19.  Stăpâna ceştii de cafea 

 „Atunci când devin însă conştient de mine însumi în situaţia în care mă aflu, lucrurile se schimbă.”Karl Jaspers                                                           

Când orologiul din turnul Primăriei bătu orele 14:00, stolul de porumbei albi şi pintenaţi, se ridică din piaţeta rotundă, ca de obicei, şi se aşeză pe cornişele clădirilor din jur. Maşina Salvării se strecură printre vehiculele parcate neregulamentar pe toată lăţimea străzii şi dispăru după colţul cu Aleea Marionetelor, pe lângă casa unde locuia primarul Skinner.

Ce naiba, te pomeneşti că s-o fi îmbolnăvit capul urbei! îl fulgeră un gând negru pe Sparrow, în timp ce se plimba de colo-colo, aşteptând ca maiorul Powell să iasă de pe uşa imensă a Primăriei.

Ridică din umeri: nici măcar nu realiza dacă era un lucru bun sau unul rău. Căderea la pat a primului edil ar fi însemnat amânarea alegerilor. Şi, în mod automat, câteva zile în plus pentru rezolvarea afurisitului de caz, care începuse să-i scoată peri albi. Pe de altă parte, aproape sigur că Skinner i-ar fi cerut să-i prindă pe cei care puseseră la cale defăimarea sa pe panourile de afişaj electoral. Dacă alegerile se prelungeau, era clar că o să aibă timp şi pentru aşa ceva. Cel puţin, aşa se formulau ipotezele de lucru în mintea primarului.

Chuck Sparrow se opri în dreptul unei cărămizi colorate, folosită la placarea zidului exterior al clădirii, se uită împrejur, să vadă  dacă nu-l observă cineva, şi-i trase un şut.

Pe mă-sa de treabă! Dacă între crimă şi alegerile electorale exista o cât de mică legătură, nu avea nici o certitudine că aceia care o puseseră la cale nu vor plănui o alta, în acelaşi scop. Se întoarse spre centrul piaţetei şi urmări cu privirea mulţimea de fuste negre, ciorapi trei sferturi albi şi pantofi de lac cu baretă, care năvălise pe poarta metalică a Pensionului de fete „Thomas Christiansen”, spre cofetăria lui Martin Ramos, situată peste drum de parcul şcolii. Maiorul Richard Powell purtase cu el o discuţie de numai cinci minute, în care îi ceruse informaţiile principale ale cazului, suspecţii, şi-i comunicase că presiuni venite de foarte de sus (şi când spusese asta făcuse un gest reprezentativ cu degetul cel mare în sus)  îl determinaseră pe Comisarul-Şef să solicite închiderea dosarului până cel târziu la orele 20:00, în aceeaşi seară. Nu exista loc pentru comentarii, îi atrăsese atenţia. Decât, cel mult, pentru o demisie imediată. În acest caz, adjunctul său avea să preia cazul, iar ceea ce urma nu putea să-l mai intereseze.

O clipă, fusese tentat să urmeze indicaţia sugerată în subtext. Apoi, se dezmeticise şi dăduse înapoi. Cu sau fără demisia sa, era clar că dosarul avea să rămână nerezolvat. Altcineva, dacă nu el, urma să scrie formula clasică  „Închis din lipsă de probe, până la noi ordine”, să pună parafa şi să semneze. Şi, atunci, avea să rămână pentru totdeauna o enigmă nu numai decesul ăsta fără nici un haz, dar şi prezenţa Sandrei Snell în patul său, vibraţiile ciudate resimţite în timpul discuţiei cu Silvia Quintodo Ostrand, alunecările reptiliene ale lui Cortland… Ca şerif, dispunea de autoritatea de a întreprinde cercetări, chiar dacă nu oficiale, şi mai târziu, când valurile se vor fi potolit şi Atlantic River îşi va fi reintrat în matcă. Aşa că zâmbise acru, îl asigurase pe conlocutor că, într-un fel sau altul, problema va fi rezolvată în timp util şi acceptase să-l conducă la primar pentru o scurtă convorbire.

