10.  O crimă fără criminali

În viaţa de toate zilele violenţa luptă permanent cu raţiunea liberă

Karl Jaspers

Van Cortland era un bărbat înalt, subţire, cu părul şi sprâncenele aproape albe. Extrem de irascibil şi de veninos la vorbă, era temut de majoritatea personalului spitalului, inclusiv de director, care se vedea nevoit să-i treacă cu vederea o mulţime de mărunţişuri, tocmai pentru a nu declanşa, în fiecare zi, câte un scandal. O singură calitate deosebită avea Cortland şi pentru ea toată lumea se înclina în faţa autorităţii sale: era un excelent medic legist şi un autopsier de mâna întâi. Firul logicii sale, care  se contura urmărind detalii infime şi invizibile pentru ochii altora, era întotdeauna fără cusur. Dacă Van Cortland afirma ceva privitor la o boală, la un caz sau la un deces, în mod sigur acela era adevărul. Niciodată, nimeni nu reuşise să aducă vreo rectificare spuselor sale, necum să le contrazică.

– Van Cortland…? îl întrebă şeriful pe paznicul aproape adormit din ghereta de la intrare.

Acesta făcu semn către etajul întâi al clădirii şi-şi văzu de moţăială. Chuck Sparrow se uită o clipă în direcţia peretelui alb, îmbucăţit de sclipirile mate ale celor peste 100 de ferestre, şi ridică din umeri: doctorul putea să fie în cabinetul său de la etajul al doilea, dar dacă se găsea în toane rele urma să aştepte pe coridor o mică veşnicie, până să pătrundă în sanctuarul său.

– Dă, Doamne, să nu fie sictirit pe careva! bombăni el ceva ce semăna a rugă, în timp ce împingea uşile duble de la intrare.

Coridoarele erau aproape pustii, la ora aceea neutră a zilei. Ici şi colo, câte un bolnav în halat maroniu deschidea uşa vreunui salon şi se îndrepta spre toaletă sau asistenţi tineri, în halate albe, se grăbeau spre laboratoare cu seturi de eprubete în mâini.

Van Cortland era în toane bune, constată şeriful, când asistenta-secretară îi făcu semn să intre. Îi trimise o bezea din vârful degetelor şi păşi dincolo de pragul tocit. Doctorul stătea cu picioarele săltate peste marginea biroului şi examina, fluierând, câteva din filmele ce zăceau risipite pretutindeni în jurul său.

– Ia loc, şerifule, i se adresă, după o tăcere de câteva clipe, făcând câteva însemnări într-un registru. A dracului căldură, nu?

Sparrow dădu din cap şi se aşeză pe marginea unui pat de consultaţie. Aruncă o privire cercetătoare în jur. Pe ziduri, spânzurau strâmb o grămadă de planşe vechi, cu diferite reprezentări ale anatomiei umane, iar pe cele trei dulapuri se înălţau până la tavan vrafuri prăfuite de dosare ale cine ştie căror demult morţi pacienţi.

– Cam mare înghesuiala pe la mine pe aici, nu, şerifule? îi ghici gândurile celălalt şi rânji cu acreală. Nu ca la voi, la puşcărie, unde cred că aveţi spaţiu să-i înghesuiţi pe toţi locuitorii din Atlantic… Mda, primarul ăsta n-a făcut prea mare lucru pentru cei din serviciile sociale, aşa că bine i-au servit-o ăia cu afişele. Sau nu eşti de aceeaşi părere?

A dracului treabă, clătină din cap Chuck şi oftă uşor. În oraşul ăsta blestemat ultimii care află despre lucrurile murdare sunt poliţiştii. Despre mort fuseseră informaţi de un nenorocit oarecare, doctorul se părea că ştie de existenţa unor evenimente despre care primarul însuşi fusese informat în urmă cu un sfert de oră, iar el, şeful poliţiei încă nu ştia nimic. Îşi muşcă buza de sus, ferindu-se să-l provoace în vreun fel pe năbădăiosul doctor. Avea nevoie să afle cât mai curând rezultatele autopsiei şi, dacă nu reuşea din prima era convins că Van Cortland nu mai putea fi făcut să vorbească nici dacă era băgat după gratii, sub indiferent ce pretext.

– Hai-hai, şerifule, dă-o-n mă-sa de treabă, toată lumea ştie că poliţia a fost dintotdeauna de partea primarului, aşa că nu mai face pe oaia nevinovată, că nu ţine! Nu o să te acuze nimeni, dacă meseria te pune în ipostaza de a-ţi sprijini şeful, doar nu o să-l arestezi, ce dracu’! Dar, cel puţin, nu încerca să mă duci cu preşul şi spune-mi că ai o mică idee despre persoanele implicate în scandalul care l-a întors pe Dinosaur cu burta pe dos. Fii sincer şi-ţi promit că o să-ţi servesc câteva informaţii, din cele după care bănuiesc că ai venit până aici, de-o să-ţi cadă falca.

Deci, Cortland nu ştia decât câteva chestii mărunte şi neclare, în legătură cu scandalul în care era implicat şeful său direct. Şi, acum, profita de poziţia în care se afla pentru a-l şantaja. Informaţie contra informaţie… A dracului situaţie!

– Doctore, cred că eşti conştient de faptul că nu pot să dau nici un nume, spuse cu prudenţă, supraveghindu-i mişcările ochilor cu atenţie. O anchetă presupune mai întâi o mulţime de ipoteze ce trebuie verificate, din care cea mai mare parte se dovedesc nefondate. Adevărul de bază rămâne însă unul singur şi este neschimbabil în decursul actualei anchete. Este chiar cel pe care l-ai enunţat: domnul Primar se află într-un mare rahat.

Cortland aruncă filmul peste cele de pe birou şi pufni ironic.

– Te joci cu mine, şerifule. Cine mama dracului te crezi , de te joci cu mine? Sau poate nu te interesează rezultatele autopsiei?

– Schimb la schimb, răspunse scurt şi se ridică în picioare, prefăcându-se că pleacă.

– Aha! făcu doctorul şi îşi frecă o ureche, în timp ce-l fixa dispreţuitor. Şi cum facem, tu îmi spui un nume, eu îţi spun un termen ştiinţific referitor la starea fizică a pacientului vostru decedat? Sau vorbim amândoi în acelaşi timp? Stai naiba jos şi nu mai fă pe nebunu’ cu mine! Bei ceva?

– Am aritmie… încercă s-o scalde.

– Ai pe dracu’, bombăni doctorul şi se ridică dintr-un salt, îndreptându-se către unul din dulapuri.

Scoase dintr-un sertar o sticlă prăfuită cu coniac şi două pahare de plastic.

– Dacă mori din chestia asta, îţi fac autopsie pe gratis, îl anunţă. În sănătatea viitorului primar.

Turnă până la jumătate şi îi întinse unul din pahare. Ciocniră. Bău o gură din lichidul călduţ şi se strâmbă: era exagerat de tare şi de amară.

– Numai atât vreau să aflu: cine se ascunde în spatele afacerii. Pentru că găinarii care au lipit afişele nu mă interesează. E vorba de plevuşcă măruntă, care a lucrat pentru bani.

Şeriful se apropie de birou şi puse paharul pe colţul cel mai apropiat. Încerca să tragă de timp, dar ştia că până la urmă tot va trebui să inventeze ceva. O chestie care să pară veridică până după alegeri. Se răsuci încet către bărbatul în halat alb.

– Sasha McLane, spuse laconic şi se rezemă cu o mână de birou.

