Textul de mai jos este scris de un elev în clasa a VII-a, din Gherla, pe nume Septimiu M. Cristian. Din prezentarea primită, am aflat că acestui tânăr curajos îi place literatura fantasy şi SF şi că primul autor SF pe care l-a citit a fost Isaac Asimov. Septimiu aşteaptă, cu nerăbdarea caracteristică vârstei, părerile cititorilor despre Marele programator, a doua povestire pe care a scris-o până acum.

Îi rugăm pe cititorii noștri să-l ajute și să-l îndrume pe Septimiu, oferindu-i și imboldul necesar de a continua să scrie SF. Mulțumim ! – Antuza Genescu

Blocul de gheaţă plutea încet. Pe una dintre marginile sale, un om mic, îmbrăcat cu o mulţime de haine zdrenţuite, menite să-i ţină de cald, dormea. Putea să fie o pradă uşoară pentru grupurile de orci modificate genetic ce vânau prin jur sau pur şi simplu putea să cadă în apă.

Deschise ochii acoperiţi, ca şi faţa, de un strat de ace de zăpadă, parcă trezindu-se dintr-un somn al inaniţiei. Îşi amintea .. nu, nu, nu! Vedea toţi acei oameni morţi şi auzea urletele celor aflaţi încă în viaţă. Era îngrozitor. De ce ei? De ce el? Nu putea oare să uite odată acea imagine…

Trebuia să se adâncească în visare ca să supravieţuiască. Ah, ce plictisitoare e moartea ce nu mai ajunge la capătul speranţei, la marginea pierzaniei. Putea arareori să se mişte, fiind într-o stare de semihibernare. Aparatele care-i înlocuiau mici porţiuni ale inimii şi jumătate din ficat îl ţineau în viaţă, dar doar pentru o perioadă relativ redusă.

Era doar un ascet prin acea privelişte albă. Un singuratic pe marea viselor şi a amintirilor ce-l mai ţineau încă în această lume. Îşi retrăia viaţa, îşi schimba trecutul, reuşea să se refacă. Începând cu copilăria şi până acum, cadrele se tot repetau, se schimbau sub imaginaţia unui om de cinzeci şi trei de ani.

Se întoarse pe cealaltă parte. Încercă să se ridice, însă picioarele îl dureau teribil, aşa că se prăbuşi înapoi pe gheţar. Vru să-şi ascundă uimirea în faţa obiectului, însă obiectul  îl văzuse deja. Nu putea decât să zacă pe spinarea celui ce-l susţinea.

Gheţarul se lovi de un mic pod de gheaţă, iar la câţiva metri distanţă de blocul său de gheaţă se ridica un fel de templu care, în mod ciudat, părea să fie aztec. Un templu atzec în apropierea Antarcticii! Trei etaje cilindrice ieşeau din apă, rotindu-se încet, în direcţii diferite, din vârful templului fiind eliberat un flux puternic de energie. Barba decolorată a fostului meteorolog Gliesel Goldenbert flutura în bătaia vântului, acesta lăsându-şi  gluga peticită să-i cadă de pe cap şi pletele să i se agite.

Pe alocuri, etajelor de piatră le lipseau părţi din construcţie, rămânând fisuri şi cioburi în locul chipurilor animaliere sculptate în piatră şi dispuse de-a lungul centurii lor. Scările zdrobite de aprigul timp se întâlneau rar, când etajele ciudatului templu se aliniau.

Jumătate din partea vizibilă a construcţiei era acoperită de un zid gros de gheaţă. Blocul său se lovi de acel perete neprimitor. Ceaţa din jur se accentuă când, dintr-o dată, se auzi o trosnitură ciudată şi o rană şerpui de-a lungul acoperământului purtat de templu. Crăpătura se termină într-o gaură groasă, din ea căzând bucăţi mari de H2O îngheţat, scufundându-se sub valurile necruţătoare.

Gliesel se gândi că acolo şi-ar putea petrece ultima fărâmă din viaţa sa, la adăpost de ger. Vântul îl obosea. Cu greu reuşi să escaladeze cei zece metri reci din armura clădirii. Într-un sfârşit, ajunse înăuntrul acelui refugiu săpat în gheaţă, înaintând încet.

