Statutul literaturii SF se construiește pe serii de paradoxuri ; unul este cuprins în chiar denumirea sa; în vreme ce termenul ficțiune (literatură) vine cu întreaga lui încărcătură imaginativă și gratuită, de fantezie eliberată de chingile realului, ancorarea în lumea descoperirilor științifice anulează, aproape, prima parte a definiției. Devine explicabilă astfel catalogarea literaturii SF ca formă a romanului realist/istoric, căci se simte în permanență presiunea unui anumit context. Pe de altă parte, nimic mai departe de escapismul și fantezia debordantă pe care SF-ul le etalează decât această restrictivă etichetă de roman istoric. O etichetă care îl reduce la un descriptivism lipsit de miză și implicare.
Un alt paradox bine inserat în paradigma definirii SF-ului este relația pe care o stabilește cu universul tehnoștiințific. Atent la cuceririle științei și tehnicii, el le popularizează aducându-le în spațiul literar, părând a le legitima. Căci o istorie a SF-ului este, implicit, o istorie a dilemelor tehnoștiințifice ale umanității, de la motorul cu aburi al secolului al XIX-lea la decorporalizarea digitală din vastele rețele electronice ale contemporaneității. În același timp, jargonul științific este înșelător, căci există mult prea numeroase abateri de la adevărurile științei, aproximări și distorsiuni, care țin mai degrabă de fantazarea literară decât de rigoarea științifică. Noile tehnologii pe care SF-ul le prezintă sau le inventează sunt însoțite de /plasate într-un simulacru de societate care experimentează aceste tehnologii. Tehnologiile nu sunt rupte de lume și nu devin, ele însele, subiectul central; ele sunt mai degrabă necesarul pretext pentru o viziune asupra realității prezente. Și mai ales pentru acest lucru se impune o reconsiderare a literaturii SF, mai ales în spațiul românesc. Căci puțini sunt cititorii cu expertiză științifică, capabili să verifice validitatea teorii științifice ‒ nu că acest lucru ar avea vreo importanță în evaluarea textului SF; majoritatea cititorilor apreciază SF-ul pentru capacitatea lui de a pune în pagină ample experimente sociale și sociologice, testând rezistența conceptelor și a sistemelor, fie ele prezente sau viitoare.
Orice autor de SF este un om al timpului său, convertindu-și această dependență istorică în imaginarea altor timpuri paralele, trecute sau viitoare. El este un scriitor angajat social, care are o responsabilitate morală în fața semenilor săi angrenați într-o realitate politică, socială, tehnologică ce tinde să se întoarcă împotriva lor. Iar această orientare spre social vine din înțelegerea faptului că orice schimbare tehnologică modifică atât structurile sociale, cât și comportamentul colectivităților. Oricum, dependența de climatul tehnocultural al contemporaneității și atenția acordată relației dintre indivizi și structurile sociale și economice fac din literatura SF un extraordinar instrument de analiză și critică socială. Căci, cum spune Roger Bozzetto, ,,ca și filosofia, SF-ul abordează temele nemuririi, religiilor, moralei și dreptului”[1]. Este, așadar, multă responsabilitate pe umerii unei forme literare pe care, prea adesea, o asociem cu/o limităm la exerciții de aventuri naive, la exuberanța imaginativă și utopism elementar, lipsit de implicare practică.
Literatura SF ca formă de meditație socială[2] apare frecvent în arealul, extrem de vast și, implicit, contradictoriu, al definirilor genului SF; astfel, David Seed consideră acest tip de literatură ca fiind ,,întruchiparea unui experiment cognitiv, prin care aspecte ale realităților familiare nouă sunt transformate sau suspendate”[3]. De fapt, această observație nu e departe de faimosul ingredient, întrăinare cognitivă, teoretizat de Darko Suvin. Este pusă astfel sub semnul întrebării o dimensiune la care, de obicei, SF-ul este redus: că ar prezice viitorul; nu este treaba lui să facă acest lucru, cum spune Philip K. Dick, ci el ,,doar pare a-l prezice”. Nu despre un viitor cert pare a vorbi SF-ul, ci despre viitoruri posibile sau, de ce nu, despre un prezent altfel articulat literar. Ajungem astfel la un alt paradox funciar SF-ului: relația dintre prezent și viitor.
