Despre lumi posibile şi imposibile

Considerat de mulţi de-a lungul timpului drept „literatură minoră”, genul fantasy s-a transformat mai ales în ultimele decenii într-o „industrie” care aduce profit de ambele tabere: cei care „produc” şi vînd se aleg nu numai cu faimă, dar şi cu venituri importante, iar cei care cumpără nu vor fi niciodată dezamăgiţi. Primesc poveşti, frumos ambalate, care conţin lumi imaginare, guvernate de magie şi populate de vrăjitori, demoni, pitici, supereroi, dragoni, centauri, inorogi, adică toate acele personaje ale basmelor clasice, inspirate din folclor sau ale miturilor popoarelor în care niciodată nu erau suficient de bine descrise, suficient de implicate în Aventură, suficient de „umanizate”, aşa că mereu îţi doreai mai mult şi mai mult. De fapt, pentru cititori, acest tip de lectură, uneori deloc lipsită de profunzime şi deseori de o bună calitate stilistică reprezintă necesarul bilet spre acel EXIT, care clipeşte cu litere mari şi roşii la ieşirea din labirintul întunecat şi devenit în ultimul timp aproape-imposibil-de-locuit pe care îl reprezintă lumea noastră reală. Iată şi o primă legătură cu lumea virtuală, a gamer-ilor, căci fantasy-ul înseamnă o industrie dezvoltată pe mai multe planuri, printre care şi cea a jocurilor care au la bază cărţi „de specialitate”, cum ar fi „Heroes of Might and Magic” sau „Dungeons & Dragons” şi culminînd cu cea a megaproducţiilor made in Hollywood, ecranizări după cărţi-cult care au propus fantasy-ul ca pe un trend, constituindu-se în acelaşi timp şi în adevăratul boom al genului .

Borderline

„Poveşti sau romane ce conţin un element substanţial cu caracter supranatural care se petrece în lumi imposibile, cu personaje imposibile”. Iată una dintre primele definiţii ale fantasy-ului, mult prea generală, căci aici ar putea să intre la grămadă de la poveştile cu fantome, la complexe lumi S.F., cum ar fi cea din „Dune”. De fapt, fantasy-ul nu este altceva decît o „literatură a imaginarului” în care nu există explicaţii plauzibile sau ştiinţifice cum ar fi cele din science-fiction pentru crearea unor lumi paralele care, de multe ori, nu au nici legătură cu planeta Pămînt sau cu rasa umană. Diferă, însă, de literatura „clasică” şi de curentele ei, prin accentul care cade pe poveste şi pe personaje, inspirate de multe ori din mitologie şi din folclor. Felul în care sînt stilizate, „adaptate” şi dezvoltate aceste personaje are parcă un nostalgic iz hippie, deşi genul a apărut cu mult înainte de anii ’60.

De fapt, primele scrieri considerate drept fantasy aparţin sfîrşitul de secol XIX, în Marea Britanie, chiar la final de eră victoriană: poveşti cu vampiri, pitici, vrăjitoare, personaje care au devenit astăzi „veterani” ai genului. Washington Irving este cel care aduce acest tip de poveste în America, fantasy-ul dezvoltîndu-se în paralel pe ambele continente. De altfel, în cîteva dintre poveştile „fundamentale” de secol XIX, cum ar fi „Vrăjitorul din Oz”, „Alice în Ţara Minunilor”, „Călătoriile lui Gulliver”¹, copii sau chiar oameni maturi vizitează, în împrejurări neobişnuite, ţări şi tărîmuri fantastice, iar de aici pînă la ruperea totală a acestor lumi de cea reală, prin inventarea unor mitologii, limbi şi culturi proprii, nu a mai fost decît un pas. Iar acest pas l-a făcut cu adevărat, în anii ’30, J.R.R. Tolkien.

