1. Cercul magic

Un alt mod de a sesiza clar condiţia noastră umană este conştientizarea nesiguranţei pe care ne-o inspiră tot ceea ce fiinţează în lume. Karl Jaspers

De regulă, ora 16 a după-amiezii nu aducea cu sine decât maşina pompierilor, care stropea străzile, ca să mai potolească praful, şi ţiuitul sirenei de încetare a lucrului, la fabrica de mobilă a lui Ed Wardwel, cel mai tare cartofor din Atlantic.

Acea după-amiază însă nu semăna nici pe departe cu una obişnuită. În primul rând, pentru că în oraş avusese loc o crimă ciudată; în al doilea rând, pentru că şeriful nu-şi făcea siesta în birou, cu picioarele săltate peste marginea lucioasă a mesei, ci izbea în telefonul de ebonită, înjurându-l pe centralist;  în fine, deoarece  afurisitul de Matthew nu apăruse încă la Secţie, deşi Dugan fusese asigurat de secretara lui Skinner că acesta îşi terminase treaba încă de la ora 13, imediat ce primarul pornise spre Rose Hill şi spre şantierele viitorului hotel preconizat a se construi acolo, sub oblăduirea birocratică a Primăriei şi cu milioanele clanului Graff.

-Nenorocitul de Matt trage chiulul! Se încrâncenă el deasupra dosarului,aşteptând ca şeful să termine cu telefonul.

Era aproape sigur că sergentul o întinsese acasă şi că acum tândălea în fotoliu, cu o cutie de bere în mână şi cu televizorul deschis pe programul cu seriale romanţioase. Iar el, fi-r-ar să fie, el se chinuia să descopere vreun element deosebit – aşa spusese şeriful: deosebit – în biografiei Silviei Quintodo, soţia răposatului Mike Ostrand. Ca şi cum ar putea exista vreun element extraordinar în viaţa unei persoane oarecare din Atlantic River! Dugan Velador tuşi în pumn şi se strâmbă: iar îl înţepa ficatul. Pentru a treia oară în decursul acelei zile. Semn că ar trebui să treacă pe la clinică şi să-şi facă un set complet de analize.

Trânti cu disperare coperta dosarului subţire şi îşi privi şeful cu coada ochiului. Hotărât lucru, era după-amiaza sa ghinionistă. Se ridică şi, din doi paşi, ajunse în dreptul tăvii de plastic. Luă ultimul sandviş, îl dezbrăcă de pelicula transparentă de plastic şi muşcă fără chef din el. Avea gust de cauciuc. Mestecă de câteva ori şi-l aruncă la coş.

-Ia-ţi arma şi cheile de la maşină! Îi ordonă şeriful aruncând, pur şi simplu, receptorul în furcă. Mergem cu “Buburuza” ta. A mea cred că nu mai are benzină.

-Arma?! Întrebă, involuntar.

-Ei, da, arma, ridică din umeri Chuck Sparrow. Ce e aşa greu de priceput? Mergem să arestăm un presupus asasin, la urma-urmei. S-ar putea să fie violent. Sau s-ar putea să fugă. E nevoie de un mijloc de a-l opri să se opună, nu?

Nu avea nici un rost să-l sâcâie pe şef cu întrebări nedorite. Atmosfera era şi aşa suficient de încărcată. Când avea să sosească vremea, acesta urma să-i ofere singur toate informaţiile necesare. Îşi scoase pistolul din sertar şi îl fixă în tocul de sub braţ. Chuck dădu din cap şi şi-l verifică pe al său, însă nu-l mai asigură cu fâşia de piele. Îi făcu semn şi ieşiră amândoi odată pe uşa dublă a sălii.

“Buburuza” lui Velador era un Buick negru, cu două uşi, vechi de aproape 15 ani. Şeriful îi ceru cheile şi se urcă la volan cu un aer nervos. Şi, parcă, speriat, constată poliţistul, examinându-l pe furiş. Ca şi cum ar fi avut de înfruntat un inamic despre care nu ştia altceva decât că există. Oftă aproape neauzit şi-şi impuse să nu se evidenţieze cu nimic, în orele următoare. Dacă tot avea să iasă prost ceva, nu-şi dorea nici cea mai mică parte de răspundere.

