13.  Un hot-dog cu gust îndoielnic

Antinomiile indisolubile ale fiinţării umane factice duc, undeva, într-o înfundătură.”

Karl Jaspers

De la Piaţa Arbaletierilor până la Hotel de Ville puteai să ajungi  pe jos în cinci minute, dacă te grăbeai puţin. De la muchea postamentului statuii Necunoscutului Misterios, din marginea pieţei, privirea curiosului ajungea drept pe acoperişul hotelului, care arunca văpăi albe în soarele lipicios al amiezii. Numai că Chuck Sparrow nu avea nici cel mai mic motiv să se grăbească. Ba dimpotrivă, de ce se gândea mai mult la ceea ce urma să facă, de aceea găsea din ce în ce mai multe motive ca să se oprească, să sucească de volan şi să se îndrepte în direcţia complet opusă.

Chevrolet-ul negru abia se târa pe lângă bordură, cu rezervorul de apă transformat într-o turbină cu aburi. În cele din urmă, se opri fără chef la marginea trotuarului, la doi paşi de brutăria „Spicul de aur”, în vitrina căreia se lăfăia un uriaş cozonac proaspăt şi pufos.

„Ce mama naibii să-i spun?”, se întrebă pentru a douăzecea oară bărbatul de la volan, izbindu-şi palmele de colacul din ebonită. „Şi, mai ales, cum să-i spun? Dacă ar fi fost vorba de Dean sau de Foster…”

Şeriful ridică din umeri, oftă adânc şi ieşi din maşină. Dacă ar fi fost vorba de pârliţii ăia, nici măcar n-ar fi fost problema lui. Dugan sau Matthew le-ar fi chemat familia la Secţie şi le-ar fi comunicat, sec şi oficial, nenorocirea. Apoi, i-ar fi dat afară pe urlători şi pe urlătoare, pe motiv că perturbă liniştea într-o instituţie publică şi că, astfel, devin pasibili de amendă.

El n-avea pe cine să amendeze, se strâmbă, săltând capota hadurghiei şi aruncând o privire curioasă către motorul supraîncălzit. Nu că s-ar fi priceput cine ştie ce la mecanică, dar era şi acesta o motivaţie pentru a mai întârzia puţin. În cele din urmă, pocni capota pe încuietoare şi porni cu paşi hotărâţi în direcţia casei de peste drum. Ciocăni cu inelul de aramă în tăblia uşii şi aşteptă. Lumea se scurgea de o parte şi de alta a trotuarului, îl privea plictisită, cunoscuţii salutau cu mişcări grăbite sau lenevoase, apoi se amestecau în masa omogenă de trupuri şi dispăreau dincolo de gardul viu al hotelului.

Ciocăni din nou, cu mai multă insistenţă. În sfârşit, înăuntru se auziră paşi înăbuşiţi, o cheie se răsuci în broască şi un zăvor se mişcă în lăcaşul său. Uşa se întredeschise, temătoare. Chipul dolofan al subretei, cu scufia albă legată regulamentar sub bărbie, îşi făcu apariţia în cadrul ei. Da, doamna era acasă, citea o revistă în bibliotecă. Tocmai îşi lua ceaiul şi ar fi fost încântată să-l primească pe domnul Sparrow. Numai o clipă, să îl anunţe…

Aşteptă din nou, răbdător, cu spatele către uşă. Se strădui să zărească statuia din Piaţa Arbaletierilor, silueta înaltă, pe jumătate răsucită în faldurile uriaşei mantii care-l acoperea din creştet până-n tălpi, şi se întrebă cine putuse să toarne în bronz enormitatea aceea ininteligibilă, ajunsă aici parcă din alte timpuri. Nu găsi nici un răspuns. Pentru că nu exista nici unul, ghici Chuck Sparrow. Pur şi simplu nu exista. Fiecare generaţie din Atlantic River se născuse, crescuse şi murise cu statuia sub nas, fără să-şi dea osteneala să afle nimic despre ea. Ca despre un cufăr al bunicii, descoperit prin pod. Îi tragi un şut şi-l dai la o parte din drum, dar nu te chinui să-l ştergi de praf şi să-l desfaci, ca să vezi ce conţine.

Lucrurile celor morţi le aparţin numai lor şi, dacă le utilizezi, rişti să te contaminezi cu boala fără leac care se numeşte moarte, clătină din cap bărbatul şi reveni către uşă. Nu avea dreptate, când afirma că statuia nu interesase pe nimeni. Walter Skinner încercase, la începutul primului său mandat, să o dea jos cu buldozerul pentru a ridica în locul ei un cazinou. Îi învinseseră elanul de edil înflăcărat inerţia şi sictirul consilierilor care nu văzuseră nici un avantaj personal în această iniţiativă. Şi necunoscutul Misterios rămăsese, în continuare, să privească nestingherit în direcţia hotelului.

Subreta reveni şi-i spuse că doamna îl aşteaptă în salon. Se lăsă condus pe un coridor lung şi întortocheat, cufundat în semiobscuritate. Spre deosebire de el, salonul era o mică evadare luminoasă şi albă, pătat de rozul bonbon al fotoliilor tip scoică şi al canapelei cu picioare graţioase, din lemn de trandafir.

„Drace, pot să pun pariu că bietul Ostrand nu înghiţea deloc culoarea asta! Cred că habar n-avea cum arată salonul de primire, din această cauză.”

De altfel, se putea vedea cu uşurinţă că soţia lui îl transformase aproape într-o încăpere personală, unde-şi petrecea o bună parte din timpul zilei. Acum, îl aştepta, picior peste picior, pe unul din fotolii, făcându-şi vânt cu un evantai din mătase.

Doamna Silvia Quintodo Ostrand era o făptură în pragul vârstei a treia, care nu făcea nici un efort să ascundă acest lucru. Faţa îi era  uşor ridată, iar sub ochi avea pungi vinete evidente. Numai părul era superb, în coafura sa simplă, roşcat natural, şi buclat, revărsat peste umeri ca o cascadă. Era îmbrăcată într-o rochie cenuşie, cu guler alb de dantelă.

„Aşa cum nu se mai poartă de peste 30 de ani”, realiză bărbatul, fixând-o cu o privire de poliţist. În mod evident, fusese o femeie frumoasă. Chiar şi acum, păstra semne certe ale acesteia, deşi nu părea să fi ştiut acest lucru vreodată. Sau să-i fi acordat vreo atenţie particulară.

Îl salută, cu o înclinare rece a capului, şi îl pofti să ia loc. Nu arăta deloc încântată să-l primească, aşa cum anunţase subreta. Ridică din umeri şi se aşeză. Sosise momentul cel neplăcut. Iar el nu avea nici un as pe mânecă. Îşi repetă că, la urma-urmei, cea mai corectă poziţie faţă de misiunea neplăcută pe care o trebuia s-o îndeplinească, având în vedere poziţia lui Mike Ostrand în lumea afaceriştilor oraşului, era aceea de a se purta cât mai puţin subtil.

— Scumpă doamnă, am onoarea de a vă fi cunoscut în urmă cu doi ani la Balul de binefacere pentru copiii negri, dat de familia Hanson. Nu ştiu dacă mai reţineţi acel moment, însă…

— Nu reţin niciodată momentele care sunt legate de afacerile soţului meu, domnule Sparrow. Cu atât mai mult chestiile astea lipsite de gust, cum sunt balurile de binefacere. Figura dumneavoastră nu-mi este însă complet necunoscută, deoarece, din când în când, citesc şi eu presa locală. Persoanele publice ocupă, întotdeauna, prima pagină.

Tresări. Cunoştea de undeva vocea aceasta uşor răguşită? O apucase pe un drum greşit, dar deja nu mai conta. Femeia marşase şi primul contact fusese stabilit.

— Doamnă, reluă, cu gâtul strangulat de o emoţie subită, regret că nu am avut prilejul de a vă cunoaşte mai îndeaproape. După cum îmi pare rău şi de faptul că problemele slujbei nu mi-au oferit mai des posibilitatea de a frecventa cercurile în care fos… soţul dumneavoastră a activat în vremea din urmă. Bănuiesc că frecventa… că frecventează o societate selectă.

— Cine, Mike? Ha-ha-ha! râse femeia şi încetă pentru câteva clipe să mişte evantaiul. Mike?! repetă ironică. Mda, poate că trepăduşii cu care juca poker şi zaruri sâmbătă noaptea şi indivizii ăia de la Cazinou, unde se lefterea cu regularitate de trei ori pe lună, să fi constituit o chestie selectă, dar n-aş putea să bag mâna-n foc pentru asta. Oricum, nu am avut privilegiul să-i cunosc personal, până acum. Şi sper ca situaţia să rămână la fel şi în continuare.

Mâna cu evantaiul reluă mişcarea mecanică. Ochii doamnei Ostrand îl fixau cu răceală, ca pe o insectă banală, venită să-i deranjeze meditaţiile savante. Hotărât lucru, avea ceva umor cinic văduva, se încruntă şeriful, pregătindu-se pentru asaltul final.

— Cred că pe viitor nu va mai exista un asemenea motiv de îngrijorare pentru dumneavoastră, doamnă. De altfel, sunt convins că domnul Ostrand îşi va modifica tabieturile şi comportamentul suficient de mult pentru a nu vă mai deranja şi cred că nu…

— Dacă încercaţi să-mi spuneţi, cu menajamente, că afurisitul ăla de Mike a păţit ce nu trebuie, nu e cazul să aveţi atâtea reţineri, şerifule. E mort?

Sparrow deschise gura să răspundă, apoi o închise la loc. Parcă i-ar fi tras o palmă. Pe faţa uşor îmbătrânită a doamnei Ostrand nu tresărise nici un muşchi, atunci când pusese întrebarea. De parcă ar fi cerut o cafea subretei, realiză tulburat bărbatul. De parcă ar fi ştiut şi aştepta numai confirmarea oficială.

„Dumnezeule, nu numai că ştie, dar am impresia că se şi aştepta s-o mierlească…”.

Dădu din cap, afirmativ, şi se foi negăsindu-şi locul pe rozul infect al fotoliului.

— Va să zică, a păţit-o, până la urmă, ridică femeia din umeri şi mişcarea evantaiului păru să se intensifice. Nu mă miră. I-am spus de atâtea ori că se mişcă într-o lume unde ori dai lovitura, ori îţi rupi gâtul. Cum a păţit-o?

Şeriful medită o clipă, cu privirile agăţate de lampadarul de faianţă de la fereastră. Putea să  nu aibă habar de nimic şi răceala cinică afişată să fie absolut reală. Dar nu avea cum să ştie, fără nici o dovadă. După cum, la fel de bine, putea să fie implicată până-n gât în chestia asta murdară.

— Un cuţit în burtă, minţi. O grămadă de sânge şi câteva amprente. Credem că asasinul e un bărbat  pe care-l cunoştea. Scopul trebuie să fi fost o reglare de conturi, deoarece i-am găsit în buzunare ceva mărunţiş. Cam 100 $. Ştiţi să fi avut mai mult?

— Nu, clătină din cap văduva. De regulă, umbla cu bani puţini. Plătea totul în cecuri de bancă. Iar carnetul l-a lăsat acasă, în birou, înainte de a pleca. Parcă avusese o presimţire. Un bărbat, spuneaţi…

— Ştiţi ceva despre vreun conflict?

— L-am auzit plângându-se, în urmă cu câteva zile, despre o ceartă cu unul din muncitorii negri, Leon, Leon Cila… sau Cewla, nu ştiu prea bine. Cred că Bournell v-ar putea furniza mai multe informaţii.

Aerul era la fel de prăfuit şi de stătut, ca şi în clipa în care intrase în încăpere. Antenele lui de poliţist învechit în meserie îi spuneau că nu adusese deloc o veste surprinzătoare în cuibuşorul proaspetei văduve. Care, de altfel, nici nu arăta prea tristă.

— Bournell?

— Stan Bournell este… era şeful pazei la depozitele de cherestea ale lui Mike. Îl găsiţi acolo tot timpul. Domnule Sparrow… mai aveţi vreo problemă pe care ar trebui s-o discutăm acum?

Invitaţia era clară şi şeriful se ridică, brusc, în picioare. Habar n-avea cam ce ar fi trebuit să spună,  în această situaţie. La puţinele decese la care slujba îl obligase să fie prezent la cimitir, uzanţele erau extrem de simple şi formulele de condoleanţe seci, formale şi… fără nici un fel de angajament personal – „Regret incidentul/accidentul…”, „Ne pare sincer rău pentru pierderea suferită de familia d-voastră…”, „Sincere condoleanţe…”. Ce puteai să-i spui însă unei femei care nu părea deloc atinsă de moartea soţului ei? Nici măcar atât cât să atingă pragul minimal al formalismului obişnuit.

Silvia Quintodo se ridică, la rândul ei şi puse evantaiul pe colţul unei măsuţe. Întinse un deget în direcţia sa şi zâmbi rece.

— Lăsaţi… Nici măcar nu-i nevoie de condoleanţe. Cred că asemenea afirmaţii trebuie să vi se pară destul de ciudate, nu şerifule? Şi n-aş putea să pun pariu că nu vă trece prin cap că un asemenea comportament nu ar putea să-l aibă decât cineva care… în fine, care ar avea legătură, într-un fel sau altul, cu asasinatul. Nu vreau să încerc să vă spulber această idee. Nu mă interesează faptul că v-am sugerat-o, după cum nici nu doresc să cheltuiesc vreun strop de energie risipind-o. O să vă lămuriţi singur care este adevărul. Adevărul…

Se apropie câţiva paşi de el şi îl privi drept în ochi. O undă de parfum bun, scump, îl atinse şi-l făcu să tresară, ca în cazul unui contact fizic. Fusese o femeie frumoasă, îşi spuse din nou, susţinându-i privirile. Frumoasă şi  inteligentă.

— …adevărul este că noi doi nu ne-am înţeles niciodată ca o familie. Ca soţ şi soţie, vreau să spun. Mike şi cu mine am stabilit încă de la început că nu reprezentăm unul pentru altul decât parteneri într-o afacere de lungă durată. Şi fiecare a respectat termenii tratatului. Nu l-am iubit şi nu m-a iubit niciodată. Am trăit indiferenţi unul faţă de celălalt şi am început să murim la fel. Cam asta este. Acum, vă rog să mă scuzaţi, dar am de pus la punct unele detalii pentru evenimentele ce vor urma.

Chuck dădu din cap, în semn că înţelesese. Apoi, surprinzător, femeiea îi întinse o mână subţire şi albă. O prinse cu vârfurile degetelor şi o sărută, aproape de încheietură. Ţinu o clipă mai mult buzele apăsate, gândindu-se că mâna aceea… pielea aceea i se păreau cunoscute de undeva. Nu reuşi să-şi amintească şi îi dădu drumul, cu un uşor regret.

Subreta îl conduse de-a lungul coridorului şi, înainte de a închide uşa în urma sa, îi trimise un mic surâs enigmatic. Coborî treptele scunde şi se îndreptă spre maşină, fără a avea intenţia de a se urca în ea. Ce fusese mai greu de realizat pe ziua în curs trecuse altfel decât se aşteptase.