Degetele i se lipiră de suprafaţa unui negativ uriaş şi le şterse de turul pantalonilor. Deşi nu părea, urmărea îndeaproape reacţiile doctorului. Dacă nu se grăbea să muşte din momeală, putea să spună că a încurcat-o. Indiferent ce alt nume ar fi rostit, în afară de acela al ticălosului de Sasha, ar fi avut mari probleme cu Primarul.

Cortland îşi scutură claia albă de păr, care făcea corp comun cu halatul, şi-şi trecu gânditor limba peste buza de jos. Privea undeva pe fereastră, deşi Chuck ar fi putut să jure că nu vedea absolut nimic din imaginea de afară.

– Sasha! se miră el sincer şi şeriful pricepu că povestea prinsese şi că esenţial era acum să dea cât mai puţine elemente şi să-l determine să fantazeze singur. Pârlitul ăla de Sasha, auzi la el! De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu e chiar aşa o surpriză. Încă de anul trecut, McLane i-a întors din vot de trei ori pe consilieri împotriva primarului. Eşti sigur, şerifule, că despre el e vorba? Să nu carecumva să încerci vreo cacealma!

Parcă mai conta aşa ceva, după ce obţinea informaţiile despre decedat, în timp util! zâmbi subţire de tot celălalt. Ca să scape de un răspuns ferm, luă paharul, închină în direcţia doctorului, dădu din cap în semn de afirmaţie şi bău un gât zdravăn. Imediat îl înecă un val de tuse seacă şi nu scăpă de ea, până ce nu bău o cană plină cu apă.

– Nu eşti obişnuit cu alcoolul! rânji iar doctorul şi-i întinse un şerveţel de hârtie. Ce dracu’ şerifule, îţi menajezi ficatul pentru sfârşitul lumii? Oricum, tot într-un borcan de conservare o să ajungă, am eu grijă de asta.

Ca şi cum tu ai să trăieşti o sută de ani! îşi spuse amuzat Chuck Sparrow şi se întoarse către patul de spital, reluându-şi locul pe margine, pregătit să asculte.

– Va să zică, nemernicul ăla de Sasha, reluă Van Cortland obsedat. Ca să vezi  de unde sare iepurele. Nici nu s-a lămurit bine cu care facţiune politică votează şi trage şuturi pe la spate. În fine… Cred că aştepţi, fiert de nerăbdare, contravaloarea informaţiei. Ai luat loc? Pentru că s-ar putea să te lase balamalele. Eva!  Eva, ia bagă-ţi fundul în cameră!

Asistenta deschise uşa şi îşi introduse capul şi nu posteriorul înăuntru.

– Două cafele, te rog. Tari şi amare. Şi ai grijă să nu ne deranjeze nimeni. Bei o cafea, şerifule, nu? Hai că fac eu cinste, nu te osteni să-mi mulţumeşti. Până atunci, trageţi oleacă sufletul.

Până când femeia intră cu tava, se răsuci către negativele părăsite şi le adună într-un teanc. De la spate, părea un om absolut normal, constată şeriful. Doar claia de păr alb atrăgea un mic semn de întrebare asupra seriozităţii sale. Luă ceaşca şi aşteptă până ce asistenta bienvoi să iasă.

– Ei, bine?

– Chestia asta reprezintă o radiografie a oaselor pieptului individului, răspunse doctorul şi-i întinse negativul de deasupra. Priveşte-o cu atenţie.

O privi cu atenţie. Exact cum îi fusese recomandat. Fără să reuşească însă să descifreze nimic altceva decât forma clasică a oaselor unui piept uman. Chiar că-ţi trebuia pregătire de doctor, a să sesizezi şi altceva. I-o întinse, ridicând din umeri.

– Nu văd nimic deosebit.

– Normal, rânji Corland şi se lăsă greu pe spătarul scaunului. Dacă ai vedea, mi-ai lua locul, iar eu aş şoma. Uite-te încă odată la coasta a doua din stânga imaginii.

Ridică negativul în lumina ferestrei. Coasta a treia avea o…

– O fractură. Ba nu, o fractură triplă, văd trei mici protuberanţe calcifiate acolo.

– Exact. A început să-ţi funcţioneze partea aia din cerebel care produce judecăţi de valoare, nu şerifule? O fractură triplă. Individul este Mike Ostrand, negustorul de cherestea. Chiar dacă nu l-ar mai recunoaşte nici măcar nevastă-sa din felul în care arată. Este singurul bărbat din oraşul ăsta nenorocit care a suferit o asemenea fractură şi a trecut prin spital. În plus, am verificat şi la stomatologie. Are o coroană de un anumit tip, cu inserţii speciale de argint în vârfurile molarilor. Fişa de acolo corespunde numelui pe care l-am avansat.

– Mike Ostrand, murmură Chuck Sparrow surprins. Nefericit accident! Nu mă distrează deloc s-o anunţ pe nevastă-sa. Chiar dacă se zvoneşte că, în ultima vreme, ar fi trăit cam separaţi.

– Ei, tocmai asta e, că nu e vorba de un accident… râse uşor doctorul, fixându-l cu privirile ca pe o insectă rară.

Brusc, aerul din încăpere deveni mai uscat, zgâriindu-l pe gât. Insinuarea asta, fi-r-ar să fie, putea să însemne cel puţin o săptămână de alergătură infectă, fără pauze şi cu urletele Primarului pe cap. Îşi smuci gulerul de la cămaşă într-o parte.

– Spune mai departe.

– Nu e treaba mea să emit presupuneri, dădu din umeri Cortland. Dar aş zice că aşa-zisul “accident” reprezintă numai o acoperire. Izbitura în zid l-a făcut aproape bucăţele, acoperind o bună parte din elementele care i-au cauzat moartea.

Se priviră o clipă în ochi. Şeriful oftă şi ridică mâinile în sus, în semn de renunţare.

– Sincer, nu înţeleg nimic.

– Până nu vezi ce-am văzut eu, nici nu ai vreo şansă. Decât dacă îţi furnizez eu pista.

– Doctore, în timp ce noi ne-ntindem la vorbă, criminalul se îndepărtează de noi cu 100 km/h. Ce-ar fi să-mi spui tot, dintr-odată, fără nici un fel de ocolişuri?

Cortland clătină din claia albă şi-şi masă tâmplele.

– Graba, şerifule… dintotdeauna, graba a stricat treaba. N-ai învăţat încă să ai răbdare. Lumea asta a fost făcută nu într-un pocnet de degete, nu în trei minute sau trei ore, ci în şapte zile, spune Biblia. O mică eternitate, în care Creatorul a meditat îndelung la fiecare gest pe care urma să-l facă. A meditat cu multă răbdare, auzi, şerifule? O să-ţi spun rezultatele, deşi nu o să-ţi folosească prea mult. Şi, până la urmă, o să vezi că tot răbdarea o să rezolve irezolvabilul.

– Doctore, uite ce e… nu vreau să te indispun, dar nu crezi că problema cu deducţiile şi cu găsirea criminalului este, totuşi, de competenţa poliţiei? La fel ca şi în cazul meu, atunci când mă uitam pe negativul ăla… Eu sunt specialistul în supoziţii şi în descoperirea firului logic. Aşa că ascult, cu mare atenţie.

– Cum spui tu, şerifule. În afara celor 27 de fracturi, mai mult sau mai puţin importante, Ostrand avea în organsim mai puţin 2 litri de sânge. Pot să afirm că moartea i s-a tras de la această pierdere şi nu de la multiplele lovituri suferite. De fapt, aşa am şi consemnat în foaia medicală de autopsiere.

– E posibil să-l fi pierdut din cauza fracturilor?

