Worlds in the Making_Bogdan Aldea_copertaScience-fiction-ul între fabulaţie şi manierism

Cornel Robu şi trăirea sublimului în science-fiction

Cu tot succesul considerabil de care atractiva teorie a lui Darko Suvin a avut parte, nu toată lumea s-a grăbit să calce pe urmele exegetului iugoslav/canadian. În acest sens, se cuvine menţionată aici contribuţia românească probabil cea mai semnificativă la studiul fenomenului science-fiction, şi anume – teoria elaborată de universitarul clujean Cornel Robu. Mai puţin supus constrângerilor impuse în lumea anglo-saxonă prin atitudinea pragmatică răspunzătoare acolo pentru respingerea evazionismului (escapism) şi-a jocului liber al imaginaţiei ca atribute dominante ale creaţiei şi receptării textelor de science-fiction, Cornel Robu a trecut la definirea acestui science-fiction ca literatură a sublimului.

Abordarea teoreticianului român este în esenţă una orientată spre cititor şi centrată pe acesta, criticul dându-şi perfect seama de faptul că principala dificultate cu care se văd confruntate teoriile existente este somaţia de-a demonstra că acest science-fiction, aşa cum îl definesc teoreticienii, este efectiv acelaşi gen literar, aşa cum îl ştiu şi-l gustă cititorii (cf. C.Robu, “În căutarea necesarului criteriu”, în Helion, Timişoara, nr.1 / 1990, p.34). Orice teorie a literaturii sf  care lasă nesoluţionată această problemă se condamnă de la sine să rămână reducţionistă şi excesiv de prescriptivă, întrucât va exclude vrând-nevrând din perimetrul domeniului sf  texte pe care oricare cititor dedicat sf-ului le-ar accepta oricând fără rezerve ca atare, ca science-fiction. Un astfel de reducţionism este cât se poate de manifest la Darko Suvin şi, precum vom vedea în cele ce urmează, şi la Robert Scholes.

Cornel Robu mai subliniază că, deşi până în prezent nu există nici o definiţie inobiectabilă şi a-tot-cuprinzătoare a literaturii în ansamblu, nici un acord teoretic unanim în privinţa naturii sale fundamentale, există totuşi, în schimb, un relativ acord critic asupra operei literare, acord centrat, într-un fel sau altul, pe ideea de plăcere estetică şi, consecutiv, de valoare (Robu, art. cit., 1990, p.35). Şi întrucât şi science-fiction-ul, în ce-l priveşte, este evident literatură şi nimic altceva, Robu consideră că obiectivul teoreticianului literaturii sf  va fi necesarmente acela de-a identifica ce anume generează în science-fiction plăcere estetică şi deci valoare, de-a localiza, cu alte cuvinte, sursa particulară din care provin aici plăcerea şi valoarea, acea plăcere şi acea valoare care totodată diferenţiază literatura sf de restul literaturii, de literatura mainstream. Pentru că, argumentează în continuare Robu, orice încercare de-a conferi legitimitate acestui science-fiction impunându-i binele cu forţa, impunându-i abuziv criteriile şi valorile consacrate în literatura “înaltă”, în “marea literatură”, n-ar fi decât strădanie zadarnică şi infructuoasă, n-ar face decât să-i distorsioneze faţa şi să-i altereze adevărata natură. Strădanie, pe deasupra, şi nemotivată, din moment ce acest science-fiction are ce oferi din surse proprii – are de oferit plăcere estetică şi valoare de un tip distinct, unic. Literatura ce se revendică de la mimesis, mai ales ceea ce cunoaştem sub numele de realism, îşi extrage şi ea valoarea din surse la care are mai lesne acces, de exemplu din profunzimea şi complexitatea psihologică a personajelor. În science-fiction, în schimb,

omul e prezent mai întâi ca specie, apoi ca “temperament”, şi abia în cele din urmă ca individ, situaţie întru totul normală şi legitimă, întrucât vocaţia literaturii sf  nu este psihologia, ci ontologia, întrucât abisurile sondate de science-fiction nu sunt psihologice, sunt prin definiţie ontologice, întrucât miza în science-fiction nu este “analiza psihologică” a abisurilor individului, ci acel “fior” ontologic declanşat prin atingerea fiinţei umane cu infinitul, prin investirea personajului, dincolo de datele sale concret individuale, cu mandatul de exponent al speţei umane într-o situaţie-limită la frontierele abisurilor Universului (Robu, art. cit., 1990, p.35).