Până în dreptul Cazinoului, făcură mai puţin de trei minute. Şeriful conducea în viteză, luînd curbele aproape la rasul bordurii. Nu-şi ridica ochii de pe centrul străzii şi Dugan realiză că mintea sa examina îndeaproape datele unei probleme irezolvabile. De peste drum de Statuia Peregrinului Necunoscut, îi salută portarul de la “Ritz”, fluturând şapca cu frunze aurii pe cozoroc. Când opriră, cu frânele scrâşnind, în dreptul treptelor albe ale casei decedatului Mike Ostrand, Sparrow părea să fi luat o hotărâre.

“O arestează pe văduvă?, se întrebă Dugan, coborând şi aranjându-şi ţinuta. Te pomeneşti că individa asta nu e chiar atât de mâhnită, cum pare, ci se bucură de vreo pleaşcă necunoscută din testament… Ba nu, n-o arestează, hotărî, urmându-şi şeful îndeaproape. Altminteri, m-ar fi pus să completez un mandat, înainte de plecare.”

Se opriră în faţa uşii şi şeriful ciocăni cu mânerul de aramă în tăblia lustruită. După care, se răsuci şi-i făcu semn să fie pregătit.

“E o chestie suspectă aici, mârâi în sine, în timp ce desfăcea copca siguranţei armei. Ce facem cu pistoalele, dacă nu avem mandat?  Poate că…”

Poate că nu era nevoie de nici un mandat, se dumeri. Arma fără mandat însemna un singur lucru: ca să tragi într-un suspect nu aveai nevoie decât de un martor, care să confirme că ai somat înainte. Iar el era martorul ideal.

Uşa se deschise şi slujnica cu bonetă albă îi privi întrebătoare.

-Doamna Ostrand? Anunţ-o, te rog, că şeriful doreşte să-i comunice ceva important. Suficient de important ca să…

-Doamna nu este acasă, răspunse slujnica cu răceală. A ieşit imediat ce aţi plecat dumneavoastră. Nu a precizat unde se duce şi nici la ce oră revine. Doriţi să-i transmit  un mesaj?

Chuck Sparrow izbi cu pumnul în tocul uşii. De la capătul celălalt al străzii se auzi strigătul unei florărese. Poliţistul aruncă o privire scurtă într-acolo, apoi reveni la poziţia anterioară, aşteptând hotărârea şefului.

-Nici un mesaj, spuse cu voce surdă omul legii. Dacă va fi nevoie, vom reveni după ora 21:00.

Coborâră treptele şi deschiseră portierele. De astă-dată, Dugan trecu la volan şi aşteptă, răbdător, ca şeriful să îi indice direcţia. Acesta se privi în oglinda retrovizoare preţ de câteva secunde şi-şi trecu degetele peste pomeţii obrajilor. Îi spuse să se îndrepte spre Spitalul Municipal.

Străzile începuseră să se anime. Funcţionarii de la Circumscripţia Financiară se opriseră in corpore în faţa braseriei “Inimă albastră” şi discutau cu aprindere dacă berea patronului merita sau nu efortul de a se opri acolo.  În faţa grilajului Parcului, două fete de la Şcoala de Handicapaţi purtau o conversaţie mută, cu ajutorul gesturilor. Dugan Velador încetini, când trecu prin dreptul lor şi le ocoli pe departe. Copiii aceştia nefericiţi îi umpleau mereu inima de milă, ducându-l cu gândul spre copilărie şi spre propriul frate, născut aproape idiot şi mort cu doar câteva zile înainte de a împlini 10 ani.

În parcarea Spitalului, aşteptau două maşini de Salvare, cu motorul pornit şi sirena luminoasă în funcţiune. Şoferul uneia îşi făcea de lucru dincolo de capota ridicată. Trase alături şi se grăbi să treacă de cealaltă parte a automobilului pentru a-i deschide portiera şefului. Urcară în fugă treptele tocite din faţa intrării şi trecură prin faţa gheretei portarului, fără să oprească la solicitarea bombănită a acestuia. Se repeziră pe coridor, gata-gata să răstoarne un cărucior pe rotile, părăsit lângă uşa unui salon. Zgomotul produs reverberă sinistru, izbindu-se de ziduri, până spre celălalt capăt. O infirmieră bătrână, cu boneta în mână, apăru dintr-o nişă şi strigă ceva în urma lor.