De fapt, lucrurile sunt mult mai complicate; nu i se poate nega SF-ului rolul de formă literară ce pune în scenă viitoruri posibile. Dar el face acest lucru aducând viitorul în prezent, influențând deci viitorul. De aceea, cu atât mai mult, producția de text SF nu este deloc întâmplătoare pentru că ea reunește temerile colective ale prezentului în scenarii asupra viitorului. Aproape că nu ne interesează ce lumi sunt imaginate, ci ceea ce spun aceste lumi despre lumea noastră. Aproape că nu ne interesează viitorul, ci ceea ce spune acest viitor despre prezent. Căci producția de text SF nu stă sub semnul arbitrariului sau, cum spune Kathrine Hayles despre scenariile post/transumaniste, ,,imaginarea viitorului nu este niciodată un act neutru etic sau inocent din punct de vedere politic.”[4]
Acest du-te-vino între lumea textului și realitate este de maximă importanță, căci literatura SF devine o eficientă modalitate de a înțelege resorturile lumii în care trăim, determinându-ne să medităm și la riscurile pe care le are dezvoltarea tehnologică galopantă. Nu întâmplător, lectura unui text SF depășește imaginarul literar de suprafață, într-o căutare, cum spune John Pierce, ,,a ideilor din spatele ideilor”[5]. Sisteme nevăzute și nestudiate, plastic descrise, sunt puse sub ochii unui cititorului obișnuit care devine conștient de locul său într-o amplă structură socială. Căci dezvoltarea tehnologică fără precedent la care asistăm sau, mai bine spus, în miezul căreia suntem, ne lasă puțin răgaz de a ne întreba ce am pierdut, de fapt, în acest proces. Cum spune Neil Postman, dezvoltarea tehnologică este un pact faustic[6]; prea încântați de ceea ce am câștigat, ne oprim prea rar să ne întrebăm ce am pierdut.
De fapt, procesul este mai complex, căci nu despre un du-te-vino între text și realitate este vorba, ci, în terminologia lui Tom Moylan[7], de o triangulare: între perspectiva limitată a cititorului, lumea înstrăinată/alienată creată de text și realitatea socială. În urma acestei decodări literare și sociale se naște sensul final al SF-ului utopic/distopic. Căci utopia și distopia devin, cum spun teoreticienii, categorii analitice de interogare a istoriei, reformulând relațiile dintre prezent, trecut și viitor.
Narațiunile ce cartografiază o colectivitate nu se subordonează doar, spune Frederic Jameson[8], miticului și arhetipalului; în egală măsură, ele sunt dominate de încleștări de forțe ideologice, traducând nevoia de a înțelege plasarea într-un anumit timp istoric a unei anumite colectivități. Tocmai pentru că literatura SF nu este o formă literară de mainstream ‒ departe de discursul oficial cu potențial de manipulare/uniformizare ‒, ea este mult mai potrivită pentru a capta pulsațiile unei societăți.
Teoriile actuale, Frederic Jameson[9], vorbesc despre un declin al creațiilor utopice, motivat de mai multe cauze: o slăbire a ideii de istoricitate și de viitor, convingerea că schimbări majore nu mai sunt posibile, dar și de evidența că actuala societate de consum a făcut déjà posibilă o utopie dorințelor nesfârșite, greu de potolit. Această stare de inerție ar face inutilă atât generarea de scenarii utopice sau distopice, cât și folosirea acestora ca instrumente de măsură pentru climatul social. Să nu supralicităm totuși relația SF-ului utopic/distopic cu sistemele sociale ce-l generează ; acest tip de literatură nu are nevoie de un climat politic opresiv în care să irumpă, căci el nu face diferențe de doctrină politică. De la comunism și fascism la societățile capitaliste alienate de consumism și de demonul eficienței, SF social, utopic sau distopic expune, fără partizanat ideologic, modele sociale.
Cele două texte selectate spre analiză, nuvela Lobocoagularea prefrontală de Vasile Voiculescu și romanul Vincent nemuritorul de Bogdan Suceavă, sunt diferite din multe puncte de vedere, scriitură, tematică, miză etc; unul traduce, parabolic, presiunea unui spațiu concentraționar, celălalt își ancorează teza în lumea contemporană post- și transumanistă. Primul este un SF utopic ce-și conține/naște distopia, celălalt nu debutează ca o, dar devine o distopie. E un tip de distopie ce pare a fi specifică paradigmei actuale: dispare catastroficul teatral, iar normalitatea e masca unei societăți de funcționează déjà distopic. Lumea/umanitatea intră într-o disoluție lentă, căci e déjà postumă/postumană, iar obiectivul central ‒ la care visăm de când am căpătat conștiință de sine/literară ‒, nemurirea, a fost atins.