Ce se întîmplă cînd iei un hobbit în serios

 

Printr-o fericită întîmplare, o excelentă traducere în limba română a Catincăi Ralea, la Editura Ion Creangă, în 1975, „O poveste cu un hobbit” a devenit una dintre cărţile de căpătîi a ultimei generaţii care a copilărit în comunism. Recitit după mulţi ani şi după ce trilogia „Stăpînul Inelelor” „ilustrată” (şi considerată pînă nu de mult imposibil de ecranizat, după părerea unora, printre care chiar şi fiul lui Tolkien, Cristopher) a isterizat puştanii de astăzi din România (şi prin puternice promoţii PRO: „Ce ai face dacă ai avea inelul puterii?”), primul roman fantasy pe care autorul a început să-l scrie pe o pagină goală, „sărită” de unul dintre studenţii săi la o lucrare pentru examen – o invitaţie pentru Tolkien de a-şi imagina viaţa lui Bilbo Baggins, din locuinţa sa respectabilă de hobbit Bag End -, are acelaşi farmec incontestabil şi acelaşi umor. Nefiind o poveste de mari proporţii ca „Lord of the Ring”, „The Hobbit” nu aduce în prim-plan mitologia inventată a autorului, în detrimentul poveştii, aşa cum se întîmplă pe alocuri în trilogie. E mai mult o joacă, în care Pămînturile de Mijloc nu sînt foarte bine delimitate (probabil că elfii nu-şi puseseră încă la punct hărţile lor care se văd doar într-o anume noapte, la lumina lunii), Răul Absolut, devenit ulterior Sauron, „ochiul” este amintit doar în treacăt drept Necromantul, nu e prea clară diferenţa de termeni dintre pitici şi gnomi, doar că unii sînt buni, deşi cam zgîrciţi, iar alţii răi (aici gnomii par mai degrabă goblini, pe cînd în trilogie gnomii devin de fapt piticii), bătălia finală se dă pentru o comoară, ca în cărţile cu piraţi, nu este o continuă înfruntare, uşor didactică (ăsta-i basmul, n-ai ce-i face !) între bine şi rău. Iar Gollum, personaj care ulterior, în trilogie, va fi disecat din punct de vedere psihiatric, din cauza diagnosticului său de schizofrenie cu dublă personalitate, este prezent într-un singur capitol, cîteva pagini cu adevărat memorabile din istoria literaturii pentru copii: creatura îl provoacă pe Bilbo la un concurs de ghicitori, undeva în bezna din măruntaiele muntelui populat de gnomi, a cărui tensiune culminează cu obsesiva întrebare a lui Gollum: „Ce are el în busunărasele sale scîrboase ?” (Dacă nu v-aţi prins, era chiar faimosul Inel de mai tîrziu care în această poveste nu are decît un singur rol, simplu şi practic: te face nevăzut !)

Dacă pînă şi publicarea primei cărţi a lui Tolkien, în 1936, a fost tot un soi de joacă, posibilul editor plătindu-şi fiul de zece ani cu o monedă de un șiling pentru a citi povestea şi a-i spune dacă e bună de ceva, ulterior scriitorul a luat lucrurile „în serios” (trilogia poate fi dovada vie că, dacă devii prea serios atunci cînd scrii pentru copii, pierzi esenţialul, acea ingenuitate sclipitoare din The Hobbit, deşi Tolkien îşi dorea de fapt un fantasy pentru adulţi). Captivat de propria sa mitologie, inspirată din cea a ţărilor nordice şi vrăjit de limba „elfică” pe care o inventase, avînd la bază finlandeza şi galeza, Tolkien se lasă cu uşurinţă prins în capcana propriei sale poveşti, devenită o adevărată epopee. De altfel, scriitorul însuşi recunoaşte, în cuvîntul său introductiv, că „această poveste a crescut pe măsură ce se povestea”, iar Roger Ebert de la Chicago Sun-Times spune despre film că „el durează, şi durează şi durează – iarăşi peisaje, iarăşi păduri, iarăşi zgomote în noapte (…), pînă cînd ne dăm seama că ar putea dura la nesfîrşit”, afirmaţie valabilă şi pentru carte, dacă ar fi să ne raportăm doar la „istorioara de amor” a enţilor din volumul al II-lea, extrem de descriptivă, interminabilă.