Chuck Sparrow se opri în faţa unei uşi albastre, aproape de mijlocul coridorului, şi ciocăni de două ori. Poliţistul zări peste umărul său numele doctorului Van Cortland, scris cu litere aurii pe o plăcuţă de alamă. Nu răspunse nimeni şi şeriful apăsă pe clanţă. Intrară.

Încăperea îngustă, cu biroul aşezat chiar în mijloc, pe spaţiul dintre cele două uşi, cea pe care tocmai pătrunseseră şi cea albă din faţă, îi sugeră lui Dugan că pătrunseseră în antecamera secretarei. Poşeta neagră, în formă de inimă, suspendată în cuierul-pom din spatele uşii, îi confirmă presupunerea. Nu avu timp să-şi continue lanţul supoziţiilor, deoarece şeful îi făcu semn să-l urmeze şi deschise ultima uşă.

Biroul doctorului arăta exact aşa cum îşi imaginase el că trebuie să arate vizuina unui doctor puţin scrântit, precum Van Cortland: diagrame decolorate şi imagini anatomice acopereau toţi pereţii, atrăgând privirile, mulaje ale diferitelor organe ale coprului uman se îngrămădeau prin colţuri, vrafuri de dosare prăfuite se înălţau pe dulapuri şi pe marginile biroului uriaş. În ciuda diversităţii năucitoare a materialelor risipite pretutindeni, intuiţia sa de poliţist înnăscut îi spuse, încă din prima clipă, că încăperea aceea nu avea să le ofere nimic deosebit. Privi întrebător în direcţia şerifului. Sparrow dădu din mână şi îi făcu semn să răscolească.

-Orice semn suspect, îi furniză el indicaţia, răsturnând un morman de dosare de pe birou. Acestea căzură cu un bufnet înfundat pe podea, ridicând un val gros de praf.  Nu ştiu exact ce ar putea să fie. Fii atent la tot!  Este posibil ca singura cheie care să dezlege crima aia nenorocită să se găsească  între aceşti patru pereţi.

-Nu avem mandat, domnule, îndrăzni. Dacă spuneaţi, înainte să părăsim Secţia, completam unul.

-Lasă-l dracului de formalism, Dugan! Dacă se confirmă ceea ce cred eu, în curând n-o să mai fie nevoie de nici o birocraţie.

Timp de aproape o jumătate de oră, întoarseră pe dos întregul birou, dar nu găsiră nimic interesant, exceptând un crucifix din argint, cu o formă aparte: crucea propriu-zisă avea toate braţele egale, iar pe ea nu era răstignit Mântuitorul Isus, ci o fiinţă asemănătoare unui păianjen. Poliţistul ştia cum arată orice fel de păianjen din zona de câmpie şi văzuse mai multe specii din regiunile premontane şi chiar montane, dar o arachnidă de felul acesta nu-i trecuse încă pe sub ochi.

Sparrow suci crucifixul în mâini, privindu-l cu atenţie, apoi îl băgă în buzunarul uniformei. Îi făcu semn să se aşeze şi îi puse în braţe un teanc de dosare cu coperţi albăstrui.

-Răsfoieşte tot, îi recomandă. Îmi semnalezi orice ţi se pare că iese din normalitate: vreo boală ciudată, un deces suspect, un individ cu organe în plus sau în minus… Orice, Dugan. Şi ţine minte: s-ar putea să fie singura noastră şansă să descoperim Adevărul.

-Adevărul în legătură cu crima?

Nu primi însă nici un răspuns. Şeriful se apucase deja să foieteze primul dosar.

Treaba dură aproape o oră. Când reuşi să închidă ultimele două coperţi, strănută violent şi trebui să-şi şteargă nasul cu batista de mai multe ori. Şeriful stătea cu obrajii prinşi între palme şi privea în direcţia ferestrei. Pe genunchi, se odihnea o carte cu coperţi negre din piele.

-Nimic, domnule, oftă. Dar la dumneavoastră?

Şeriful strânse din buze, dar nu răspunse. Împinse vraful de hârtii de pe birou şi aşeză cartea pe colţ. O deschise (lui Dugan i se păru că la întâmplare) şi prinse să sublinieze rândurile, pe sărite, cu unghia degetului arătător.