– Au existat şi câteva răni deschise. Dar nici una atât de importantă, încât să cauzeze ceva mai mult de o simplă sângerare. Nu, sângele i s-a scurs prin incizia făcută în vena jugulară cu un obiect extrem de fin şi de ascuţit. O incizie de cel mult 5 milimetri, care i-a fost ulterior cauterizată prin ardere cu un metal înroşit în foc. Sau prin cauterizare electrică.

Sparrow se ridică de pe pat şi se apropie de fereastră. Cerul era o vale albăstrie, presărată cu praf de argint. Căldura sufocantă făcea să tremure chiar şi imaginile clădirilor cele mai apropiate.

– Nu pricep cum a fost posibil ca printr-o gaură de numai 5 milimetri să piardă atât de mult sânge. Practic, ar fi trebuit să se fi coagulat în jurul tăieturii în cel mult câteva minute. Sau era diabetic?

– Nu, nu era diabetic. Ai omis din calcul varianta extracţiei forţate. Un furtun, o pompă captoare manuală şi un recipient din plastic cu anticoagulant. Chestia asta o ştie orice asistentă, de îndată ce iese de pe băncile şcolii.

– O pompă captoare… Îl privi lung şi clătină din cap. La dracu’, nu ţine, doctore, nu vezi că nu ţine? Cine naiba ar fi avut nevoie de sângele amărâtului ăsta? Tocmai de sângele lui?

Cortland se ridică în picioare, semn că reprezentaţia se încheiase.

– Asta e treaba dumitale, şerifule, să afli. De la mine ai primit ceea ce trebuia să primeşti. Mai este ceva?

Mai erau cel puţin o sută de lucruri, dar Sparrow ştia deja că nu o să mai afle nimic de la individul din faţa sa. Cel puţin, nu acum. Ridică din umeri.

– Foaia cu analize…

Doctorul rânji iar, bine dispus.

– Te aşteaptă pe birou încă de azi-dimineaţă. L-am rugat pe Goldshield să nu-ţi comunice nimic, până ce nu treci pe aici. Voiam să aflu neapărat ce ştii în legătură cu propaganda împotriva primarului. M-am lămurit deja că nu ştii mai nimic. La revedere, Sparrow. Şi succes la vânătoare. Când vei fi mai bine dispus, mai treci să mai discutăm.

Se lăsă să cadă pe scaun şi se întoarse la filmele developate. Şeriful dădu din cap, în semn de salut, şi ieşi grăbit. Aproape că nici nu luă în seamă  gestul îndatoritor al femeii, care aşteptase lângă uşă. Străbătu coridoarele în fugă şi, lângă ieşire, se izbi de un asistent care manevra un căruţ pe rotile. Trecu în goană pe lângă portarul adormit şi se azvârli la volan. Smuci de cordonul staţiei radio şi strigă în ea apelativul Secţiei. După câteva secunde de aşteptare, îi răspunse vocea lui Dugan.

– Alo, şefu’, dumneavoastră sunteţi? Nu, nu pot să vi-l dau pe Matthew, s-a dus în locul meu să lămurească treaba cu domnul Primar. Nu ştiu, după ce aţi plecat, a sunat din nou dumnealui şi a schimbat dispoziţiile. L-a vrut neapărat pe Matthew. Pe biroul dumneavoastră? O clipă, să verific…

Radioul pârâi îndelung, reuşind să-l enerveze de-a binelea. Începu să-şi flexeze degetele, străduindu-se să se calmeze. Va să zică nu exagerase de dimineaţă, când observase că ziua începuse prost. Continua foarte prost, hotărî indispus, şi urma să se sfârşească în mod catastrofal. Accidentul se transformase în crimă premeditată, victima căpătase identitatea unui cetăţean cunoscut din oraş, doctorul îşi bătuse joc aproape o oră de el, ţinându-l în şah, în vreme ce ar fi trebuit să descâlcească ghemul suspecţilor şi al motivaţiilor crimei şi, colac peste pupăză, adjunctul său îi dă o mână zdravănă de ajutor la chestia asta, după care îl lasă baltă pe şeful său, spălând putina în tabăra Primarului. Trase un scuipat pe asfalt şi învârti cheia în contact. Motorul hârâi puţin şi binevoi să pornească.

– – E acolo, şefu’. Nu ştiu cum naiba nu l-am observat până acum, scurtam un drum la spital (Sparrow bombăni ceva, dar renunţă să-i spună că el ştia exact de ce nu putuse să-l observe). Matthew a lăsat acolo un bilet, în care vă anunţa că a verificat pata de pe zid. E apă de ploaie, aşa scrie. Apă de ploaie. Şi mai adaugă ceva. Alo, şefu’, mai sunteţi la aparat?

– E-n regulă, Dugan, nişte paraziţi. Continuă.

– Scrie că n-a putut să dea de urma bătrânei, după ce a plecat de la Secţie. Auziţi? Aşa că n-a putut să verifice la Laborator umiditatea din hainele ei. Să merg s-o caut eu?

Se gândi o clipă, apoi îi spuse să-l aştepte la Secţie. Nu se putea dispensa tocmai acum de ajutorul lui. Ambală motorul şi o luă din loc. Bătrâna dispăruse, fi-r-ar să fie! Cineva se mişcase mai repede cu câteva minute ca el. Sau poate că el nu făcea altceva decât să se mişte în plasa ţesută de altcineva, încă din timpul nopţii, în jurul său. Scutură din cap şi alungă gândul tenebros, concentrându-se asupra traficului. Căldura prânzului reuşise să înmoaie asfaltul şi cauciucurile derapau uşor, solicitându-i forţele la curbele mai strânse.

 

11. Hoţul şi vânătorul de şopârle

Rămase într-o stare de confuzie, complet incapabil să distingă memoriile reale de cele imaginare

Arthur C. Clarke

Se numea Miguel Antonio Saavedra da Pottoral… Miguel Antonio Saavedra…

Ptiuu! Gura plină de sânge şi salivă se deşertă în întuneric, fără a-l elibera însă de durere şi, mai ales, de nervi. Nici măcar exerciţiul declinării la nesfârşit a propriei identităţi nu reuşise să limpezească în vreun fel mlaştina de incertitudini în care zăcea, chiar de la începutul afurisitei acesteia de aventuri.

O nouă smucitură, la fel de violentă ca şi cea dintâi, îl făcu să se rostogolească pe partea dreaptă de câteva ori. Primi mai multe izbituri puternice în coaste şi în gambele ambelor picioare, dar reuşi să se reechilibreze, în cele din urmă, şi să se reazeme cu spinarea de un corp moale.

– Dumneata eşti, profesore? Încântat de cunoştinţă! mormăi, deşi avea impresia că vorbeşte foarte clar.

– Mă rog, este un fel de a vedea lucrurile, replică celălalt, după câteva clipe. Personal, nu mă distrează prea tare să îmi fac cunoştinţe în medii pe care nu le pot controla în nici un fel. Am senzaţia că mă las manipulat. În plus, am ciudata ciudata impresie că ne găsim într-un container metalic de mari dimensiuni, care se deplasează pe suprafaţa unei benzi rulante. Din cauza asta, se produc şocurile violente, pe care tocmai le-am resimţit. Banda înaintează câţiva metri, apoi se opreşte pentru ca o macara să deşerteze containerele, apoi porneşte din nou.

– Oricum, toate lucrurile trebuie să aibă un sfârşit…

– Lucrul acesta, sublinie profesorul din întuneric, se va termina aproape sigur în cala unui avion de mărfuri. Şi nu-mi place deloc să mă gândesc unde anume se va îndrepta acesta.

