II. 4.  La capătul dimineţii

„Nu a fost atins încă nici un ţel unic, total al istoriei. Mai curând de la ţelul imaginar, proiectat în viitor, suntem reconduşi către prezentul care nu trebuie neglijatneglijat.”

Karl Jaspers

Ceasul sună, ca de obicei, exact atunci când nu trebuia. Chuk Sparrow tresări din somn şi întinse braţul, bâjbâind, către noptieră. În drum, degetele i se opriră pe mătasea foşnitoare a unui furou. Tresări din nou şi deschise ochii larg.

Era o dimineaţă senină, cu cer albastru decolorat şi un soare asemănător unei pete galbene, aruncată în grabă de un copil pe un colţ de planşă.

O dimineaţă absolut banală! se strâmbă Chuk şi reveni către problema care se găsea la o jumătate de metru alături de el, sub cearşaf. O dimineaţă secetoasă şi deja fierbinte, care anunţa o după-amiază toridă şi infectă. Oare cine dracu’ era femeia de lângă el? Îşi stoarse creierii câteva secunde, străduindu-se să prindă vreun fir, de care să se agaţe. Imposibil, stabili şi, chiar atunci, de parcă numai constatarea aceasta ar fi aşteptat-o, soneria ceasului se opri. Liniştea se instaură, indecent, în încăpere.

Mirosea a alcool, a fum de trabuc şi a trupuri transpirate. Îşi spuse că cerneala nopţii şi inconştienţa provocată de whisky-ul prost din sticla de la picioarele patului ascunseseră multe porcării, de care prefera să nu aibă cunoştinţă. Îşi linse buzele şi constată că erau amărui şi crăpate.

– La dracu’! bombăni încet. Doamne, zău că ar trebui să mai şi plouă peste oraşul ăsta nenorocit.

Sări din aşternuturi direct în papuci. Îşi luă halatul de pe scaun şi, înainte de a intra în baie, se mai uită o dată în direcţia femeii străine: era blondă, cu o faţă uşor trecută, aproape mignonă şi, lucru remarcabil, destul de bronzată. Oftă resemnat şi închise uşa uşor. Jetul rece al duşului reuşi să-l dezmeticească puţin. Telefonul sună, tocmai când luase hotărârea eroică de a-şi bărbieri perii suri ai bărbii aspre, ce-i împodobea maxilarul, gâtul şi pomeţii de aproape trei zile. Ieşi, cu spuma pe unul din obraji, şi înhăţă receptorul.

– Alo, şefu’, sper că nu v-am trezit.

– Tocmai ai făcut-o, nătărăule! se răsti şi vru să închidă.

– Şerifule, un mort! strigă vocea, încercând să-l reţină la capătul firului. Tocmai mi s-a raportat existenţa unui cadavru pe strada Hostia. Un bărbat neidentificat… Alo, şefu’, mai sunteţi acolo?

Femeia deschisese pleoapele şi-l privea, cu o figură adormită.

– Nu mai ţipa, dobitocule! De 15 ani lucrezi la poliţie şi încă n-ai învăţat să vorbeşti la telefon. Cine a anunţat?

– Unul Nick Lanaig. Un mulatru, trebuie să-l ştiţi, şefu’, a stat la noi fără chirie acum vreun an şi ceva pentru că l-a bătut pe Freddye Barosanul, ăla cu băcănia de la marginea de Vest. I-a rupt mâna şi i-a spart nasul. I-am spus să vină la noi să dea o declaraţie.

Probabil că Matthew îşi închipuia că l-a făcut să râdă cu spiritul lui răsuflat şi îşi freca mâinile de fericire că l-a scos din starea de morocăneală. Femeia începu să se mişte sub cearşaf, pregătindu-se să se ridice. Îi făcu semn să stea nemişcată. Nu avea chef ca ajutorul său să audă că nu e singur.

– Ajung într-un sfert de oră, oftă după câteva clipe. Ia-o înainte şi îndepărtează curioşii. Vezi să nu dispară vreo urmă materială mai importantă. Trasează un perimetru şi îngrădeşte-l cu cordon. Când dai peste Lanaig, îl trimiţi la Secţie, să ne aştepte acolo. Îi spui să nu bată toba pe drum, că a dat de dracu’, clar?

– Am înţeles, şefu’, îl…

Puse receptorul în furcă, înainte ca adjunctul său să termine ce avea de spus. Se întoarse în baie şi continuă să se spumuiască. Se gândea la femeia de alături şi freca obrajii cu nădejde. Cum să scape de ea, fără ca acesteia să-i treacă prin cap să facă scandal? Nu părea să fie de prin partea locului, iar pe târfele de la bordelul Donnei le cunoştea pe toate. Şi, pentru că timpul îl presa, se hotărî să taie nodul gordian, fără să mai încerce să-l descâlcească.

– Dacă nu te superi, tu cine naiba mai eşti? Şi cum ai ajuns aici?

– Nu mă supăr, râse femeia. Numai că sunt puţin contrariată: aseară, când mă serveai cu „Linitta”, ştiai prea bine cu cine vorbeai; acum, constat că suntem iar doi străini.

Ieşi în pragul uşii, cu pămătuful lipit de obraz. Cunoştea de undeva vocea asta? Femeia se ridicase în fund şi se rezemase de perne. Nu, nu era ceea ce s-ar chema o tipă frumoasă, dar trebuia să recunoască  faptul că avea un farmec numai al ei, care o făcea să fie total diferită de fetele Donnei.

– Pe bune, se strâmbă. Chiar ar trebui să te cunosc?

– Poate, zâmbi enigmatic femeia şi se întinse după pachetul de ţigări de pe noptieră.

Se întoarse în faţa oglinzii, ridicând din umeri. Nu-şi amintea şi pace. Se bărbieri rapid, tăindu-se de două ori cu briciul pe pielea gâtului, se dădu din belşug cu apă de colonie şi trecu în living, unde se îmbrăcă expeditiv. Îşi aruncă pe umăr centura de care atârna „Coltul” greu şi reveni în dormitor cu pălăria în mână. Nu-i surâdea prea mult să lase pe cineva străin în casă după plecare, dar consideră că putea încerca o excepţie. Întinse măna cu pălăria către ea. Femeia sta, în continuare, rezemată de perne şi fuma calm, urmărind cu privirea colacii albi de fum.

– Ce-ar fi ca, până mă întorc, să faci nişte ouă cu jumări şi o cafea? Dacă nu-ţi place, iei ce consideri că merită din frigider.  În bufet, pe rafturile de sus, cred că au mai rămas nişte pungi cu ceaiuri medicinale… Apropo, cum spuneai că te cheamă?

Râse şi se uită la el ca la un câine de circ, care face giumbuşlucuri.