-Uite, aici scrie că în natură totul este funcţie de puterea creierului care încearcă să-i pătrundă tainele. Că elementele teoretice, structurile verbale repetitive, mixturile magice lichide sau solide, animalele cu puteri supranaturale reprezintă numai elemente auxiliare, care-l ajută pe magician să părăsească teritoriul aparent real ce-l înconjoară şi să atingă zona magică dorită. Totul e funcţie de puterea creierului, Dugan, ce spui de asta?

Poliţistul îşi linse buzele şi clipi repede. Nu înţelegea: Sparrow descoperise ceva şi-l testa, dorind să-i pună la încercare capacitatea intelectuală sau, pur şi simplu, se scrântise?

-Domnule?!

-Hai-hai, Dugan, sunt convins că eşti în măsură să explici o asemenea abstracţie, intinteligibilă pentru un neofit.

-Domnule, vă înşelaţi, dacă bănuiţi aşa ceva. Nu am nici un fel de cunoştinţe în domeniu. Despre magie nu am auzit decât la televizor, în filmele de după miezul nopţii. Ştiţi, chestiile alea cu vrăjitoarele arse pe rug şi cu cercurile magice trasate prin cimitire…

Liniştea tropăia în jurul lor, atât de profundă, încât  bărbatului în uniformă i se păru că aude cum se aşează firele de praf înapoi, pe coperţile împrăştiate ale dosarelor. O venă subţire, albastră, tresărea puternic pe tâmpla dreaptă a şerifului. După câteva clipe, acesta îşi ridică privirile spre el şi-l fixă, de parcă ar fi vrut să-l ţintuiască pe taburetul din metal.

-Ce reprezintă un cerc magic, Dugan?

-Un cerc magic… se bâlbâi celălalt.

-Nu, Dugan, n-am înnebunit. Ar fi o rezolvare prea simplă, nu-i aşa? N-am înnebunit şi sunt convins că poţi să-mi explici cum se amplifică puterile cerebrale într-un loc de maximă absorbţie energetică, care este un cerc magic. Altminteri… de unde ai cartea asta, Dugan? Ai moştenit-o, numai, sau ai scris-o tu însuţi?

-Cred că aţi obosit prea tare, domnule, şi nu vă mai puteţi controla.  Soluţia cea mai la îndemână pentru dumneavoastră ar fi un somn bun. Peste câteva ore, când vă veţi trezi, totul va fi în regulă. Şi vom putea relua discuţia din ce punct veţi dori. Vă sugerez să închideţi ochii şi să lăsaţi de o parte gândurile negre. În clipa asta nu există nimic mai puternic decât dorinţa dumneavoastră de a adormi şi de a părăsi problemele complicate ale cotidianului. Încercaţi să închideţi…

Capul şerifului prinse să alunece la vale, cu ochii pe jumătate închişi, dar un efort extraordinar de voinţă îl făcu să tresară şi fruntea se opri la jumătatea drumului către suprafaţa netedă a biroului.

-Nnuuu… nnu vrr..eau, Dugan, şopti. Nu vreau… nu vreau… să adorm… tu… nu eşti… Dugan. Lasă-mă… să gând… desc… Nnuu vreau să… dorm… Nnu vreauuu…

Mâinile poliţistului se ridicară în aer şi trasară un cerc uriaş, a cărui suprafaţă o împărţiră în patru segmente.

-Stăpâna primului sector este Luna Albă, spuse el tare şi apoi murmură aproape inaudibil o formulă magică. Al celui de-al doilea, Vârcolacul Vikrita, sub a cărui dominaţie se află făpturile Nopţii Blestemate. În cel de-al treilea, puterea spiritului stă în mâinile Gnomului Ishtar, invizibilul Ishtar cel Albastru, iar în cel de-al patrulea şi ultimul domneşte Soarele Negru. Fie ca duhul lui Isthar să te călăuzească prin labirintul în care rătăceşti fără de voie, către capătul ce-şi află ieşirea la sfârşitul acestei nopţi. Fie ca spiritul tău să treacă de capcanele Lunii Albe şi de blestemele schilodului Vikrita, pentru a atinge Lumea Ultimului Arc.