O nouă smucitură, un fâşâit surd şi monoton, încercările dezordonate ale lui don Miguel de a nu se dezlipi de spinarea tovarăşului său de suferinţă, apoi oprirea zvâcnită care lăsă să pătrundă din neştiut o rază de lumină verde ce se fixă asupra unui orificiu rotund din podea, acoperit cu o sită.

Don Miguel închise şi deschise ochii de mai multe ori, străduindu-se să-i reobişnuiască cu lumina.

– O sită de protecţie pentru lichide… în mijlocul unei colivii-container… La naiba, profesore, treaba asta miroase din ce în ce mai tare ca o hazna necurăţită la vreme. Eşti sigur că nu ai un duşman care să-ţi dorească o anume fericire? Că nu ai făcut nici o descoperire care să atingă interesele majore ale unuia sau altuia?

Lawrence Olivier Hall tresări şi-şi îndreptă spinarea.

– Nu înţeleg.

– Nici eu, se strâmbă nevăzut don Miguel. Atâta numai că ne aflăm în burta unui container cum n-am mai văzut până acum şi, pentru că tot am ajuns la capitolul ăsta, trebuie să-ţi spun că am văzut o grămadă de chestii la viaţa mea. Am fost brutalizaţi, maltrataţi chiar de nişte primitivi cu fraţi simieni prin pădurile tropicale, legaţi ca nişte baloţi şi transportaţi de colo-colo, aparent fără nici o destinaţie clară. Totuşi, cineva a plătit din greu pentru o asemenea operaţiune, pricepi, profesoraşule? Cineva care, chiar dacă ar fi putred de bogat, tot nu s-ar osteni atât să ne plimbe de amorul artei, ci ne-ar scoate maţele cu multă uşurinţă şi prea puţină caznă, la un preţ ieftin de tot.

Din spate, se auzi un fel de hârâit, de parcă profesorul s-ar fi străduit să tuşească, fără să reuşească. Ezită o clipă, întrebîndu-se dacă să continue sau nu. Lumina verde de afară pâlpâi şi slăbi în intensitate. Lumina verde… Don Miguel îşi trecu vârful limbii umflate peste buzele strivite. Dacă se mai aflau pe teritoriul Satelor, iar memoria nu-i juca vreo festă, atunci lumina verde provenea de la o cabină telefonică pentru urgenţe.

– Treaba stă cam aşa, stimate domnule profesor… Cineva s-a sesizat că ai făcut o boroboaţă, care nu a fost pe placul plătitorilor. Dacă eu eram cel luat în vizor, nu ne-am fi aflat aici, ci în dosul unor gratii solide, pricepi cum vine chestia?  Eu, domnul meu, sunt hoţ adevărat, profesionist cu state solide, nu un umil spărgător. Cred că vreo douăzeci şi ceva de state au pus premii substanţiale pe capul meu. Dacă mi-ar trece prin minte să mă predau, probabil că aş încasa mai multe milioane de verzişori. Aici e şpilul – nu o autoritate ne-a vânat, altminteri acum am fi avut gardian la uşă şi cătuşe de oţel în jurul încheieturilor. Un particular. Un particular, care a avut de rezolvat o problemă cu unul din noi. Tocmai ţi-am explicat de ce nu cu mine. Am dat câteva găuri respectabile la viaţa mea. Păgubaşii, dacă au descoperit cine i-a văduvit de obiecte, m-ar căuta cel mult pentru a-mi da, la rândul lor, găuri în abdomen. Mortale. Nu, nu, profesoraşule, vânatul este domnia-ta, iar eu… în fine, cred că rolul meu este să-i ajut, în vreun fel, să stoarcă ceva de la tine. Poate informaţii… poate altceva.

Corpul de care se sprijinea se înmuie.

Om slab, profesorul, aprecie hoţul, căutîndu-şi o nouă poziţie. Eu unul nu m-aş fi pierdut cu firea numai dintr-atâta pălăvrăgeală.

Cutia de metal înţepenise. De dincolo de pereţi, răzbătea până la urechile sale un huruit stins. Se aplecă în faţă, încercînd să distingă mai clar.

Motorul benzii… se gândi, mirîndu-se de integritatea puterii de judecată a creierului, după atâta tracasare şi stress. Doamne că mult mai stăm lângă telefonul ăsta!  Fluieră surprins. Telefonul verde… Oare ce se poate face cu ajutorul unui telefon?

Alături, profesorul părea să-şi revină.

– S-ar putea… să fie o urmă de adevăr în deducţiile pe care le-ai făcut, mai înainte. Stimate don Miguel… Îmi dai voie să-ţi spun aşa?

– Fie, cedă celălalt, ca şi cum i-ar fi oferit o mare favoare. Condiţiile impun scurtarea timpilor de protocol. S-ar putea să devenim buni prieteni, în lipsă de ceva mai bun.

– În regulă. Spuneam, deci, că lucrez la ceva… extraordinar, i-aş putea spune, dar nu-mi place să jonglez cu aprecierile. Asta e treaba ziariştilor şi a specialiştilor în clasificări şi statistici. Dacă se va dovedi real… şi, deocamdată, toate argumentele par să pledeze în favoarea unei asemenea ipoteze de lucru… Nu ştiu dacă te pricepi, cât de cât, la antropologie. Sau la preistorie… Mă rog, măcar la biologia Cuaternarului… Ai idee despre aşa ceva, don Miguel?

Don Miguel oftă. Dintre toate relele, îl alesese pe cel mai plictisitor. Urma să asiste la o prelegere ştiinţifică.

– Despre şopârle, dacă la ele intenţionezi să te referi, nu. Doar ce-am văzut prin filme. Pentru că am fost şi la cinematograf la viaţa mea, nu sunt un incult, cum presupun anumite persoane.

– Îmi închipui! Tonul profesorului nu părea să conţină nici o unde de ironie, dar hoţul tresări, neplăcut surprins. Este vorba despre şopârle, cum exact ai apreciat. Şopârle uriaşe, saurieni, în limbaj ceva mai doct. Echipa cu care lucrez a reuşit să descopere o serie de argumente noi, care m-au determinat să formulez o teorie… hai să-i zicem inedită, despre cum au dispărut de pe scena istoriei Terrei.

– Zău?! făcu batjocoritor don Miguel. Au dispărut care va să zică… Ei, poftim, nu credeam că există şi oameni care să se ocupe de şopârle moarte. Ba încă mai studiază şi prin universităţi pentru a fi apţi să le dezgroape. Stimate domn, măcar este o profesiune plăcută?

Celălalt tăcu. Don Miguel se foi de câteva ori, încercînd să-şi deplaseze fundul în direcţia sursei de lumină. Nu reuşi.

– Dom’ profesor, uite ce e… N-o lua şi dumneata în tragic, mai glumeşte omul, poate că te-oi fi supărat pe subsemnatul!  Dar recunoaşte şi singur, nu e un lucru prea frecvent să te întâlneşti într-o colivie cu un bărbat serios şi apt de muncă, care să-ţi declare liniştit că se ocupă de şopârle dispărute de milioane de ani. Eu sunt un tip foarte practic: mă ocup de lucrurile celor în viaţă. Şi, ca să poţi aprecia singur valoarea unei asemenea declaraţii, pot să-ţi spun că un asemenea lucru se găseşte, acum, la aproape un metru în stânga mea. Nu ştiu dacă poţi să-l vezi…

– Nu-l văd. Şi nici nu cred că mă interesează să-l văd. Sau să mai colaborez cu dumneata. Prefer singurătatea dinainte de prezentări. Noapte bună!