– E-n regulă, şi eu beau cafea dimineaţa. Dacă te întorci repede…

– Cam peste o oră. Asta dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut. Iar dacă se întâmplă, îţi dau un telefon şi-ţi recomand să mănânci singură. Eu o să iau ceva de la Hatch.

– De la Hatch…

– E o tipă… Mă rog, cred că îţi explic degeaba. E un birt, în apropierea Secţiei. Au hamburgeri buni. Şi bere nealcoolică. Annie Hatch spune că o aduce special pentru poliţişti. Ca să nu se urce beţi la volan şi să încalce legea. Grozavi cetăţeni avem în Atlantic, nu?

Se răsuci în prag, pe punctul de a ieşi.

– Dacă vrei să pleci… Închizi uşa după tine, în regulă?

Ieşi, fără să mai aştepte răspunsul. Maşina era parcată în faţa gazonului vestejit, cu botul suit pe trotuar. Motorul porni greu, după ce tuşi de câteva ori şi protestă împotriva tratamentului dur la care supuse acceleraţia. Dădu înapoi, până în apropiere de peluza doamnei Hakinen, apoi se angajă pe strada din dreapta. Conduse cu atenţie, deoarece îşi simţea capul cam greu şi nu era prea sigur pe mişcările reflexe ale picioarelor. Pe străzi, la ora aceea matinală, nu erau decât cei de la Serviciul de Salubritate, câţiva funcţionari ai Primăriei, care verificau repartizarea oamenilor pe sectoare, şi o maşină de pompieri, care se întorcea de la încărcat.

Strada Hostia se afla către marginea de Est a oraşului, în apropiere de cartierul negrilor şi al celor fără căpătâi, care îşi petreceau nopţile în cutii de carton sau pe sub podurile de lemn de peste râu. Chuck Sparrow evita, de regulă, să pătrundă în astfel de zone. Îşi trimitea subalternii, iar el se mulţumea să citească rapoartele la birou şi să tragă concluziile. Acum, însă, era vorba despre un caz special: un deces suspect într-un cartier suspect. Nu-i făcea nici o plăcere gândul că va trebui să coboare din maşină, în duhoarea emanată de casele pe jumătate în paragină şi de grămezile de gunoaie ce înfundau canalizările. Dar se întâmpla ca moartea necunoscutului să pice într-un moment foarte prost: cu doar trei zile înainte de alegerile pentru funcţia de Primar al urbei. Trebuia ca, în cel mai scurt timp, să închidă cazul şi să îngroape cadavrul, mai înainte ca presa să apuce să afle despre ce este vorba şi să-şi bage nasul, răscolind, ca de obicei, praful de pe lucruri demult uitate.

Opri imediat după colţ, sub un copac. Rămase câteva clipe în maşină, examinând situaţia. Cadavrul se afla în apropiere de stâlpul de iluminat, din mijlocul străzii. Zăcea contorsionat, cu faţa îngropată sub un braţ şi cu unul din picioare într-o poziţie stranie, de parcă ar fi fost deşurubat din genunchi şi răsucit invers. Goldshield marcase perimetrul cu cordonul colorat cu care împodobeau sala comună a Secţiei, cu ocazia festivităţilor. Lucru ciudat, pe stradă nu se zărea nici un curios. Şeriful se întrebă cât timp va mai dura până ce locul va roi de figuri ciocolatii, negre şi de copii.

Lucru ciudat, îşi zise, în timp ce cobora în stradă, copiilor nu li se păreau înspăimântători morţii. Ca şi cum moartea în sine nu ar fi fost altceva decât o altă latură a vieţii. Una la care nu avem acces decât o singură dată, oftă Chuck şi se apropie de ajutorul său cu mâinile înfipte în buzunare.

– Ce avem aici, Matthew? întrebă, aplecându-se deasupra cadavrului.

Goldshield sprijini aparatul de fotografiat de piept şi-şi frecă o sprânceană cu degetul. Ştia că şefului său nu-i place genul ăsta de încurcături şi, mai ales, nu-i plac deloc persoanele care i le anunţă. Ghinionul făcuse ca totul să se întâmple pe serviciul lui. Ticălosul de Lanaig nu mai putea să întârzie cu telefonul o jumătate de oră, până ce ieşea din schimb… Acum, s-ar fi aflat în pat, sforăind, sau ar fi supt o berică, cu ochii la serialul în reluare de pe RANTV.

– Pare un accident de maşină, şefu’, răspunse cu precauţie, după ce-şi scoase din buzunarul de la spate carneţelul şi studie în fugă notiţele. Cadavrul a fost proiectat în zid cu atâta forţă, că i s-au rupt oasele de la ambele mâini şi de la genunchiul drept. Nu vedeţi cum îi stă piciorul? Parcă ar vrea s-o ia pe stâlp în sus.

Chuck Sparrow ocoli stâlpul şi se aplecă iar. Mesteca o bucăţică de tutun pentru a-şi ascunde nervozitatea, dar se vedea clar că nu e interesat dacă va reuşi sau nu.

– De unde ştii că a fost lovit de zid?

– Chiar în spatele dumneavoastră, la nivelul pieptului, se văd pe tencuială pete de sânge închegat. Dar nu sunt foarte accentuate. De parcă cineva ar fi spălat locul cu furtunul. Iar cadavrul are tencuială sub unghii şi haina e murdară de var.

– Mda.

Părea un accident, în toată regula. Un accident curat, fără nici un fel de complicaţii. Chuck îşi îndreptă spatele. La capătul străzii, îşi făcuseră apariţia doi negri, care discutau aprins între ei, uitându-se în direcţia lor pe sub sprâncene. Scuipă bucata de tutun gălbui chiar alături de braţul mortului. Ştia ce voiau cei doi şi se felicita că-l expediase atât de rapid pe Goldshield la faţa locului. Dacă Lanaig ar fi întârziat puţin cu telefonul, ar fi examinat acum un cadavru gol. Şi nu numai că ar fi fost o chestie indecentă, dar gândul la roiul de muşte care ar fi invadat locul peste cel mult un ceas îi dădea frisoane pe şira spinării. Nu suporta muştele şi ţânţarii.

Adjunctul îi raportă că realizase deja măsurătorile, făcuse fotografiile şi sunase după doctor. Adică făcuse totul ca în Manual. Asta nu îi risipea însă cu nimic indispoziţia lui Sparrow, care realiza că, pentru prima oară, se simţea  un străin în propria-i viaţă: dimineaţa se trezise alături de o femeie despre care nu-şi amintea nimic, nici măcar numele (deşi ea pretindea că ar trebui s-o cunoască), iar telefonul matinal îi introdusese în meniu un mort la fel de necunoscut, de al cărui cadavru trebuia să se îngrijească, să-i descifreze identitatea şi să-l îngroape. Apoi să-l prindă pe făptaş. Sau pe făptaşi, se corectă.

– Cine era de gardă la Spital?