Capul lui Chuck Sparrow continua să se aplece, împotriva voinţei sale, tras în jos de o forţă misterioasă şi implacabilă. Când ajunse la două palme de suprafaţa biroului, cercul magic prinse să pâlpâie în aerul greu, asemenea unui iris uriaş de felină. Cele patru secţiuni luceau mat, fiecare într-o nuanţă de galben mai închisă decât precedenta. Lumina din încăpere deveni mai strălucitoare şi mâinile lui Dugan căpătară nuanţe portocalii.

-Drumul… drum… ul către… Dincolo… horcăi Chuck, simţind cum i se aprind plămânii. Drumul…

Capul îi căzu şi se izbi de tăblia mesei. Lumina se întunecă şi mintea tresări  speriată de închisoarea ermetică a craniului. Visa?

Cu eforturi deosebite, care-i umplură corpul de sudoare, Chuck reuşi, într-un târziu, să răsucească fruntea într-o parte. Zaţul umed al cafelei îi izbi neplăcut nările. Se strădui să deschidă pleoapele, dar ochii refuzau să vadă.

Cercul magic, crezu că înţelese el. Cercul magic îl ţinea sub forţa sa hipnotică, neîngăduindu-i să… Şi ochii se deschiseră.

Lumea era exact aşa cum o ştiuse dintotdeauna. Zaţul de cafea se afla la câteva degete de nasul său, asemenea unei râme negre. Se sprijini cu umărul de masă, împinse în el şi se ridică.

Se afla în bucătărie. Scaunul doctorului era în apropierea uşii, ca şi când  în plecarea sa precipitată Cortland l-ar fi agăţat cu haina şi l-ar fi tras până acolo. Chuck îşi duse mâna tremurândă la sprâncena dreaptă şi-şi şterse lichidul de pe tâmplă. Se găsea în propria-i casă. Adormise cu capul pe masă şi visase o mulţime de bazaconii. Îşi scutură capul greu şi se ridică în picioare. Exact atunci ţârâitul stins al telefonului străbătu holul şi dădu buzna peste timpanele sale speriate. Se îndreptă, cu paşi târşiţi, către dormitor.

La celălalt capăt al firului, era Goldshield, care-l informă că primarul Skinner îl căutase în urmă cu câteva minute.

-Părea de-a dreptul furios, domnule, şi mi-a ordonat ca atunci când voi da de dumneavoastră să vă trimit direct la biroul său. După umila mea părere cred că ar fi bine să-l ascultaţi. Avea o voce al dracului de teribilă, îmi închipui că era negru la faţă şi că ţinea receptorul la un metru de gură, ca să nu-l facă fărâme.  Să trec să vă iau cu maşina sau…

-Dă-l dracului de primar, Matthew! Bodogăni Chuck cu gura numai fiere. Dacă are nevoie de mine, să mă mai caute.

-Totuşi, domnule, nu cred că e bine să nesoco…

-Du-te şi tu dracului, dobitocule! Şi, dacă mă mai deranjezi cu fleacuri din astea, curva de maică-ta n-o să mai poată face nimic altceva din ţeasta ta decât o sită de cernut făina.

Trânti receptorul în furcă şi se duse glonţ în baie. Timp de aproape cinci minute stătu aplecat peste scaunul closetului, vomând numai fiere verde şi o spută maronie la sfârşit. Apoi se limpezi de mai multe ori cu apă rece pe faţă, îmbrăcă o cămaşă nouă, verifică încărcătorul pistolului, îl puse sub braţ, îşi trase haina largă pe deasupra şi părăsi casa.

Afară, soarele sta gata să apună. Vipia se mai potolise şi, spre miazănoapte, dunga unui nor negru înghiţise marginile cerului. Pătrarul Soarelui Negru, se cutremură, pe neaşteptate, Sparrow. Dincolo de care se întindea, colosală şi înfricoşătoare, puterea Vârcolacului Vikrita…

Prostii! Se scutură de gânduri ca de un roi de musculiţe sâcâitoare. Doamne, cum poate un om să se lase impresionat de un afurisit de vis. De o nenorocită de viziune, produsă de surescitarea creierului său foarte obosit şi stresat.

Merse pe jos până în Scuarul Frio, dincolo de care se zărea, uriaşă, statuia Pelegrinului Necunoscut, asemenea unui bătrân gârbovit rezemat în baston. Aici, făcu semn unui taxiu şi, până la Spital, încercă să nu se gândească la nimic. Îi spuse şoferului să nu-l aştepte şi urcă treptele de la intrare cu paşi mari, străduindu-se să treacă neobservat.