Scrisă în 1948, publicată în revista ,,Transilvania” în 1982 și în volum în 1986, nuvela demonstrează, chiar din acest periplu cronologic, că nu a stabilit o relație armonioasă cu timpul ei istoric. Nuvela este construită având drept nucleu controversata procedură medicală a lobotomiei. Cunoștințele medicale ale lui Voiculescu îi permit să plece de la un adevăr științific extrem de controversat. Folosită inițial pentru a calma bolnavii cu grave tulburări psihice (anxietate, depresie, schizofrenie), procedura, care constă în întreruperea legăturilor neuronale între lobii prefrontali ai creierului ‒ parte a creierului responsabilă cu emoțiile, visele și dorințele umane ‒, a fost folosită ulterior, mai ales în regimurile dictatoriale, ca modalitate de a reduce la tăcere opozanții politici. Procedura este amplu problematizată în romanul lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, și folosită ca alegorie pentru variatele modalități prin care sistemele sociale înțeleg să țină sub control total insurgenții.
Voiculescu scrie un scurt text care sintetizează absurditatea proiectului comunist, amploarea fenomenului de dezumanizare care, în 1948, era abia la început. El imaginează o societate suficient de evoluată medical pentru a rezolva deranjanta problemă a vieţii sufleteşti și în care aplicarea acestui tip de procedură se face în masă și este literă de lege. Rezultă o societate fericită, guvernată de Perfectul Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii, o lume, în cuvintele lui Jameson, lipsită de negativitate. La această stare de fericire perfectă se ajunge printr-o operaţie chirugicală, prin care, imediat după naştere, copilul devine ,,calm şi indiferent la emoţii toată viaţa”. Asemenea vaccinărilor obligatorii, aceste operaţii sunt repetate la 7 şi la 18 ani, astfel încât se obţine o societate care nu cunoaşte ,,visul, emoţia, meditaţia, nemulţumirea de sine, rîvna către perfecţiune, mizantropia”. Deşi din dicţionarele oficiale sunt eliminate cuvinte periculoase ca iubire, frumuseţe şi spirit, tânăra generaţie începe să manifeste un comportament ciudat (oftează, plânge), care pune sub semnul întrebării eficienţa intervenţiei chirurgicale. Pentru a împiedica răspândirea acestei ciudate maladii, conducătorii aplică pedepse exemplare, privări de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse etc. În urma punerii în practică a vechii tehnici a denunţului, conducerea și aparatul de stat află că neaşteptata schimbare de comportament este determinată de modificarea fiziologică a inimii; în jurul acesteia au început să crească mici muguri de creier, semn biologic clar că inima redevenea centrul inteligenţei afective. Această impardonabilă abatere de la starea de imbecilă fericire este rezolvată printr-o nouă operație, astfel încât lumea, o dată în plus, este salvată de pericolul trăirilor spirituale. Lipsită de creier şi de inimă, turma indivizilor vegetativi e gata pentru a fi guvernată. Căci dominaţia sistemului e absolută, iar individul dominat de voință, spirit și afectivitate este anihilat.
Indivizii din lumea imaginată de Voiculescu trăiesc într-un prezent perpetuu, netulburat de memorie personală sau colectivă. Ei sunt anonimi și identici, căci contează doar cantitativ, ca număr într-un șir sau ca instrument pentru o acțiune prestabilită. Din acest punct de vedere, ideologia lumii imaginate de Voiculescu este o reiterare a ideologiei dorite de societatea comunistă. Toți oamenii își fac datoria, nu se diferențiază prin interese sau scopuri personale și sunt atent monitoriați de o înțeleaptă conducere superioară. Care găsește întotdeauna soluții eficiente pentru rezolvarea rătăcirilor de la calea dreaptă. Numai că ideologia aparentă a textului este un apel, chiar disperat, în pofida neutralității tonului, la deziluzionare ideologică. Folosindu-se de parabolă, Voiculescu își avertizează contemporanii, dar strigătul lui e în pustie, căci nimeni nu-l ascultă, nimeni nu-l citește, textul va fi publicat abia peste treizeci de ani. Camuflându-și presentimentele corecte într-un text lapidar, aproape științific, Voiculescu pare a descrie opozantul din societatea ce va să vină. Un om care este periculos dacă gândește de capul său, dacă se lasă dus se sentimente și dorințe personale, un om care mai are curajul să fie om.