– Doctorul Cortland, domnule. E vreo problemă?

Idiot! constată şeriful, dar nu se mai osteni să-i comunice. Auzi vorbă, dacă era vreo problemă… nici o problemă, doar un cadavru. Se întoarse la maşină.

– Cheamă-l şi pe Dugan, strigă, în timp ce intra înăuntru. După ce doctorul îşi face meseria, luaţi cadavrul şi-l duceţi la Morgă. Apoi veniţi în trap la Secţie, clar?

Iar el mergea, în trap, acasă, să mănânce ouăle cu jumări, să bea cafeaua şi să afle cine era… Sandra Snell?

Sandra Snell?! Maşina se înecă şi motorul dădu un rateu. Răsuci iar cheia în contact, cu sprâncenele unite într-o singură linie, din cauza concentrării. Până ce trecu de colţul străzii, nici măcar nu îndrăzni să ridice ochii de pe firul drumului, de teamă că gândurile i-o vor lua razna. Îşi propuse, cu aerul solemn pe care-l scotea de la naftalină cu ocazia interogatoriilor, a primirii inspectorilor de la Centru şi a festivităţilor (unde era obligat să participe îmbrăcat în costumul cel strâmt şi plin de zorzoane nesuferite), să  nu se mai gândească deloc la numele care tocmai îi răsărise în minte de nicăieri şi nici la străina cu care îl asociase.

Până acasă, fluieră în surdină „Pleacă la oaste băieţii buni”, o melodie la modă pe vremea când mai umbla încă în pantaloni scurţi. Trase Chevroletul chiar în faţa intrării şi-l lăsă în stradă, pentru a fi gata de plecare în orice moment. Înainte de a intra în casă, bătu la uşă, dar oricât ciuli urechile nu auzi nici un răspuns.

– M-am prostit la bătrâneţe… mormăi indispus şi deschise uşa fără menajamente.

Chuck Sparrow era şerif în Atlantic River de peste 20 de ani. Cazul tipic de poliţist holtei, fără prea multă educaţie, dar cu o isteţime de sălbăticiune, care poate să simtă necazurile cu mult înainte ca raţiunea să constate că s-au produs. Omul care salută atunci când e salutat, dar nu obişnuieşte să bată la uşi când se află în misiune. Cu atât mai mult la propria-i uşă.

– Sparrow, pe zi ce trece, devii tot mai mult o buleandră, îşi continuă monologul, în timp ce străbătea holul, în direcţia bucătăriei. Hei, pe unde naiba te-ai băgat? M-am întors să luăm micul dejun!

În bucătărie, nu era nimeni. Doar ouăle prăjite aşteptau cuminţi pe farfurie, alături de două ceşti de cafea. Una dintre ele era goală, cu zaţul acoperind toţi pereţii, de parcă ar fi fost răsturnată, ca să se poată citi în ea viitorul.

– Unde naiba te-ai băgat? repetă, deschizând celelalte uşi.

Casa era pustie. În baie, pe etajeră, descoperi o clamă de păr din os, cu o insectă ciudată, cu patru picioare, în semirelief. Ultimul semn al ciudatei sale prezenţe. Reveni în bucătărie. Plecase. La urma urmei, nu avea obligaţia să-l aştepte, deşi aşa ar fi fost frumos. În toate filmele pe care le văzuse la televizor, femeia cu care-ţi petreceai noaptea rămânea să ia micul dejun cu tine. De-abia la cana cu cafea se deschideau inimile şi spectatorul putea să se lase pătruns de măruntele tragedii intime ale fiecărui protagonist.

Ridică din umeri: în viaţă nu era ca pe micul ecran. Se aşeză la masă şi înfulecă repede ouăle aproape reci, muşcând dintr-un colţ de pâine cât toate zilele. Apoi se lăsă pe spate şi luă cana între palme. Îi plăcea să simtă căldura lichidului negru şi să se lase în voia gândurilor.

Sandra Snell fusese soţia celui mai bun prieten al său din adolescenţă, Jack Barros, poreclit „Limbă Dulce”, din cauza  farmecului deosebit pe care-l căpăta imediat ce deschidea gura, indiferent de subiectul abordat. Fusese… pentru că, ei bine, Jack Barros şi Sandra…

Chiar în momentul în care amintirile sale atinseră acest punct, ţârâitul strident al telefonului îl făcu să tresară violent şi să verse din lichidul negru pe faţa de masă. Poate că era ea, îşi spuse, ridicându-se în grabă. Din două salturi ajunse la aparat şi smulse receptorul din furcă. Nu era ea.

– Alo, şefu’? Cred că ar fi cazul să veniţi urgent la Secţie. Avem o ţicnită, care spune că are declaraţii importante de făcut, în legătură cu mortul. Alo, şefu’, mai sunteţi la telefon?

Mormăi indispus un „Sigur că da, dobitocule”, apoi întrebă de ce  credea că era vorba despre o ţicnită. Dacă răspunsul lui Goldshield ar fi fost cel pe care-l bănuia, însemna că mai avea răgazul să-şi bea cafeaua, să rumege câte ceva despre visurile adolescenţei şi… să aştepte un telefon de la presupusa Sandra.

– Pentru că zice că azi-noapte a plouat cu găleata pe strada Hostia. Şi nu oricum, ci numai de la jumătate şi până la intersecţia cu strada Penepoles. Şefu’, chestia asta ar trebui dată la „Actualităţi”, poate mai învaţă ceva şi meteorologii ăia care ne tot pisează cu trecerea de la clima temperată la cea subtropicală.

– Reţine-o până ajung, spuse laconic şi închise.

Reveni în bucătărie, dar cana de cafea i se păru un lucru complet lipsit de importanţă. La fel ca şi adolescenţa atât de îndepărtată, cu visurile şi iubirile ei romanţioase, fără sens şi fără finalitate. Clătină din cap şi ieşi din casă, trântind uşa. Până la maşină, se gândi numai la pata de sânge de pe zid, ştearsă de parcă ar fi spălat-o cineva cu furtunul. Goldshield era un dobitoc, şi asta putea fi considerată de-a dreptul o laudă, în situaţia nou apărută.

5. Don Miguel

„Ei arătau că trupul omenesc constituie rezultatul a milioane de alternative  evoluţioniste, alese de şansă de-a lungul timpului. În oricare din aceste nenumărate  momente decisive, zarurile genetice ar fi putut cădea pe alte numere, poate cu rezultate  chiar mai fericite.”

Arthur C. Clarke

Întunericul din interior era absolut, asemenea vidului intergalactic, însă ceva mai zgomotos. Un obiect gol, confecţionat din tablă, zdrăngănea îngrozitor, străduindu-se să acopere zumzetul gros al unui motor în patru timpi, al cărui injector se bloca din când în când, împuşcând în stânga şi-n dreapta, pe oricine ar fi fost suficient de neinspirat să stea cu urechile prin apropiere.