Coridorul de la parter era pustiu. Împinse un cărucior din drum şi, din câţiva paşi, ajunse în faţa uşii cabinetului lui Van Cortland. Apăsă pe clanţă, fără să mai bată. După cum se aştepta, înăuntru nu se afla nimeni. Uşile dulapului din perete erau deschise şi peste tot zăceau împrăştiate dosare, hârtii şi rechizite de birou. Sări peste un maldăr de dosare legat cu sfoară şi deschise şi cealaltă uşă. Situaţia din cabinetul doctorului se prezenta exact în acelaşi mod.

Intră, închise uşa după el, îşi puse haina pe spătarul scaunului şi se apucă să răscolească, metodic, printre lucrurile risipite pe podea. Începu cu colţul din dreapta uşii, apoi se mută către cel din stânga şi, în fine, o porni perpendicular spre marea masă ce-i servea doctorului drept birou. Hârtii, peste tot numai hârtii, negative de filme străvechi, spatule, cioburi de eprubetă, sticuţe cu formol, tuburi de seringi, faşe, bandaje şi iar hârtii…

Când renunţă, în încăpere lumina se încenuşase de tot. Se ridică în picioare, îşi scutură praful de pe mâini şi se îndreptă spre fereastră. Geana de nor dinspre miazănoapte se transformase într-o masă vineţie, hulpavă, care înghiţise deja o cincime din boltă. Se aplecă peste pervazul îngust şi-şi lipi fruntea de geam. Cineva i-o luase înainte. Cineva, care ştiuse ceva despre doctorul Cortland. Ceva ce el încă nu aflase. Vrusese cumva cartea de magie? Sau pompa de sânge? Sau un al treilea lucru, cu mult mai important decât acestea două? Cineva care era sau nu era una şi aceeaşi persoană cu ucigaşul lui Ostrand?

Visase un vis cu cercuri magice şi cu un magician, care luase chipul lui Dugan. Un vis în care ajunsese din nou în cabinetul doctorului, atunci el fiind cel care dăduse totul peste cap. Să fi fost vorba despre un semn neînţeles al subconştientului, prin care era avertizat că forţe necunoscute se opuneau stăruinţelor sale de a decripta misterul crimei de ieri noapte?

Se dezlipi de fereastră, cu creierul plutind  într-o ceaţă profundă. Trebuia să se întoarcă la Secţie şi să încerce să-l domolească pe Skinner. Să-l caute pe maiorul

Powell şi să…

Se opri brusc, dincolo de masă, gata să strivească sub talpă un obiect cât palma, de culoare neagră, acoperit pe jumătate de o copertă cenuşie. Se aplecă, îl apucă între degetul cel mare şi arătător şi-l ridică în lumină. De pe crucea de tip grecesc, din lemn de mahon, îl fixa neclintită o făptură asemănătoare unui păianjen. O arachnidă stranie, cu patru picioare, translucide, şi o antenă răsucită, asemenea unui arc, crescută din partea superioară a corpului.

Acolo unde ar fi trebuit să fie capul, îşi spuse Chuck, neputând să-şi stăpânească fiorii ce-i răciră aproape imediat şira spinării. Păianjenul acesta ciudat, coborât parcă din stele, mai stătuse odată în mâna sa…

Partea a XIII-a

  1. Prima ipoteză – Saurienii timpului

“Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şopârlelor gigantice se sfârşise de mult timp.” Arthur C. Clarke

Era ca şi când ar fi stat la aceeaşi masă cu o reptilă, aşezată pe scaun, dar ascunsă în spatele feţei de masă. Nu-i putea vedea ochii hipnotizatori, dar simţea că muşchii i se mişcă sub comanda unei forţe străine. Se simţea, cumva, în pielea broaştei care ţopăie, îngrozită, dar fără să poată face nimic, spre gura larg deschisă, garnisită cu colţi veninoşi.

Stătea lipit de peretele metalic şi asculta, cu ochii holbaţi, povestea menită să schimbe faţa lumii.