Interesantă femeie această Silvia Quintodo, proaspătă văduvă Ostrand, stabili şeriful şi se opri în dreptul unei tonete cu hamburgheri. Interesantă şi, cumva, cunoscută. Nu, în mod clar, nu avea nici o legătură cu moartea soţului ei, flerul  său de poliţist învechit în meserie îi spuseseră asta încă de când o zărise trântită în cupa roză a fotoliului. Deşi asta nu avea să-l împiedice să-l trimită a doua zi pe Dugan să-i ia un interogatoriu complet, conform uzanţelor.

Se rezemă de tejgheaua lucioasă şi-i dădu un bobârnac pălăriei, ridicând-o pe frunte.

— Dă-mi cel mai fierbinte hamburger pe care-l ai azi, bătrâne Honito, spuse şi-i făcu semn cu ochiul băiatului negru din spatele tonetei. Îl treci în contul Secţiei şi vii la sfârşitul lunii să încasezi banii de la casierie. Tăvăleşte-l bine în muştar.

Honito extrase un cârnăcior gros din oala de inox, îl înfipse între două felii de pituşcă şi puse pe deasupra un strat gros de cremă verzuie. Şeriful îl apucă delicat  pe deasupra hârtiei albe, ridică un deget în semn de salut şi porni către maşină. De pe trotuarul celălalt îl salută Purcell-Kall, directorul adjunct al Băncii STAR. Răspunse la salut cu mâna liberă, apoi se grăbi să urce la volan. Dacă nu avea să dispară rapid din zonă, nu reuşea nici măcar să muşte din hamburger, darămite să-l termine.

Şofă cu atenţie, ocolind bicicliştii negri şi acordând prioritate la trecerile de pietoni. Se gândi că de multă vreme nu mai făcuse treaba asta, în general circulând cu girofarul pornit şi cu peste 80 km/h prin întreaga urbe. Opri la marginea Parcului Peter Pann, nu departe de clădirea Secţiei. Străbătu din doi paşi strada şi intră pe una din aleile umbroase. Aici, temperatura părea ceva mai suportabilă, dar Sparrow ştia că era vorba doar de o autoamăgire. Se aşeză pe o bancă, în apropiere de statuia minusculă a zburătorului Pann.

În fine, discuţia de condoleanţe avusese şi o parte bună. Prinsese un fir. După ce avea să termine de mâncat şi să moţăie câteva clipe, departe de stresul telefoanelor şi al întreruperilor de tot felul de la birou, avea să-l trimită pe Dugan să-l descopere pe acest Leon şi nu mai ştia cum îl chema. Apoi…

În acest timp, el va încerca să dea de o urmă a Sandrei Snell. Va încerca la cele două hoteluri, la bănci şi la cele trei moteluri de la ieşirile din oraş. Dacă intrase pe undeva în Atlantic River, trebuie că o văzuse cineva. Muşcă din hamburger şi, brusc o urmă din mirosul persistent al parfumului Silviei Quintodo îi umplu nările. Mâna aceea albă şi subţire… semăna perfect cu mâna femeii care dormise în patul său.

Cârnăciorul cald  se strânse cleios pe trahee, refuzând să înainteze.

 

14. Telefonul verde

Dincolo de acest moment îl aştepta o altă naştere, mai stranie decât oricare alte din trecut.”

Arthur C. Clarke

 

Se afla în întuneric de mai multe ceasuri. Fusese buşit bine şi se lovise cu capul de pereţii metalici, îşi muşcase limba şi, în general, era clar că nu stătea deloc confortabil. În plus, îşi simţea mâinile asemenea unor bucăţi nefolositoare de lemn.

Altfel spus, don Miguel realiza că se găsea într-o stare deloc de invidiat.

Şi, tocmai în astfel de clipe, îi sărise ţâfna profesorului.

Adică exact persoanei de care ar fi avut cea mai mare nevoie, în caz că ar fi reuşit să încropească un plan de uşcheală. Pentru o clipă, îi trecu prin minte să spună o rugăciune, dar îşi aminti că nu mai încercase să păcălească vigilenţa Celui De Sus, încă de pe vreme când era copil şi mergea în corul bisericii.

Ce vremuri! oftă şi vărsă o lacrimă de crocodil, în ipoteza în care Cel Prea Înalt ar fi privit, din întâmplare tocmai la scena în curs de evoluţie. Ce vremuri şi, mai ales, ce oameni! Ce încredere în semeni, să-şi lase atât de la vedere ceasurile de argint cu lănţişor, pandativele, inelele, brăţările şi, în general, toate obiectele de podoabă! Oare profesorul va fi avînd ceva decorativ prin buzunare? Par destul de umflate pentru a adăposti în ele numai o umilă batistă sau câteva prăpădite de chei de maşină…

Profesorul… îşi luă imediat seama.

Profesorul, neferictule, este fiinţa providenţială trimisă ţie de Domnul pentru a te salva de la nenorocire. Ce naiba, don Miguel! se certă singur. Tocmai te-ai lăudat că eşti un artist, nu un găinar mărunt…

— În regulă, îmi cer scuze, e bine, dom’ profesor? Să ştiţi de la mine: don Miguel cerându-şi scuze… asta e o chestie atât de rară, că un muritor de rând n-o vede nici măcar o dată-n viaţă. Pesemne că, dacă n-am fi fost amândoi închişi în lădoiul ăsta nenorocit, nici dumneata nu le-ai fi auzit niciodată. Îţi întind o mână simbolică (de cele reale au avut grijă canaliile alea cu blană pe creier) şi-ţi propun, dacă nu o pace adevărată, măcar un armistiţiu.

Partea adversă nu scoase însă nici un sunet. Singur, uruitul îndepărtat îşi continuă liniştit torsul de mecanism insensibil. Hoţul oftă abia perceptibil şi-şi mişcă de mai multe ori limba dureroasă în gură.

— Domnule Olivier Lawrence Hall, stimate coleg într-ale suferinţei… haide să nu facem situaţia încă şi mai grea. Ce naiba, nu-ţi cer luna de pe cer, ci doar un prăpădit de pact. Am neapărată nevoie de el, deoarece întrevăd o speranţă de salvare.

Spinarea lipită de spatele său păru să tresară. Don Miguel zâmbi: natura umană nu se dezminţea niciodată. Era suficient să-i pomeneşti de bani, de iubire şi de speranţă pentru a o face docilă şi cooperantă.

— E vorba de un telefon special, chiar alături de cuşca noastră. Lumina verde este un semnal de prezenţă. În caz de avarie a sistemului public de iluminat, ar continua să ilumineze pentru a atrage atenţia asupra lui. Ai văzut cum arată telefoanele pentru orbi? Salţi receptorul, se aude un fel de piuit, apoi o voce plăcută de damă îţi cere numărul. Şmecheria este că nu trebuie să formezi nimic, e suficient numai să rosteşti rar numărul. Mintea electronică de la capătul celălalt e instruită să recunoască primele nouă cifre ale sistemului arab de numărare, inclusiv cifra zero. Ce spui, colaborăm pentru a ridica receptorul?

În fine, profesorul oftă.

— Cu ce? Cu privirile? Ai spus că eşti hoţ, nu fachir. În ceea ce mă priveşte, nu cred că aş reuşi să…

— Nu te pripi, stimabile! Cea mai mare eroare a vieţii este să te încrezi în puterea vitezei. Cele mai multe greşeli se fac din cauza aprecierii inexacte a situaţiilor, deoarece graba te împinge să emiţi judecăţi fără a avea informaţii complete. Sună sau nu ca la un curs academic?!

Asta trebuie că fusese mica răzbunare perversă pentru chestia cu cinematograful, dar riposta nu veni. Hotărât lucru, profesoraşul se dovedea mult sub aşteptări, la capitolul inteligenţă spontană.

— Stimate domn, un hoţ care se respectă umblă întotdeauna cu sculele fundamentale asupra sa, deoarece  niciodată nu se ştie când intervine un prilej propice utilizării lor. Bănuiesc că eşti la fel de strâns legat ca şi mine.

— Exact.

— E o situaţie nefericită, dar nu cea mai rea posibilă. Ascultă-mă cu mare atenţie, deoarece urmează partea de instructaj teoretic. O să te roteşti cu spatele la 180˚, în aşa fel încât să atingi cu vârfurile degetelor picioarele subsemnatului, pe care o să le întind în direcţia dumitale. Mă rog, în presupusa direcţie, în care te vei găsi în viitorul apropiat. De obicei, port lenjerie curată, de provenienţă franceză, aşa că vei putea scotoci fără repulsie în spaţiul dintre şoseta din dreapta şi picior. Dacă asta te consolează, află că şopârlele dumitale nu miros a „Fleurs de lys”, asemenea lor. Undeva, între rotulă şi tendonul lui Ahile, lipită cu leucoplast, se găseşte o lamă îngustă, de 5 cm lungime. O desfaci cu grijă, pielea mea e foarte sensibilă, iar cretinii ăştia de răpitori mi-au făcut-o încă şi mai alergică la violenţe, şi mi-o expediezi cumva. Am fost suficient de inteligibil?

— Adică vrei să telefonezi cu o lamă metalică de 5 cm lungime?! râse acru profesorul.

— Cu o lamă extensibilă, stimate dom’ profesor. Este o sculă foarte subţire, făcută din cel mai bun oţel japonez, ale cărei bucăţi ies una din corpul celeilalte, asemenea unei undiţe, şi atinge dimensiune de 1,20 m. Adică ceva mai mult decât am avea noi nevoie în condiţiile de faţă. Facem afacerea?

Din nou, nici un răspuns. Simţea că începe să se enerveze, ceea ce constituia un precedent periculos. Aici, era nevoie de utilizarea inteligenţei de cea mai bună calitate şi nu de forţă.

— Perfect, am înţeles. Dragă domnule O. L. Hall, parcă aşa am reţinut că te numeşti… Poate crezi că sunt vreun spion nenorocit, băgat aici ca să te tragă de limbă. Să-ţi câştige încrederea prin gesturi providenţiale şi să te facă să dai de gol cine ştie ce secret râios. Aiurea-n tramvai… Poţi să crezi că sunt exact ceea ce am declarat iniţial că sunt: un adorator al lui Mercur. Sincer, habar nu am pentru ce mă găsesc în compania dumitale în acest lădoi. Dacă mă gândesc bine, chiar că nu ar exista nici un motiv semnificativ: în ultima vreme, nu am dat nici o lovitură mai acătării. Pentru că scheletul subtilizat de la muzeu ăla din Paris, la rugămintea unui coleg de breaslă, nu poate fi considerat chiar…

— Un craniu, cumva?! ţipă brusc profesorul.

— Un craniu, ei, da, ce atâta balamuc pentru o tigvă veche şi prăfuită? Doar nu era din aur, nici măcar din cristal, precum ăla de la British Museum. Adevărat că avea nişte sisteme de protecţie, care l-ar fi făcut praf pe orice hoţ cumsecade.  Aha! înţelese,brusc, don Miguel. Asta era! Lucrăm în branşă, cum s-ar zice. Adică ne jucăm amândoi cu oase bătrâne. Nu cumva…?

— E chiar mai rău decât crezi că-ţi închipui!

— Pentru un craniu sfoiegit?

— Cei care ne-au băgat în conserva asta nu aparţin nici unui sistem social de represiune, după cum ai presupus şi singur. E un craniu… Don Miguel, e un afurisit de craniu care poate schimba toată Istoria. Istoria noastră, umană, pricepi, adoratorule de zei păgâni?

 

15. a. Chipul din oglindă

Nu mai cârti, nu geme, durerea mea! Tăcere!

 Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte.”

Omar Kayyam

 

Se afla încă scufundat în noaptea neagră a nefiinţei sale personale, mulţumit de siguranţa şi confortul oferit de aceasta, când un ciocănit aspru în craniu îl făcu să tresară şi să încerce să se învăluie în mantia groasă a întregului întuneric din jur. Dar pătura de neexistenţă se dovedi a fi prea fragilă şi un bâzâit insistent îl forţă să mârâie nemulţumit. Bâzâitul se intensifică, devenind o lamă subţire şi tăioasă de zgomot, care-i sfâşie timpanele. Muşchii pleoapelor tresăriră şi lumina decupă o fantă îngustă în cristalinul cvasiinert. Clipi de mai multe ori şi, fără voia sa, ochii i se deschiseră larg.

Nu, hotărât lucru, nu murise, aşa cum îşi dorise atât de intens în clipa de dinainte de leşin. Se găsea întins pe o planşă ovală de TSM, la aproape o jumătate de metru de sol. O centură lată îi fixa mijlocul de centrul planşei şi îl imobiliza totodată. Coroana de oţel, cu zecile de legături multicolore pătrunzând sub tubul cinescopic de pe masa portabilă,  din stânga sa, era aşezată lângă cap, semn că fusese folosită de curând. Umărul stâng al hainei îi fusese tăiat, probabil cu un scalpel, la fel şi cel al cămăşii albe cu mâneci bufante de dedesubt. Pielea era vânătă, iar o cicatrice subţire, încă roşie, pornea de la subraţ şi înainta până deasupra plămânului, pierzându-se către stern.

Îl operaseră! tresări, dar nu avu răgaz să-şi ducă gândul până la capăt.

— Eşti ca nou, auzi o voce şi răsuci capul. De cealaltă parte a planşei, piticul stătea călare pe un scaun aşezat cu spătarul înainte. Ţi-am spus eu că eşti un tip norocos. Ăia din Noua Romă tocmai aduseseră TSM la verificat. Acum, ai o bucată zdravănă de piele, de muşchi, de tendoane şi de carne, toate sintetice, care n-or să-ţi mai dea de furcă vreodată, chiar dacă vei primi din nou cadou o lovitură de bici.

Nu întrebă cine erau ăia. N-avea nici un rost să-şi încarce mintea cu informaţii care nu aveau să-i folosească, poate, niciodată. Propria sa situaţie aici era mai importantă decât orice şi unicele informaţii pe care şi le dorea erau acelea cu privire la viitoarea sa soartă. Deocamdată, singurele două lucruri pe care le înţelesese foarte bine erau că indivizii ce-i administrau acum viitorul aveau nevoie de el, deşi nu pricepea de ce, precum şi faptul că durerea înnebunitoare din umeri dispăruse, permiţându-i să gândească clar.

Îşi linse buzele şi încercă să se ridice. Un val de ameţeală îl făcu să renunţe. Braţul piticului îl apăsă la loc pe planşă.

— Uşurel, nenică! Te pomeneşti că vrei s-o ştergi, fără să-ţi plăteşti datoriile. Cred că ne-ai judecat greşit, aici nu-i spital de binefacere.

— Datoriile?! bolborosi, cu gura plină de fiere.

Piticul ridică din umeri şi-şi trase scaunul mai aproape. Lumina lămâioasă dădea trăsăturilor sale o paloare cadaverică. Rânji într-un dinte şi arătă cu braţul împrejur. Percier întoarse fruntea spre dreapta. La vreo 15 metri de ei, o mulţime de bărbaţi în halate lungi, albe, stăteau aplecaţi deasupra bordului centrului de comunicare şi păreau că discută cu aprindere. Din când în când, câte unul se desprindea din grămadă şi pleca spre unul din capetele sălii, acolo unde privirea sa nu reuşea să ajungă.

— Datoriile, da. Doar nu crezi că te-am scos din ghearele bufniţelor, numai aşa, din milă creştinească. Sau că ţi-am vindecat umărul şi te-am salvat de la moarte, doar pentru că eşti simpatic. Poate că eşti simpatic, dar… Băieţică, în lumea aceasta, orice serviciu se face numai contraserviciu. Nu există  altă monedă de schimb, ai înţeles?