Ziua sa de naştere avea să vină. Se gândi la toate aniversările sale trecute, fiindcă gândurile erau tot ce-i rămăsese. Privi către capătul acelui mic tunel. O sculptură, o imagine ieşită cu mult în relief, era prinsă în nemişcarea gheţii. Nu era foarte clar, având mai multe discuri de o grosime considerabilă, trei mai mari şi mai groase şi şapte mai subţiri, de dimensiuni reduse. Pe suprafaţa discurilor erau notate simboluri din toate culturile antice, dar multe necunoscute, iar în mijloc, o figură deformată. În sfârşit, cursul de arheologie îi folosea la ceva.

Se rezemă de peretele de gheaţă, spatele alunecându-i încet. Chiar când să se trântească epuizat într-o altă lume des vizitată a amintirilor, simţi ceva ascuţit împungându-l în spate. Se întoarse şi nu putu să-şi mai amintească decât un schelet uman cu o cască de conchistador pe cap şi o sabie în singura mână încă ataşată de corp, apoi discul ce începea să lucească, senzorii săi activându-se. Figura deformată din mijlocul aparatului semăna cu cineva cunoscut, cineva pe care nu-l mai văzuse de mult timp. Era acoperită de o lumină care-l gâdila când îşi aminti… acea faţă, acel chip era al lui !

Abia se trezise. De câteva minute, privea în jur, fiind legat cu mai multe tuburi de un aparat de care parcă fusese conectat. Simţea toate mişcările templului, ştia toate informaţiile care circulau prin acel mecanism. Simţea conştiinţa acelei construcţii pe propria-i epidermă. Fusese teleportat înăuntru, iar acum se holba la fluxul de energie care ieşea dintr-un cilindru lung, adâncit în fundaţie, cu un spaţiu bine delimitat ce-l îndepărta de restul construcţiei. Cilindrul se despărţi în inele de piatră care se învârteau febril în direcţii diferite, plutind unul deasupra altuia la distanţe egale şi având dimensiuni tot egale şi o mică piramidă, cea care producea energia, ataşată ultimului inel. Se afla deasupra podelei. În jurul bazei cilindrului se ridicau patru coloane, diferite de cele care împânzeau peretele circular al acestui etaj imens. Zeci de aparate de culoarea nisipului zburau lent prin sală, având forme simple, cubice, vârfurile lor întinzându-se sau contractându-se. Încercă să se mişte, însă mâinile şi picioarele îi erau prinse cu mai multe tuburi verzi de diametre diferite, iar şoldul îi era conectat la alte trei tuburi de culoare gri. Unul dintre acele mecanisme cubice se apropie de el.

— Ce eşti? întrebă Gliesel fără să aştepte un răspuns. Îşi lăsă capul să cadă într-o parte, închizând ochii pentru o secundă, după care privi din nou mecanismul.

— Eu sunt multe, se trezi el că dă un răspuns la propria-i întrebare, în gând. De fapt, eu sunt tot ceea ce vezi. Capsula în care stai, sala aceasta, toate sunt eu. Organismul meu are un rol fundamental de transmiţător cosmic. M-am instalat pe planeta voastră acum milioane de ani. Fusesem doar o mică bază care venise prin intermediul unui meteorit. Mi-am adaptat forma după resursele voastre de energie gravitaţională şi mi-am lăsat să crească câteva rădăcini în pământul vostru, după care am început exploatarea. Am evaluat nivelul de dezvoltare a planetei. Se pare că nu era vreo urmă de viaţă prin zonă. La câteva zeci de kilometri distanţă am văzut nişte organisme pluricelulare destul de evoluate, aflate în stare de descompunere, şi alte organisme producătoare de oxigen doborâte. Deci, exceptând microorganismele, existau şi alte forme de viaţă.

Am selectat, utilizându-mi micii roboţi, câteva ţesuturi osoase aparţinând unor animale, după care le-am copiat structura ADN şi am aflat instrucţiunile, schiţele după care funcţionau celulele voastre. M-am setat să refac tot ce am distrus aterizând, de la reptile până la plante, dar nu am avut destule mostre de ADN pentru mai mult de 40% dintre varietăţile programate deja de creaturi. Ştiţi şi voi probabil că sunteţi biblioteci vii care conţin multe, multe informaţii în organitele celulelor voastre, până şi ADN-urile altor specii.