– Nenorociţilor, fii avortaţi de căţea mâncată de viermi! Capete de maimuţă cu creierul servit pe tavă albilor din expediţiile centrafricane! Mormoloci scârboşi, plini de bale lipicioase! Nu v-a învăţat nimeni cum ar trebui să vă purtaţi cu o fiinţă sensibilă şi cu câteva milioane de ani mai evoluată decât carapacele voastre primitive? V-aţi uitat, măcar, la subsemnatul, înainte de a-l fi înghesuit în sicriul ăsta ambulant? Pesemne că nu, deoarece mama natură v-a făcut la fel de capsomani ca pe orice alt gândac de hazna, căruia nu-i este dat nici un alt simţ, cu excepţia celui al mirosului. Şi nici aşa n-aţi reuşit să mirosiţi că subsemnatul reprezintă una dintre cele mai importante fiinţe care a străbătut teritoriul ţării ăsteia, din clipa în care primul colonist de pe „Mayflower” a pus piciorul pe ţărm. Nenorociţilor, eu purtam ac cu diamant la cravată şi butoni din aur de 24 de karate la cămaşa de olandă, pe vremea când patronii voştri se mai jucau cu chestia aia, utilizată în procesul de reproducere, prin ţărâna scumpă a patriei… V-am atras atenţia încă de la început că nu suport să fiu zguduit, am şi eu fineţurile mele, insist să fiu tratat ca un gentleman, pentru că, la urma-urmei, în ciuda părerii unora şi altora, sunt chiar un gentleman prin ceea ce spun şi, mai ales, prin ceea ce fac. Hei, la toţi dracii, chiar nu mă aude nimeni în lada asta?! INSIST SĂ FIU SCOS DE AICI!

Dar întunericul nu reacţionă în nici un fel.

Se numea Miguel Antonio Saavedra de Pottoral şi avea ordinul „Crucea de argint” cu eşarfă prins cu ac de aur pe reverul stâng al fracului. Dacă, brusc, întunericul s-ar fi retras, ruşinat de atâtea provocări, în vreo nişă tăinuită, lăsând locul luminii, un spectator imparţial de pe margine ar fi putut să observe că guralivul personaj era exact atât de elegant pe cât se pretindea. Nici părul grizonant, tuns scurt, nici pomeţii perfect întinşi, mărginiţi de un barbişon alb, nici umbrele uşor vineţii de sub ochi nu-i trădau cei 63 de ani bătuţi pe muche, din care mai bine de 45 îi petrecuse, specializându-se în nobila artă patronată de zeul Mercur. Adică în aceea a completării, prin îndemânare ideală şi iuţeală absolută de mână, a tuturor obiectelor la care domnia-sa sa râvnise într-un moment sau altul al vieţii şi nu-şi permisese luxul să le achiziţioneze, ca orice muritor de rând. Adică scoţând banii din buzunar şi cumpărându-le.

Patruzeci şi cinci de ani de activitate fructuoasă şi de delicte înregistrate în dosarele poliţiilor din majoritatea statelor de pe gogoloiul ăsta terestru. Dacă Agenţia Spaţială Americană ar fi reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul de colonizare selenară, preconizat pentru anul anterior, don Miguel ar fi fost, probabil, primul delicvent ce ar fi acţionat în afara spaţiului terestru.

– Hei, tot nu vrea nimeni să-şi deschidă urechile în faţa unor plângeri bine fondate? Chiar nu există nici un fel de dreptate pe lumea asta? Nevropaţilor, am să vă reclam tuturor forurilor în drept pentru tratamentul inuman la care am fost supus eu şi mâinile mele, mai ales mâinile mele, pentru care o mulţime de creiere inteligente de pe teritoriul ţării acestea ar fi dat o grămadă de aur, numai să le poată utiliza fie şi numai pentru o jumătate de oră, în ştiu eu exact ce fel de scopuri. Mâinile mele, adevărate opere de artă, pe care le-aţi strivit cu bâtele voastre criminale! Dacă am să scap vreodată de aici, şi o să scap, nimeni nu-l închide pe Miguel Antonio Saavedra de Pottoral fără să aibă o anumită intenţie în privinţa mâinilor şi a creierului său, când o să scap, deci, o să am grijă să-l pun pe patronul vostru să vă strivească degetele, oscior cu oscior, în menghină. Şi puteţi să mă credeţi că exact aşa o să fac. Dumnezeule, nu e nimeni pe-aici, să-mi dea o cană cu apă?

Numele şi faima nu reuşiseră însă să-l apere în faţa brutalităţii neciopliţilor cu chip de maimuţă şi mers cocârjat, care-l scoseseră printr-un tertip oarecare din sala de recepţie unde Guvernatorul îşi dădea balul de adio, îl ameţiseră cu un spray paralizant şi îl aruncaseră legat fedeleş în portbagajul unei maşini de teren.

Întunericul continua să rămână impenetrabil privirilor sale oarbe, dar obiectul gălăgios din tablă renunţase la aura de mister, în care se învăluise până atunci, transformându-se într-o canistră ordinară şi-şi găsise loc de garare exact între omoplaţii săi. În plus, în ultimele minute, spaţiul strâmt din jurul său se umpluse cu un miros puternic de gaze de eşapament pe jumătate nearse. Pesemne că primiseră ordin să-l asasineze fără să lase urme, se gândi, mai înainte ca maşina să intre cu roţile din dreapta într-o gaură şi să-l trimită cu capul în cauciucul de rezervă.

– Hei! strigă, pe jumătate îngrozit. Mă aude cineva de pe Pământul ăsta? Canaliilor, protestez împotriva unui asemenea tratament infam, eu sunt marele don Miguel, nu se poate să nu fi auzit de persoana mea! Opriţi vehiculul ăsta afurisit şi permiteţi-mi să-mi dezmorţesc încheieturile mâinilor. Habar n-aveţi, brute infecte ce sunteţi, cât de greu se întreţin aceste bijuterii de carne vie. Hei, de ce naiba nu răspunde nimeni?

Camioneta continua să gonească pe drumul nopţii, fără să-i ia în seamă protestele. Drumul devenea din ce în ce mai plin de gropi şi, tot mai des, pietre apucate de roţi izbeau podeaua pe dedesubt, scoţând sunete înfundate.

Într-un târziu, vădit impresionat de lipsa de reacţie a „brutelor”, don Miguel renunţă să se mai lamenteze şi se strădui să ghicească vreun element al tainei absurde în care fusese cufundat fără permisiunea sa. Dacă-şi amintea bine de momentul acela îngrozitor, în care una din cele două brute cu şepci de piele neagră şi sacouri în carouri albastre îi dăduse scrisoarea falsă, iar cealaltă se strecurase în spatele său cu tubul de spray ascuns pe mânecă, botul maşinii oprite aproape de ieşirea din parcul locuinţei guvernatorului era îndreptat spre vest.