În lumea aceasta? Percepuse sublinierea, dar nu ştia cum să o interpreteze. Îşi propuse să renunţe la mişcări necugetate, care l-ar fi făcut din nou centrul atenţiei celorlalţi. Informaţii! Avea nevoie de cât mai multe informaţii despre lumea aceasta!

— În regulă, sunt gata să-mi plătesc toate datoriile, promise. Doar nu avea nimic de pierdut, dacă promitea unor necunoscuţi. Nu-l văd însă pe cel cu pelerină albă. A…

— Şeful? Este momentul când face de jurnă la holoviziune. Mai are puţin şi îşi termină declaraţia. Când o să se întoarcă, vom putea conversa cu cărţile pe masă. Până atunci, dacă ai vreo nevoie, cere. Sunt aici, ca să ţi-o îndeplinesc. Dacă ţi-e foame sau sete… dacă vrei la toaletă…

Hotărî că dorea să meargă la toaletă. Nu pentru că ar fi simţit vreo nevoie stringentă, ci mai degrabă pentru a arunca o privire în jur şi a vedea cam în ce ape se scaldă. Piticul se ridică de pe scaun, îi dezlegă centura şi îl ajută să se salte, la rândul său, de pe planşă.

Majoritatea oamenilor din subteran se găseau, într-adevăr, în jurul pupitrului de comunicaţii. Deşi Percier nu pricepea ce fel de comunicaţii se iniţiau de la el, devreme ce necesita un aşa număr important de specialişti. Alţii, în grupuri mai mici, de numai doi-trei indivizi, se aflau împrăştiaţi peste tot în jur, aplecaţi deasupra unor mese scunde, îmbrăcate într-o folie strălucitoare. Piticul îl împinse printre mese, având grijă să nu-l lase să se îndepărteze mai mult de câţiva paşi.

— Şi, Percier, să nu care cumva să-ţi treacă prin cap că ai putea s-o uşcheşti! Din gaura asta nu iese decât cel care are codul de acces al uşilor exterioare, pricepi? W.C.-ul şi retur! Am indicaţii foarte clare în privinţa ta, să nu mă obligi să le pun în aplicare. O să vezi, la urma-urmei, că e destul de fain aici, unii dintre noi nici nu mai doresc să iasă la suprafaţă.

Se opriră, o clipă, în dreptul unui zid verde, pe suprafaţa căruia apăreau, aleator, tot felul de imagini geometrice fugare. Înaintară de-a lungul lui, până ce ajunseră în dreptul unei uşi înalte, cu cadru fosforescent. Piticul îi făcu semn către ele.

— Sper că nu ai obiceiul să stai o veşnicie! Îmi repugnă să aştept la intrare. Indiferent cine ar fi persoana.

Percier dădu din cap şi se apropie de uşi. Acestea alunecară în lături şi el se strecură înăuntru. Toaleta era înaltă, lungă şi îngustă. Două oglinzi dreptunghiulare cu margine aurie erau dispuse  de o parte şi de alta a lavaboului. Îşi sprijini mâinile de şina din metal albastru şi îşi privi chipul cu atenţie. Două pungi vinete îi apăruseră sub ochi şi un muşchi subţire zvâcnea necontrolat pe obrazul stâng. Îl masă uşor cu arătătorul, dar zvâcnetul nu încetă. Declanşă jetul de apă rece şi se spălă îndelung, apoi îşi vârî ceafa sub jet, încercând să-şi limpezească gândurile. Apa era minunată şi simţea, realmente, cum încordarea prinde să i se risipească. Era adevărat că se afla sub urmărire, fiind acuzat de crimă, dar situaţia nu era, încă, disperată. Scăpase ca prin minune de urmăritori, rana din umăr i se vindecase şi, deşi se afla sub pază, se părea că noii săi protectori aveau nevoie de persoana sa

Bâjbâi cu degetele pe zid după senzor, îl găsi şi cascada încetă să se mai prăbuşească peste pielea lui. Îşi scutură capul, împrăştiind o ploaie de stropi împrejur. Descoperi prosoapele de hârtie şi se şterse pe gât şi pe ochi. Clipi de mai multe ori, străduindu-se să se acomodeze cu lumina gălbuie. Ridică privirile şi se pregăti să-şi examineze din nou pungile. Înghiţi în sec şi strânse mâinile pe marginea lavaboului până i se albiră încheieturile. Din oglinzi, îl priveau chipurile încruntate ale lui Adolfo Hilterus. Deschise gura să spună ceva, dar o închise la loc, având gâtul prea uscat pentru a mai putea articula vreun cuvânt.

 

b.  Charles Sebastian Percier numărul 2

Dacă nu era o capcană, precis se dovedea o poantă răsuflată. Altfel…

Misionarule, te rog să mă asculţi cu atenţie. Nu avem mai mult de un minut, aşa că păstrează-ţi comentariile pentru data viitoare. Nu e o capcană, deşi cam aşa cred că ar trebui să-ţi pară. Este vorba de un plan complicat, menit să te aducă în contact cu o persoană, care te va ajuta să depăşeşti fruntariile acestei lumi minuscule. Mă asculţi? Ridică mâna dreaptă, să văd dacă instalaţia funcţionează cum trebuie.

Percier înălţă, involuntar, mâna. Nu înţelegea nimic din ceea ce i se întâmpla, dar era convins că, undeva, toate se legau între ele. Îşi scutură fruntea şi aşteptă mesajul.

— Minunat. Spune-mi, te rog, dacă te aşteaptă cineva la uşă. De fapt, aşa ar fi normal, Valverde nu poate să fie atât de descreierat să te lase să umbli de capul tău prin subteran, cu toate că este convins de invincibilitatea sistemelor sale de protecţie.

— Un pitic, răspunse în şoaptă, speriat de faptul că ar fi putut fi auzit de însoţitorul din spatele uşii.

— Poţi să vorbeşti tare, îl linişti Hilterus şi îşi frecă mustăcioara cu arătătorul. Instalaţia de absorbţie fonică funcţionează, am verificat. Fii atent ce trebuie să faci…

Se aplecă spre el, ca şi cum ar fi vrut să iasă din oglindă.

— Caută sub corpul chiuvetei. Vei găsi un pacheţel lipit cu leucoplast. L-ai depistat?

Pipăi, cu degete tremurătoare, sub ovalul de ceramică şi descoperi obiectul. Deşi în încăpere nu era cald, simţi picăturile de transpiraţie ţâşnindu-i din pielea frunţii. Se ridică şi dădu din cap.

— Este o fiolă cu un încetinitor biologic. Îl bei înainte de a ieşi, apoi arunci capsula în W.C. Te întorci cu piticul la punctul de comandă şi îl aştepţi pe Valverde. Îi promiţi tot ce doreşte, dar nu dintr-odată. E preferabil să te laşi convins cu încetul. Ascultă-l cu atenţie şi încearcă să reţii toate amănuntele. S-ar putea să fie atuul de care o să ai nevoie în viitorul apropiat. După plecarea lui, vei leşina, apoi vei intra în comă şi, în scurt timp, vei muri. Nu te îngrijora, adăugă văzându-i uluirea de pe chip, e un încetinitor biologic, nu ţi-am spus? Vei părea mort. Totul e calculat la secundă. Când te vei trezi, totul va fi în regulă şi vom putea discuta mai pe larg.

Îl fixă lung, cu pupila dreaptă, atinsă de strabism, dilatată de sticla groasă a lornionului fixat într-un de oţel.

— Ai vreo întrebare?

O mie, tresări. Şi un gust de fiere în gură, de care nu ştia cum să scape. Cine afirmase că apa rece limpezea gândurile?

— Cine dracului eşti, tu, Hilterus, la urma-urmei?

— Grăbeşte-te, Percier, ai întârziat destul şi însoţitorul începe să se îngrijoreze. Ne vom revedea cât de curând posibil.

Imaginea tremură, apoi dispăru din ambele oglinzi. În locul ei, se ivi propriul său chip, cu pungile vinete de sub ochi. Percier înghiţi în sec şi se apucă să despacheteze grăbit pacheţelul. Extrase fiola verzuie, o deşurubă şi îi mirosi conţinutul. Din interior, se ridica un iz înţepător, amărui. Îi dădură lacrimile. O clipă, stătu la îndoială, dar ştia că nu există decât o singură cale de a încerca să afle ce se întâmpla cu el: să urmeze întocmai instrucţiunile pseudo-ucenicului său. Îşi linse buza de jos, inspiră adânc şi goli în gură conţinutul fiolei. Nu simţi aproape nimic. Lichidul avea un gust  slab acrişor. Îl înghiţi. Nu se întâmplă nimic.

Oftă şi continuă să respectele instrucţiunile. Azvârli tubul de sticlă în apa vasului ceramic şi observă cum se dizolvă în câteva secunde complet. Pelicula opacă a pachetului i se topi, pur şi simplu, în mână, mânjindu-i pielea cu o substanţă negricioasă. Se spălă şi se grăbi să iasă din toaletă.

— La naiba, credeam că te-ai înecat în nenorocitul ăla de W.C.! se strâmbă piticul. Ţi-am spus că nu-mi place să aştept.

— Mi-a fost rău, îngăimă, fără să mintă prea mult.

Porniră înapoi şi drumul păru mult mai scurt, de această-dată. Trecură foarte aproape de întinsa instalaţie de comandă, ce semăna destul de mult cu bordul unei serii de Materializatoare Cronologice. Doi programatori în şalopete de culoare galbenă, cu căşti trasparente pe cap, prin care Percier zări mufele ceramice ieşind chiar la baza craniilor rase, izbeau în clapele albe ale unui sintetizator Orca şi se chinuiau să priceapă sinusoidele de pe cele trei ecrane suprapuse.

— Seamănă cu un Materializator, spuse încet părând a se adresa oricui. Asta faceţi aici? Subminaţi circuitele cronologice ale Corassanului? Dublaţi, în secret, activitatea Consiliului? Principalul…

— Principalul ar trebui să ne pupe mâinile pentru că existăm şi facem ceea ce vezi, râse acru piticul. Dacă subminăm circuitele Corassanului? Mda, s-ar putea zice şi aşa, dacă te situezi într-un anumit unghi şi priveşti lucrurile numai de acolo. Noi ne mândrim, de fapt, că reparăm greşelile celor de sus. Că menţinem Corassanul viabil. Că păstrăm Cronologicul într-un echilibru fragil, dar viabil. Orice structură îşi creează, până la urmă, un sistem de opoziţie, care-o ajută să se autoperfecţioneze continuu, menţinînd-o în priză, pricepi, misionarule? Noi suntem structura aia şi ne facem datoria atât cât putem de bine.

Nu pricepea. I-o spuse şi piticul  dădu din cap, în semn că se aştepta la aşa ceva. Îi depăşiră pe cei doi şi se opriră în spatele unui grup de şase inşi, cu bentiţe de depanatori în jurul frunţii. Desfăcuseră un fractal molecular şi-i înşiraseră intestinele de jur-împrejur, ocupând toate spaţiile disponibile. Un bărbat înalt şi scheletic înjură într-un dialect aproape ininteligibil şi azvârli cu o bară de memorie spre capătul îndepărtat al sălii. Percier observă o lumină verzuie ce se arcuia între două elemente constructive asemănătoare cu două coaste din sternul uman.

— O breşă în Continuumul Spaţiu/Timp, se strâmbă piticul. Vrei să ne aşezăm o clipă? Până vine Prea Sfinţia Sa, mai dureză câteva minute. Uite, lucrează la fleacul ăsta de la ultima Furtună Cronologică şi nu reuşesc să găsească un circuit suficient de rezistent, care să închidă zona. O tensiune prea mare în Reţeaua Exterioară. Poate că de vină a fost vreun reglaj imperfect al celor de la Materializatoarele aeroportului. Nu vom şti niciodată. Din cauza ei, Corassanul pierde în fiecare Decadă mai mult de trei duzini de corpuri. Şi o mulţime de megaergi, imposibil de recuperat.

Percier se aşeză, recunoscător, pe o banchetă din piele maro, aşezată la câţiva metri de cele două pseudocoaste. Un văl străveziu se aşezase brusc între el şi lucrurile din jur, făcându-l să le perceapă uşor tremurat, ca printr-un geam spălat de şuviţele despletite ale ploii. Era efectul încetinitorului sau numai o stare secundară indusă de proaspăta operaţie? Privi în direcţia paznicului său. Piticul se aşezase pe colţul unei mese înguste, pe jumătate plină cu piese bionice de schimb şi dădea neglijent din picioarele scurte. Urechile ţuguiate îi dădeau un aer straniu, vag cunoscut. Semăna…

Semăna cu un satyr din schiţele în cărbune ale artiştilor din cartierul Florans, realiză el brusc şi descoperirea îi creă un început de satisfacţie. Un satyr răutăcios, care vrăjeşte fecioarele, le atrage în desişurile pădurii şi le violează. Care păcăleşte trecătorii, îndrumându-i cu viclenie către locurile pline de primejdii ale codrului. Un satyr… Ce naiba se ascundea, oare, sub ochelarii aceia imenşi?

— Poate că ar fi timpul să facem, totuşi, cunoştinţă. Percier, se recomandă. Charles Sebastian Percier, misionar.

— Fost misionar! rânji piticul şi lumina cerată îi făcu zâmbetul unsuros. Fost locuitor al Exteriorului. De fapt, datorezi cam tot ceea ce ai acum, existenţa asta plus câteva organe, Cavităţii şi Fraţilor. Dacă mă gândesc bine, ai putea adăuga un „fost” chiar şi în faţa lui Charles Sebastian Percier.

Depanatorul cel scheletic se apropie de ei, îi aruncă o privire rece, lipsită de orice urmă de curiozitate, apoi se aplecă peste masă şi îi şopti ceva piticaniei.  Acesta se gândi o clipă, apoi dădu din cap.

— Daţi-i drumul, spuse. Trebuie să încercăm tot ce se poate încerca.

Scheletul îl privi din nou pe Percier, apoi plecă fără nici un cuvânt.

— Cred că mi-ai rămas dator cu o identificare, încercă el din nou, simţind că începe să-şi piardă răbdarea.

Deja contururile obiectelor mai îndepărtate începuseră să se estompeze şi să se clatine periculos. Îşi înălţă capul în sus, străduindu-se să se menţină drept. Lumina avea o tentă violetă, rănindu-i retinele. Unde naiba era blestematul de Valverde?

— Mă rog, nu cred că o să-ţi facă prea mare plăcere să mă cunoşti, dar dacă insişti…

Piticul sări de pe masă şi îi întinse o mână mică, zbârcită, numai cu patru degete.

— Cred că ar trebui să ştii că…

Charles Sebastian Percier holbă ochii şi icni, gata să se înece. Mâna întinsă în direcţia pieptului său devenise o sabie ameninţătoare. Vru să articuleze ceva, orice, numai să se descarce de uriaşa energie degajată brusc de viscerele înnebunite de afluxul de potasiu, dar nu mai avu timp. Un „beep” extrem de ascuţit prinse să ţiuie dinspre grupul de depanatori. Cineva strigă, sugrumat, un avertisment, apoi un fel de implozie nărui către interior pereţii aparatelor bordului şi o uriaşă flamă verzuie se întinse către pereţii îndepărtaţi, măturînd totul în cale. Percier numărul 1 închise ochii şi se gândi că evenimentele luau o asemenea turnură, încât în scurt timp era posibil să nu mai aibă nici un fel de datorie faţă de Cavitate şi de Congenerii ei.