Textul debutează cu o neutralitate suspectă, de parcă naratorul însuși ar fi experimentat procedura pe propria piele. Fapte revoltătoare sunt înregistrate și redate calm, fără accente emoționale, fără momente de tensiune. E o lume de sfârșit de lume, ireal de încremenită într-o stare de autosuficiență : ,,Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Perfectului Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P, (P.P.P.P.P.)], viața curgea pentru toți și pentru totdeauna liniștită”. Dar acest calm suspect ascunde o ironie fină, care, abia ea, redă autentica intenție a autorului. E ca și cum s-ar încerca aderarea la ideologia dominantă, dar e un lucru greu, dacă nu chiar imposibil de realizat. Iar ruperea de ideologie se face, paradoxal, tocmai prin sintagmele care o legitimează; nimic nu este schimbat, și totuși folosirea lor descărnează și discreditează încărcătura politică : fericirea obștească, progrese tehnice uimitoare, mulțumirea și pacea socială, capodoperă de justiție socială și armonie, model veșnic de edificiu democrat.
Simultan cu instalarea comunismului în țările Europei de Est, Voiculescu sintetizează printr-o imagine de mare impact atât răsturnarea valorilor normale, cât și marea ei arie de întindere. O piramidă răsturnată cu baza în sus, care nu mai are înălțime, este plată și apasă vârful cu întreaga ei greutate. Pe deasupra, ocupă jumătate din pământ. Apartenența la această piramidă nu se realiza chiar ușor, căci abia certificarea că a suferit cele trei operații obligatorii îi conferea fiecărui individ dreptul de a intra în ,,imensa uniune a oamenilor liberi”. Este o ironie dezarmantă și tristă, generată de conștientizarea caracterului absurd al proiectului comunist și, mai ales, de acceptarea, cu o resemnare inteligentă, a inevitabilului.
Sistemul funcționează fără greș, copiii sunt crescuți fără intervenția destabilizatoare a părinților și în spiritul celor mai bune exemple și lozinci. Cărțile cu un cuprins potențial periculos au fost arse sau topite, iar operele de artă vândute țărilor înapoiate care încă nu ajunseseră la stadiu mulțimitor de evoluție. Chiar și în aceste condiții, în care cetățenilor li s-a amputat nervul răzvrătirii, există un sofisticat sistem de supraveghere și control. Ca o divinitate tutelară, poliția de siguranță, supraveghere și prevedere are ,,monopolul neliniștilor, bănuielilor și al urii”. Fraza e subversivă din mai multe puncte de vedere; pe de o parte, trimite la terorea nevăzută pe care o răspândea poliția politică. Pe de altă parte, tocmai spre această față vizibilă a opresiunii politice se canalizează întreaga energie negativă a unei populații care se simte amemenințată și urmărită în permanență. Poliția e una dintre forțele care întruchipează opresiunea oricărui sistem politic. Dincolo de legi și de drepturi, de tipul de organizare socială, legătura individului cu aparatul de stat se face prin intermediari. Ei dau chip concret abstracțiunii numite ideologie politică.
Bogdan Suceavă imaginează un text străbătut de nostalgia după o umanitate dependentă de detaliile mărunte ce formează farmecul vieții. El descrie o lume nu aflată la ani-lumină, ci îngrijorător de apropiată de noi; o afirmație a post-/transumanului Vincent, ,,realitatea înseamnă televiziune” depășește condiția modulelor SAW, dominate de metalizarea afectivă. Cuvintele sintetizează un spațiu al conectării prin/la ecrane diferite, generând noi variante de conu’ Leonida. Dacă personajul lui Caragiale refuză să ia pulsul realității, mulțumindu-se să imagineze scenarii utopice și să consulte gazeta pentru a afla adevărul, societățile postumane devin prizonierele unor mari ecrane care se substituie realității și naturii.