 

12. a. Ora de rugăciune

În temple şi biserici, moschei şi mănăstiri

Se-ascund cei ce au teamă de-a iadului urgie

Omar Khayyam

Nathalia McConnaghie rămase o clipă descumpănită, privindu-l cu ochii mari. Fără veste, prinse să ţipe, de parcă ar fi tras-o cineva de păr. Primul imbold al lui Percier se dovedi a fi unul absolut necugetat: îşi dori să se repeadă la ea şi să-i astupe gura cu palma. Apoi realiză faptul că poate femeia sconta tocmai pe acest tip de mişcare pentru a se agăţa de el, ca să-l împiedice să se mişte vreme de câteva zeci de secunde. Exact atât timp cât i-ar fi luat bărbatului de pe capră să coboare în stradă şi să străbată spaţiul care-l despărţea de ei.

Toate acestea îi trecură prin minte, mai înainte ca sunetele primului ţipăt să fi atins treapta cea mai de sus a gamei, mai înainte chiar ca pleoapele frumoase, cu gene lungi şi negre, să aibă răgazul să clipească deasupra lentilelor de contact de forma irişilor.

Se repezi înapoi, tăind în diagonală autostrada aproape prin acelaşi loc pe unde o traversase în urmă cu câteva minute.  Mai înainte de a se angaja printre boturile aerojeturilor, care înaintau lent, aproape bară la bară, apucă să zărească, cu coada ochiului, saltul precipitat al bărbatului îmbrăcat cu mantaua de piele neagră a Serviciului Mesageriei şi gestul sorei Nathalia care se lupta cu mătasea evantaiului.

Aproape ajunsese în dreptul trotuarului, când auzi un şuierat subţire şi geamul lateral al aerojetului de lângă el se transformă într-o plasă de fire subţiri, ca de păianjen. Din spatele lui, icnetul speriat al pasagerului se pierdu în condensul celui de-al doilea şuierat. Umărul stâng îi zbură către înainte şi fu gata-gata să se prăbuşească peste un aparat lenticular, care se opri brusc, încercând să evite contactul. Reuşi să se târască pe banda de sticlă şi să se sprijine de un stâlp de mesagerie.

Îşi privi umărul: apparent, nu părea să aibă nimic. Atâta doar că nervul îi zvâcnea îngrozitor, trimiţându-i pulsaţii dureroase până în globii oculari. Un bici neuronic, îşi spuse, umezindu-şi buzele cu limba. Ar fi putut zice că avusese noroc: dacă fasciculul energetic ar fi nimerit doar cu zece centimetri mai la dreapta, acum ar fi stat întins în mijlocul autostrăzii, complet paralizat, aşteptându-şi călăii. Îşi vârî mâna dreaptă sub haină, desfăcu tocul şi scoase proiectorul termic.

Se răsuci lent, evitând mişcările bruşte, cauzatoare de dureri, în direcţia urmăritorilor, ţinându-şi arma pe jumătate ascunsă: femeia lăsase tubul subţire al biciului să-i alunece pe caldarâmul transparent şi privea fix în direcţia lui, provocându-l parcă. Ridică patul proiectorului şi îl sprijini pe claviculă, străduindu-se să oprească tremurul corpului. Telemetrul se înţepenise pe o gradaţie inferioară şi nu putea să-i corecteze unghiul decât cu mâna înţepenită. Renunţă şi lăsă, la rându-i, arma pe pavaj. Bărbatul necunoscut se angajase deja în traversarea străzii. Întoarse capul, mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta, studiind ce posibilităţi i se ofereau spre a scăpa.

Benzile rulante! tresări. Chiar dacă mişcările muşchilor îi trimiteau valuri de arsură în creier, Percier se simţea în stare să străbată distanţa până la prima. Se desprinse de stâlp şi porni în direcţia ei. După primii doi paşi, crezu că o să leşine. Se aplecă spre înainte, străduindu-se să-şi echilibreze starea violentă de greaţă ce-i urca dinspre stomac către buze cu arsura de foc din umăr. Aproape că reuşi. Restul de paşi îl făcu aproape ca în vis, de fiecare dată cu încredinţarea că nu o să mai poată ridica piciorul spre a face următoarea mişcare.

Banda rulantă era pustie. Mai erau doar câteva minute până la sosirea Orei şi locuitorii Corassanului se retrăseseră în cele mai apropiate lăcaşuri pentru a se ruga. Numai pe el Ora avea să-l prindă afară.

Pe el şi pe urmăritorul său! rânji şi se rostogoli pe bandă, răsucindu-se în aşa fel încât să cadă pe umărul sănătos. Îl văzu pe bărbatul cu mantie sărind pe bordură. Apoi,   banda ajunse în dreptul vitrinei de sticlă mată, deasupra căreia scria cu uriaşe litere aurii cuvântul “Babilon”, se răsuci în unghi strâns, înscriindu-se pe bucla treflei şi tot cartierul londonez dispăru în spatele stâlpilor uriaşi din metal care susţineau maşinăria. Charles Sebastian Percier se agăţă cu mâna sănătoasă de un filament de susţinere şi reuşi să se ridice în picioare.

Câteva zeci de secunde mai târziu, când banda îl scoase deasupra treflei de schimbare a direcţiei, îl zări pe falsul birjar traversând în fugă autostrada. Percier îşi desprinse pentru o clipă degetele de pe filament şi trase în jos de mâneca hainei mâinii stângi: mai erau trei minute până la ora 16:00! Pe cealaltă parte a străzii, sora Nathalia McConnaghie dispăruse. Cu trăsură cu tot.

Banda ajunse deasupra pasarelei din Babagge Center şi începu să-şi încetinească mişcarea.

Blestemata, afurisita de Nathalia ! se încrâncenă Percier, pregătindu-se să coboare. Niciodată n-ar fi crezut că tocmai ea ar fi putut să se afle în slujba Serviciului Informaţional. Ştia că printre oamenii din Serviciul Misionarilor se află, cu obligativitate, şi agenţi. La fel ca în cadrul oricărui departament, de altfel. Nu era un naiv, să-şi închipuie că tocmai departamentul în care lucra el ar fi putut fi scutit de această plagă. Absolut orice tip de contact cu entităţile cronologice trebuia monitorizat în mai multe feluri pentru a avea o rată de siguranţă a misiunilor cât mai ridicată. Chiar şi aşa, şi tot se mai semnalau evenimente. Precum cel care tocmai se întâmplase în cazul său.

Coborî chiar în clipa când banda trecu, abia mişcându-se, prin dreptul turlei Catedralei Westbright. Până la staţia aeriană mai erau câţiva metri, cei mai dureroşi din viaţa lui. Acum, umărul îl ardea violent, indiferent dacă se mişca sau nu. Iar durerea părea să se extindă şi asupra mijlocului, ameninţând să-i cuprindă coapsa şi să-l paralizeze.

Afurisita de Nathalia! gândi, fără să mai aibă suficientă putere s-o spună cu voce tare. Se puse cu burta, pur şi simplu, pe bara de sprijin din metal a scării în spirală şi se lăsă să alunece la vale, strângând palmele în jurul conductei, ca să încetinească alunecarea înaintea curbelor. Ajunse la nivelul solului, cu buzele pline de sânge. Şi le muşcase în mai multe rânduri, încercând să nu leşine de durere.