Eu eram programatorul. Am contopit informaţiile genetice din celulele voastre cu microorganismele mele robotizate, cu naniţii mei. V-am reprogramat, astfel încât fiecare dintre voi să aveţi câte o bibliotecă îmbogăţită inclusă în secvenţele voastre suplimentare de ADN, pe care neuronii voştri încearcă să le decodifice. Un al doilea scop al meu este cel de transmiţător. Am activat fluxul pe care îl vezi când deja acumulasem destulă energie şi,  folosind arhiva de informaţii din spaţiu v-am umplut biblioteca cu chestii cât să vă ajungă pentru sute de mii de ani de tehnologie avansată, din care nu aţi utilizat până acum decât 1%.

Homo sapienţii nu au fost primele organisme programate de mine. Am descoperit, în Arhivele Cosmice, că planeta voastră se numeşte experimentul T3245, nume care v-a fost dat de  Marii Şiribiltinirilieni. Voi sunteţi printre ultimele miliarde de specimene create de mine care încă nu au dispărut, deşi aveţi în comun cu multe dintre ele faptul că nu vă puteţi stăpâni să vă autodistrugeţi. Poate că încă nu sunt destul de bun ca şi creator. Oricum, primii nu aţi fost. Înaintea voastră a mai existat încă o specie. Reptilienii.

Aceste specimene au apelat de multe ori la mine, arhitectura şi astronomia lor înflorind. Îşi dezvoltaseră societatea în jurul meu. Mii de platforme metalice susţinute de pilaştri şi legate prin poduri, plus zeci de nave şi clădiri ascuţite. Din păcate, ei îmi utilizau tehnologia excesiv şi descărcau informaţii mereu prin mine, pentru interesul lor personal. De fapt, nu erau aproape nimic fără tehnologia mea, depinzând mereu de mine. Eu eram gazda, iar ei erau paraziţii. Şi ştiţi că, fără o gazdă, un parazit nu mai are mult de trăit.

Înăuntrul meu, peste nouă zecimi din populaţie îşi primea doza zilnică de informaţie filtrată de către Marii Atotştiutori. Ei erau conectaţi nonstop la sistemul meu. Deveniră atât de dependenţi de informaţie, încât făceau pur şi simplu parte din reţea. Astfel, puţine dintre cunoştinţele furnizate de flux le-au împodobit cultura. Arhitectura, calculele şi informaţiile matematice, plus unele reprezentări astronomice, arta redusă la pictură şi sculptură se aflau printre puţinele cunoştinţe făcute publice şi folosite. Din păcate, când am fost obligat să dezactivez un program de recunoaştere a specimenelor din cauza unei defecţiuni, anticorpii mei au distrus biblioteca construită de voi şi comandată de mine, civilizaţia voastră decăzând. Puteţi fi puşi toţi pe aceeaşi treaptă: dependenţi de informaţie, de reţea.

O hologramă reprezentând un pod care ducea către un suport imens, cu mii de maşinării ce deţineau căşti conectate la creierul a milioane de creaturi, se prăbuşea în flăcări, în ruine, din pereţi ieşind încontinuu sfere cu un singur senzor vizibil, albastru şi o carcasă lucioasă ce se aliniau şi trimiteau semnale deodată, virusându creierele reptilienilor.

— O parte de metropola lor, un mic sector, este numit de voi Atlantida. De la reptilieni nu au mai rămas decât câteva fosile ale cunoaşterii. Desenele, sculpturile, legendele cu dinozaurii din ultimele lor secole, toate  au supravieţuit până astăzi, deşi un număr foarte mic din ele a fost descoperit până azi. De exemplu, ştim despre zeul  suprem al aztecilor, Quetzalcoatl, numit şi ,,şarpele cu pene ” sau cum îi ziceţi voi …

— Arheopterix? se grăbi Glisel să completeze.