Spre vest, repetă în gând bărbatul, străduindu-se să stea cât mai departe de canistră. Mergem în direcţia opusă Oceanului, cel mai probabil spre Orosanno. Oare mai există tâmpenia aia de orăşel? În fine… Cât să fi înaintat pe şosea? O oră, poate o oră şi un sfert. La dracu’ cu canistra asta blestemată! Nu se putea să stau leşinat mai mult de atât în locuinţa de aici. Înseamnă că am depăşit Orosanno şi am ieşit pe un drum lateral de pământ. Sau ne aflăm pe un drum privat, cel mai probabil înaintând spre locuinţa tartorului ce comandă aceste scorpii, sau… ne cărăbănim direct în Iad, fără paşaport şi împărtăşanie!

De parcă răpitorii i-ar fi citit gândurile, chinurile multiple pe care le îndura fără rost (fără rost! sublinie), luară sfârşit mult mai repede decât s-ar fi aşteptat. După o curbă foarte strânsă, pe care o resimţi pe toată partea dreaptă a sternului şi în moalele capului, maşina înţepeni brusc şi opri motorul. Bâzâitului surd şi pocniturilor aleatorii de până atunci, le luă locul, pentru o clipă, o linişte groasă, care-i sparse timpanele. Apoi, urechile îşi reveniră la normal: din depărtare, percepură un uruit greu, asemănător unui butoi de tablă plin cu lichid rostogolit pe o pantă.

Începe să-mi placă, se hotărî bărbatul, în timp ce se străduia să se răsucească într-o parte, sperând să ajungă cu fruntea la nivelul crăpăturii dintre pânza gudronată şi tabla de metal, care formau peretele ultim al închisorii sale pe roţi.

Nu apucă însă să-şi ducă gestul până la capăt. Prelata se smuci violent într-o parte şi lumina unei lanterne îi explodă în pupile, obligându-l să închidă pleoapele. Se simţi apucat, cu brutalitate, de mâini şi de picioare, şi transportat până în apropierea unei forme întunecate, peste care fu aruncat, fără nici un pic de respect pentru vârsta sa respectabilă şi pentru părul său grizonant.

– Mă bucur că nu v-am fost eu tată, gibonilor! şuieră, însă se văzu nevoit să tacă şi să scuipe sângele care-i inundase, brusc, gura. Îşi supse buzele strivite de pumnul înmănuşat şi bombăni înfundat o înjurătură despre originile simiene ale însoţitorilor săi.

Cele două umbre îl întinseră pe platforma căruciorului electric, fără să ia în seamă zvârcolirile lui, şi trântiră deasupra mai mulţi saci uşori şi câteva cutii de carton goale. Noua călătorie se dovedi a fi mult mai scurtă. Nici nu avu timp să se dezmeticească şi electrocarul se opri în faţa unor porţi puternic iluminate, pe care don Miguel le zări prin gaura rămasă între fundurile a doi saci. Un reflector bătea chiar pe casca lucioasă a unui militar cu ochelari.

Poate că acesta era momentul cel mult aşteptat! Îşi linse buzele, sărate încă de pelicula zvântată a sângelui.

Ce-ar fi să dau un chiot? Dobitocii ăştia au uitat să-mi pună căluş, aşa că ar fi bine să profit de şansă. A doua oară, cine ştie când…

Nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt. Pesemne că dobitocii intuiseră şi ei ceva: undeva, între a patra şi a cincea coastă, exact deasupra locului unde se zbătea speriată afurisita de inimă, simţi presiunea neplăcută a unui vârf de cuţit. Renunţă, înghiţind în sec.

Poarta rămase în urmă, asemenea unei păreri de rău. După câteva curbe, maşina se opri scârţâind, de astă-dată în dreptul unei clădiri slab luminate. Sacii zburară de deasupra sa, brutele îl înhăţară din nou de mâini şi de picioare şi îl transportară câteva zeci de metri până ce ajunseră  în faţa unei uşi metalice. Îl aruncară, fără menajamente, pe podeaua de piatră şi se răsuciră să caute ceva în portharturile agăţate de centuri.

Acum, ori niciodată! strânse din fălci.

– Heeei! urlă cât îl ţinură bojocii. Nu m-aude nimeni?  Ajutoooor!! Sunt răpit! la dracu’, să vină odată cineva şi să…

Nici măcar n-a realizat când anume l-a pocnit chestia aia în creştet. Sau poate că nici măcar nu-l loviseră în cap, poate că-i puseseră peste nas o batistă cu cloroform sau cu altă porcărie. Oricum ar fi fost, leşinul care-l înţepeni dintr-odată nu avea nimic asemănător cu primul.

6. a. Tabula rasa

„N-aş fi venit aicea de-aş fi putut alege.

Şi chiar dacă-aş fi liber, spune-ţi-mi, unde-aş merge?”

Omar Khayyam

Padre Cristobal Acuna guverna peste aeroport de aproape 88 de Decade. Reuşise să supravieţuiască sub cinci guvernări şi să reziste tuturor celor 12 Mişcări Tranzitorii, care zguduiseră Corassanul cu regularitatea unui fenomen natural. Era un bărbat scund şi gras, cu un pântec enorm, de-abia ascuns sub sutana largă, cenuşie, încheiată în faţă cu un şir dublu de nasturi aurii. Fruntea lată şi complet pleşuvă, acoperită cu tichia neagră cu tiv verde, îi dădea un aer bonom şi puţin stupid. Dar Charles Sebastian Percier ştia că nu este aşa şi că, dincolo de privirile vag aburite ale ochilor negri, ascunşi în spatele unor pungi vinete, se găsea o minte ascuţită ca un brici, ce pândea mişcările şi schimele fiecărui conlocutor, ca pe acelea ale unui duşman declarat.

– Nu pot decât să regret, domnilor, faptul că sosirea Domniilor Voastre are loc în condiţiile acestea, în care trebuie să aplicăm procedurile de decontaminare întregului personal prezent în aeroport, la ora producerii evenimentului. Să sperăm însă că acesta a fost singurul eveniment neplăcut pe ziua în curs şi că, în continuare, o să vă bucuraţi de toate facilităţile şi plăcerile pe care le poate oferi un oraş precum minunatul Corassan.

Neplăcut, într-adevăr, se înfioră Percier, nereuşind să-şi reţină o strâmbătură. Mai trecuse şi până atunci prin proceduri de decontaminare, ba chiar şi prin două scanări cerebrale complete, cu ştergeri parţiale ale zonelor subcorticale atinse de diverşi viruşi, dar cele practicate pe aeroport erau, de departe, cele mai neplăcute din câte se puteau imagina. Avusese dreptate paznicul să-l privească cu milă. Îşi scutură fruntea, străduindu-se să reziste tentaţiei de a emite o înjurătură. Chiar presupunând numai că funcţia de guvernator nu i-ar fi impus cine ştie ce atitudine deosebită de respect, Cristobal Acuna era, totuşi, un padre, înaintea căruia misionarii ca el nu prezentau mai multă importanţă decât un cocoloş de hârtie în faţa măturii.