Strada era goală. Îşi privi din nou ceasul: mai puţin de 40 de secunde. Se răsuci în direcţia catedralei şi porni într-acolo cu paşi nefiresc de lungi. Trecu pe lângă lanţul de magazine “Foxtret”, specializat în muzică religioasă creştină pe ritmuri dinamice, în vitrinele cărora o hologramă în mărime naturală înfăţişa un grup de preoţi dansând dezlănţuit o secvenţă melodică din “Ave Maria”. Pe zidul despărţitor, încă se mai distingeau tuşele afişelor cu autoştergere din ziua precedentă, care făceau reclamă la pasta de dinţi “Toţi Sfinţii”, cu extract special din esenţă de smirnă.

Când ajunse în faţa absidei bisericii, un dangăt uriaş zbârnâi pe deasupra clădirilor, reverberând straniu de-a lungul străzilor. Apoi, aproape imediat, ca şi cum ar fi fost un ecou al său, un al doilea dangăt, încă şi mai puternic, îi luă locul, umplând fiecare centimetru de spaţiu liber. Percier deschise larg gura, încercând să egalizeze presiunea din interiorul timpanului, cu cea din exterior, deşi ştia că nu-i va ajuta la mare lucru. Îşi mişcă picioarele cât putu de repede, gândindu-se mereu la fotografiile din presă ale ghinioniştilor care, într-un fel sau altul, fuseseră surprinşi pe stradă de începerea Orei. Cadavre oribil mutilate din cauza presiunii arteriale a sângelui, care-şi săpase drum direct către suprafaţă, nemaiţinând cont de traseele sale fireşti.

Cel de-al treilea dangăt îl suprinse cu mâna pe clanţa masivă, din aramă. Uşa monumentală se deschise incredibil de uşor şi Percier se prăbuşi, cu capul înainte, pe podeaua de marmură. Un firicel de sânge i se prelingea din urechea dreaptă şi continuă să i se prelingă de-a lungul gâtului mult timp după ce mâini grijulii îl ridicară imediat de jos şi îl traseră în obscuritatea liniştitoare a interiorului.

Un metodist tânăr, cu guler înalt şi alb din mătase, îi şterse faţa cu o batistă din hârtie şi îi puse în mâini o carte de versete, cu coperţi tari şi negre. Corul cânta o versiune prescurtată a imnului despre “Căderea în păcat”. Dădu din cap ameţit şi se chinui să deschidă volumul la pagina respectivă. Privi pe furiş în jurul lui: capetele tuturor stăteau aplecate deasupra foilor acoperite cu şiruri scurte de litere mărunte, fără să facă nici cea mai mică mişcare.

Reveni către carte. Litania monotonă a corului devenea treptat obsedantă şi ochii i se fixară, involuntar, asupra versurilor. Un efluviu necunoscut urca dinspre  conturul rigid al semnelor negre, amestecându-se cu notele în surdină ce-i picurau insesizabil în ureche. Pe retină, începu să prindă culoare imaginea unei grădini paradisiace, cu arbori necunoscuţi şi flori viu colorate. O pasăre cu penaj auriu bătu din aripi la…

Umărul stâng îl fulgeră violent şi imaginea se sfărâmă în cioburi sclipitoare. Deschise pleoapele. Se afla tot în interiorul catedralei, pe penultimul şir de bănci, alături de un bătrânel cu păr alb, cufundat în propriile-i viziuni.

Viziuni?

Viziuni, da, se văzu nevoit să recunoască. Dacă n-ar fi fost nervul paralizat al umărului, şi-ar fi continuat şi el extazul mistic, apoi s-ar fi trezit în clipa în care corul şi-ar fi încheiat litania, s-ar fi ridicat de pe banchetă şi s-ar fi dus să-şi vadă de treburi, convins că a petrecut o Oră încântătoare, întru extazul mistic al Credinţei.

Charles Sebastian Percier îşi îndreptă spatele şi se strădui să observe dacă mai exista vreo persoană, asemenea lui, necufundată în halucinaţie.

Tânărul metodist… îşi aminti. Nu zări nici un cap ridicat. Umărul îi zvâcni din nou, dându-i senzaţia că s-a umflat. Se sprijini cu mâna dreaptă de spătarul din faţă şi se ridică greoi. Paşii răsunară stins sub măreţia arcurilor ogivale din piatră, repede acoperiţi de litanie. Nu-l opri nimeni. Se împiedică de covorul îngust şi fu gata-gata să cadă. Se redresă, ocoli o coloană, la jumătatea căreia ardea flacăra aurie a unei candele, şi reuşi să nimerească clanţa de aramă.

Habar n-avea ce-l aştepta afară. Niciuna dintre cunoştinţele sale nu încercase vreodată să părăsească locul de rugăciune, mai înainte de terminarea Orei. Dar dacă exista vreun moment în care reuşea să se îndepărteze de drumurile pe care cei de la Serviciul Informativ bănuiau că le-ar fi putut urma, acesta era singurul.  Singurul în care ar fi putut ajunge acasă să-şi ia Modusul pentru a încerca, apoi, să opereze un schimb contra unei rematerializări ilegale.

Deschise uşa şi se strecură afară, cu ochii închişi, gata să se lase strivit de greutatea imperativă a dangătelor. Sau de oricare alt pericol necunoscut. Nu se întâmplă nimic. Desfăcu pleoapele. Strada era la fel de pustie, ca şi atunci când se refugiase în biserică.  Numai că mult mai tăcută.

 

b. Drumul spre Inchiziţie

Când intră pe Half-Moon, gata să traverseze scuarul spre Bulevardul Orfelinelor, aproape că dădu nas în nas cu ele: două platforme volante străvechi, cu forme greoaie şi zorzoane inutile pe aripile scurte şi pe profundor. Zburau extrem de încet, aproape la rasul celor mai înalte clădiri, efectuând o evidentă misiune de supraveghere.

Charles Sebastian Percier se opri din alergare în dreptul unui afişaj publicitar în formă de coloană şi se ascunse în unghiul foarte îngust format de acesta cu vitrina semiopacizată a unui magazin scos din funcţiune. Le privi cu luare-aminte, întrebându-se câte altele asemănătoare brăzdau cerul de seară al Corassanului, asemenea unor păsări de pradă, gata să se repeadă din înalt în direcţia victimelor neavizate asupra pericolului. Cu toate că se mişcau asemenea unor insecte încleiate în miere, reuşeau să-i creeze acel sentiment foarte acut pe care ţi-l transmite numai o primejdie iminentă, mortală. Se apropiară bâzâind uşor de zona în care se pitise, descriseră o amplă rotaţie deasupra capului său şi se îndepărtară spre nord.

Spre White Chapel! tresări. Apoi oftă: deocamdată, scăpase. Îşi îndreptă spinarea şi, cu infinite precauţii, îşi lipi umărul de piatra rece a coloanei. Durerea se afla la locul ei, asemenea unui vierme-sârmă cu cleşti roşii.

– La naiba! De când sunt, n-am mai văzut un misionar pe stradă la ora asta! La ora Orei! Domnule, respectele mele pentru curaj. Dacă mai valorează ceva şi, mai ales, dacă mai pot folosi cuiva, ha-ha!

Întoarse capul, străduindu-se să execute semicercul din cât mai multe mişcări. În uşa magazinului, acum întredeschisă, stătea un bărbat pitic, cu urechi ţuguiate şi o pereche de ochelari imenşi pe faţa rotundă şi bucălată, ca aceea a unui copil. În mână ţinea un fel de toiag strâmb, aproape cu o palmă mai înalt decât el. Îl înclină în direcţia sa, făcându-i semn să se apropie. Picioarele refuzară însă să îl asculte şi continuă să rămână nemişcat şi, foarte probabil, cu ochii holbaţi. Pur şi simplu, nu-şi amintea să fi văzut vreodată un pitic în vreunul din nenumăratele cartiere modulare ale Corassanului.