Unii critici susţin că abia acum scriitorul a ajuns la „maturitate” şi că valoarea trilogiei constă tocmai în stufosul background imaginar pe care îl creează împletindu-se cu acţiunea propriu-zisă, de fapt mai multe care se tot înnoadă şi se deznoadă. Totuşi… parcă prea mulţi hobbiţi, un Gandalf, iniţial simpatic, acum prea crunt şi răzbunător, un accent de dramă parcă prea întunecat. Lumea însorită şi veselă din „The Hobbit” a dispărut pentru totdeauna în negura războaielor care sfîşie Pămînturile de Mijloc. Dar, nu-i nimic, o veţi regăsi probabil în ecranizarea primului roman a lui Tolkien de la sfîrşitul acestui deceniu, dacă nu cumva „v-aţi jucat” întîmplător pe-acolo !

 

Subgenuri şi… specii

Astăzi, lumile fantasy colcăie de creaturi din ce în ce mai monstruoase sau mai sclipitoare şi abundă speciile (altele decît cea umană) şi subgenurile. Plictisiţi (sau depăşiţi) deja de high fantasy-ul lui Tolkien, caracterizat de profunzimea acţiunii şi multitudinea de personaje, precum şi de varietatea tematică, dar şi de valorile „cavalereşti” pe care le consacră, puştanii (şi nu numai ei) se îndreaptă acum spre low-fantasy sau comic fantasy, reprezentat cu succes de micul vrăjitor Harry Potter, subgen în care comicul de limbaj, de situaţie, dar şi relaţiile dintre personaje (prietenie, ură, iubire etc.) au un rol principal (un soi de reorientare către „valorile populare” şi către entertainment) dar şi spre dark fantasy (cam ceea ce a făcut Terry Gilliam cu poveştile fraţilor Grimm), cu atmosferă de cărţi horror în care te sperie vampiri, vîrcolaci, morţi-vii etc. Un bun exemplu pentru acest subgen este Anne Rice cu „Vampire Chronicles” (s-a şi ecranizat deja „Interviu cu un vampir”), iar dacă vreţi şi mai mulţi demoni, citiţi Michelle Sagara West, cu seriile „The Sundered” şi „The Sun Sword”.

Un gen care se aseamănă oarecum cu fantasy-ul clasic (high fantasy) şi se pliază perfect pe story-urile jocurilor, se numeşte „sword&sorcery”, inventat în 1930 de către Robert E. Howard, prin personajul său Conan Barbarul. Eroi neînfricaţi luptă între ei, ajutaţi însă şi de magie, adică de vrăjitori, spirite şi de alte creaturi ale întunericului (sau luminii). Sword & sorcery ar putea fi chiar deviza celebrului joc „Heroes of Might and Magic”: ai un castel, îţi faci un erou cu diverse skills-uri, printre care şi magic skills, şi pleci cu o armată de creaturi aparţinînd diverselor lumi posibile şi imposibile – de la orci, la vampiri şi la păsări Phoenix – să cucereşti alte castele şi să birui alţi eroi. Aici există însă, dincolo de „bătălie şi magie”, şi întrepătrunderea cu fantasy-ul mitologic, prin existenţa Celuilalt Tărîm, paralel cu cel real, prezent de altfel în diverse mitologii, de la cea românească la cea chineză, unde ajungi printr-o grotă în formă de “cap de mort” (numele unui personaj ultracunoscut din Harry Potter – încă o dovadă că subgenurile comunică între ele, la nivel simbolic). Fantasy-ul mitologic este cel cu personaje „din lumea de dincolo”, îngeri, zei, draci etc., în opoziţie cu high fantasy-ului care îşi clădeşte propria mitologie. Există şi o variantă, fantasy-ul bangsian, după numele scriitorului care l-a abordat, John Bangs, avîndu-şi ascunse rădăcini „clasice” (Divina Comedie) care prezintă exclusiv viaţa de după moarte, legătura dintre cele două lumi realizîndu-se doar prin trecerea în nefiinţă.