Aşa că se înclină, conform etichetei, şi rosti formula de respect cuvenită:

– Cu toţi suntem simple fire de praf  în Vârtejul Cronologiei Relative, Prea Sfinţia Ta. Ne bucurăm că am avut privilegiul să vă vedem, mai înainte să fi fost nevoiţi să părăsim incinta aeroportului.

Directorul dădu din cap, continuând să-i examineze pe sub sprâncene. Le făcu semn să se aşeze în cele două fotolii tip scoică şi porni ventilatorul din tavan.

– Vă rog să vă simţiţi cât mai relaxaţi. Dacă doriţi, puteţi să fumaţi. Alături de dumneavoastră, pe măsuţe, există câte un formular tipizat, pe care va trebui să-l completaţi. Domnule Percier, eşti amabil să-mi spui de ce Administratorul te-a selectat din nou pentru ceea ce tocmai te pregăteşti să faci? Dacă-mi aduc bine aminte, ai semnat o dispoziţie de livrare şi în urmă cu 10 zile.

Percier aprecie tactul celuilalt faţă de sensibilitatea ucenicului.

– Aveţi o memorie excelentă, domnule Acuna.

– Meseria mă obligă. Dar aş putea spune că este vorba şi de o înzestrare naturală. Zâmbi larg, însă ochii continuau să fie primejdios de negri: Nu mi-ai răspuns, domnule Percier. Dacă nu mă înşel, Regulamentul nu recomandă mai mult de trei misiuni succesive. Nu cumva…

– Eu unul m-am săturat de mascarada asta! ţipă Hilterus şi se aplecă înainte, în fotoliu. Nimeni nu vrea să-mi dea nici o explicaţie. Unde mama dracu’ mă aflu? Şi voi… Voi cine sunteţi, la urma-urmei?

Percier îi aruncă o privire scurtă şi se rezemă de spătar, înălţând uşor din umeri. Guvernatorul apăsă o tastă de pe uriaşa claviatură ce dădea ocol marginii biroului. Aproape instantaneu se auzi un fluierat modulat şi Percier îşi imagină că unul din multele ecrane mascate în pereţii din imitaţie de lemn prinsese viaţă şi înşiruia denumiri sau cifre, ca răspuns la solicitarea acestuia.

– Nu i-ai comunicat nimic despre Corassan…

– Nici măcar un singur cuvânt, Preasfinţia Ta. De altfel, Regulamentul prevede ca orice entitate cronologică nou-sosită să treacă, mai întâi, printr-o procedură de Stabilizare Psihologică, abia ulterior primind statutul de ucenic. În mod obişnuit, drumul de la aeroport până la Stabilimente nu durează mai mult de zece minute şi nimeni nu are timp să solicite informaţii ce se pot dovedi primejdioase, în anumite situaţii.

– Înţeleg, spuse pe un ton neutru padre Cristobal Acuna şi-şi încrucişă mâinile deasupra biroului.

Percier era sigur de asta: nimic din ceea ce-i spusese nu făcea parte din vreun ritual de iniţiere secret şi era, practic, imposibil să nu-i fi ajuns la urechi în lungul răstimp în care dirijase peste teritoriul aeroportului. Ceea ce nu pricepea era de unde apăruse acest interes deosebit faţă de un viitor ucenic al Breslei. În mod normal, chiar şi o procedură standard de decontaminare nu solicita prezenţa Guvernatorului pentru încheierea unor banale procese-verbale de predare.

– Există o explicaţie la toate nedumeririle dumitale, domnule Hilterus, zâmbi Acuna. Dar nu este momentul potrivit să o cunoşti. Ca să poţi afla o informaţie privitoare la o situaţie sau la un lucru, trebuie, mai întâi, să ai posibilitatea să depozitezi undeva acea informaţie, apoi să o interconectezi la ansamblul celorlalte informaţii anterioare pe care presupunem că le deţii. Deţii vreo informaţie despre trecutul din care ai sosit aici, Hilterus? Despre persoana dumitale?

Fruntea celui întrebat se încruntă, conturând o reţea deasă de riduri. Percier înghiţi în sec, neştiind cum să reacţioneze. Nu era ceva neobişnuit ca Guvernatorul să solicite date despre entităţile cronologice proaspăt materializate în tuburile terminale, dar nu-şi amintea ca vreun document să consemneze o discuţie personală cu vreuna dintre ele. Îşi umezi buza de sus cu vârful limbii şi se aşeză mai bine în fotoliu, hotărând să nu intervină încă.

Hilterus îşi frecă mustăcioara cu degetul arătător şi lăsă lornionul să-i alunece din orbită.

– Sunt Adolfo Hilterus, dictator! articulă plin de emfază şi-i privi sfidător. Pe Pământ, sau cum naiba se numea acel loc, am condus destinele unei lumi. Ca preşedinte al Partidului Nazit, am formulat o nouă ideologie a raselor. Sunt un filozof, dacă acest titlu vă spune ceva, străinilor. Şi un mare conducător militar. În mai puţin de un an, am călcat în picioare un întreg continent, stabilind graniţele unui nou Imperiu.

Clipa de linişte care urmă avea ceva din imensitatea unei câmpii de gheaţă.

– Cred că n-ar fi trebuit să ştie nimic din toate astea, nu?

– Nnu… se bâlbâi misionarul, alb la faţă. Sigur că nu! Este o eroare grosolană. Poate că vreo contaminare matriceală din momentul materializării a făcut să… Domnule Guvernator, vă asigur că nimeni nu a acţionat în nici un fel asupra suprafeţei memoriei sale, în răstimpul scurs dintre clipa ieşirii pe poarta terminalului şi aceea a intrării în acest cabinet!

Se întâmplase, fi-r-ar să fie!

Brusc, un văl de ceaţă se pulveriză şi scopul acestei convocări îi deveni limpede. Îşi înfipse unghiile în braţele fotoliului şi se strădui să-şi stăpânească rictusul feţei. Trebuia, cu orice preţ, să-şi pună ordine în gânduri, mai înainte ca blestematul de padre să aibă răgaz să formuleze o acuză. O acuză, care l-ar fi putut degrada sau chiar i-ar fi putut aneantiza actuala matrice structurală.

– Nu ţi se pare suspect, totuşi, faptul că o entitate cronologică, aşa cum i-ai spus dumneata, are încă din momentul întrupării informaţii despre trecutul său personal cronologic relativ? Or, Teoria Fundamentalismului Creştin susţine, domnule Charles Sebastian Percier, că în cadrul procesului de rematerializare dirijată sunt dizolvate toate informaţiile care nu sunt programate matriceal să persiste, singurul element transportabil fiind carcasa spiritului. Este doar una din legile de bază ale procesului ce permite, ulterior, existenţa fenomenului uceniciei.