– Hotărăşte-te, odată, neghiobule! icni pocitania enervată. Profită de faptul că uşa este încă deschisă şi nu mai sta să te întrebi, ca un musafir de bordel, unde naiba ai mai văzut-o pe dama de consumaţie din poză. Arăt a Soldat al Credinţei care vrea să te transforme în trofeu, ca să-şi ia raţia de laudanum pe săptămâna asta? Bufniţele alea două pot să se întoarcă oricând.

Fie datorită discursului, fie din cauza cine ştie cărui resort ascuns care binevoi să se învârtească, în sfârşit, picioarele i se puseră în mişcare şi Percier se apropie grăbit de neaşteptata salvare.

– Mă numesc…

– Lasă, naiba, prezentările pe altădată! se răsti celălalt şi, deşi îi venea abia până în dreptul umărului, i se  păru că îl priveşte de la egal la egal. Sau crezi că e nevoie să ştiu cum te cheamă, ca să pot coborî mai repede treptele? Ţine-te după mine şi ai grijă să nu ridici mâna de pe bara scării, că nici n-apuci să-ţi dai seama când ţi-ai rupt gâtul.

Îi făcu loc să treacă pe lângă el, mai aruncă o privire cercetătoare în susul şi în josul străzii, după care introduse în interior mai întâi misterioasa cârjă, ferind-o cu grijă de pereţi, apoi intră şi el, închise uşa şi declanşă cele două zăvoare magnetice de la partea superioară.

Erau într-un hol mic şi foarte îngust, dincolo de peretele căruia ghici că se găsea încăperea cu vitrina. La capătul său aproape întunecat, zări balustrada coborând într-o nişă subterană. Îşi întoarse capul spre necunoscutul de alături, străduindu-se să înţeleagă ce făcea cu inutila cârjă.

– Nu e un baston oarecare, lămuri el văzând privirile nedumerite ale lui Percier. Este o antenă de bruiaj. Am declanşat-o când te-am zărit prin vitrină că te ascunzi. Din cauza ei, te-au pierdut bufniţele, deşi puseseră ochii pe tine. Acum, bântuie după un semnal-fantomă, identic cu al tău, scotocind prin Piccadilly. Până să se lămurească că au dat chix se termină Ora şi sunt nevoite să revină la bază.

Percier dădu să îl întrebe ceva, dar piticul ridică mâna, oprindu-l.

– Nici un cuvânt, stimabile. Avem destul de mult de mers. Când vom ajunge la destinaţie, o să poţi sporovăi cât vei dori. Dacă o să-ţi mai ardă de asta…

Percier sesiză ameninţarea voalată din afirmaţia lăsată în suspensie şi se gândi cum să reacţioneze: să-l urmeze, aşa cum îi sugera vocea clară a raţiunii, sau să-l pocnească bine, să-l ameţească, după care să se întoarcă în stradă pentru a-şi continua drumul spre casă, cum îi sugera şoapta nedefinită a instinctului. Era un prieten sau un duşman? Pentru o clipă, gândul îi fugi la Nathalia. La dracu’, la urma-urmei ce naiba era un prieten?

– Lasă prostiile! păru să-i ghicească gândurile celălalt. Nu-ţi foloseşte la nimic să scapi de mine. Afară, nu poţi rezista singur, în timpul Orei mai mult de cinci-şase minute. Ai avut un noroc chior că m-am nimerit în preajmă. Pesemne că Principalul a scăpat ceva în matricea ta în timpul materializării. Fă-mi loc, s-o iau înainte!

Se trase lângă perete, strâmbându-se din cauza durerii. Piticania trecu pe lângă el, lovind mărunt podeaua plină de praf cu antena de bruiaj. Se îndreptă direct către scară şi prinse să coboare treptele, fără să privească vreodată în urmă, ca să vadă dacă-l urmează sau nu. Ridică din umeri: era adult, avea număr de identitate şi serie matriceală în memoria Principalului, se presupunea că ştie să se descurce fără nici un ajutor.

Prinse balustrada cu mâna sănătoasă şi începu să coboare, la rândul său, străduindu-se să nu zdruncine prea tare umărul rănit. Scara mergea drept, într-un unghi destul de mare faţă de sol. Deduse că vor avea, într-adevăr, mult de coborât şi se forţă să-şi impună un anumit ritm, care să nu-l epuizeze prea repede. După primele 250 de trepte, renunţă să mai numere. Bezna devenea tot mai adâncă şi luminiţa din vârful antenei se făcea din ce în ce mai mică. Punea paşii orbeşte, atent la orice sunet urca din adâncuri. Se împiedică de câteva ori, dar reuşi să se încleşteze de balustradă în ultimul moment, evitând să-şi lovească umărul.

Păşea mecanic, chinuindu-se să-şi adune gândurile. Dacă n-ar fi fost văpaia surdă care-i înţepenise muşchii gâtului pe partea stângă, într-o rigiditate nefirească, ar fi putut crede că visează în dormitorul său minuscul, cu capul cocoţat în vârful pernelor cu apă. Un vis urât, Dumnezeule, doar un vis urât! Mai visase şi altădată idioţenii de-astea cu prăbuşiri în abisuri negre, cu urmăriri stranii şi interminabile, cu fiinţe fără contur care se aruncau asupra lui să-l sfâşie…

Acum, însă, totul era afurisit de real! se strâmbă, simţind în gură un gust de acreală, ca după vomă. Mai bine aş fi murit, în clipa când Nathalia acţionase biciul neuronic! Mai bine aş fi ajuns acasă şi aş fi înghiţit toate pilulele de coagulare a sângelui, pe care le am în punctul farmaceutic! Mai bine…

Nu, nimic nu era mai bine, oftă şi mări ritmul, deoarece luminiţa dispăruse, lăsându-l într-un întuneric complet. Cel mai bine ar fi fost dacă ar fi reuşit să iasă din plasa asta afurisită şi să revină la viaţa normală. Să fie iarăşi unul din miile de misionari, activând în preafericitul şi blândul Corassan, fără grija clipei de mâine şi fără gânduri sinistre despre durere şi moarte. Tânjea după mecanicitatea existenţei, descoperi cu stupefacţie. După monotonia tristă şi sigură a zilei fără probleme, în care ştia exact când trebuie să se scoale, când să mănânce, când să plece la slujbă, când să bea un şnaps cu amicii, când să facă dragoste, când să doarmă, când să gândească… Le avusese pe toate şi nu ştiuse să le preţuiască prea bine. Acum, că le pierduse, lucrurile îşi conturau adevăratele sensuri, ducându-l spre marginea prăpastiei disperării. Pentru că, dacă mai exista vreo certitudine în viaţa lui, atunci aceasta era că nu va scăpa de Soldaţii Credinţei, de Focul Purificator ce avea să-i distrugă matricea, de uitarea ce avea să depună un strat gros de praf peste fostul său contur.

Brusc, scara se termină şi fu gata-gata să cadă în nas. La câţiva metri în faţa sa, se zărea aureola pâlpâitoare a vârfului antenei.

– Ai ajuns, în sfârşit? Da’ ştiu că greu te mai mişti! E de mirare că n-au reuşit prăpădiţii ăia de Soldaţi să pună mâna pe tine până acum. Se vede treaba că sunt nişte neisprăviţi. Sau, mai degrabă, nişte avortoni. Vii, odată?

– Vin, gâfâi şi îşi umezi buzele cu limba. Cred că sunt… rănit. Din cauza asta mă mişc mai greu.

Ajunse în dreptul lui şi se opri. Piticul îşi apropie capul, fixându-l cu atenţie.