Acest “fior” (sau frisson, sau thrill) în care Cornel Robu vede elementul esenţial şi definitoriu al receptării în science-fiction ne trimite scurt şi nemijlocit la frazeologia criticii de cenaclu (fan criticism) sau a acelor texte comerciale (blurbs) de pe ultima copertă a ediţiilor de mare tiraj (paperbacks), care ne repetă mereu, o dată şi încă o dată, cum că măsura deplină în science-fiction este dată cu adevărat doar de ceea ce este  “mind-blowing”, “mind-boggling”, “mind-bending”, “mind-stretching”, “mind-storming” etc., de ceea ce “ne taie respiraţia” şi “ne întoarce mintea pe dos”, ne-o “încovoaie”, ne-o “clatină”, ne-o “dilată”, ne-o “fulminează”, ne-o “răvăşeşte-n vijelie” ş.a.m.d.  Pe scurt, de ceea ce se numeşte “sense of wonder”.

Totuşi, sintagma “sense of wonder” rămâne ea însăşi, în opinia lui Robu, prea ambiguă şi dificil, aproape imposibil de definit pentru finalităţi practice. În schimb, el preferă să vadă în “sense of wonder”

în esenţa lui […] o ipostază, inedită şi specifică secolului nostru, sub care transpare o veche experienţă spirituală şi o imemorială emoţie estetică : emoţia estetică a sublimului. (C.Robu, “O cheie pentru science-fiction”, în Almanah Anticipaţia, 1998, p.279).

Astfel încât, din această sursă, din această experienţă sau trăire a sublimului, aşa cum o găsim definită încă la Kant şi la Burke, îşi procură azi cititorii de science-fiction plăcerea estetică pe care-o caută, şi nu din consacrata categorie a frumosului. Sublimul, cea mai puternică emoţie estetică pe care omul o poate simţi (Burke, 1756, p.68), îşi are rădăcinile în reacţia fiinţei umane puse în faţa purei imensităţi a universului fizic, provenind din cutremurarea pe care i-o inspiră ceea ce este mare/măreţ în natură (Burke, 1756, p.90) – o senzaţie nu de frică, precum aceea indusă de fantastic, ci mai degrabă o senzaţie de durere, de suferinţă (pain). Pentru Burke, plăcerea şi durerea nu se mai exclud reciproc, nu se manifestă de la sine una dintre ele ca o simplă consecinţă a absenţei celeilalte (Burke, 1756, p.60). “Plăcerea interzisă” procurată de science-fiction este aşadar o plăcere provenită din durere şi suferinţă, o “pleasure in pain” (cf. Robu, “Între fantastic şi sublim”, în Almanah Anticipaţia, 1989, p.101), care se activează atunci când raţiunea umană ia cunoştinţă de propria sa superioritate în faţa naturii:

În science-fiction, ca peste tot în sublim, efectul specific şi definitoriu, “sublimarea” estetică, se produce numai dacă şi numai atunci când raţiunea umană ia act de propria sa libertate şi de propria sa superioritate calitativă în faţa naturii, reale sau imaginare, care-o covârşeşte cantitativ. Covârşit de imensitatea universului fizic, omul se vede constrâns să recurgă la o ripostă ne-fizică, la ideea libertăţii raţiunii sale – facultate suprasensibilă, ireductibilă la natură şi mai presus de aceasta. (Cornel Robu, “A Key to Science Fiction: the Sublime”, in Foundation, London, No. 42, Spring 1988, p.23; eseul a apărut concomitent şi în limba română: “O ‘cheie’ pentru science-fiction: sublimul”, în Helion, Timişoara, vol.V, iunie 1988, p.40).

