Lumea wurilor

Ghearele de obsidian ale wurului se înfipseră în pie­lea acoperită cu plăci solzoase. O atingere a cililor ter­minali, secretând lichidul sedativ, făcu să înceteze zbate­rea victimei, iar filamentele palpatoare îi fixară plasa de senzori. Extrem de mobile, tentaculele căutau zonele vulnerabile, la nivelul cărora stabilitatea biostructurii era mai mică. Ramificaţiile opalescente vibrau de excitare când wurul se pregăti să absoarbă informaţia in­clusă în câmpul semnalelor modulate şi s-o integreze propriului sistem. Îşi retrase însă imediat senzorii, ridicându-şi din nou braţele spiralate, într-o unduitoare che­mare. Aspida avea o activitate mentală săracă, redusă la setul de reflexe necesare supravieţuirii. Nu făcuse decât să-i amăgească foamea, în creierul ei inferior existând doar senzaţii şi instincte primare: gustul cărnii devorate rapace, căldura animală a prăzii, amintirea vânătorilor trecute, a pândelor între pietrele fierbinţi ale pustiului.

Scârbit, wurul îşi schimbă culoarea purpurie într-un violet intens şi dădu drumul reptilei. Aspida rămase în­tinsă pe nisip, scuturată încă de spasme. Părea ameţită; îşi pierdea puterile, odată cu veninul mortal, prelins prin­tre şirurile de dinţi curbaţi spre interior, ca nişte cârlige. O privi cum se târa spre ochiul argintiu al lacului, cu miş­cări şovăielnice, dictate de o voinţă străină: când atinse suprafaţa încremenită, pielea aspidei începu să fumege, arsă de acizi, dar nu se opri, se scufundă încet, urlând şi zbătându-se în chinurile agoniei, până ce fluidul îşi refăcu deasupra pânza continuă, netulburată de vreo undă.

Auzi un fâlfâit greu de aripi şi ţipete ascuţite care sfâşiau albul văzduhului: cerul se întunecă la trecerea sto­lului de simorgi, deşi, simţindu-i prezenţa, zburau la mare înălţime, ocolind primejdioasa vecinătate. Wurul ig­noră păsările şi, întinzându-şi tentaculele, se lăsă mângâiat de razele astrului invizibil. Era stăpânul necontestat al acelor locuri, unde trecerea făpturii sale terifiante nu fă­cea altă umbră decât cea a spaimei. Nimeni n-ar fi în­drăznit să-i dispute domeniul: nici turmele uriaşilor tanini care îi încălcau câteodată teritoriul, nici aspidele cu ră­suflarea otrăvită ori varanii cei solitari, având spinările blindate şi limba despicată, nici gillele a căror descărcare electrică ucidea de la distanţă.

Forţa psihică de dominare a wurului asupra creaturi­lor din deşert era totală şi absolută, dar feţele puterii sunt nenumărate şi, în risipa aceea de trupuri, hrana senzi­tivă se împuţinase… Apariţie temută, rătăcea prin în­tinderea aridă a podişului, urmând, în căutare de vânat, itinerarii complicate, niciodată aceleaşi.

Era, de secole, prizonierul acestui univers arid – to­tuşi, în straturile vechi ale memoriei sale stăruia o ima­gine vagă despre existenţa unei alte lumi, de o ameţitoare bogăţie senzorială.

Amintirea cobora mult în timp – făcând trecutul să devină accesibil – până într-o epocă aproape uitată, în care trăise din gândurile subtile, dorinţele sofisticate, sim­ţămintele gradate aparţinând unor minţi superioare. Le sorbea avid, fără efort sau discernământ, lăsându-se pă­truns de ele, într-un delir al opulenţei. Fiinţele care îi hrăneau pofta nesăţioasă erau nefiresc de fra­gile – învelişurile lor biologice degradându-se în faza fi­nală a contactului cerebral – însă rezerva de vibraţii mentale neinterferate se arătase inepuizabilă.

Wurul se urca uneori pe promontoriul de stâncă, unde, suspendat peste oglinda argintie a lacu­lui, urmărea jocul umbrelor pe suprafaţa trans­lucidă. Chipuri plăsmuite din ceaţă se succedau – prea repede pentru a reuşi să le discearnă, să le fixeze – descompuse în ne­clintirea pânzei fluide, nelăsând să se distingă contururi clare sau detalii ale fizionomiilor. Fragmente de idei, re­flecţii, ajungeau până la el, dispărând apoi în neant, înainte de a le surprinde esenţa. Reprezentau ecouri din cealaltă dimensiune, pe care o părăsise, supunându-se unei voinţe mai puternice decât a sa. Redus la neputinţă, înnebunit de iluzia apropierii nălucilor ademenitoare şi imposibil de atins, privea fascinat dansul himerelor.