 

16. Lunga după-amiază fierbinte

La origine, revelarea fiinţei se realiza în prezentul lipsit de conştiinţă de sine”

Karl Jaspers

În bistroul doamnei Loeghard fumul de ţigară şi mirosul de alune prăjite nu se sfârşea niciodată. Doar două mese erau ocupate în începutul acela fierbinte de amiază: cea din dreptul ferestrelor mari, acoperite cu perdele subţiri, albastre, şi cea din spatele uşii.

Chuck Sparrow ridică din umeri şi-şi aprinse a zecea ţigară pe ziua în curs. Nu-l cunoştea decât vag pe cel cu şalopetă maronie, Pedro Samblich parcă se numea şi lucra la firma de construcţii metalice a lui Osbourne. Vecinul său de masă, un uriaş cu chică neagră şi creaţă şi cu o ciactrice lucioasă în dreptul urechii stângi era un străin. Se vedea asta şi din felul în care îşi pusese pălăria pe scaunul liber de alături, în loc să şi-o dea pe spate, asemenea loclanicilor.

Va să zică, Sandra Snell (dacă despre ea era vorba şi imaginaţia nu-i juca vreo festă, orice era posibil pe căldurile astea afurisite) nu intrase în Atlantic pe DN 117, care pătrundea în foburgul Amiens dinspre nord-vest. Nu o văzuse nimeni şi nici măcar mulţimea de puradei, care umplea până la refuz Groapa Wang, din spatele abatorului, nu remarcase vreo maşină străină, de-a lungul după-amiezei de ieri.

Şeriful se răsuci în scaun şi muşcă din filtrul ţigării. Nu înţelegea de ce naiba îi venise ideea de a cerceta episodul cu necunoscuta tocmai acum, când primarul îl căuta înnebunit la telefon, presându-l să pună punct dosarului cu crima, pentru ca să poată raporta la District că alegerile se vor desfăşura fără incidente. Mai ales, fără incidente rasiale, gândi el şi cuprinse ceaşca de cafea în palme. Ăsta era, care va să zică, repaosul său de după masă.

Se uită din nou în direcţia mesei de la fereastră. Pedro Samblich tocmai termina de şters farfuria cu un colţ de pâine, iar străinul privea fix către el. De parcă l-ar fi cunoscut de undeva. Îl cunoştea cumva? Chuck scutură din cap. Era absolut sigur că nu-l văzuse niciodată înainte. Scutură scrumul în farfurioara albă de sub ceaşca cu cafea. De ce naiba îşi crea singur probleme? Era suficient să-i lase pe alţii.

Făcu semn să i se aducă nota de plată. Doamna Loeghard întoarse paharele pe care le ştergea cu gura în jos, aruncă prosopul de masă pe tejgheaua lucioasă şi se apropie de el cu paşi legănaţi. Semăna perfect cu o raţă dolofană, cu capul mare şi cu maxilarul oarecum în formă de cioc.

— Şerifule, este pentru prima oară anul ăsta când vii la mine şi nu mănânci nimic.   Să înţeleg că nu-ţi mai plac felurile gătite de mama Rose? Ce naiba, Cuck, cum îţi ajunge pentru burdihanul tău numai zeama lungă a cafelei?

Mama Rose se aplecă peste masă. Duhnea a tutun prost şi a transpiraţie.

— Zău, puiule, să-ţi aduc o pastramă?! Am primit-o aseară şi pot să-ţi spun că merită efortul să dai din fălci.

— Rose, las-o moartă! râse bărbatul şi o bătu pe umăr. Cine crezi tu că poate să mănânce pastramă pe căldurile astea? Mă trec apele numai când mă gândesc. Nu pentru ca să-mi prezinţi meniul, te-am chemat. Ascultă, băbuţo, îl cunoşti de undeva pe individul ăla creţ, de lângă Pedro?

Mama Rose privi pe furiş, către ocupanţii celeilalte mese, apoi îşi apropie faţa de urechea sa dreaptă.

— Tot ce pot să-ţi spun este că a venit aici în maşina lui Pedro. Deşi, după felul în care se poartă, nu s-ar putea zice că l-ar cunoaşte prea bine. Mai degrabă, cred că l-a pescuit de undeva de pe drum. Azi, e ziua în care face turul fermelor din jur pentru a colecta fierul vechi.

Mai schimbară câteva vorbe, fără însemnătate, apoi şeriful semnă în catastif, în dreptul consumaţiei, o bătu pe spate, amical, şi părăsi încăperea, nu înainte de a mai arunca o ocheadă către masa celor doi: Samblich tocmai îşi aprindea o ţigară, iar străinul cu păr creţ  îşi nota ceva într-un carneţel.

„Nu, hotărât lucru, mă înşel!”, mormăi  el şi deschise portiera. Dinăuntru, îl izbi un val de aer încins, cu miros de benzină. „Mă înşel, exact în acelaşi mod în care mă înşel şi în privinţa Sandrei. E clar, astăzi nu este ziua mea norocoasă”.

Acelaşi lucru avea să-l constate din nou şi la birou. Dugan Velador  îl aştepta pe treptele dela intrare, făcându-şi vânt cu un ziar. Cealaltă maşină a Secţiei era parcată chiar lângă bordură, cu ambele portiere deschise. Poliţistul îi spuse, aproape în şoaptă, că a primit un telefon de la adjunctul Districtului.

— Cineva a avut grijă să le comunice, încă din zori, despre cazul Ostrand, domnule. La Centru, trebuie că e mare agitaţie la ora asta. Domnul Leech, pufnea şi bătea din picior, chiar în timp ce vorbea cu mine.

Zâmbi, oarecum mustrător, şi ridică din umeri:

—  Am încasat şi o înjurătură de toată frumuseţea, pentru că nu aţi raportat, pe cale oficială, despre treaba asta. Zicea ceva despre alegeri şi despre depăşirea procentului la delicte criminale. Apoi, mi-a ordonat să mă duc la gară şi să-l iau cu maşina pe domnul maior Powell. Richard Powell, de la Criminalistică. Singurul tren de persoane care trece, la prânz, prin Atlantic este expresul de Wiena. Maiorul nu se afla în el. M-am întors şi, pentru ca drumul să nu fie chiar degeaba, am făcut un ocol prin Bariloche şi l-am adus cu mine pe Leon Ciola. Dormea încă şi nu cred că i-a priit prea tare deplasarea asta neaşteptată. După umila mea părere, nenorocitul a băut toată noaptea, până a dat în brânci. De altfel, mormăie că n-a fost chiar singur şi a dat vreo trei nume care, cică, ar putea să depună mărturie pentru el. Nu i-am spus însă de ce este acuzat.

Doi biciclişti ocoliră maşinile şi îi salutară, respectuos, cu degetele la borul pălăriilor. O pasăre mare, albă, cu ciocul galben şi coada ca un evantai trecu pe deasupra sediului, cârâind strident.

Sparrow azvârli cheile pe bordul încins şi intră în clădire clătinând din cap. Drace, numai maiorul ăsta nenorocit îi mai lipsea de pe cap, pentru ca tacâmul să fie complet!

Leon Ciola aştepta în sala de interogatorii, cu capul pe masă. Era un bărbat la 40 de ani, deşi ridurile feţei şi pungile de sub ochi îl făceau să arate cu mult mai bătrân. Un mulatru slăbănog, dar vânos, cu mâini mari şi cu o lumină rea în pupile. Când îl văzu pe şerif, încercă să se ridice de pe scaun, dar nu reuşi. Se bâţâi de câteva ori, apoi se lăsă să alunece, neputincios, înapoi. Exact cum spusese Dugan – aburii alcoolului trebuie că-i înmuiaseră balamalele.

Îi puse câteva întrebări, fără să-i spună motivul pentru care stăteau de vorbă la Secţie. Nu reuşi să obţină decât câteva bâlbâieli şi declaraţia inividului cum că în noaptea precedentă se aflase la un chef, împreună cu mai multe cunoştinţe, într-un hambar de la marginea periferiei Bariloche, chef de la care plecase aproape în zori, pe trei cărări. Îl lăsă să scrie o declaraţie şi îi ordonă lui Dugan să-i caute pe cei trei martori.

Intră în biroul său şi se trânti în fotoliul de răchită. O muscă mare, verde, bâzâia la unul din geamuri. Luă o coală dintr-un dosar, desenă un cerc în mijloc şi scrise cu majuscule –  Mike Ostrand.  Desenă un alt cerc, mai mic, în dreapta şi scrise, cu litere mici, numele bătrânei, apoi un altul în stânga, în care îl trecu pe cel al mulatrului. Sub ele, făcu un dreptunghi în care înscrise numele Silviei Quintodo şi un pătrat minuscul alături, cu numele Sandrei Snell. Numele primarului îl transcrise deasupra tuturor şi-l sublinie cu o linie, iar undeva jos de tot scrise înclinat numele maiorului Richard Powel. Ridică foaia în lumină şi o ţinu aşa multă vreme. Avea aici, la un loc, toate personajele sinistrei comedii care începuser azi-noapte şi se derula cu repeziciune în prezent, spre un deznodământ neaşteptat.

Era clar că toate personajele acestea erau legate între ele cu un fir nevăzut, dar trainic. Dacă ar fi fost în stare să-i vadă direcţia, problema ar fi fost ca şi rezolvată.

La naiba, îi era limpede că nu avea de-a face cu o crimă obişnuită, victima nici măcar nu fusese buzunărită. Iar modalitatea uciderii era una cu totul particulară, care excludea factorul aleator (victima care s-ar fi aflat, întâmplător, în calea prezumtivilor asasini). Modalitatea de ucidere… repetă, privind coala dintr-o parte. Boabe mari de transpiraţie îi curgeau de-a lungul obrajilor, pe sub perciuni. Doctorul! Uitase să-l treacă pe doctor în diagramă. Luă creionul şi însemnă numele lui Cortland chiar sub cel al victimei, după care trasă un oval gros în jurul său.

Aparent, crima avea un substrat politic: cineva voia să arunce o pată asupra imaginii primarului, pentru a-l scoate din cursa alegerilor. Să ucizi însă un om, crestându-i un orificiu de 3 mm în gât şi apoi proiectându-l într-un perete, era o chestie ciudată, chiar şi pentru un asasinat cu coloratură politică. Şi ce legătură putea să aibă cu asta Silvia Quintodo? Verificase, printr-un telefon, la „Muno Atlantic-Banck”: cei doi soţi avea averi separate şi nu se moşteneau unul pe celălalt, în caz de deces. Averea lui Mike Ostrand (nu foarte mare, deoarece era grevat de datorii, la Casino) urma să-i revină unui frate mai mare şi unui nepot. Şi, totuşi, ceva din atitudinea ei, răceala cu care-l întâmpinase la venire, noutatea ce părea deja cunoscută, el aducând numai confirmarea… toate acestea îl determinau să creadă că exista un element care continua să-i scape, cu încăpăţânare, de sub control.

Se jucă o vreme cu creionul pe spaţiile albe rămase pe foaie, răsucind problema în toate felurile.

Dar Mary Deven? Unde se ascunsese bătrâna ţicnită, care le raportase cazul?  Cine avusese interesul s-o facă să dispară, după ce îi pusese pe jar?

Oftă şi-şi muşcă buzele. Cam mulţi dispăruţi în chestia asta, dacă se gândea şi la Sandra Snell. Oare chiar Sandra fusese femeia ce dormise alături de el, noaptea trecută? Pentru că fusese o femeie, asta era singura certitudine de care dispunea în clipa aceea. O atesta ceaşca de cafea în plus, de pe masa din bucătărie şi clama de păr de pe etajera din baie.

Stătu aşa, aplecat deasupra biroului, cu capătul creionului între dinţi, până când soarele depăşi tocul ferestrei şi primul capăt de umbră prinse să se întindă pe podea. Trebuia să orienteze toate ipotezele pe un făgaş comun. Un făgaş care să nu facă din Leon Ciola decât un prezumtiv asasin. Sparrow nu şi-l putea imagina încă pe mulatru, în halul de ebrietate în care fusese noaptea precedentă, cu o pompă de sânge într-o mână şi cu acul cu furtun în cealaltă, aplecat desupra victimei, în căutarea venei.

Ideea îl scutură ca un fior electric. Un om cu o pompă de sânge… era, neapărat, o persoană care trebuia să se priceapă s-o folosească. „Chestia asta o ştie orice asistentă, de îndată ce iese de pe băncile şcolii”, îşi aminti de cuvintele lui Cortland. Numai că o femeie, oricât de voinică, nu l-ar fi pus jos, cu una, cu două, pe Mike Ostrand şi nu ar fi reuşit să-i vâre acul în vena jugulară, decât cu condiţia ca acesta să stea nemişcat. Or, ce victimă îşi aşteaptă, răbdătoare, călăul?

— Van Cortland este un bărbat voinic, spuse cu voce tare şi se ridică în picioare. În plus, este şi medic. Deci ştie foarte bine cum se manevrează o pompă de sânge. Nu pricep însă…

Tăcu, deoarece în uşa biroului răsună o bătaie respectuoasă. Nu pricepea însă ce interes avea Cortland să se autodenunţe prin declaraţia făcută. Pentru că ştia foarte bine că, în Atlantic River, nu existau decât trei medici, dintre care unul era plecat în concediu, iar celălalt, directorul spitalului, era mult prea bătrân şi bolnav pentru o asemenea aventură.

— Intră!

Dugan Velador vârî capul înăuntru. Claia zburlită de păr  din frunte şi luminiţele strălucitoare din ochi constituiau o dovadă că se întâmplase ceva neprevăzut, care-l luase prin surprindere.

— Mă scuzaţi că dau buzna, domnule, dar… Vă aşteaptă cineva în sala de lucru.

Şeriful ridică, întrebător, sprânceana dreaptă.

— Un bărbat alb. Spune că este maiorul Richard Powell şi vrea să discute cu dumneavoastră.

— Cum dracu…?! se enervă brusc, nereuşind să termine întrebarea. Izbi cu pumnul în birou şi foaia zbură cât colo. Scuză-mă: voiam să întreb cum de a reuşit să ajungă în oraş, dacă nu a venit cu trenul?

— Spunea că a făcut autostopul. Dar aici a ajuns pe jos, deoarece nu am auzit nici o maşină care să treacă pe stradă.

Ieşi pe coridor, aranjându-şi ţinuta. Înainte de a deschide uşa sălii de interogatorii, îşi trase pe frunte borul pălăriei şi îşi legă strâns nodul cravatei. „Afurisite să fie vizitele astea  inopinante de la Centru!”, se strâmbă nemulţumit şi apăsă pe clanţă.

Un bărbat înalt şi solid stătea cu coatele sprijinite pe tocul ferestrei şi privea, absent, dincolo de geam. Avea părul negru şi creţ. Când auzi zgomotul uşii, se întoarse încet. Chuck Sparrow înghiţi în sec şi uită de intenţia de a-i întinde mâna: maiorul Powell era străinul cu cicatrice din bistroul doamnei Loeghard.