 

Ştiinţa intervine aici decisiv, prin faptul că pune la dispoziţia raţiunii umane, pentru ca aceasta să poată lua act de sine, “un ‘alibi’ serios” (Robu, 1989, p.102). Această facultate a fost demonstrată ca necesară încă de Kant, ca o premisă de nelipsit a trăirii sublimului. Condiţionată de dimensiunile corpului uman şi de capacitatea psihicului uman, constante în timp, această trăire a sublimului rămâne ea însăşi un fenomen constant, o invariabilă, spre deosebire de acel “novum” al lui Darko Suvin, lipsit de consistenţă conceptuală tocmai pentru că este o variabilă ce nu permite reducerea la un numitor comun, aşa cum pretinde orice definiţie logic validă (Robu, 1998, p.279). De asemenea, categoria sublimului rămâne în sine suficientă pentru a da seamă de măsura deplină a genului, făcând superflue şi inutile toate încercările de a descrie acest gen numit science-fiction pornind de la categorii ce aparţin altor tradiţii literare, mai respectabile poate, precum fantasticul, miraculosul feeric al basmelor sau amintitul mimesis.

Iniţiată de Cornel Robu, angajarea unor concepte kantiene şi burkeene în analiza literaturii science-fiction nu a rămas o tentativă izolată. Într-un articol din 1993 (“Neuromanticism: Cyberspace and the Sublime”, in Extrapolation, Vol. 34, No.1, Spring 1993, pp.18-29), Jack G. Voller adoptă de asemenea percepţia lui Burke asupra infinitului şi nemărginitului ca având de la sine “tendinţa de a turna în mintea omului acel gen de spaimă încântătoare care constituie efectul cel mai autentic şi testul cel mai adevărat al sublimului” (Edmund Burke, Despre sublim şi frumos, 1756, trad. rom. Anda Teodorescu şi Andrei Bantaş, 1981, p.112; pasaj citat şi de Voller în art. cit., la pag.19); situându-l într-un context istoric şi formulându-l în termenii relevanţei sale pentru science-fiction, Jack G. Voller arată că “drumul sublimului începe odată cu revoluţionarea ştiinţei la începutul secolului al 17-lea” (Voller, 1993, p.19), aşadar într-o epocă în care iniţialul impuls generator religios care se aflase la rădăcina trăirii sublimului, râvna de a intra în comuniune cu divinul, a lăsat locul unei percepţii noi asupra universului, perceput şi acum ca fiind tot infinit, tot fără de margini, dar nu neapărat rigid structurat, ordonat şi guvernat, precum în vechiul sistem al lui Ptolemeu.

Suficiente premise, aşadar, pentru o istorie a science-fiction-ului văzută din punctul de observaţie privilegiat pe care-l oferă categoria sublimului – o istorie care, să sperăm, nu va mai întârzia mult să-şi facă apariţia. Atractivă şi ademenitoare, teoria lui Cornel Robu ar putea ascunde totuşi, la rândul ei, un sâmbure de reducţionism, mai ales dacă extindem aria fenomenului observat, dacă vom înţelege prin science-fiction nu numai o literatură, fie şi de un fel aparte, dar şi un fenomen cultural mai complex şi mai cuprinzător, aşa cum acesta ni se dezvăluie astăzi a fi. Mai mult, la un anumit nivel, pare greu de crezut şi de admis că un singur fel de emoţie, de plăcere estetică, ar putea fi luat exclusiv în considerare pentru a explica forţa de atracţie şi de subjugare a adepţilor de care acest science-fiction indubitabil dispune. Senzaţia de “vertij intelectual”, de “thrill” sau de “frisson” mental, rămâne desigur de mare efect, dar ea nu vine decât să se adauge la ceva, pentru că pur şi simplu trebuie să mai existe şi altceva în science-fiction ca să ne putem explica pe deplin acea forţă de atracţie şi raţiunea de a fi care-i asigură în continuare funcţionalitatea şi existenţa.

Mai trebuie spus, ca să fim drepţi, că ceea ce Cornel Robu propune şi promite programatic este numai “o cheie” pentru science-fiction, nu o teorie exhaustivă a genului, care să cuprindă totul şi să nu lase nimic pe dinafară. Iar în această osteneală, astfel circumscrisă, el reuşeşte cu brio, ca nimeni altul.

[ – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – ]

Dacă îşi poate cineva revendica vreun drept de proprietate asupra domeniului cunoscut ca science-fiction, aceia nu pot fi decât fanii şi cititorii dedicaţi domeniului. Să stăm acum şi să ne întrebăm cine are prioritate, fandomul sau genul în sine, ar fi desigur cam ca şi cum ne-am întreba ce-a fost mai întâi, oul sau găina. Ceea ce, totuşi, apare ca evident este faptul că sf-ul a crescut ca gen în chip de reacţie şi de răspuns la trebuinţele fanilor, venind în întâmpinarea cerinţelor acestora. Ivirea şi ascensiunea sf-ului trebuie deci puse în conexiune, mai înainte de orice, cu înseşi motivaţiile care i-au adunat la un loc pe aceşti oameni : stimuli şi aspiraţii care, cum am văzut, trimit la senzaţia de frustrare în faţa “lumii acesteia”, la limitările vieţii de fiecare zi şi-ale condiţiei omului în vremurile de azi, la o ardentă şi desperată credinţă în schimbare şi progres, la fascinaţia unui “dincolo” care de data asta era astronomic şi fizic, mai degrabă decât metafizic şi religios, în natura sa. Science-fiction-ul a evoluat deci ca un mijloc îndreptat spre un scop. Calităţile sale, şi mai ales acelea care-l deosebesc de mainstream, se află în strânsă relaţie cu această natură aparte a genului. Spre deosebire de mainstream, acest science-fiction este o literatură dedicată nu atât nouă înşine, cât minunăţiilor şi măreţiei universului în care ne aflăm a fi. […] Astfel încât “punctele slabe” avute în discuţie până acum, cum ar fi prevalenţa conţinutului asupra formei, schematismul personajelor, frecvenţa unor structuri stereotipe, recurenţa temelor şi motivelor ş.a. – aproape intrinseci unui asemenea proces de edificare a unor lumi în toiul facerii – îşi dezvăluie a avea o legitimă raţiune de a fi şi pot fi privite de fapt mai degrabă ca fiind adevărate puncte forte, definitorii pentru science fiction, nicidecum ca puncte slabe.

[ – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – ]

Convenţiile şi stereotipiile, clişeele şi poncifele genului  nu trebuie trecute cu vederea înainte ca un text de science-fiction să fi aspirat măcar la idealul valorii literare, înainte să-şi fi propus a oferi o experienţă a lecturii în acelaşi timp fidelă naturii primordiale a genului şi mizei sale specifice, şi totodată recompensatorie din punct de vedere literar. La urma urmei, pecetea pe care darul de povestitor o poate pune asupra unei cărţi de science-fiction nu poate fi decât binevenită, dar un binevenit adaos. Pentru că, dincolo de aceasta, mai rămân atâtea de făcut – viziuni noi şi originale, vervă şi spirit, personaje puternic conturate, situaţii complexe, relevanţă sub aspectul cunoaşterii – toate acestea şi atâtea altele încă intră în plămada unei cărţi de science-fiction şi contribuie la reuşita ei, nealterându-i nicidecum natura specifică şi apartenenţa la gen. Nu e lipsit de interes că apetitul pentru acel “va urma”, lungit şi prelungit în atâtea “continuări” (sequels) la cicluri romaneşti nu o dată blamate de comentatori, este ceea ce face posibile – precum în cazul unei scriitoare ca Lois McMaster Bujold – personaje complexe pregnant portretizate şi situaţii complex structurate, precum şi un intricat şi subtil joc intertextual şi metatextual.

De asemenea, au fost aduse argumente convingătoare pentru a demonstra că science-fiction-ul, în natura sa organică, nu este deloc lipsit de o concrescentă dimensiune estetică (vezi supra, 1.1.6). Astfel, în opinia universitarului şi criticului român Cornel Robu,

science-fiction-ul, în ce are el suprem, este o artă a sublimului, […] este ipostaza inedită şi particulară sub care sublimul se prezintă în arta secolului XX, iar plăcerea pe care o putem găsi în science-fiction este o plăcere estetică specifică, este acea “pleasure in pain” (“plăcere provenită din durere”) pe care, în afara tragicului, numai sublimul o mai poate da. (Cornel Robu, “O ‘cheie’ pentru science-fiction: sublimul”, în Helion, Timişoara, vol.V, iunie 1988, p.40; eseul a apărut concomitent şi în limba engleză: “A Key to Science Fiction: the Sublime”, in Foundation, London, No. 42, Spring 1988, pp.21-22).