De altfel, îşi repetă, rezemându-se cu umărul de geamul chioşcului de ziare, maiorul Powell era un tip ce degaja un aer de forţă, căreia nu te puteai împotrivi prea uşor. Sparrow era absolut sigur că nu-l întâlnise niciodată la District, însă nu avea nici un motiv să-l bănuiască de vreo neregulă: actele de acreditare prezentate fuseseră în perfectă ordine. Poate că ajunsese la Sector de curând sau poate că provenea dintr-un Departament cu care el nu avusese contacte până în acel moment.

Problemă fără rezolvare momentană, hotărî şi duse două degete la pălărie, în chip de salut, faţă de gestul sinonim de peste drum al consilierului Matther. Îşi reluă plimbarea, cu mâinile la spate, străduindu-se să ignore căldura sufocantă şi boabele mari de transpiraţie, care i se strecurau de-a lungul şirei spinării.

Când să ocolească, pentru a douăzecea oară, colţul gardului viu, care mărginea rondurile de flori de pe latura dreaptă a Primăriei, o maşină roşie, decapotabilă, viră scurt dinspre magazinul „Mefisto” şi opri, într-un scrâşnet aspru de frâne, la două palme de pantofii săi. Din spatele volanului, îmbrăcat în halat alb, îi făcu un semn din degete doctorul Cortland.

‒ Cald, azi, nu şerifule?! Afurisiţii ăştia de meteorologi au anunţat vreme caniculară pentru întreaga săptămână următoare. De parcă ei nu ar fi tot oameni, ca şi noi. Ce faci pe-aici? Îi dai o mână de ajutor primarului pentru propaganda electorală?

Chuck Sparrow oftă: de parcă nu ar fi avut destule probleme şi aşa! Prezenţa lui Cortland în faţa Primăriei exact la ora la care se afla şi el acolo nu avea nici cea mai mică şansă să fie declarată drept coincidenţă. Privi spre treptele albe ale clădirii, aşteptând ca salvarea de la noile încurcături ce se prognozau să apară sub forma maiorului Powell şi a servietei sale burduşite. Treptele rămaseră însă tăcute şi fierbinţi, în liniştea amiezii. Chuck ocoli farul din dreapta şi se apropie de portieră. Doctorul zâmbea ironic şi îşi căuta o ţigară în buzunarul de la piept.

‒ Să fiu sincer, doctore? Prezenţa dumneavoastră mă deranjează, în acest moment. Dacă aţi făcut deplasarea numai pentru a afla în ce stadiu se află campania electorală, aţi greşit adresa. Eu mă ocup cu asigurarea liniştii şi ordinii publice. Staff-ul campaniei domnului Skinner se află pe strada Amatobe, în spatele Depozitului de Cereale. În caz că nu mai există şi alte…

‒ Ia te uită ce furios e şeriful, la ora asta! râse detaşat Cortland şi-şi scutură claia albă de păr. În sfârşit, descoperi ţigara cu filtru auriu şi o extrase din pachet. O bătu de două ori de volan. Eu te căutam, de fapt, în alte scopuri. Politica, în general, şi domnul primar, în mod particular, mă lasă absolut rece. Atlantic River reprezintă un concept mai important decât orice ambiţie umană măruntă.

Chuck Sparrow ridică din umeri. Interesul doctorului pentru bunăstarea generală a oraşului era o chestiune care nu-l privea. Şi pe care nu o înţelegea. De ani de zile, ideea de umanitarism faţă de interesul general al comunităţii se manifesta prin donaţii pentru diversele aşezăminte de binefacere, iar declaraţiile sforăitoare fără acoperire în plan material nu aveau nici o valoare.

‒ Şi care ar fi, mă rog, acele scopuri? Asta dacă, bineînţeles, au legătură, în vreun fel, cu slujba mea.