 

13.  Un hot-dog cu gust îndoielnic

Antinomiile indisolubile ale fiinţării umane factice duc, undeva, într-o înfundătură.”

Karl Jaspers

De la Piaţa Arbaletierilor până la Hotel de Ville puteai să ajungi  pe jos în cinci minute, dacă te grăbeai puţin. De la muchea postamentului statuii Necunoscutului Misterios, din marginea pieţei, privirea curiosului ajungea drept pe acoperişul hotelului, care arunca văpăi albe în soarele lipicios al amiezii. Numai că Chuck Sparrow nu avea nici cel mai mic motiv să se grăbească. Ba dimpotrivă, de ce se gândea mai mult la ceea ce urma să facă, de aceea găsea din ce în ce mai multe motive ca să se oprească, să sucească de volan şi să se îndrepte în direcţia complet opusă.

Chevrolet-ul negru abia se târa pe lângă bordură, cu rezervorul de apă transformat într-o turbină cu aburi. În cele din urmă, se opri fără chef la marginea trotuarului, la doi paşi de brutăria „Spicul de aur”, în vitrina căreia se lăfăia un uriaş cozonac proaspăt şi pufos.

„Ce mama naibii să-i spun?”, se întrebă pentru a douăzecea oară bărbatul de la volan, izbindu-şi palmele de colacul din ebonită. „Şi, mai ales, cum să-i spun? Dacă ar fi fost vorba de Dean sau de Foster…”

Şeriful ridică din umeri, oftă adânc şi ieşi din maşină. Dacă ar fi fost vorba de pârliţii ăia, nici măcar n-ar fi fost problema lui. Dugan sau Matthew le-ar fi chemat familia la Secţie şi le-ar fi comunicat, sec şi oficial, nenorocirea. Apoi, i-ar fi dat afară pe urlători şi pe urlătoare, pe motiv că perturbă liniştea într-o instituţie publică şi că, astfel, devin pasibili de amendă.

El n-avea pe cine să amendeze, se strâmbă, săltând capota hadurghiei şi aruncând o privire curioasă către motorul supraîncălzit. Nu că s-ar fi priceput cine ştie ce la mecanică, dar era şi acesta o motivaţie pentru a mai întârzia puţin. În cele din urmă, pocni capota pe încuietoare şi porni cu paşi hotărâţi în direcţia casei de peste drum. Ciocăni cu inelul de aramă în tăblia uşii şi aşteptă. Lumea se scurgea de o parte şi de alta a trotuarului, îl privea plictisită, cunoscuţii salutau cu mişcări grăbite sau lenevoase, apoi se amestecau în masa omogenă de trupuri şi dispăreau dincolo de gardul viu al hotelului.

Ciocăni din nou, cu mai multă insistenţă. În sfârşit, înăuntru se auziră paşi înăbuşiţi, o cheie se răsuci în broască şi un zăvor se mişcă în lăcaşul său. Uşa se întredeschise, temătoare. Chipul dolofan al subretei, cu scufia albă legată regulamentar sub bărbie, îşi făcu apariţia în cadrul ei. Da, doamna era acasă, citea o revistă în bibliotecă. Tocmai îşi lua ceaiul şi ar fi fost încântată să-l primească pe domnul Sparrow. Numai o clipă, să îl anunţe…

Aşteptă din nou, răbdător, cu spatele către uşă. Se strădui să zărească statuia din Piaţa Arbaletierilor, silueta înaltă, pe jumătate răsucită în faldurile uriaşei mantii care-l acoperea din creştet până-n tălpi, şi se întrebă cine putuse să toarne în bronz enormitatea aceea ininteligibilă, ajunsă aici parcă din alte timpuri. Nu găsi nici un răspuns. Pentru că nu exista nici unul, ghici Chuck Sparrow. Pur şi simplu nu exista. Fiecare generaţie din Atlantic River se născuse, crescuse şi murise cu statuia sub nas, fără să-şi dea osteneala să afle nimic despre ea. Ca despre un cufăr al bunicii, descoperit prin pod. Îi tragi un şut şi-l dai la o parte din drum, dar nu te chinui să-l ştergi de praf şi să-l desfaci, ca să vezi ce conţine.

Lucrurile celor morţi le aparţin numai lor şi, dacă le utilizezi, rişti să te contaminezi cu boala fără leac care se numeşte moarte, clătină din cap bărbatul şi reveni către uşă. Nu avea dreptate, când afirma că statuia nu interesase pe nimeni. Walter Skinner încercase, la începutul primului său mandat, să o dea jos cu buldozerul pentru a ridica în locul ei un cazinou. Îi învinseseră elanul de edil înflăcărat inerţia şi sictirul consilierilor care nu văzuseră nici un avantaj personal în această iniţiativă. Şi necunoscutul Misterios rămăsese, în continuare, să privească nestingherit în direcţia hotelului.

Subreta reveni şi-i spuse că doamna îl aşteaptă în salon. Se lăsă condus pe un coridor lung şi întortocheat, cufundat în semiobscuritate. Spre deosebire de el, salonul era o mică evadare luminoasă şi albă, pătat de rozul bonbon al fotoliilor tip scoică şi al canapelei cu picioare graţioase, din lemn de trandafir.

„Drace, pot să pun pariu că bietul Ostrand nu înghiţea deloc culoarea asta! Cred că habar n-avea cum arată salonul de primire, din această cauză.”

De altfel, se putea vedea cu uşurinţă că soţia lui îl transformase aproape într-o încăpere personală, unde-şi petrecea o bună parte din timpul zilei. Acum, îl aştepta, picior peste picior, pe unul din fotolii, făcându-şi vânt cu un evantai din mătase.

Doamna Silvia Quintodo Ostrand era o făptură în pragul vârstei a treia, care nu făcea nici un efort să ascundă acest lucru. Faţa îi era  uşor ridată, iar sub ochi avea pungi vinete evidente. Numai părul era superb, în coafura sa simplă, roşcat natural, şi buclat, revărsat peste umeri ca o cascadă. Era îmbrăcată într-o rochie cenuşie, cu guler alb de dantelă.

„Aşa cum nu se mai poartă de peste 30 de ani”, realiză bărbatul, fixând-o cu o privire de poliţist. În mod evident, fusese o femeie frumoasă. Chiar şi acum, păstra semne certe ale acesteia, deşi nu părea să fi ştiut acest lucru vreodată. Sau să-i fi acordat vreo atenţie particulară.

Îl salută, cu o înclinare rece a capului, şi îl pofti să ia loc. Nu arăta deloc încântată să-l primească, aşa cum anunţase subreta. Ridică din umeri şi se aşeză. Sosise momentul cel neplăcut. Iar el nu avea nici un as pe mânecă. Îşi repetă că, la urma-urmei, cea mai corectă poziţie faţă de misiunea neplăcută pe care o trebuia s-o îndeplinească, având în vedere poziţia lui Mike Ostrand în lumea afaceriştilor oraşului, era aceea de a se purta cât mai puţin subtil.

— Scumpă doamnă, am onoarea de a vă fi cunoscut în urmă cu doi ani la Balul de binefacere pentru copiii negri, dat de familia Hanson. Nu ştiu dacă mai reţineţi acel moment, însă…

— Nu reţin niciodată momentele care sunt legate de afacerile soţului meu, domnule Sparrow. Cu atât mai mult chestiile astea lipsite de gust, cum sunt balurile de binefacere. Figura dumneavoastră nu-mi este însă complet necunoscută, deoarece, din când în când, citesc şi eu presa locală. Persoanele publice ocupă, întotdeauna, prima pagină.

Tresări. Cunoştea de undeva vocea aceasta uşor răguşită? O apucase pe un drum greşit, dar deja nu mai conta. Femeia marşase şi primul contact fusese stabilit.

— Doamnă, reluă, cu gâtul strangulat de o emoţie subită, regret că nu am avut prilejul de a vă cunoaşte mai îndeaproape. După cum îmi pare rău şi de faptul că problemele slujbei nu mi-au oferit mai des posibilitatea de a frecventa cercurile în care fos… soţul dumneavoastră a activat în vremea din urmă. Bănuiesc că frecventa… că frecventează o societate selectă.

— Cine, Mike? Ha-ha-ha! râse femeia şi încetă pentru câteva clipe să mişte evantaiul. Mike?! repetă ironică. Mda, poate că trepăduşii cu care juca poker şi zaruri sâmbătă noaptea şi indivizii ăia de la Cazinou, unde se lefterea cu regularitate de trei ori pe lună, să fi constituit o chestie selectă, dar n-aş putea să bag mâna-n foc pentru asta. Oricum, nu am avut privilegiul să-i cunosc personal, până acum. Şi sper ca situaţia să rămână la fel şi în continuare.

Mâna cu evantaiul reluă mişcarea mecanică. Ochii doamnei Ostrand îl fixau cu răceală, ca pe o insectă banală, venită să-i deranjeze meditaţiile savante. Hotărât lucru, avea ceva umor cinic văduva, se încruntă şeriful, pregătindu-se pentru asaltul final.

— Cred că pe viitor nu va mai exista un asemenea motiv de îngrijorare pentru dumneavoastră, doamnă. De altfel, sunt convins că domnul Ostrand îşi va modifica tabieturile şi comportamentul suficient de mult pentru a nu vă mai deranja şi cred că nu…

— Dacă încercaţi să-mi spuneţi, cu menajamente, că afurisitul ăla de Mike a păţit ce nu trebuie, nu e cazul să aveţi atâtea reţineri, şerifule. E mort?

Sparrow deschise gura să răspundă, apoi o închise la loc. Parcă i-ar fi tras o palmă. Pe faţa uşor îmbătrânită a doamnei Ostrand nu tresărise nici un muşchi, atunci când pusese întrebarea. De parcă ar fi cerut o cafea subretei, realiză tulburat bărbatul. De parcă ar fi ştiut şi aştepta numai confirmarea oficială.

„Dumnezeule, nu numai că ştie, dar am impresia că se şi aştepta s-o mierlească…”.

Dădu din cap, afirmativ, şi se foi negăsindu-şi locul pe rozul infect al fotoliului.

— Va să zică, a păţit-o, până la urmă, ridică femeia din umeri şi mişcarea evantaiului păru să se intensifice. Nu mă miră. I-am spus de atâtea ori că se mişcă într-o lume unde ori dai lovitura, ori îţi rupi gâtul. Cum a păţit-o?

Şeriful medită o clipă, cu privirile agăţate de lampadarul de faianţă de la fereastră. Putea să  nu aibă habar de nimic şi răceala cinică afişată să fie absolut reală. Dar nu avea cum să ştie, fără nici o dovadă. După cum, la fel de bine, putea să fie implicată până-n gât în chestia asta murdară.

— Un cuţit în burtă, minţi. O grămadă de sânge şi câteva amprente. Credem că asasinul e un bărbat  pe care-l cunoştea. Scopul trebuie să fi fost o reglare de conturi, deoarece i-am găsit în buzunare ceva mărunţiş. Cam 100 $. Ştiţi să fi avut mai mult?

— Nu, clătină din cap văduva. De regulă, umbla cu bani puţini. Plătea totul în cecuri de bancă. Iar carnetul l-a lăsat acasă, în birou, înainte de a pleca. Parcă avusese o presimţire. Un bărbat, spuneaţi…

— Ştiţi ceva despre vreun conflict?

— L-am auzit plângându-se, în urmă cu câteva zile, despre o ceartă cu unul din muncitorii negri, Leon, Leon Cila… sau Cewla, nu ştiu prea bine. Cred că Bournell v-ar putea furniza mai multe informaţii.

Aerul era la fel de prăfuit şi de stătut, ca şi în clipa în care intrase în încăpere. Antenele lui de poliţist învechit în meserie îi spuneau că nu adusese deloc o veste surprinzătoare în cuibuşorul proaspetei văduve. Care, de altfel, nici nu arăta prea tristă.

— Bournell?

— Stan Bournell este… era şeful pazei la depozitele de cherestea ale lui Mike. Îl găsiţi acolo tot timpul. Domnule Sparrow… mai aveţi vreo problemă pe care ar trebui s-o discutăm acum?

Invitaţia era clară şi şeriful se ridică, brusc, în picioare. Habar n-avea cam ce ar fi trebuit să spună,  în această situaţie. La puţinele decese la care slujba îl obligase să fie prezent la cimitir, uzanţele erau extrem de simple şi formulele de condoleanţe seci, formale şi… fără nici un fel de angajament personal – „Regret incidentul/accidentul…”, „Ne pare sincer rău pentru pierderea suferită de familia d-voastră…”, „Sincere condoleanţe…”. Ce puteai să-i spui însă unei femei care nu părea deloc atinsă de moartea soţului ei? Nici măcar atât cât să atingă pragul minimal al formalismului obişnuit.

Silvia Quintodo se ridică, la rândul ei şi puse evantaiul pe colţul unei măsuţe. Întinse un deget în direcţia sa şi zâmbi rece.

— Lăsaţi… Nici măcar nu-i nevoie de condoleanţe. Cred că asemenea afirmaţii trebuie să vi se pară destul de ciudate, nu şerifule? Şi n-aş putea să pun pariu că nu vă trece prin cap că un asemenea comportament nu ar putea să-l aibă decât cineva care… în fine, care ar avea legătură, într-un fel sau altul, cu asasinatul. Nu vreau să încerc să vă spulber această idee. Nu mă interesează faptul că v-am sugerat-o, după cum nici nu doresc să cheltuiesc vreun strop de energie risipind-o. O să vă lămuriţi singur care este adevărul. Adevărul…

Se apropie câţiva paşi de el şi îl privi drept în ochi. O undă de parfum bun, scump, îl atinse şi-l făcu să tresară, ca în cazul unui contact fizic. Fusese o femeie frumoasă, îşi spuse din nou, susţinându-i privirile. Frumoasă şi  inteligentă.

— …adevărul este că noi doi nu ne-am înţeles niciodată ca o familie. Ca soţ şi soţie, vreau să spun. Mike şi cu mine am stabilit încă de la început că nu reprezentăm unul pentru altul decât parteneri într-o afacere de lungă durată. Şi fiecare a respectat termenii tratatului. Nu l-am iubit şi nu m-a iubit niciodată. Am trăit indiferenţi unul faţă de celălalt şi am început să murim la fel. Cam asta este. Acum, vă rog să mă scuzaţi, dar am de pus la punct unele detalii pentru evenimentele ce vor urma.

Chuck dădu din cap, în semn că înţelesese. Apoi, surprinzător, femeiea îi întinse o mână subţire şi albă. O prinse cu vârfurile degetelor şi o sărută, aproape de încheietură. Ţinu o clipă mai mult buzele apăsate, gândindu-se că mâna aceea… pielea aceea i se păreau cunoscute de undeva. Nu reuşi să-şi amintească şi îi dădu drumul, cu un uşor regret.

Subreta îl conduse de-a lungul coridorului şi, înainte de a închide uşa în urma sa, îi trimise un mic surâs enigmatic. Coborî treptele scunde şi se îndreptă spre maşină, fără a avea intenţia de a se urca în ea. Ce fusese mai greu de realizat pe ziua în curs trecuse altfel decât se aşteptase.