Prin chiar natura sa primordială, science-fiction-ul va capta şi va comunica acel fior fără seamăn de care mintea omenească se simte cutreierată şi cutremurată atunci când i se revelează propria putere în confruntare cu imensitatea universului, care-o covârşeşte dar faţă de care rămâne diferită şi mai presus. Ceea ce ni se oferă ca trăire şi ca recompensă în science-fiction este, aşadar, altceva decât ne oferă “marea literatură” mainstream : nu atât, ca acolo, o activare şi o programatică “punere la lucru” a resurselor expresive ale limbajului pentru a crea un echivalent estetic complexităţii trăirilor umane, ceea ce nu înseamnă nicidecum că acest science-fiction ar fi mai puţin legitim din punct de vedere estetic. Sau, ca să preluăm conceptele acreditate de Roland Barthes, la acea plăcere (plaisir) pe care-o aduce faptul că recunoaştem în text coduri care ne sunt familiare (convenţiile şi manierismele genului) şi concepte, la fel de familiare (precum aici, în science-fiction, progresul şi schimbarea, diversitatea şi alienitatea/altfelitatea), putem adăuga de fiecare dată acea neasemuită delectare (jouissance) pe care ne-o oferă şansa de a evada şi de a pătrunde, liberi de vechile constrângeri, într-un nou univers, de-a ne asuma după plac o nouă identitate, de-a “pătrunde cutezător acolo unde încă nimeni n-a pătruns” [cum sună cunoscuta deviză a serialului TV Star Trek, pe care nici un nou episod nu omite a o proclama].

[ – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – ]

Dacă este ca acest gen numit science-fiction să supravieţuiască şi să-şi păstreze propria identitate, atunci probabil va avea de făcut acest lucru lipsindu-se de-acum înainte de acea facultate care făcea posibilă fabulaţia. Dacă aşa ceva este sau nu susceptibil a se împlini, rămâne de văzut; după cum şi direcţiile în care lucrurile vor evolua rămân, şi acestea, aproape imposibil de prevăzut şi de prezis în actuala stare de copleşitoare intertextualitate şi de recursivitate a genurilor. În orice caz, ne putem aştepta ca genul să-şi tragă pe viitor o nouă sevă şi o nouă vigoare nu neapărat din acele ingrediente care i-au asigurat o relativă recunoaştere în anii din urmă, ci mai degrabă din acea parte nevăzută a icebergului, din acel necuprins volum de texte sf manieriste şi convenţionale care însă au rămas poate mai aproape de natura însăşi a genului, de esenţa sa genuină, aşa cum acesta s-a născut şi a crescut în anii săi de început şi pe parcursul Vârstei de Aur. Viguros de la natură, acest science-fiction îşi poate trage şi pe viitor vigoarea şi îşi poate reînnoi mereu energia din izvorul nesecat care este prezenţa unui public cititor dedicat şi fidel, care încă mai este însetat de acea trăire pe care numai sf-ul o poate oferi, care numai aici poate fi găsită şi care [este] trăirea estetică a sublimului (vezi supra, subcap. 1.1.5). Şi asta pentru că, în timp ce coordonatele imaginaţiei omeneşti se vor fi schimbat poate aşa de radical cum sugera Baudrillard, vechiul “sense of wonder” pare a fi încă viu.

© Bogdan Aldea

Fragmente din vol. Worlds in the Making. Science Fiction

between Fabulation and Mannerism, Editura Napoca Star,

Cluj-Napoca, 2006, pp. 24-28, 210-211, 213-214, 220-221.

Traducere în româneşte de Cornel Robu.

Publicarea în Revista SRSFF a acestor fragmente traduse de domnul Cornel Robu, s-a făcut cu acordul domnului Bogdan Aldea. Le mulțumim domnilor Aldea și Robu.

Latest posts by Bogdan Aldea (see all)