‒ Au, răspunse sec celălalt şi aplecă fruntea în jos pentru a-şi aprinde ţigarea. Fosforul chibritului fâşâi şi flăcăruia galbenă incendie vârful alb. Am descoperit…

Se opri brusc, înecându-se cu fumul. Se aplecă peste volan şi tuşi de mai multe ori, scoţând un fel de hârâit din plămâni. Îşi reveni şi se rezemă de spătarul cenuşiu.

‒ N-am putea să discutăm undeva? Ceea ce vreau să-ţi spun, şerifule, are directă legătură cu ancheta pe care o desfăşori.

Nu părea o şmecherie. Şi nici o diversiune. Poate că, într-adevăr, descoperise un element de noutate. Dădu din cap.

‒ Mai jos puţin este un bar fără pretenţii, al unui mulatru, care-mi este dator. Sunt sigur că vom găsi o masă liberă. Mai ales, la ora asta.

‒ Nu. Prefer să discutăm într-un loc unde să fiu sigur că nu vom fi deranjaţi de nimeni. La dumneata acasă, spre exemplu.

‒ La mine acasă?! repetă uluit şeriful. Şi de ce, mă rog, tocmai la mine? Cafeaua mea tot la filtru este făcută, la fel ca şi cea de la bar.

‒ Să spunem pentru că nu vreau să fim văzuţi împreună.

Chuck ridică din umeri. Motivul putea să fie real. După cum putea să fie numai un bluf. Dacă doctorul spunea adevărul, atunci, într-un fel sau altul, era implicat şi el în ceea ce prezentase drept o descoperire importantă pentru cursul anchetei.

‒ Oricum, vom fi văzuţi împreună, atunci când vom traversa oraşul, se strâmbă şi deschise portiera din dreapta. Se trânti în fotoliul cenuşiu. Sau crezi că respectabilii noştri concetăţeni au cumva orbul găinilor?

‒ Nu mă deranjează să fim văzuţi în maşină, replică doctorul şi învârti cheia în contact. O plimbare cu  hărăbaia asta face bine oricui vrea să ia o gură de aer. Dar o discuţie între patru ochi, la o masă, după care şeriful anunţă rezolvarea cazului ce a pus pe jar notabilităţile urbei, trebuie să recunoşti că miroase a conspiraţie deja.

Îşi lăsă ochelarii negri pe nas şi demară în trombă. Până în faţă la East India House nu făcură nici trei minute şi Sparrow se văzu nevoit de două ori să se agaţe cu mâinile de scaun, lovindu-se de geanta neagră a lui Cortland, la curbele luate prea strâns. În piaţa San Lucas, aproape că loviră o florăreasă, care traversa imprudent strada şi scăpară de înjurături numai pentru că oamenii recunoscură uniforma poliţistului şi-şi închipuiră că se aflau în exerciţiul funcţiunii. Ceea ce nu era chiar departe de adevăr, într-un anume sens, recunoscu în sinea sa acesta.

Ajunseră în dreptul locuinţei sale când mai erau numai şase minute până la ora 15:00. Şeriful coborî şi porni înainte, ca să deschidă, în timp ce Cortland parcă maşina, urcând-o cu botul de-a dreptul pe peluza vecinului. Din doi paşi îl ajunse din urmă, cu geanta aruncată neglijent pe spate, şi intrară pe hol aproape împreună. De la căldura zăpuşitoare de afară, penumbra holului părea o adevărată binecuvântare. Gazda deschise uşa bucătăriei şi-l pofti înăuntru. Apoi, merse direct la aragaz, îl aprinse şi puse deasupra flăcării albăstrii ceainicul cu apă.

‒ M-am răzgândit, spuse şi aruncă două linguriţe de zahăr în apă. Am mai băut o cafea la filtru de dimineaţă şi cred că îmi doresc una fiartă domol.

‒ Văd, remarcă doctorul şi împinse ceştile folosite spre mijlocul mesei. De obicei, bei la două ceşti sau în dimineaţa asta ai făcut o excepţie?

Va urma.

© Aurel Cărășel

Aurel Cărășel
Aurel Cărășel

Latest posts by Aurel Cărășel (see all)