Interesantă femeie această Silvia Quintodo, proaspătă văduvă Ostrand, stabili şeriful şi se opri în dreptul unei tonete cu hamburgheri. Interesantă şi, cumva, cunoscută. Nu, în mod clar, nu avea nici o legătură cu moartea soţului ei, flerul  său de poliţist învechit în meserie îi spuseseră asta încă de când o zărise trântită în cupa roză a fotoliului. Deşi asta nu avea să-l împiedice să-l trimită a doua zi pe Dugan să-i ia un interogatoriu complet, conform uzanţelor.

Se rezemă de tejgheaua lucioasă şi-i dădu un bobârnac pălăriei, ridicând-o pe frunte.

— Dă-mi cel mai fierbinte hamburger pe care-l ai azi, bătrâne Honito, spuse şi-i făcu semn cu ochiul băiatului negru din spatele tonetei. Îl treci în contul Secţiei şi vii la sfârşitul lunii să încasezi banii de la casierie. Tăvăleşte-l bine în muştar.

Honito extrase un cârnăcior gros din oala de inox, îl înfipse între două felii de pituşcă şi puse pe deasupra un strat gros de cremă verzuie. Şeriful îl apucă delicat  pe deasupra hârtiei albe, ridică un deget în semn de salut şi porni către maşină. De pe trotuarul celălalt îl salută Purcell-Kall, directorul adjunct al Băncii STAR. Răspunse la salut cu mâna liberă, apoi se grăbi să urce la volan. Dacă nu avea să dispară rapid din zonă, nu reuşea nici măcar să muşte din hamburger, darămite să-l termine.

Şofă cu atenţie, ocolind bicicliştii negri şi acordând prioritate la trecerile de pietoni. Se gândi că de multă vreme nu mai făcuse treaba asta, în general circulând cu girofarul pornit şi cu peste 80 km/h prin întreaga urbe. Opri la marginea Parcului Peter Pann, nu departe de clădirea Secţiei. Străbătu din doi paşi strada şi intră pe una din aleile umbroase. Aici, temperatura părea ceva mai suportabilă, dar Sparrow ştia că era vorba doar de o autoamăgire. Se aşeză pe o bancă, în apropiere de statuia minusculă a zburătorului Pann.

În fine, discuţia de condoleanţe avusese şi o parte bună. Prinsese un fir. După ce avea să termine de mâncat şi să moţăie câteva clipe, departe de stresul telefoanelor şi al întreruperilor de tot felul de la birou, avea să-l trimită pe Dugan să-l descopere pe acest Leon şi nu mai ştia cum îl chema. Apoi…

În acest timp, el va încerca să dea de o urmă a Sandrei Snell. Va încerca la cele două hoteluri, la bănci şi la cele trei moteluri de la ieşirile din oraş. Dacă intrase pe undeva în Atlantic River, trebuie că o văzuse cineva. Muşcă din hamburger şi, brusc o urmă din mirosul persistent al parfumului Silviei Quintodo îi umplu nările. Mâna aceea albă şi subţire… semăna perfect cu mâna femeii care dormise în patul său.

Cârnăciorul cald  se strânse cleios pe trahee, refuzând să înainteze.

 

14. Telefonul verde

Dincolo de acest moment îl aştepta o altă naştere, mai stranie decât oricare alte din trecut.”

Arthur C. Clarke

Se afla în întuneric de mai multe ceasuri. Fusese buşit bine şi se lovise cu capul de pereţii metalici, îşi muşcase limba şi, în general, era clar că nu stătea deloc confortabil. În plus, îşi simţea mâinile asemenea unor bucăţi nefolositoare de lemn.

Altfel spus, don Miguel realiza că se găsea într-o stare deloc de invidiat.

Şi, tocmai în astfel de clipe, îi sărise ţâfna profesorului.

Adică exact persoanei de care ar fi avut cea mai mare nevoie, în caz că ar fi reuşit să încropească un plan de uşcheală. Pentru o clipă, îi trecu prin minte să spună o rugăciune, dar îşi aminti că nu mai încercase să păcălească vigilenţa Celui De Sus, încă de pe vreme când era copil şi mergea în corul bisericii.

Ce vremuri! oftă şi vărsă o lacrimă de crocodil, în ipoteza în care Cel Prea Înalt ar fi privit, din întâmplare tocmai la scena în curs de evoluţie. Ce vremuri şi, mai ales, ce oameni! Ce încredere în semeni, să-şi lase atât de la vedere ceasurile de argint cu lănţişor, pandativele, inelele, brăţările şi, în general, toate obiectele de podoabă! Oare profesorul va fi avînd ceva decorativ prin buzunare? Par destul de umflate pentru a adăposti în ele numai o umilă batistă sau câteva prăpădite de chei de maşină…

Profesorul… îşi luă imediat seama.

Profesorul, neferictule, este fiinţa providenţială trimisă ţie de Domnul pentru a te salva de la nenorocire. Ce naiba, don Miguel! se certă singur. Tocmai te-ai lăudat că eşti un artist, nu un găinar mărunt…

— În regulă, îmi cer scuze, e bine, dom’ profesor? Să ştiţi de la mine: don Miguel cerându-şi scuze… asta e o chestie atât de rară, că un muritor de rând n-o vede nici măcar o dată-n viaţă. Pesemne că, dacă n-am fi fost amândoi închişi în lădoiul ăsta nenorocit, nici dumneata nu le-ai fi auzit niciodată. Îţi întind o mână simbolică (de cele reale au avut grijă canaliile alea cu blană pe creier) şi-ţi propun, dacă nu o pace adevărată, măcar un armistiţiu.

Partea adversă nu scoase însă nici un sunet. Singur, uruitul îndepărtat îşi continuă liniştit torsul de mecanism insensibil. Hoţul oftă abia perceptibil şi-şi mişcă de mai multe ori limba dureroasă în gură.

— Domnule Olivier Lawrence Hall, stimate coleg într-ale suferinţei… haide să nu facem situaţia încă şi mai grea. Ce naiba, nu-ţi cer luna de pe cer, ci doar un prăpădit de pact. Am neapărată nevoie de el, deoarece întrevăd o speranţă de salvare.

Spinarea lipită de spatele său păru să tresară. Don Miguel zâmbi: natura umană nu se dezminţea niciodată. Era suficient să-i pomeneşti de bani, de iubire şi de speranţă pentru a o face docilă şi cooperantă.

— E vorba de un telefon special, chiar alături de cuşca noastră. Lumina verde este un semnal de prezenţă. În caz de avarie a sistemului public de iluminat, ar continua să ilumineze pentru a atrage atenţia asupra lui. Ai văzut cum arată telefoanele pentru orbi? Salţi receptorul, se aude un fel de piuit, apoi o voce plăcută de damă îţi cere numărul. Şmecheria este că nu trebuie să formezi nimic, e suficient numai să rosteşti rar numărul. Mintea electronică de la capătul celălalt e instruită să recunoască primele nouă cifre ale sistemului arab de numărare, inclusiv cifra zero. Ce spui, colaborăm pentru a ridica receptorul?

În fine, profesorul oftă.

— Cu ce? Cu privirile? Ai spus că eşti hoţ, nu fachir. În ceea ce mă priveşte, nu cred că aş reuşi să…

— Nu te pripi, stimabile! Cea mai mare eroare a vieţii este să te încrezi în puterea vitezei. Cele mai multe greşeli se fac din cauza aprecierii inexacte a situaţiilor, deoarece graba te împinge să emiţi judecăţi fără a avea informaţii complete. Sună sau nu ca la un curs academic?!

Asta trebuie că fusese mica răzbunare perversă pentru chestia cu cinematograful, dar riposta nu veni. Hotărât lucru, profesoraşul se dovedea mult sub aşteptări, la capitolul inteligenţă spontană.

— Stimate domn, un hoţ care se respectă umblă întotdeauna cu sculele fundamentale asupra sa, deoarece  niciodată nu se ştie când intervine un prilej propice utilizării lor. Bănuiesc că eşti la fel de strâns legat ca şi mine.

— Exact.

— E o situaţie nefericită, dar nu cea mai rea posibilă. Ascultă-mă cu mare atenţie, deoarece urmează partea de instructaj teoretic. O să te roteşti cu spatele la 180˚, în aşa fel încât să atingi cu vârfurile degetelor picioarele subsemnatului, pe care o să le întind în direcţia dumitale. Mă rog, în presupusa direcţie, în care te vei găsi în viitorul apropiat. De obicei, port lenjerie curată, de provenienţă franceză, aşa că vei putea scotoci fără repulsie în spaţiul dintre şoseta din dreapta şi picior. Dacă asta te consolează, află că şopârlele dumitale nu miros a „Fleurs de lys”, asemenea lor. Undeva, între rotulă şi tendonul lui Ahile, lipită cu leucoplast, se găseşte o lamă îngustă, de 5 cm lungime. O desfaci cu grijă, pielea mea e foarte sensibilă, iar cretinii ăştia de răpitori mi-au făcut-o încă şi mai alergică la violenţe, şi mi-o expediezi cumva. Am fost suficient de inteligibil?

— Adică vrei să telefonezi cu o lamă metalică de 5 cm lungime?! râse acru profesorul.

— Cu o lamă extensibilă, stimate dom’ profesor. Este o sculă foarte subţire, făcută din cel mai bun oţel japonez, ale cărei bucăţi ies una din corpul celeilalte, asemenea unei undiţe, şi atinge dimensiune de 1,20 m. Adică ceva mai mult decât am avea noi nevoie în condiţiile de faţă. Facem afacerea?

Din nou, nici un răspuns. Simţea că începe să se enerveze, ceea ce constituia un precedent periculos. Aici, era nevoie de utilizarea inteligenţei de cea mai bună calitate şi nu de forţă.

— Perfect, am înţeles. Dragă domnule O. L. Hall, parcă aşa am reţinut că te numeşti… Poate crezi că sunt vreun spion nenorocit, băgat aici ca să te tragă de limbă. Să-ţi câştige încrederea prin gesturi providenţiale şi să te facă să dai de gol cine ştie ce secret râios. Aiurea-n tramvai… Poţi să crezi că sunt exact ceea ce am declarat iniţial că sunt: un adorator al lui Mercur. Sincer, habar nu am pentru ce mă găsesc în compania dumitale în acest lădoi. Dacă mă gândesc bine, chiar că nu ar exista nici un motiv semnificativ: în ultima vreme, nu am dat nici o lovitură mai acătării. Pentru că scheletul subtilizat de la muzeu ăla din Paris, la rugămintea unui coleg de breaslă, nu poate fi considerat chiar…

— Un craniu, cumva?! ţipă brusc profesorul.

— Un craniu, ei, da, ce atâta balamuc pentru o tigvă veche şi prăfuită? Doar nu era din aur, nici măcar din cristal, precum ăla de la British Museum. Adevărat că avea nişte sisteme de protecţie, care l-ar fi făcut praf pe orice hoţ cumsecade.  Aha! înţelese,brusc, don Miguel. Asta era! Lucrăm în branşă, cum s-ar zice. Adică ne jucăm amândoi cu oase bătrâne. Nu cumva…?

— E chiar mai rău decât crezi că-ţi închipui!

— Pentru un craniu sfoiegit?

— Cei care ne-au băgat în conserva asta nu aparţin nici unui sistem social de represiune, după cum ai presupus şi singur. E un craniu… Don Miguel, e un afurisit de craniu care poate schimba toată Istoria. Istoria noastră, umană, pricepi, adoratorule de zei păgâni?

 

15. a. Chipul din oglindă

Nu mai cârti, nu geme, durerea mea! Tăcere!

 Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte.”

Omar Kayyam

Se afla încă scufundat în noaptea neagră a nefiinţei sale personale, mulţumit de siguranţa şi confortul oferit de aceasta, când un ciocănit aspru în craniu îl făcu să tresară şi să încerce să se învăluie în mantia groasă a întregului întuneric din jur. Dar pătura de neexistenţă se dovedi a fi prea fragilă şi un bâzâit insistent îl forţă să mârâie nemulţumit. Bâzâitul se intensifică, devenind o lamă subţire şi tăioasă de zgomot, care-i sfâşie timpanele. Muşchii pleoapelor tresăriră şi lumina decupă o fantă îngustă în cristalinul cvasiinert. Clipi de mai multe ori şi, fără voia sa, ochii i se deschiseră larg.

Nu, hotărât lucru, nu murise, aşa cum îşi dorise atât de intens în clipa de dinainte de leşin. Se găsea întins pe o planşă ovală de TSM, la aproape o jumătate de metru de sol. O centură lată îi fixa mijlocul de centrul planşei şi îl imobiliza totodată. Coroana de oţel, cu zecile de legături multicolore pătrunzând sub tubul cinescopic de pe masa portabilă,  din stânga sa, era aşezată lângă cap, semn că fusese folosită de curând. Umărul stâng al hainei îi fusese tăiat, probabil cu un scalpel, la fel şi cel al cămăşii albe cu mâneci bufante de dedesubt. Pielea era vânătă, iar o cicatrice subţire, încă roşie, pornea de la subraţ şi înainta până deasupra plămânului, pierzându-se către stern.

Îl operaseră! tresări, dar nu avu răgaz să-şi ducă gândul până la capăt.

— Eşti ca nou, auzi o voce şi răsuci capul. De cealaltă parte a planşei, piticul stătea călare pe un scaun aşezat cu spătarul înainte. Ţi-am spus eu că eşti un tip norocos. Ăia din Noua Romă tocmai aduseseră TSM la verificat. Acum, ai o bucată zdravănă de piele, de muşchi, de tendoane şi de carne, toate sintetice, care n-or să-ţi mai dea de furcă vreodată, chiar dacă vei primi din nou cadou o lovitură de bici.

Nu întrebă cine erau ăia. N-avea nici un rost să-şi încarce mintea cu informaţii care nu aveau să-i folosească, poate, niciodată. Propria sa situaţie aici era mai importantă decât orice şi unicele informaţii pe care şi le dorea erau acelea cu privire la viitoarea sa soartă. Deocamdată, singurele două lucruri pe care le înţelesese foarte bine erau că indivizii ce-i administrau acum viitorul aveau nevoie de el, deşi nu pricepea de ce, precum şi faptul că durerea înnebunitoare din umeri dispăruse, permiţându-i să gândească clar.

Îşi linse buzele şi încercă să se ridice. Un val de ameţeală îl făcu să renunţe. Braţul piticului îl apăsă la loc pe planşă.

— Uşurel, nenică! Te pomeneşti că vrei s-o ştergi, fără să-ţi plăteşti datoriile. Cred că ne-ai judecat greşit, aici nu-i spital de binefacere.

— Datoriile?! bolborosi, cu gura plină de fiere.

Piticul ridică din umeri şi-şi trase scaunul mai aproape. Lumina lămâioasă dădea trăsăturilor sale o paloare cadaverică. Rânji într-un dinte şi arătă cu braţul împrejur. Percier întoarse fruntea spre dreapta. La vreo 15 metri de ei, o mulţime de bărbaţi în halate lungi, albe, stăteau aplecaţi deasupra bordului centrului de comunicare şi păreau că discută cu aprindere. Din când în când, câte unul se desprindea din grămadă şi pleca spre unul din capetele sălii, acolo unde privirea sa nu reuşea să ajungă.

— Datoriile, da. Doar nu crezi că te-am scos din ghearele bufniţelor, numai aşa, din milă creştinească. Sau că ţi-am vindecat umărul şi te-am salvat de la moarte, doar pentru că eşti simpatic. Poate că eşti simpatic, dar… Băieţică, în lumea aceasta, orice serviciu se face numai contraserviciu. Nu există  altă monedă de schimb, ai înţeles?