Low-Fantasy-ul lui Harry Potter ne oferă o alternativă mai elaborată, cea exclusiv satirică care l-a făcut celebru pe Terry Pratchett cu seria „Discworld”, cărţi traduse şi la noi. Scriitorul foloseşte ironia la adresa fantasy-ului însuşi, dar şi a miturilor de tipul Faust.

Şi lista poate continua la nesfîrşit cu remix-uri şi exemple de fussion, cum ar fi subgenul cu un target mai precis – fantasy-ul romantic în care găsim personaje feminine puternice şi influente, cu tema iubirii în prim-plan (Mercedes Lackey – „Arrows of the Queen”, „Arrows Flight” şi „Arrows Fall”) sau scrieri hibrid, la limita science-fiction, în ciuda opoziţiei dintre genuri, deşi Arthur C. Clarke afirma că orice tehnologie avansată din S.F. poate fi similară magiei din fantasy. În fond, numai dacă ne gîndim la Star Wars ne dăm seama că „Forţa” nu are nici o explicaţie ştiinţifică, însă este unul dintre elementele supranaturale care traversează toată povestea.

„Creaţia subgenurilor într-un gen este concomitent afirmare şi regenerare a genului. Afluxul actual al operelor de fantezie eroică, în care predomină un fantastic uşor copilăresc, poate provoca temerea că sfîrşitul SF-ului este aproape. Pe pielea noastră am probat deseori că iraţionalul este fermecător, mai ales în perioadele de criză, permiţîndu-ne să uităm durităţile momentane ale vieţii”, scria Charles Moreau, în 1985, într-un număr „Special SF” al revistei „Le français dans le monde”, anticipînd parcă armatele de orci şi de elfi care ne-au luat prin suprindere pe toţi în anii care au urmat.

© Adina Popescu

Textul a fost republicat cu acordul autoarei. Îi mulțumim.

Prima publicare : revista „Dilema Veche” nr.115, 6 aprilie 2006

Nota redacției :

¹ Romanul lui Jonathan Swift a fost publicat în 1726, nu în secolul XIX, este un pamflet și nu a fost destinat pre-școlarilor, școlarilor, etc.

 

Adina Popescu  (născută în 1978) : scriitor, regizor (documentarele „Copiii uraniului”, 2009 ; în colaborare cu Iulian Ghervas;  „Anul dragonului”, 2013; în colaborare cu Iulian Ghervas), scenarist, și o cunoscută ziaristă, redactor la revista „Dilema Veche” (rubrica „Portrete din mers”, a coordonat suplimentul „Dilematix”, dosarul „Literatura pentru copii între aventură şi rezistenţă ” : Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012; „Vedere din  2061”/Dilema veche nr.360 (6 – 12 ianuarie 2011, etc.), a scris peste 350 de articole pentru prestigioasa publicație).

Articolelor ei li s-au decernat prestigioase premii de jurnalism cum ar fi Premiul agențiilor ONU pentru mass-media și Marele Premiu, secțiunea cultură a concursului „Tânarul jurnalist al anului – 2006” organizat de Freedom House. Este selecționer la Astra Film Festival de la Sibiu. A coordonat atelierul de scriere creativă și benzi desenate (împreună cu Alexandru Ciubotaru) de la Festivalul Dilema Veche, Alba Iulia, 30 august-1 septembrie 2013. Romanul ei „O istorie recentă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului”, în curs de apariție la editura Arthur, a obținut Marele Premiu la concursul de creație literară Trofeul Arthur 2013.

Un interviu cu Adina Popescu : http://www.sub25.ro/film/cine-face-filme-documentare-1-adina-popescu-2398.html

Latest posts by Adina Popescu (see all)