Oamenii păşeau încruntați, mişcând cu pricepere din picioare. Nu aduceau dreptul în faţa stângului. De fapt mersul lor era o succesiune de mici salturi în care picioarele deveniseră extensii ale întregului lor trup. Simetria corpurilor îşi pierduse înţelesul, nu mai exista nici stâng, nici drept pentru că totul devenise altfel.

Membrele inferioare porneau direct în prelungirea capetelor deşi nici acestea nu le aparţineau pentru că megafoanele dezlănţuite le strigau fără încetare: „Circulaţi, circulaţi!”. Oamenii circulau încruntaţi pe trotuarele împărţite în mai multe benzi, cei mai bătrâni sprijiniţi în cârje, cei mai tineri, pe benzile centrale, aproape alergau.

Locuinţa lor era strada.

Se obişnuiseră să doarmă în mers, sub strigătele megafoanelor pe care le percepeau ca pe un firesc zgomot de fond. De-a lungul pereţilor unor clădiri imense, inutile, se înșirau restaurante cu mesele asemenea unor benzi rulante, unde mâncau încruntaţi mâncarea sărăcăcioasă lipsită de gust, fără să se oprească. Magazinele le străbăteau în fugă – până şi puținele articole expuse se mişcau o dată cu ei, la îndemnele megafoanelor.

„Circulaţi, circulaţi” spuneau vocile de la celalalt capăt al firelor megafoanelor.  Erau benzi pretutindeni, poate montate chiar de părinții lor în vremea marilor aglomerări urbane și a nodurilor de circulaţie ce luau zile întregi spre a fi descâlcite.

Porţiuni din trotuare erau stropite cu apă călduță pentru ca ei să-şi poată spăla, încruntaţi, trupurile. Munca lor era astfel concepută încât să nu trebuiască să se oprească vreodată. Citeau, în orele libere, cărţi şi ziare cumpărate de la automate ce se mişcau alături de ei. Încruntaţi se cunoşteau, făceau dragoste şi năşteau copii sub megafoanele ce le aminteau mereu că trebuie să circule. Iar ei, încruntaţi, circulau.

Odată, un bătrân ajuns din urmă de moarte, s-a prăbuşit. S-a oprit pentru prima oară, şi-a rotit pentru ultima dată privirile înceţoşate în jur şi a murit. Chiar călcată de paşii grăbiţi ai celor ce circulau, faţa bătrânului şi-a pierdut încruntarea. Buzele i se destinseseră într-un zâmbet. Câţiva trecători s-au oprit, îngroziţi de zâmbet. Încet, s-au oprit toţi şi, uluiţi, au văzut cât sunt de mulţi.

Iar bătrânul, în nefiinţă, zâmbea tuturor, chiar și vocilor de la celălalt capăt al firelor megafoanelor care, măcar pentru o clipă, au tăcut uimite.

Latest posts by George Lazăr (see all)