În lumea aceasta? Percepuse sublinierea, dar nu ştia cum să o interpreteze. Îşi propuse să renunţe la mişcări necugetate, care l-ar fi făcut din nou centrul atenţiei celorlalţi. Informaţii! Avea nevoie de cât mai multe informaţii despre lumea aceasta!

— În regulă, sunt gata să-mi plătesc toate datoriile, promise. Doar nu avea nimic de pierdut, dacă promitea unor necunoscuţi. Nu-l văd însă pe cel cu pelerină albă. A…

— Şeful? Este momentul când face de jurnă la holoviziune. Mai are puţin şi îşi termină declaraţia. Când o să se întoarcă, vom putea conversa cu cărţile pe masă. Până atunci, dacă ai vreo nevoie, cere. Sunt aici, ca să ţi-o îndeplinesc. Dacă ţi-e foame sau sete… dacă vrei la toaletă…

Hotărî că dorea să meargă la toaletă. Nu pentru că ar fi simţit vreo nevoie stringentă, ci mai degrabă pentru a arunca o privire în jur şi a vedea cam în ce ape se scaldă. Piticul se ridică de pe scaun, îi dezlegă centura şi îl ajută să se salte, la rândul său, de pe planşă.

Majoritatea oamenilor din subteran se găseau, într-adevăr, în jurul pupitrului de comunicaţii. Deşi Percier nu pricepea ce fel de comunicaţii se iniţiau de la el, devreme ce necesita un aşa număr important de specialişti. Alţii, în grupuri mai mici, de numai doi-trei indivizi, se aflau împrăştiaţi peste tot în jur, aplecaţi deasupra unor mese scunde, îmbrăcate într-o folie strălucitoare. Piticul îl împinse printre mese, având grijă să nu-l lase să se îndepărteze mai mult de câţiva paşi.

— Şi, Percier, să nu care cumva să-ţi treacă prin cap că ai putea s-o uşcheşti! Din gaura asta nu iese decât cel care are codul de acces al uşilor exterioare, pricepi? W.C.-ul şi retur! Am indicaţii foarte clare în privinţa ta, să nu mă obligi să le pun în aplicare. O să vezi, la urma-urmei, că e destul de fain aici, unii dintre noi nici nu mai doresc să iasă la suprafaţă.

Se opriră, o clipă, în dreptul unui zid verde, pe suprafaţa căruia apăreau, aleator, tot felul de imagini geometrice fugare. Înaintară de-a lungul lui, până ce ajunseră în dreptul unei uşi înalte, cu cadru fosforescent. Piticul îi făcu semn către ele.

— Sper că nu ai obiceiul să stai o veşnicie! Îmi repugnă să aştept la intrare. Indiferent cine ar fi persoana.

Percier dădu din cap şi se apropie de uşi. Acestea alunecară în lături şi el se strecură înăuntru. Toaleta era înaltă, lungă şi îngustă. Două oglinzi dreptunghiulare cu margine aurie erau dispuse  de o parte şi de alta a lavaboului. Îşi sprijini mâinile de şina din metal albastru şi îşi privi chipul cu atenţie. Două pungi vinete îi apăruseră sub ochi şi un muşchi subţire zvâcnea necontrolat pe obrazul stâng. Îl masă uşor cu arătătorul, dar zvâcnetul nu încetă. Declanşă jetul de apă rece şi se spălă îndelung, apoi îşi vârî ceafa sub jet, încercând să-şi limpezească gândurile. Apa era minunată şi simţea, realmente, cum încordarea prinde să i se risipească. Era adevărat că se afla sub urmărire, fiind acuzat de crimă, dar situaţia nu era, încă, disperată. Scăpase ca prin minune de urmăritori, rana din umăr i se vindecase şi, deşi se afla sub pază, se părea că noii săi protectori aveau nevoie de persoana sa

Bâjbâi cu degetele pe zid după senzor, îl găsi şi cascada încetă să se mai prăbuşească peste pielea lui. Îşi scutură capul, împrăştiind o ploaie de stropi împrejur. Descoperi prosoapele de hârtie şi se şterse pe gât şi pe ochi. Clipi de mai multe ori, străduindu-se să se acomodeze cu lumina gălbuie. Ridică privirile şi se pregăti să-şi examineze din nou pungile. Înghiţi în sec şi strânse mâinile pe marginea lavaboului până i se albiră încheieturile. Din oglinzi, îl priveau chipurile încruntate ale lui Adolfo Hilterus. Deschise gura să spună ceva, dar o închise la loc, având gâtul prea uscat pentru a mai putea articula vreun cuvânt.

 

b.  Charles Sebastian Percier numărul 2

Dacă nu era o capcană, precis se dovedea o poantă răsuflată. Altfel…

Misionarule, te rog să mă asculţi cu atenţie. Nu avem mai mult de un minut, aşa că păstrează-ţi comentariile pentru data viitoare. Nu e o capcană, deşi cam aşa cred că ar trebui să-ţi pară. Este vorba de un plan complicat, menit să te aducă în contact cu o persoană, care te va ajuta să depăşeşti fruntariile acestei lumi minuscule. Mă asculţi? Ridică mâna dreaptă, să văd dacă instalaţia funcţionează cum trebuie.

Percier înălţă, involuntar, mâna. Nu înţelegea nimic din ceea ce i se întâmpla, dar era convins că, undeva, toate se legau între ele. Îşi scutură fruntea şi aşteptă mesajul.

— Minunat. Spune-mi, te rog, dacă te aşteaptă cineva la uşă. De fapt, aşa ar fi normal, Valverde nu poate să fie atât de descreierat să te lase să umbli de capul tău prin subteran, cu toate că este convins de invincibilitatea sistemelor sale de protecţie.

— Un pitic, răspunse în şoaptă, speriat de faptul că ar fi putut fi auzit de însoţitorul din spatele uşii.

— Poţi să vorbeşti tare, îl linişti Hilterus şi îşi frecă mustăcioara cu arătătorul. Instalaţia de absorbţie fonică funcţionează, am verificat. Fii atent ce trebuie să faci…

Se aplecă spre el, ca şi cum ar fi vrut să iasă din oglindă.

— Caută sub corpul chiuvetei. Vei găsi un pacheţel lipit cu leucoplast. L-ai depistat?

Pipăi, cu degete tremurătoare, sub ovalul de ceramică şi descoperi obiectul. Deşi în încăpere nu era cald, simţi picăturile de transpiraţie ţâşnindu-i din pielea frunţii. Se ridică şi dădu din cap.

— Este o fiolă cu un încetinitor biologic. Îl bei înainte de a ieşi, apoi arunci capsula în W.C. Te întorci cu piticul la punctul de comandă şi îl aştepţi pe Valverde. Îi promiţi tot ce doreşte, dar nu dintr-odată. E preferabil să te laşi convins cu încetul. Ascultă-l cu atenţie şi încearcă să reţii toate amănuntele. S-ar putea să fie atuul de care o să ai nevoie în viitorul apropiat. După plecarea lui, vei leşina, apoi vei intra în comă şi, în scurt timp, vei muri. Nu te îngrijora, adăugă văzându-i uluirea de pe chip, e un încetinitor biologic, nu ţi-am spus? Vei părea mort. Totul e calculat la secundă. Când te vei trezi, totul va fi în regulă şi vom putea discuta mai pe larg.

Îl fixă lung, cu pupila dreaptă, atinsă de strabism, dilatată de sticla groasă a lornionului fixat într-un de oţel.

— Ai vreo întrebare?

O mie, tresări. Şi un gust de fiere în gură, de care nu ştia cum să scape. Cine afirmase că apa rece limpezea gândurile?

— Cine dracului eşti, tu, Hilterus, la urma-urmei?

— Grăbeşte-te, Percier, ai întârziat destul şi însoţitorul începe să se îngrijoreze. Ne vom revedea cât de curând posibil.

Imaginea tremură, apoi dispăru din ambele oglinzi. În locul ei, se ivi propriul său chip, cu pungile vinete de sub ochi. Percier înghiţi în sec şi se apucă să despacheteze grăbit pacheţelul. Extrase fiola verzuie, o deşurubă şi îi mirosi conţinutul. Din interior, se ridica un iz înţepător, amărui. Îi dădură lacrimile. O clipă, stătu la îndoială, dar ştia că nu există decât o singură cale de a încerca să afle ce se întâmpla cu el: să urmeze întocmai instrucţiunile pseudo-ucenicului său. Îşi linse buza de jos, inspiră adânc şi goli în gură conţinutul fiolei. Nu simţi aproape nimic. Lichidul avea un gust  slab acrişor. Îl înghiţi. Nu se întâmplă nimic.

Oftă şi continuă să respectele instrucţiunile. Azvârli tubul de sticlă în apa vasului ceramic şi observă cum se dizolvă în câteva secunde complet. Pelicula opacă a pachetului i se topi, pur şi simplu, în mână, mânjindu-i pielea cu o substanţă negricioasă. Se spălă şi se grăbi să iasă din toaletă.

— La naiba, credeam că te-ai înecat în nenorocitul ăla de W.C.! se strâmbă piticul. Ţi-am spus că nu-mi place să aştept.

— Mi-a fost rău, îngăimă, fără să mintă prea mult.

Porniră înapoi şi drumul păru mult mai scurt, de această-dată. Trecură foarte aproape de întinsa instalaţie de comandă, ce semăna destul de mult cu bordul unei serii de Materializatoare Cronologice. Doi programatori în şalopete de culoare galbenă, cu căşti trasparente pe cap, prin care Percier zări mufele ceramice ieşind chiar la baza craniilor rase, izbeau în clapele albe ale unui sintetizator Orca şi se chinuiau să priceapă sinusoidele de pe cele trei ecrane suprapuse.

— Seamănă cu un Materializator, spuse încet părând a se adresa oricui. Asta faceţi aici? Subminaţi circuitele cronologice ale Corassanului? Dublaţi, în secret, activitatea Consiliului? Principalul…

— Principalul ar trebui să ne pupe mâinile pentru că existăm şi facem ceea ce vezi, râse acru piticul. Dacă subminăm circuitele Corassanului? Mda, s-ar putea zice şi aşa, dacă te situezi într-un anumit unghi şi priveşti lucrurile numai de acolo. Noi ne mândrim, de fapt, că reparăm greşelile celor de sus. Că menţinem Corassanul viabil. Că păstrăm Cronologicul într-un echilibru fragil, dar viabil. Orice structură îşi creează, până la urmă, un sistem de opoziţie, care-o ajută să se autoperfecţioneze continuu, menţinînd-o în priză, pricepi, misionarule? Noi suntem structura aia şi ne facem datoria atât cât putem de bine.

Nu pricepea. I-o spuse şi piticul  dădu din cap, în semn că se aştepta la aşa ceva. Îi depăşiră pe cei doi şi se opriră în spatele unui grup de şase inşi, cu bentiţe de depanatori în jurul frunţii. Desfăcuseră un fractal molecular şi-i înşiraseră intestinele de jur-împrejur, ocupând toate spaţiile disponibile. Un bărbat înalt şi scheletic înjură într-un dialect aproape ininteligibil şi azvârli cu o bară de memorie spre capătul îndepărtat al sălii. Percier observă o lumină verzuie ce se arcuia între două elemente constructive asemănătoare cu două coaste din sternul uman.

— O breşă în Continuumul Spaţiu/Timp, se strâmbă piticul. Vrei să ne aşezăm o clipă? Până vine Prea Sfinţia Sa, mai dureză câteva minute. Uite, lucrează la fleacul ăsta de la ultima Furtună Cronologică şi nu reuşesc să găsească un circuit suficient de rezistent, care să închidă zona. O tensiune prea mare în Reţeaua Exterioară. Poate că de vină a fost vreun reglaj imperfect al celor de la Materializatoarele aeroportului. Nu vom şti niciodată. Din cauza ei, Corassanul pierde în fiecare Decadă mai mult de trei duzini de corpuri. Şi o mulţime de megaergi, imposibil de recuperat.

Percier se aşeză, recunoscător, pe o banchetă din piele maro, aşezată la câţiva metri de cele două pseudocoaste. Un văl străveziu se aşezase brusc între el şi lucrurile din jur, făcându-l să le perceapă uşor tremurat, ca printr-un geam spălat de şuviţele despletite ale ploii. Era efectul încetinitorului sau numai o stare secundară indusă de proaspăta operaţie? Privi în direcţia paznicului său. Piticul se aşezase pe colţul unei mese înguste, pe jumătate plină cu piese bionice de schimb şi dădea neglijent din picioarele scurte. Urechile ţuguiate îi dădeau un aer straniu, vag cunoscut. Semăna…

Semăna cu un satyr din schiţele în cărbune ale artiştilor din cartierul Florans, realiză el brusc şi descoperirea îi creă un început de satisfacţie. Un satyr răutăcios, care vrăjeşte fecioarele, le atrage în desişurile pădurii şi le violează. Care păcăleşte trecătorii, îndrumându-i cu viclenie către locurile pline de primejdii ale codrului. Un satyr… Ce naiba se ascundea, oare, sub ochelarii aceia imenşi?

— Poate că ar fi timpul să facem, totuşi, cunoştinţă. Percier, se recomandă. Charles Sebastian Percier, misionar.

— Fost misionar! rânji piticul şi lumina cerată îi făcu zâmbetul unsuros. Fost locuitor al Exteriorului. De fapt, datorezi cam tot ceea ce ai acum, existenţa asta plus câteva organe, Cavităţii şi Fraţilor. Dacă mă gândesc bine, ai putea adăuga un „fost” chiar şi în faţa lui Charles Sebastian Percier.

Depanatorul cel scheletic se apropie de ei, îi aruncă o privire rece, lipsită de orice urmă de curiozitate, apoi se aplecă peste masă şi îi şopti ceva piticaniei.  Acesta se gândi o clipă, apoi dădu din cap.

— Daţi-i drumul, spuse. Trebuie să încercăm tot ce se poate încerca.

Scheletul îl privi din nou pe Percier, apoi plecă fără nici un cuvânt.

— Cred că mi-ai rămas dator cu o identificare, încercă el din nou, simţind că începe să-şi piardă răbdarea.

Deja contururile obiectelor mai îndepărtate începuseră să se estompeze şi să se clatine periculos. Îşi înălţă capul în sus, străduindu-se să se menţină drept. Lumina avea o tentă violetă, rănindu-i retinele. Unde naiba era blestematul de Valverde?

— Mă rog, nu cred că o să-ţi facă prea mare plăcere să mă cunoşti, dar dacă insişti…

Piticul sări de pe masă şi îi întinse o mână mică, zbârcită, numai cu patru degete.

— Cred că ar trebui să ştii că…

Charles Sebastian Percier holbă ochii şi icni, gata să se înece. Mâna întinsă în direcţia pieptului său devenise o sabie ameninţătoare. Vru să articuleze ceva, orice, numai să se descarce de uriaşa energie degajată brusc de viscerele înnebunite de afluxul de potasiu, dar nu mai avu timp. Un „beep” extrem de ascuţit prinse să ţiuie dinspre grupul de depanatori. Cineva strigă, sugrumat, un avertisment, apoi un fel de implozie nărui către interior pereţii aparatelor bordului şi o uriaşă flamă verzuie se întinse către pereţii îndepărtaţi, măturînd totul în cale. Percier numărul 1 închise ochii şi se gândi că evenimentele luau o asemenea turnură, încât în scurt timp era posibil să nu mai aibă nici un fel de datorie faţă de Cavitate şi de Congenerii ei.