— Da, sau  imaginile reptilienilor, atribuite sumerienilor sau grecilor datorită stilului lor pe care eu l-am reciclat şi vi l-am transferat vouă. Printre rămăşiţe se găseşte şi religia prin care ei venerau soarele, reptilienii crezând că el este legat de templu prin acel flux. Voi aţi asimilat aceste informaţii de la mine, iar apoi vi le-aţi însuşit şi aţi creat, aproape fără să ştiţi de ce, temple şi ziguraturi şi aţi încercat să refaceţi acea legătură mistică, aceea comunicaţie asemănătoare cu fluxul meu prin ritualuri sau rugăciuni. Şi asta faceţi şi acum.

— Hmmm. Deci, ca să înţeleg, reptilienii şi amfibienii venerau soarele, iar dinozaurii au dispărut din cauza ta, un templu în picaj? Ha, şi idioţii de savanţi care se zdrobesc să găsească o explicaţie a dispariţiei dinozaurilor şi caută sprijin pentru teoria lor cu meteoritul străvechi nici nu bănuiesc asta! Măcar un lucru e sigur. Akhenaten era reptilian.

Creatura începu să-şi retragă carcasa, atât cât Gliesel să vadă ce trebuia să vadă. Înăuntru, un reptilian bătrân, cu o morfologie ciudată, având craniul alungit şi pielea ridată şi uscată stătea pe un scaun, criogenizat înăuntrul acelei componente din organismul programatorului şi îmbrăcat într-un veşmânt ros pe la margini. Se vedea că era reptilian după culoarea solzilor săi, adică o nuanţă de verde şi maro, după forma ochilor şi după faptul că nu avea urechi exterioare.

— El e Akhenaten, ultimul reptilian. Specia voastră l-a acceptat datorită camumflajului său, fiindcă putea să vă imite forma într-o anumită măsură, dar v-aţi dat seama că are  origini nepământeşti şi …

— Am încercat să-l ştergem din istorie. Ei, bine, egiptenii au încercat să muşamalizeze faptul că au fost conduşi de un faraon-reptilă şi au folosit ca pretext faptul că le-a modificat religia, punându-i să se închine la tine.

— De fapt, voi mai mereu aţi venerat una sau mai multe entităţi, iar eu nu sunt decât mesagerul lor. Voi nici nu bănuiţi existenţa mea. Nici a supraveghetorilor. Fiindcă ei sunt acele creaturi reprezentate de informaţie, ce sunt informaţia, iar eu doar îi propag prin univers. Ei se răspândesc prin susţinătorii lor. Eu v-am învăţat tot ce i-am învăţat pe reptilieni, plus construirea de generatoare de energie gravitaţională (noi le spunem piramide) şi date în cantitate majoră despre astronomie. Şi v-am trimis aceste informaţii prin oameni fragili, singuratici, capabili să schimbe lumea.

— Stai puţin. Sunt lucruri pe care nu le înţeleg. Care ţi-e scopul pe Pământ?

— Voi îmi sunteţi scopul. Creaturi evoluate, care să se dezvolte şi să … îi păstreze pe supraveghetori în creierele lor şi în bazele lor de date, ca aceştia să trăiască etern prin intermediul civilizaţiei.

Şi voi veţi trăi etern odată cu ei. După cum ai spus, ei sunt o parte din voi. Eu sunt  şi Adam, şi turnul Babylon, inventatorul  limbajelor. Nu înţelegi de ce sunt atâtea asemănări între culturi incompatibile? Datorită mie. Eu le trimit oamenilor instrucţiunile prin telepatie, în timp ce ei visează. Voi visaţi în timp ce dormiţi, iar dacă nu dormiţi muriţi într-o săptămână. Cum explici, de exemplu asemănările dintre fundaţiile unor moai de pe Insula Paştelui şi fundaţiile construcţiilor din Cuzco? Deşi nu am vrut să ştiţi de existenţa mea pentru a nu vă distruge, tot sunteţi conectaţi la mine.

— Atunci te întreb: la ce-ţi folosesc?