– Poate că e un simplu accident matriceal… bâigui, revenind înspăimântat la ideea anterioară.

Şi chiar credea în ideea unui accident. Deşi nu avusese loc nici unul în decursul existenţei sale în Corassan, Teoria nu excludea posibilitatea lor. În fiecare interval de cotidian se realizau câteva sute de materializări. Câmpurile bioenergetice intrau frecvent în interferenţă şi, deşi  specialiştii dădeau asigurări despre neutralitatea lor perfectă, era posibil ca dâre de informaţie reziduală să circule între matrice şi să le impregneze. Oricum, o entitate cronologică trebuia să se materializeze cu creierul asemenea unei table goale.

– Tabula rasa… şopti. Creierul unei entităţi trebuie să fie o tabula rasa, domnule Guvernator, aşa afirmă Teoria. Numai apariţia unui accident matriceal ar explica de ce…

Padre Cristobal Acuna îl se uita la el  cu capul aplecat uşor într-o parte. Înghiţi în sec. Nu numai un improbabil accident matriceal ar fi putut explica inexplicabilul, realiză dintr-odată şi îngheţă de frică. Scrâşni din dinţi, dar nu reuşi să-şi descleşteze fălcile. Execuţia preanunţată… Decontaminarea putea fi un fenomen întâmplător sau unul planificat cu grijă. Al cărui unic scop fusese să-l aducă în acest birou, cu o entitate cronologică falsificată. Cineva… cineva îşi propusese să îl distrugă.

Îşi învinse spaima şi îşi ridică, la rându-i privirile spre Acuna. Guvernatorul îl fixa asemenea unui şarpe, încercând să-l hipnotizeze.

b. Cum poţi să ucizi un Guvernator

– Ai încălcat principiile Teoriei Fundamentalismului, domnule Percier! rânji Guvernatorul şi ochii săi negri deveniră două bucăţi îngheţate de mineral. Ai furnizat informaţii entităţilor, favorizând inducerea în Corassan a unor pseudo-ucenici, în scopul probabil de a determina crearea unei situaţii de instabilitate şi de a conduce, astfel, la destrămarea ordinii metatemporale. Vei fi deferit Justiţiei Sfintei Inchiziţii, iar pseudo-ucenicul va urma o procedură de dematerializare.

Padrele se răsuci puţin în fotoliul rotativ şi izbi cu vârful degetelor mâinii stângi peste colţul biroului. O alarmă prinse să sune îndepărtat, ajungând ca prin vată la urechile lui. Percier se simţea scufundat parcă într-un strop uriaş de smoală, care-i încleia membrele şi gândurile. Un firicel de sudoare îngheţată i se prelingea de la rădăcina părului către vârful nasului, dar nu reuşea să se dezmeticească şi să întindă degetul să-l culeagă. Justiţia Sfintei Inchiziţii…

Răsuflă greu şi se uită spre furiş în direcţia celuilalt fotoliu. Hilterus rânjea, la rândul său, răsturnat pe spătar, şi privea spectacolul cu interes. Era clar că nu pricepuse mare lucru, iar ameninţarea cu dematerializarea nu avea nici o valoare pentru el.

– Cred că… este vorba despre o confuzie, articulă, într-un târziu, cu gura pungă. O… o porcărie! Cineva… care îmi vrea capul, nu? De 48 de Decade lucrez aici şi… Padre Acuna, nu poate exista un păcat mai mare decât acela al râvnei nemeritate la realizările altuia. Spune-ţi-mi, vă rog, dacă am citat corect… paragraful 18 din Decalog.

Pe măsură ce vorbea, simţea că starea de paralizie şi de disconfort începea să-l părăsească. Dar ştia că vorbele nu constituiau decât propriul său refuz de a ceda în faţa situaţiei şi nu o modalitate practică de a o depăşi.  Cristobal Acuna continua să-l fixeze tăcut, cu hotărârea aceea imposibil de pătruns a tigrului ce-şi încremeneşte victima, aflată la celălalt capăt al spaţiului său vital, înainte de salt.

– Cine-mi doreşte capul, padre Acuna? Cine vrea să-şi însuşească, nemeritat, meritele obţinute de mine, în tot acest lung interval de timp de când slujesc, loial, interesele Corassanului?

Ochii negri din faţa sa îi spuneau că nu exista scăpare. Că, odată luată hotărârea, cuvintele lui nu produceau nici cel mai neînsemnat efect asupra sistemului, care funcţiona acum în virtutea inerţiei. Înghiţi în sec şi îşi linse buzele uscate. Alarma pusă în funcţiune în urmă cu câteva secunde avea să-i aducă pe gardienii aeroportului în anticamera secretarei în cel mult un minut. Dacă nu cumva ciocăneau cu inelul de aramă chiar în momentul acela în tăblia groasă din mase plastice imitând lemnul.

– N-am furnizat nimănui nici o informaţie şi… Nu am dorit destabilizarea ordinii în Corassan, iar dumneavoastră, domnule Guvernator, ştiţi aceste lucruri la fel de bine ca şi mine.

Era inutil, dar nu avea altă posibilitate decât aceea a protestului verbal. Măcar acum, cât timp mai putea să-l facă. Cât timp Soldaţii Credinţei nu…

Pocnetul îl asurzi şi fumul înecăcios, cu iz de acru, îl făcu să tuşească violent. Se aplecă înainte în fotoliu, strângând pleoapele şi înecându-se cu salivă. Îşi reveni după câteva clipe şi reuşi să privească în jur. Trupul Guvernatorului zăcea răsturnat peste claviaturile mânjite cu sânge. Tichia neagră zburase într-o parte, dezvăluindu-i ţeasta lucioasă. Un semnal luminos începuse să-şi pâlpâie nedumerirea pe unul din micile ecrane extraplate, incorporate în textura tăbliei.

Întoarse capul. Adolfo Hilterus coborâse braţul cu arma spre podea şi privea nemişcat scena. Continua să rânjească, dar Percier realiză că, acum, nu mai era vorba decât despre un rictus al muşchilor faciali.

– Când l-am găsit în buzunarul din interior, nu bănuiam că poate să aibă un asemenea efect. Nu văzusem niciodată o armă atât de primitivă, înţelegi, Percier?

O azvârli în direcţia biroului şi-şi vârî mâinile în buzunare.

– Cred că aparţine unei epoci anterioare, nu? La dracu’, bine c-a funcţionat! Şi acum pe unde-o ştergem? Sper că nu ai de gând să-i aştepţi aici pe  Soldaţii Credinţei!