Nerăbdător, aştepta să apară un chip. De sute de ani se pregătea pentru întâlnire, încercând să-i regăsească tră­săturile în pendularea haotică a fantasmelor. Ştia că-l va recunoaşte: ura îl săpase adânc în memoria sa nemuri­toare. Era chipul celui care îi hotărâse exilul, interzicându-i accesul spre lumea din adâncul lacului.

În crepusculul aparent captură un siruş – făptură primitivă, cu labe de leu, capul ca al unui şarpe şi un corn de hiacint în frunte – însă ani­malul muri din primele secunde ale contactului. Mai târziu, urmărind o turmă de tanini, i se întâmplă să con­funde structurile anorganice – al căror spectru magne­tic oferea o imagine statică, monocromatică şi reproductibilă – cu ţesuturi vii, receptate într-o continuă schim­bare de nuanţe.

Când, istovit şi furios, îşi reluă locul pe promon­toriu, biocâmpul îi coborâse sub limita optimă. Trecuse în repaus senzorial, mulţumindu-se să observe curgerea ima­ginilor, când, din stratul profund al conştienţei se născu un presentiment, alertându-i senzorii. Nu se înşela, şi cum emisia inconfundabilă de radiaţie biologică îl tre­zise din toropeală, îşi concentră fluxul atenţiei, captând un ritm beta stabil şi sincronizându-se la el.

Impactul cu forţa materializată a gândurilor venite de dincolo îl de­concertă: să fie cu putinţă?! Foamea, nerăbdarea, îi vibrau în fiecare celulă a trupului. Cum celălalt se dovedea neaşteptat de puter­nic, interveni un moment în care raportul pradă-vânător păru gata să se inverseze, dar wurul încleştă ghemul fremătător şi alunecos – mentalul duşmanului său. Ritmul delta, al suferinţei, domina acum vibraţiile primite, zbuciumul lor reflectând surpriză, panică; totul părea sfârşit, când mintea captivă avu o ultimă tresărire, dorind să sca­pe din capcana devoratoare.

Încercând să reţină imaginea ce începuse să se înde­părteze, să pălească, tentaculele wurului se contorsionau în gol, ghearele i se înfigeau în stânca dură. Se pră­buşi în hăul aflat dedesubt, dispărând în adâncul lacului de argint, a cărui suprafaţă perfect netedă rămase o vreme tulburată de unde circulare…

 

*

În timp ce se privea în oglinda aburită de trecerea secolelor– constatând din nou asemănarea până la identitate a chipului său cu austerele trăsături ale primului McDuncan, întemeietorul clanului – Robert simţi întâi o apăsare la tâmple, apoi durerea deveni intensă, insuportabilă, începând să semene cu o senzaţie de cădere în gol. Prăbuşit în genunchi, se zbătu cu disperare, împotrivindu-se acelui ceva monstruos, de neconceput, care îl trăgea în abisul din spatele ramei aurii.

Cadavrul lordului Robert McDuncan, descenden­t al unui clan din Highland, a fost descoperit în sala armelor din castelul Aberdeen. Ochii larg deschişi, sticloşi, păstrau o expresie de groază, ca şi cum, în clipele din urmă se aflase înaintea unei vedenii halucinante.

Doctorul chemat să constate decesul observă un obiect insolit între stindarde, blazoane, spade, pistoale, arcuri, archebuze, scuturi şi armuri: lângă tabloul unuia dintre strămoşi – un cavaler templier din secolul al XII-lea, ce părea abia întors din cruciadă – se afla o oglindă veneţiană, la fel de veche.

Examinând corpul neînsufleţit, doctorul remarcă sclipirea cioburi­lor de cristal împrăştiate pe covor… Privind neîncrezător suprafaţa intactă, fără o crăpătură a oglinzii se grăbi să pună diagnosticul – congestie cerebrală – îşi luă geanta cu instrumen­te şi părăsi locul acela care-i inspira o inexplicabilă teroare…

© Rodica Bretin

Latest posts by Rodica Bretin (see all)

Leave a Reply