Toate principiile transumaniste, teoretizate de Max More și alții își demonstrează rezistența fiind puse în contextul unei societăți pregătite (?) să îmbrățișeze condiția transumană. Implicațiile militare, etice, legale și economice sunt numeroase, căci descoperirea modului de conservare electronică a individului după moarte nu este simplu de pus în practică și de administrat. Chiar dacă modulele rătăcitoare continuă să se conecteze la viața fostelor familii, nimic nu mai amintește de necesara comuniune umană. Rămâne impresia unui vid existențial, dar luminos tehnologic, în care solitudinea rațională nu mai este suficientă, doar accentuează anormalitatea idealurilor. O lume a viitorului populată de mașini inerte și fundamentată pe mecanizarea umanului: gestație și naștere artificială. O colonie cibernetică pe care module inteligente vor da formă unei planete locuite de roboți perfecți.
O utopie literară ce vorbește despre distopiile istoriei, o distopie literară ce descrie visul utopic al umanității, nemurirea. Iar singura soluție pe care umanitatea a găsit-o acestui vis este acumularea de date. Între cele două texte, diferența nu este doar de context istoric și politic. Iar asemănările susțin glisările dinspre utopie spre distopie, dar și importanța reflecției sociale la care literatura SF îndeamnă.
Bibliografie
Opera
- Suceavă, Bogdan, Vincent nemuritorul, Editura Curtea Veche, 2008.
- Voiculescu, Vasile, Lobocoagularea prefrontală, în Toiagul minunilor, Editura Jurnalul Literar, 1991.
Exegeză
- Bozzetto, Roger, Genul science-fiction, traducere de Livia Iacob, ediție îngrijită de Lucia-Alexandra Tudor, Editura Institutul European, Iași, 2010.
- Hayles, Katherine, Wrestling with Transhumanism, disponibil la http://www.metanexus.net/essay/h-wrestling-transhumanism
- Jameson, Frederic Archeologies of the Future. The Desire Called Utopia and Other Science Fiction Stories, Verso, London New York.
- Jameson, Frederic, Utopia as Method, or the Uses of the Future, în Utopia/Dystopia. Conditions of Historical Possibility, edited by Michael D. Gordin, Hellen Tilley, and Gyan Prakash, Princeton University Press, 2010, pp. 21-44.
- Malgrem, Carl D., ,,Against Genre Theory: The State of Science Fiction Criticism”, Poetics Today, 12.1 (1991), pp. 125-144.
- Postman, Neil, Five Things We Need to Know About Technological Change, disponibil la https://www.student.cs.uwaterloo.ca/~cs492/papers/neil-postman–five-things.html, accesat pe 12 ianuarie 2014.
- Moylan, Tom, Scraps of the Untained Sky. SF, Utopia, Dystopia, Westview Press, 2000.
- Seed, David, Science Fiction: A Very Short Introduction, OUP Oxford, 2011.
[1] Roger Bozzetto, Genul science-fiction, traducere de Livia Iacob, ediție îngrijită de Lucia-Alexandra Tudor, Editura Institutul European, Iași, 2010, p. 19
[2] Unii teoreticieni consideră că avem de-a face cu un tip aparte de SF, numit SF-ul social ; în acest caz, accentul nu mai este pus pe dimensiunea științifică a textului, ci pe speculația de ordin sociologic.
[3] David Seed, Science Fiction: A Very Short Introduction, OUP Oxford, 2011, p. 2 (t.n.)
[4] Katherine Hayles, Wrestling with Transhumanism, disponibil la http://www.metanexus.net/essay/h-wrestling-transhumanism.
[5] John Pierce, When Worlds Collide, apud Malgrem Carl D., ,,Against Genre Theory: The State of Science Fiction Criticism”, Poetics Today, 12.1 (1991), p. 126 (t.n.).
[6] Neil Postman, Five Things We Need to Know About Technological Change, disponibil la https://www.student.cs.uwaterloo.ca/~cs492/papers/neil-postman–five-things.html, accesat pe 12 ianuarie 2014.
[7] Tom Moylan, Scraps of the Untained Sky. SF, Utopia, Dystopia, Westview Press, 2000, p. XVII.
[8] Frederic Jameson, Archeologies of the Future. The Desire Called Utopia and Other Science Fiction Stories, Verso, London New York, p. 282.
[9] Frederic Jameson, Utopia as Method, or the Uses of the Future, în Utopia/Dystopia. Conditions of Historical Possibility, edited by Michael D. Gordin, Hellen Tilley, and Gyan Prakash, Princeton University Press, 2010, pp. 21-44.