-Istoria preumană este un domeniu absolut fascinant şi ţi-ar trebui câţiva ani buni să-i pătrunzi secretele, don Miguel. În fine… Să încercă să o apucăm pe o scurtătură. Ai auzit, fie şi din întâmplare, de ordinul sauropodelor? De celebra specie DINOSAURIA? Numele acesta le-a fost atribuit prin 1842 de paleontologul George Owen, care l-a format din două cuvinte greceşti – “dinos” (cumplit) şi “sauro” (şopârlă). Au trăit în cea mai spectaculoasă epocă istorică – Mezozoicul sau Era Secundară, care s-a întins pe mai bine de 170 de milioane de ani. Pentru a înţelege mai bine despre ce e vorba ar trebui să îţi prezint mai detaliat această perioadă complexă, divizată în trei etape, Triasic, Jurasic şi Cretacic. Fiecare dintre…

Don Miguel îşi drese vocea.

-Ascultă, profesoraşule, ce mama darcului, te-oi crede la vreunul din seminariile tale împuţite! Fleacurile astea nu mă interesează şi, în consecinţă, nu-mi spun nimic. Crezi cumva că ăştia or să aibă răbdare, până ce o să termini dumneata? Eu zic, mai bine, să sari direct la fapte. La Marea Descoperire, adică. Restul lasă-l în seama studenţilor. Dacă o să mai ai şansa să ajungi la ei vreodată…

Aerul strepezea dinţii şi mirosul de cârpă arsă pătrunse în toate colţurile lăzii de metal. O fâşie albă de lumină ţesu un fel de broderie de brumă pe marginea tăioasă a fantei de care se sprijinea bătrânul hoţ.

-La naiba, mi-au îngheţat deja vârfurile degetelor! Nu zău, ce se petrece aici? Ne-au pus cumva la congelat şi au uitat să ne spună?

-La congelat, pe dracu’! Profesore, observ că te codeşti să ajungi la concluzii. Ce sunt astea, reticenţele celui care are de a face cu un străin, despre care nu cunoaşte mare lucru? Nu pricepi, măi, omule, că ne aflăm deja în drum spre Majestatea Sa, domnu’ Scaraoschi? Că nu există nici un fel de loc de întors?

De cealaltă parte se auzi zgomotul produs de un corp care se zbătea în legături. Mirosul de cârpă arsă devenea din ce în ce mai neplăcut şi don Miguel tuşi de câteva ori, să-şi cureţe gâtul.

-Să zicem că… În fine, nu cred că mai are importanţă. S-ar putea să fie aşa cum zici şi, realmente, să nu mai existe loc de întors.

Tonul celuilalt devenise, brusc, amar. Şarpele care-şi hipnotiza broasca, transmiţîndu-i imaginea unui partener din aceeaşi specie. Dar poate că, fără să ştie, hipnotizase o broască veninoasă… Hoţul rânji nevăzut şi îşi frecă umărul de perete, ca să-şi pună sângele în circulaţie.

-Au trăit circa 160 de milioane de ani. Asta trebuie să reţii dumneata că este elementul esenţial. Natura nu agreşit niciodată pe un termen atât de lung.

-Adică?

-Mă refer exclusiv la fenomenul numir “evoluţie”. Istoricii perioadei umane au acreditat ideea că saurienii au fost numai nişte reptile uriaşe, lipsite complet de creier. Ca să-ţi faci o idee ce înseamnă cuvântul uriaş în lumea sauropodelor, va fi de ajuns să-ţi spun că Tyrannosaurus rex, regele neîncoronat al carnivorelor din acea epocă, avea 12 metri lungime şi peste opt tone greutate; încrengătura Brontozaurus  atingea 20 de metri şi aproape 40 de tone; Diplodocus era un adevărat gigant cu cei 28 de metri, chiar dacă nu cântărea decât 12 tone! Brochiozaurus atingea şi el, uşor, 21 de metri lungime, fiind cel mai greu dintre saurieni cu ale sale 80 de tone. Ei bine, îţi poţi închipui asemenea giganţi comportîndu-se aidoma unor tâmpiţi? Eu unul, nu. Pentru că, privind statistic pe firul istoriei, se poate constata că natura a făcut şi până la ei, dar şi după epoca lor, experimente biologice cu mult mai scurte, nedepăşind nici unul 5 – 10 milioane de ani. Fiinţele neinteligente nu s-au adaptat mediului şi au dispărut. Reţine, te rog, faptul că nu vorbesc de adaptarea naturală a speciei. Aceea i-a ajutat pe indivizii speciei să spravieţuiască milioanele de ani deja amintite. Convingerea mea sinceră este că ne aflăm în faţa unei civilizaţii sauriene, în cel mai autentic sens al cuvântului. Numai că nu am reuşit să-i descoperim încă vestigiile.