Charles Sebastian Percier se ridică încet din fotoliu, străduindu-se, din răsputeri să se concentreze. Nimeni nu pomenise, cu voce tare, în cabinet despre Soldaţii Credinţei.

– S-o ştergem? repetă mecanic. Cine naiba eşti tu, Hilterus?

– O entitate cronologică! rânji celălalt şi merse până la uşă. O întredeschise, aruncă o privire prin crăpătură, apoi reveni. O entitate, care a fost materializată de patru ori până acum, pentru a învăţa perfect toată mascarada asta, pricepi? După fiecare repetiţie, mi-au lăsat în matrice acele informaţii comportamentale considerate cele mai reuşite. Treaba asta cu dematerializarea, se vede că au uitat s-o şteargă. Hai-hai, nu te uita aşa la mine, ştiu că, în realitate, nu reprezint decât o sticlă goală, care nu are nici o importanţă fără conţinut. O sticlă ce urma, oricum, să fie spartă după utilizare.

Se duse spre birou şi împinse cu pumnul în umărul cadavrului. Acesta se răsturnă înapoi spre spătar, cu faţa căzută în piept. Undeva, în dreptul inimii, pânza cenuşie a sutanei era arsă de răsuflarea armei de foc, dezvelind pielea înnegrită şi o coastă sfărâmată.

– Porcul ăsta mi-a promis că, dacă îmi învăţ bine rolul şi cazi în cursă, n-o să mă mai dematerializeze. Că o să mă lase să plec liber, oriunde voi dori. Un popă afurisit, ca toţi popii! Credea că nu pricep ce vrea să spună, când ţi-a comunicat ce soartă ne aşteaptă. Şi acum ce facem? Hotărăşte unde să ne mişcăm fundurile, până ce nu pică peste noi soldăţoii ăia lipsiţi de scrupule.

Dintr-odată, cleiul care-i îmbâcsise mintea şi trupul dispăru, ca luat de vânt. De patru ori, parcă aşa spusese…

– Pistolul! strigă, apoi îşi luă seama şi coborî vocea. Pentru ce ţi-au dat pistolul ăsta nenorocit?

– Pentru ce-ţi închipui?! Doar nu să dau găuri în geam. Să te ucid, fireşte. Dacă ai fi făcut vreun gest nechibzuit.

– Nenorocitule! gemu Percier şi se rezemă cu mâna de spătarul fotoliului, simţind că-l părăsesc puterile. N-ai priceput nici până acum? Nu pe mine trebuia să mă omori.

– Cum adică?! căscă gura bărbatul cu monoclu şi o şuviţă de păr îi alunecă din nou către ochi. Cum adică nu pe tine? Instrucţiunile au fost clare…

– Eşti o pseudoentitate, Hilterus. Dacă matricea ta ar fi fost programată să mă ucidă pe mine, atunci eu eram cel răsturnat acum în fotoliu cu o gaură în piept, nu el. Ai omorât exact pe cine trebuia să omori.

– Chiar că nu mai înţeleg nimic, clătină din cap celălalt. Mi-au subliniat, de fiecare dată, că tu eşti cel vizat: „Îl împuşti pe cel care te conduce la Guvernator. Apoi vei fi liber.”

– Nu!

Amărăciunea îi umplu gura ca o salivă.

– Nu. Cred că aici stă cheia întregii afaceri. Tu l-ai fi ucis pe padre Acuna, dar în faţa Justiţiei Sfintei Inchiziţii vinovatul aş fi fost eu. Deoarece nu te-am împiedicat să-l ucizi. Ca şi cum ţi-aş fi fost complice sau te-aş fi îndemnat chiar eu la aşa ceva. Priveşte în jurul tău, Hilterus…

Îşi roti braţul, arătând la întâmplare amestecul de obiecte banale cu elemente ale unei tehnologii sofisticate, a cărei utilitate absolută era imposibil de înţeles chiar şi de către el.

– E o lume stranie, înţelegi? O lume complicată, care produce feţele Cronologiei Relative. Prea complicată pentru ca vreuna din rotiţele ce-o compun să poată fi înlăturată, pur şi simplu, din mecanismul ei. Un cub, într-un cub, într-un cub. Asta suntem. Inchiziţia nu putea să fundamenteze o acuzaţie solidă împotriva mea pe baza declaraţiilor anterioare ale Guvernatorului. Un control de rutină, mi-ar fi dat dreptate. Eu nu am acces la staţiile de programare matriceală. Dar o crimă…

– O lume stranie, misionarule?! Cât de stranie, ca cineva să accepte să moară pentru a-şi atinge ţelurile? Nu e moartea ultimul prag, dincolo de care nimic nu mai prezintă importanţă?

– Nu şi în lumea asta! se strâmbă Percier, simţind cum linia subţire a cicatricei de pe obraz i se înroşeşte, stârnind dureri intrate demult în uitare. În lumea asta, unde trupurile materiale reprezintă simple recipiente, Hilterus. Matricea lui Cristobal Acuna a fost imediat şi integral recuperată, re-naşterea sa urmând să fie programată de viitoarea şedinţă a Administraţiei, la solicitarea Principalului.  În lumea asta, nu există scăpare pentru nimeni.

Merse spre uşă, la rândul său, şi privi pe furiş în anticameră. Aici, ţistuitul alarmei se auzea mai distinct, dar nimeni nu-şi făcuse încă apariţia.

– Ajută-mă să-l luăm de aici! îi făcu semn către cadavru. Nu trebuie să-l găsească imediat. Asta îi va face să mai piardă ceva timp.

Îl apucară de mâini şi de picioare şi ieşiră în încăperea vecină, apoi pe hol. În capătul îndepărtat, lucea stins o lumină galbenă. Se rezemă o clipă de zid, gâfâind.

– Într-acolo! E toaleta. Ultimul loc unde le va trece prin minte să-l caute.

Alergară, izbindu-se de fişeturile metalice, aşezate în dreptul fiecărei uşi de birou. Intrară în W.C. şi înghesuiră corpul în separeul din dreapta. Închiseră uşa şi Percier apăsă pe butonul din dreptul mânerului. Cuvântul „OCUPAT apăru pe plăcuţa situată la nivelul ochilor.

– Şi acum?

– Habar n-am! ridică din umeri. N-am mai fost niciodată pus în situaţia de a fugi din calea autorităţilor prin Corassan. Cred…

Piuitul alarmei încetă brusc. Liniştea care se instală nu dură decât câteva secunde, fiind sfărâmată în cioburi de tropăitul unor picioare încălţate în bocanci cu ţinte.

– Soldaţii Credinţei, şopti Hilterus şi îşi înfipse mai bine monoclul în orbită. Ajută la ceva dacă ne rugăm? Am înţeles că pe aici sunt cu toţii creştini…

Va urma

Aurel Cărășel
Aurel Cărășel

Latest posts by Aurel Cărășel (see all)