— Vezi tu, doar unii oameni pot să-mi primească cunoaşterea. Ei transformă lumea, răspândind acea cunoaştere cât pot ei. Doar că am nevoie, pentru a vă controla ritmul de dezvoltare, ca religia şi ştiinţa să  fie pregătite de găsirea mea, de un anume filtru. De-a lungul secolelor au fost mulţi chemaţi de mine, pentru a avea onoarea să devină astfel de filtre. Tu eşti unul dintre aceia. Toate ideile, trăirile şi amintirile tale vor fi trimise unui alt om. Inclusiv informaţiile mele. Tu vei alege cum specia umană va evolua în următoarele trei secole.

Tuburile legate de corpul lui Gliesel se desprinseră, lăsându-l să plutească în acea maşinărie fără să se poată mişca. O cască aurie, ţinută de cinci tije de aceeaşi culoare cobora din micuţul tavan de fier al maşinăriei. Braţele robotizate (tijele) îi aşezară casca pe cap, desprinzându-se de ea şi retrăgându-se în tavan. Un tron de piatră se materializă sub el, fiind la început foarte incomod. La scurt timp, toţi senzorii tactili îi fuseseră dezactivaţi, aşa că nu mai simţea nimic. Nu mai auzea acea voce, fiindcă nu mai era nevoie. Înţelegea tot ce se petrecea înăuntru.

Capsula se închise complet. Se dezlipi de celelalte şi începu să plutească şi ea în jurul fluxului, împreună cu alte mii de astfel de maşinării, rotindu-se înnebunită. Îşi puse întrebări şi-şi dădu singur răspunsuri, fiindcă acum ştia o mare parte din tot.

Gliesel ştia, de exemplu, că mulţi din aşa-zişii martori ai OZN-urilor confundau acele obiecte cu altele fără nici o natură extraterestră, iar dacă chiar erau considerate obiecte neidentificate nu reprezentau decât anticorpii sau componentele zburătoare ale templului. Toţi extratereştrii de pe Terra nu erau decât unul singur.

Gliesel începu să revadă fiecare scenă şi să-şi reamintească fiecare moment al vieţii lui. Ochii săi nu mai vedeau decât ceea ce văzuseră înainte. Pentru universul dinafara templului, el nu era decât un orb.

Aş vrea ca un scriitor să devină cunoscut prin această metaforă care să-mi descrie copilăria, visele pe care el să şi le însuşească: a mătura amintirile din dulapul uitării în casa sentimentelor şi a le turna la baza florii de sticlă ce înfloreşte vise şi iluzii înseamnă a călca pe şesul verde al contemplării unde zace îngerul de piatră pe care au înflorit victorioşi macii euforiei, ca să dai înapoi ceasul ce deschide poarta copilăriei.

Aş vrea ca un pictor să descrie peisajele mele preferate, un altul iarna şi toamna, cu fulgii şi frunzele lor, şi altul să-i picteze pe membrii familiei mele, iar altul să picteze calotele glaciare şi prăbuşirea bazei mele şi dezastrul care a consumat viaţa a zeci de nevinovaţi.

Aş vrea ca un filozof să-şi dea seama că întrebările legate de divinităţi nu ne folosesc şi nu ne-au folosit decât la autodistrugere şi că nu are rost să ne gândim la asemenea banalităţi. El să le explice oamenilor că un zeu există doar dacă credem în el, doar dacă nu-l uităm şi tot el să le explice ucenicilor săi că dacă ne suprapunem cu  modelul zeului nostru atingem perfecţiunea închipuită de noi.

Aş vrea ca un muzician să compună o muzică ce să-mi descrie viaţa, iar acel muzician şi restul oamenilor să considere că e vorba despre viaţa lui. Aş vrea ca un alt om ca mine să înceapă să descopere acest templu, dar să-l considere un element al imaginaţiei sale. Poate să-l şi includă într-un text. Aşa, lumea va fi mai pregătită pentru momentul când această construcţie se va dezvălui ei. Până atunci, eu voi supravieţui prin ideile lăsate de mine oamenilor, la fel ca mulţi alţi alchimişti ce au găsit metaforica piatră filozofală, şi anume ideea.

Și aş vrea ca multe, multe alte dorinţe (pe care le voi menţiona) să fie înfăptuite de aleşii mei. Aleşii templului căzător…

© Septimiu M. Cristian

Latest posts by Cristian Septimiu (see all)