  Când îți vezi vreun camarad acționând ca un zombi, împinge-l înăuntru. Repede.

Adevărul este că atunci când am primit primele relatări de pe Pământ, am intrat imediat în carantină. Aproape că n-a mai rămas nimeni pe-acolo, nu? Dar apoi, dintr-o dată, luăm niște spoturi portocalii din mucegai, pe Marte. De data asta, armata a intrat în acțiune, bombardând planeta cu orice fungicid cunoscut de om. Asta până am descoperit uleiul. Sporienilor nu le place. Nu, nu știm de ce. Nu știm niciun răhățiș despre ei, decât că acum și aici îi ținem la respect la acest tranșeu. Și mai știm că dacă au de ales între cineva care a băut ulei anti-fungic și vreun idiot mofturos care n-a băut, îl vor infecta, invariabil,  pe băiatul acela pretențios. Oricum, le-am lăsat și Marte. Consiliul G doar a declarat: bine, na-vă și planeta asta. Au scos-o din catastife.

Și n-a mers. Câteva săptămâni mai târziu, sporii oranj. Sporienii au început să se arate și aici, pe centură. Nu există mijloace de transport. Nimeni n-a venit aici de pe Marte în ultima sută de ani. Așadar, cum de-au apărut aici după o lună? Nu știe nimeni.

Ascultă, uite ce știm: expansiunea sporienilor se întâmplă doar atunci când noi încetăm să ne mai facem simțită prezența. Nu vor stâncăria, ne vor pe noi. Atâta vreme cât Consiliul G continuă să trimită sânge proaspăt, rămân aici. Următorul asteroid populat se află la numai 2 UA[1] de aici, a naibii de aproape față de Marte. Așezarea aceea n-a văzut nici măcar un singur petic de mucegai. Și nici nu vor vedea, atât timp cât recruți prostănaci ca tine vor continua să vină.

Uleiul este singurul lucru despre care-am aflat că-i face chiar și să se strâmbe. Nu va ajuta dacă ești ultimul acum, nu? Bea-ți uleiul. Spune-i tipului de lângă tine să nu se deranjeze. Încearcă să nu te lași infectat. Împinge pe oricine-i infectat jos de tot, în șanț, cât poți naibii de repede.

Îmi pare rău că eu sunt cel care trebuie să-ți spună, însă acesta nu-i războiul nostru. Stai de pază sus, pe buza tranșeului, și încearcă să reziști mai mult de o săptămână, în vreme ce minți mai strălucite caută un mijloc de ripostă.

Bine, acum la treabă. Începe să despachetezi ce-i prin lăzile alea și-am să-ți spun veștile bune. Da, nu-i cine știe ce, dar sunt vești bune.

Numărul 1: Cei infectați par să moară fericiți. Am văzut mai mulți decât porția mea adjudecată. Hallinan n-a vorbit sau de-astea, dar avea un aspect cu adevărat împăcat. Ultimele cuvinte ale lui Patel au fost: „În sfârșit.” Steinberg doar s-a holbat la cer și-a rânjit. Așa că, iată ce cred: poate că sporienii sunt Dumnezeu. Poate că asta-i a doua venire. Poate că veți sunteți pe cale să fiți salvați cu toții.

Nu cred că-i așa, dar mă ajută să-mi treacă noaptea.

Numărul 2: Jumătate din cutiile pe care le descarci sunt pline cu gin. Nu trebuie să fim treji, doar trebuie să fim aici. Nu-i nicio cale de plecare de pe stânca asta, așa că mai bine-i tragem un chef. Poate găsim chiar și niște bețișoare pentru cocteiluri, dacă ai n oroc.

Vestea bună numărul 3: Vezi stelele acelea de-acolo? Acolo se află peste un catralion de oameni, cu toții ducând o viață bună. Vezi tranșeul ăsta înnoroit? Acolo sunt sporienii, pentru că suntem noi aici, acolo au să stea. Salvezi universul. Ești un afurisit de erou.

Acum bea.

© Sylvia Spruck Wrigley

Traducere de Silviu Genescu

Textul a fost tradus și postat cu acordul autoarei. Îi mulțumim.

Sylvia Spruck Wrigley s-a născut pe data de 7 martie 1968 în Heidelberg, R.F.G. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Los Angeles, S.U.A., apoi s-a stabilit în Marea Britanie. Locuiește acum consecutiv în regiunea Costa del Sol a Spaniei și în Swansea, Marea Britanie și s-a dedicat scrisului. Proza ei a fost publicată atît în Marea Britanie cât și în S.U.A. în publicațiile Lightspeed, Daily Science Fiction, Journal of Unlikely Entomology, Boston Literary Magazine, Every Day Fiction, Nature, Crossed Genres și True Romance Magazine. Lucrează în prezent la un roman de urban fantasy având acțiunea în Londra contemporană.

Site propriu : http://www.intrigue.co.uk/



[1] Unități Astronomice – aproximativ 17 minute-lumină; 2.99210 8 km  (n.tr.)

Latest posts by Sylvia Spruck Wrigley (see all)

Leave a Reply