– Crezi?

– Măr rog, e un fel de a spune. Sunt… am umărul stâng atins de un bici neuronic. N-am avut timp să desfac haina, ca să văd ce ravagii a făcut înăuntru. Dar doare al dracului. Mai avem mult?

– Ştii că eşti deştept?!  Piticul clătină din cap. Ai idee ce se întâmplă cu ţesutul anatomic atins de raza unui bici? Dacă nervul nu este repus în activitate în următoarea jumătate de oră, partea respectivă începe să putrezească. Putrezeşti de viu, domnule nu-ştiu-cum-te-cheamă, ai prins mişcarea? Şi tu spui abia acum că te-a atins influxul unui bici neuronic? De ce mama dracului n-ai spus tocmai mâine? Sau săptămâna viitoare? Să nu aud că habar n-aveai de chestia asta, că nu ţine! Face parte din Setul de Informaţii pe care eşti obligat să-l ingurgitezi la fiecare cinci Decade.

Înghiţi în sec şi realiză că se făcuse alb la faţă. Ştiuse, evident că ştiuse ce se întâmplă cu un ţesut atins de… Dar tocmai pentru că “ţesutul atins” fusese el, nu se mai gândise la consecinţe. Durerea absurdă şi tenace, îi deviase orice gând de la finalul inexorabil spre care se îndrepta, fără putinţă de scăpare.

Fără putinţă de scăpare, repetă. O spusese cu voce tare? Cum arăta, oare, disperarea fără margini?

– N-aveam unde… să mă duc. Îşi trecu mâna dreaptă peste frunte. Cred că nici aici n-am unde, nu-i aşa? Îmi e frică, recunoscu. La naiba, am pierdut bătălia, asta-i tot. Nu ai nişte pastile coagulante la tine?

Piticul îşi privi ceasul. În lumina slabă, verzuie, trăsăturile chipului i se deformau, alungindu-se, devenind tot mai asemănătoare cu o mască. Sau era numai reacţia deformantă a creierului său, atins de primele valuri ale apropiatei descompuneri? Îşi scutură capul, stârnind o furtună de suferinţă în umăr.

– De ce, vrei să le râzi în nas celor ce te caută? Când naiba te-ai pricopsit cu plesneala aia?

– Cu câteva minute înainte de începutul Orei. O… o prietenă, fi-r-ar să fie! Credeam în ea, înţelegi? Credeam în sinceritatea ei, cum credeam în nemurirea Corassanului.

– O prostie, ridică din umeri piticul şi băţul-antenă se mişcă în direcţia sa. Aici, suntem cu toţii sau spioni, sau spionaţi. Să lăsăm asta. Dacă am calculat bine, ar mai fi circa cinci-şase minute până când procesul de pierdere a elasticităţii ţesuturilor să devină ireversibil. Hai să spunem şapte, cu oarecare bunăvoinţă. La 50 de metri de aici, ne aşteaptă o platformă de transport deschisă. Ne poate duce către primul loc de adunare în trei minute. Roagă-te să aibă la ei o trusă sanitară mobilă!

Îl înşfăcă de mâna teafără şi îl trase cu forţă înainte. Îl urmă, aproape împiedicându-se de antena cu formă curioasă. După câteva gâfâieli zdravene, se opriră din nou şi putu să vadă în lumina palidă tunelul metroului, şina strălucitoare de vanadiu din mijlocul şanţului dalat şi un stâlp gros, îmbrăcat de sus până jos în solzi de sticlă fumurie. Chiar lângă buza terasei, tremura imperceptibil, trupul oval al platformei.

– Sari! îl îndemnă piticul şi îşi luă avânt pentru a străbate cei 60 de centimetri de gol ce-l despărţeau de planşă.

Se încordă şi sări. Când călcâiele i se proptiră în ea, platforma tresări şi păru să fugă într-o parte. Era însă numai o părere, datorată îneputului deplasării. Se înţepeni bine pe picioare, ţinându-se cu mâna sănătoasă de umărul însoţitorului. Drumul se dovedi extrem de lin şi numai trecerea prin dreptul lămpilor de control, îi confirma faptul că se aflau în mişcare.

– Mai avem aproape două minute. Ce-ar fi să cobori?

Tresări. Ajunseseră! Platforma oprise, la fel de insesizabil cum pornise. Îşi făcu balans şi sări pe podeaua de marmură. Nici urmă de lumină. Piticul îl prinse din nou de mână şi-l trase după el. Se mişcară pe un fel de elipsă alungită, trecură prin cadrele a două uşi, coborâră câteva trepte, apoi se opriră. Însoţitorul său bătu în ceva nevăzut cu vârful luminos al antenei. Ceva-ul se desfăcu şi un curent de aer rece îi izbi în plin.

– Tu eşti, piticule? Iar ai întârziat şi Şeful e sictirit tare!

– Mişcă-ţi naiba fundul din uşă, că n-am loc de tine. Ce, ai prins rădăcini?

– Ăsta cine este?

Charles Sebastian Percier avea impresia că asistă la un dialog aiuritor cu… întunericul. În cadrul abia schiţat de luminiţa antenei nu se zărea nimeni. Dar auzea clar vocea cuiva şi piticul nu avea loc să treacă de acea persoană.

– Cu cine vorbeşti? nu se putu stăpâni.

– Cu Hughues. Un nematerializat, dacă ai auzit de aşa ceva. Te dai la o parte? Individul de lângă mine nu mai are decât un minut de trăit. Sunt sigur că Şeful o să se supere teribil, dacă o să se întâmple aşa ceva.

Continuă să nu se vadă nimic, dar piticul înaintă şi-l trase după el. Mai coborâră trei trepte şi dădură un colţ. O lumină galbenă, lămâioasă, îl făcu să clipească des şi făcu ultimii paşi împins de la spate de băţul-antenă. Îşi frecă pleoapele cu degetele mâinii tefere. Se afla într-o sală imensă, cu tavanul ridicat atât de sus, încât nu se vedea. În apropierea sa, se găsea un centru de comunicare extrem de sofisticat, prin faţa bordului căruia se mişcau mai mulţi coordonatori, extrem de concentraţi asupra aparatelor, părând că nu l-au remarcat. La câţiva metri de ei, pe un tron de sticlă albă, cu o pelerină albă pe umeri, îi privea ţintă un bărbat între două vârste, cu ochi albaştri, frunte îngustă şi părul rar, lipit în meşe de ţeastă. O cicatrice subţire îi brăzda întreg obrazul drept, de la colţul ochiului, până la colţul buzei.

– L-am adus, Înălţimea-Ta! se înclină piticul. Era exact acolo unde ai prevăzut că o să fie. Atâta doar că mai are circa 40 de secunde de trăit şi dacă nu găsim un TSM tot bâlciul a fost degeaba.

Percier înghiţi în sec: figura bărbatului din faţa sa, cu ochii încastraţi în fundul orbitelor asemenea unor diamante tăioase, cristale halucinante de năpârcă hipnotizându-şi prada, apărea în fiecare înserare pe posturile de holoviziune, după Oră, şi citea Corassanului darea de seamă cu privire la Securitate. Era Înalt Prea Sfinţia Sa Diego Almagro de Valverde, şeful Inchiziţiei.

Simţi cum îl lasă puterile şi îşi dori din toată inima ca leşinul ce îl învăluia din toate părţile să nu fie decât preludiul morţii. Oricum, îi mai rămâneau două rematerializări de care putea să profite în Realitatea Virtuală.

Va urma.

Aurel Cărășel
Aurel Cărășel

Latest posts by Aurel Cărășel (see all)