 

16. Lunga după-amiază fierbinte

La origine, revelarea fiinţei se realiza în prezentul lipsit de conştiinţă de sine”

Karl Jaspers

În bistroul doamnei Loeghard fumul de ţigară şi mirosul de alune prăjite nu se sfârşea niciodată. Doar două mese erau ocupate în începutul acela fierbinte de amiază: cea din dreptul ferestrelor mari, acoperite cu perdele subţiri, albastre, şi cea din spatele uşii.

Chuck Sparrow ridică din umeri şi-şi aprinse a zecea ţigară pe ziua în curs. Nu-l cunoştea decât vag pe cel cu şalopetă maronie, Pedro Samblich parcă se numea şi lucra la firma de construcţii metalice a lui Osbourne. Vecinul său de masă, un uriaş cu chică neagră şi creaţă şi cu o ciactrice lucioasă în dreptul urechii stângi era un străin. Se vedea asta şi din felul în care îşi pusese pălăria pe scaunul liber de alături, în loc să şi-o dea pe spate, asemenea loclanicilor.

Va să zică, Sandra Snell (dacă despre ea era vorba şi imaginaţia nu-i juca vreo festă, orice era posibil pe căldurile astea afurisite) nu intrase în Atlantic pe DN 117, care pătrundea în foburgul Amiens dinspre nord-vest. Nu o văzuse nimeni şi nici măcar mulţimea de puradei, care umplea până la refuz Groapa Wang, din spatele abatorului, nu remarcase vreo maşină străină, de-a lungul după-amiezei de ieri.

Şeriful se răsuci în scaun şi muşcă din filtrul ţigării. Nu înţelegea de ce naiba îi venise ideea de a cerceta episodul cu necunoscuta tocmai acum, când primarul îl căuta înnebunit la telefon, presându-l să pună punct dosarului cu crima, pentru ca să poată raporta la District că alegerile se vor desfăşura fără incidente. Mai ales, fără incidente rasiale, gândi el şi cuprinse ceaşca de cafea în palme. Ăsta era, care va să zică, repaosul său de după masă.

Se uită din nou în direcţia mesei de la fereastră. Pedro Samblich tocmai termina de şters farfuria cu un colţ de pâine, iar străinul privea fix către el. De parcă l-ar fi cunoscut de undeva. Îl cunoştea cumva? Chuck scutură din cap. Era absolut sigur că nu-l văzuse niciodată înainte. Scutură scrumul în farfurioara albă de sub ceaşca cu cafea. De ce naiba îşi crea singur probleme? Era suficient să-i lase pe alţii.

Făcu semn să i se aducă nota de plată. Doamna Loeghard întoarse paharele pe care le ştergea cu gura în jos, aruncă prosopul de masă pe tejgheaua lucioasă şi se apropie de el cu paşi legănaţi. Semăna perfect cu o raţă dolofană, cu capul mare şi cu maxilarul oarecum în formă de cioc.

— Şerifule, este pentru prima oară anul ăsta când vii la mine şi nu mănânci nimic.   Să înţeleg că nu-ţi mai plac felurile gătite de mama Rose? Ce naiba, Cuck, cum îţi ajunge pentru burdihanul tău numai zeama lungă a cafelei?

Mama Rose se aplecă peste masă. Duhnea a tutun prost şi a transpiraţie.

— Zău, puiule, să-ţi aduc o pastramă?! Am primit-o aseară şi pot să-ţi spun că merită efortul să dai din fălci.

— Rose, las-o moartă! râse bărbatul şi o bătu pe umăr. Cine crezi tu că poate să mănânce pastramă pe căldurile astea? Mă trec apele numai când mă gândesc. Nu pentru ca să-mi prezinţi meniul, te-am chemat. Ascultă, băbuţo, îl cunoşti de undeva pe individul ăla creţ, de lângă Pedro?

Mama Rose privi pe furiş, către ocupanţii celeilalte mese, apoi îşi apropie faţa de urechea sa dreaptă.

— Tot ce pot să-ţi spun este că a venit aici în maşina lui Pedro. Deşi, după felul în care se poartă, nu s-ar putea zice că l-ar cunoaşte prea bine. Mai degrabă, cred că l-a pescuit de undeva de pe drum. Azi, e ziua în care face turul fermelor din jur pentru a colecta fierul vechi.

Mai schimbară câteva vorbe, fără însemnătate, apoi şeriful semnă în catastif, în dreptul consumaţiei, o bătu pe spate, amical, şi părăsi încăperea, nu înainte de a mai arunca o ocheadă către masa celor doi: Samblich tocmai îşi aprindea o ţigară, iar străinul cu păr creţ  îşi nota ceva într-un carneţel.

„Nu, hotărât lucru, mă înşel!”, mormăi  el şi deschise portiera. Dinăuntru, îl izbi un val de aer încins, cu miros de benzină. „Mă înşel, exact în acelaşi mod în care mă înşel şi în privinţa Sandrei. E clar, astăzi nu este ziua mea norocoasă”.

Acelaşi lucru avea să-l constate din nou şi la birou. Dugan Velador  îl aştepta pe treptele dela intrare, făcându-şi vânt cu un ziar. Cealaltă maşină a Secţiei era parcată chiar lângă bordură, cu ambele portiere deschise. Poliţistul îi spuse, aproape în şoaptă, că a primit un telefon de la adjunctul Districtului.

— Cineva a avut grijă să le comunice, încă din zori, despre cazul Ostrand, domnule. La Centru, trebuie că e mare agitaţie la ora asta. Domnul Leech, pufnea şi bătea din picior, chiar în timp ce vorbea cu mine.

Zâmbi, oarecum mustrător, şi ridică din umeri:

—  Am încasat şi o înjurătură de toată frumuseţea, pentru că nu aţi raportat, pe cale oficială, despre treaba asta. Zicea ceva despre alegeri şi despre depăşirea procentului la delicte criminale. Apoi, mi-a ordonat să mă duc la gară şi să-l iau cu maşina pe domnul maior Powell. Richard Powell, de la Criminalistică. Singurul tren de persoane care trece, la prânz, prin Atlantic este expresul de Wiena. Maiorul nu se afla în el. M-am întors şi, pentru ca drumul să nu fie chiar degeaba, am făcut un ocol prin Bariloche şi l-am adus cu mine pe Leon Ciola. Dormea încă şi nu cred că i-a priit prea tare deplasarea asta neaşteptată. După umila mea părere, nenorocitul a băut toată noaptea, până a dat în brânci. De altfel, mormăie că n-a fost chiar singur şi a dat vreo trei nume care, cică, ar putea să depună mărturie pentru el. Nu i-am spus însă de ce este acuzat.

Doi biciclişti ocoliră maşinile şi îi salutară, respectuos, cu degetele la borul pălăriilor. O pasăre mare, albă, cu ciocul galben şi coada ca un evantai trecu pe deasupra sediului, cârâind strident.

Sparrow azvârli cheile pe bordul încins şi intră în clădire clătinând din cap. Drace, numai maiorul ăsta nenorocit îi mai lipsea de pe cap, pentru ca tacâmul să fie complet!

Leon Ciola aştepta în sala de interogatorii, cu capul pe masă. Era un bărbat la 40 de ani, deşi ridurile feţei şi pungile de sub ochi îl făceau să arate cu mult mai bătrân. Un mulatru slăbănog, dar vânos, cu mâini mari şi cu o lumină rea în pupile. Când îl văzu pe şerif, încercă să se ridice de pe scaun, dar nu reuşi. Se bâţâi de câteva ori, apoi se lăsă să alunece, neputincios, înapoi. Exact cum spusese Dugan – aburii alcoolului trebuie că-i înmuiaseră balamalele.

Îi puse câteva întrebări, fără să-i spună motivul pentru care stăteau de vorbă la Secţie. Nu reuşi să obţină decât câteva bâlbâieli şi declaraţia inividului cum că în noaptea precedentă se aflase la un chef, împreună cu mai multe cunoştinţe, într-un hambar de la marginea periferiei Bariloche, chef de la care plecase aproape în zori, pe trei cărări. Îl lăsă să scrie o declaraţie şi îi ordonă lui Dugan să-i caute pe cei trei martori.

Intră în biroul său şi se trânti în fotoliul de răchită. O muscă mare, verde, bâzâia la unul din geamuri. Luă o coală dintr-un dosar, desenă un cerc în mijloc şi scrise cu majuscule –  Mike Ostrand.  Desenă un alt cerc, mai mic, în dreapta şi scrise, cu litere mici, numele bătrânei, apoi un altul în stânga, în care îl trecu pe cel al mulatrului. Sub ele, făcu un dreptunghi în care înscrise numele Silviei Quintodo şi un pătrat minuscul alături, cu numele Sandrei Snell. Numele primarului îl transcrise deasupra tuturor şi-l sublinie cu o linie, iar undeva jos de tot scrise înclinat numele maiorului Richard Powel. Ridică foaia în lumină şi o ţinu aşa multă vreme. Avea aici, la un loc, toate personajele sinistrei comedii care începuser azi-noapte şi se derula cu repeziciune în prezent, spre un deznodământ neaşteptat.

Era clar că toate personajele acestea erau legate între ele cu un fir nevăzut, dar trainic. Dacă ar fi fost în stare să-i vadă direcţia, problema ar fi fost ca şi rezolvată.

La naiba, îi era limpede că nu avea de-a face cu o crimă obişnuită, victima nici măcar nu fusese buzunărită. Iar modalitatea uciderii era una cu totul particulară, care excludea factorul aleator (victima care s-ar fi aflat, întâmplător, în calea prezumtivilor asasini). Modalitatea de ucidere… repetă, privind coala dintr-o parte. Boabe mari de transpiraţie îi curgeau de-a lungul obrajilor, pe sub perciuni. Doctorul! Uitase să-l treacă pe doctor în diagramă. Luă creionul şi însemnă numele lui Cortland chiar sub cel al victimei, după care trasă un oval gros în jurul său.

Aparent, crima avea un substrat politic: cineva voia să arunce o pată asupra imaginii primarului, pentru a-l scoate din cursa alegerilor. Să ucizi însă un om, crestându-i un orificiu de 3 mm în gât şi apoi proiectându-l într-un perete, era o chestie ciudată, chiar şi pentru un asasinat cu coloratură politică. Şi ce legătură putea să aibă cu asta Silvia Quintodo? Verificase, printr-un telefon, la „Muno Atlantic-Banck”: cei doi soţi avea averi separate şi nu se moşteneau unul pe celălalt, în caz de deces. Averea lui Mike Ostrand (nu foarte mare, deoarece era grevat de datorii, la Casino) urma să-i revină unui frate mai mare şi unui nepot. Şi, totuşi, ceva din atitudinea ei, răceala cu care-l întâmpinase la venire, noutatea ce părea deja cunoscută, el aducând numai confirmarea… toate acestea îl determinau să creadă că exista un element care continua să-i scape, cu încăpăţânare, de sub control.

Se jucă o vreme cu creionul pe spaţiile albe rămase pe foaie, răsucind problema în toate felurile.

Dar Mary Deven? Unde se ascunsese bătrâna ţicnită, care le raportase cazul?  Cine avusese interesul s-o facă să dispară, după ce îi pusese pe jar?

Oftă şi-şi muşcă buzele. Cam mulţi dispăruţi în chestia asta, dacă se gândea şi la Sandra Snell. Oare chiar Sandra fusese femeia ce dormise alături de el, noaptea trecută? Pentru că fusese o femeie, asta era singura certitudine de care dispunea în clipa aceea. O atesta ceaşca de cafea în plus, de pe masa din bucătărie şi clama de păr de pe etajera din baie.

Stătu aşa, aplecat deasupra biroului, cu capătul creionului între dinţi, până când soarele depăşi tocul ferestrei şi primul capăt de umbră prinse să se întindă pe podea. Trebuia să orienteze toate ipotezele pe un făgaş comun. Un făgaş care să nu facă din Leon Ciola decât un prezumtiv asasin. Sparrow nu şi-l putea imagina încă pe mulatru, în halul de ebrietate în care fusese noaptea precedentă, cu o pompă de sânge într-o mână şi cu acul cu furtun în cealaltă, aplecat desupra victimei, în căutarea venei.

Ideea îl scutură ca un fior electric. Un om cu o pompă de sânge… era, neapărat, o persoană care trebuia să se priceapă s-o folosească. „Chestia asta o ştie orice asistentă, de îndată ce iese de pe băncile şcolii”, îşi aminti de cuvintele lui Cortland. Numai că o femeie, oricât de voinică, nu l-ar fi pus jos, cu una, cu două, pe Mike Ostrand şi nu ar fi reuşit să-i vâre acul în vena jugulară, decât cu condiţia ca acesta să stea nemişcat. Or, ce victimă îşi aşteaptă, răbdătoare, călăul?

— Van Cortland este un bărbat voinic, spuse cu voce tare şi se ridică în picioare. În plus, este şi medic. Deci ştie foarte bine cum se manevrează o pompă de sânge. Nu pricep însă…

Tăcu, deoarece în uşa biroului răsună o bătaie respectuoasă. Nu pricepea însă ce interes avea Cortland să se autodenunţe prin declaraţia făcută. Pentru că ştia foarte bine că, în Atlantic River, nu existau decât trei medici, dintre care unul era plecat în concediu, iar celălalt, directorul spitalului, era mult prea bătrân şi bolnav pentru o asemenea aventură.

— Intră!

Dugan Velador vârî capul înăuntru. Claia zburlită de păr  din frunte şi luminiţele strălucitoare din ochi constituiau o dovadă că se întâmplase ceva neprevăzut, care-l luase prin surprindere.

— Mă scuzaţi că dau buzna, domnule, dar… Vă aşteaptă cineva în sala de lucru.

Şeriful ridică, întrebător, sprânceana dreaptă.

— Un bărbat alb. Spune că este maiorul Richard Powell şi vrea să discute cu dumneavoastră.

— Cum dracu…?! se enervă brusc, nereuşind să termine întrebarea. Izbi cu pumnul în birou şi foaia zbură cât colo. Scuză-mă: voiam să întreb cum de a reuşit să ajungă în oraş, dacă nu a venit cu trenul?

— Spunea că a făcut autostopul. Dar aici a ajuns pe jos, deoarece nu am auzit nici o maşină care să treacă pe stradă.

Ieşi pe coridor, aranjându-şi ţinuta. Înainte de a deschide uşa sălii de interogatorii, îşi trase pe frunte borul pălăriei şi îşi legă strâns nodul cravatei. „Afurisite să fie vizitele astea  inopinante de la Centru!”, se strâmbă nemulţumit şi apăsă pe clanţă.

Un bărbat înalt şi solid stătea cu coatele sprijinite pe tocul ferestrei şi privea, absent, dincolo de geam. Avea părul negru şi creţ. Când auzi zgomotul uşii, se întoarse încet. Chuck Sparrow înghiţi în sec şi uită de intenţia de a-i întinde mâna: maiorul Powell era străinul cu cicatrice din bistroul doamnei Loeghard.

Va urma.

Aurel Cărășel
Aurel Cărășel

Latest posts by Aurel Cărășel (see all)