Bătrânul încetă să se mai frece de perete şi fluieră prelung de uimire.

-Mă crezi cretin, domnule Hall? Am mai citit şi eu câte ceva despre trecut. Oricare dintre civilizaţiile umane şi-a lăsat ascunse sub straturi groase de pământ semnele proprii ale trecerii sale prin timp. Din această cauză şi există ştiinţa ce se numeşte arheologie, nu?

-Din această cauză, da. Reţine însă, te rog, un aspect: nici una nu şi-a şters însă urmele cu atâta meticulozitate precum aceasta.

-Nu pricep.

-Chestie de strategie militară, don Miguel: când vrei să nu te descopere duşmanul, cum procedezi? Sau părăseşti în mare viteză teritoriul ocupat până atunci, sau îţi ştergi urmele şi aştepţi.

Urmă un nou moment de tăcere. Frigul muşca subţire din pielea mâinilor, dar don Miguel uitase cu totul de existenţa lui.

-O civilizaţie a reptilelor? Hai că e tare, dom’ profesor, trebuie că ţi-a luat ceva timp, până ai clocit o idee ca asta! Zău că nu-mi pot imagina un iguaonodon manevrînd claviatura unui computer! Şi nici un hadrosaur făcînd…

-Asta e greşeala comună pentru cei mai mulţi dintre oameni, care nu pot sau nu vor să înţeleagă ideea de civilizaţie decât în legătură directă cu factorul evolutiv uman. Dar poate că evoluţia unor fiinţe fundamental diferite ca formă anatomică de aceea umană s-a axat pe cu totul altceva. Să spunem că pe factorul timp

Lumina din exterior pâlpâi de câteva ori şi, în cele din urmă, se stinse. Se auzi un pocnet înfundat, asemănător aceluia produse de o sticlă de şampanie când este desfăcută după agitare, apoi o pală de vânt tăios şfichiui carcasa patrulaterului de metal.

-Mi-e frig! Se plânse profesorul printre clănţănelile mărunte ale dinţilor. Dumneata chiar nu simţi nimic, don Miguel? Am impresia că ne-au băgat la conservat într-un frigider.

-Ţi se pare, articulă grăbit hoţul. De unde naiba frig pe căldurile astea? Lasă-le naibii de fantezii şi spune-mi, mai bine, ce este cu factorul timp

-Ah, da, factorul timp… Probabil că evoluţia lor biologică a atins, după un asemenea pas cronologic de 160 de milioane de ani, punctul terminus, de unde au descoperit o altă cale de dezvoltare: s-au refugiat pe coridoarele nesfârşite ale timpului. Aşa cel puţin am dedus eu.  Din cauza asta, au dispărut aşa de brusc şi de radical de pe scena isotriei terestre. Sunt Seniorii Timpului!

 

  1. Soldaţii Credinţei

Tu te compari, nebune, cu o comoară rară,

Şi crezi că hoţii-aşteaptă cadavrul să ţi-l fure? Omar Khayyam

Acesta era adevărul sau se înşela? Nu făcu nici cea mai mică mişcare, nedorind să atragă atenţia bărbatului de pe scaun asupra gândurilor ce-l frământau. O privire furişă, în direcţia lui Eunice (femeia supraveghea indicatoarele aparatelor la care era conectat şi făcea câteva reglaje) îl lămuri că aceasta nu bănuia nimic din ceea ce se învârtejea în capul său.

Poate că se înşela!

 Îşi dorea să fie aşa, deoarece, în acest caz, realitatea îşi păstra un anumit sens. Negativ, îndreptat complet împotriva lui, dar încă inteligibil. Altminteri, nu exista decât o capcană, în interiorul altei capcane… aflate, la rândul ei, în interiorul altei capcane. Şi aşa mai departe. O realitate atât de complicată, încât nu ar fi putut fi, în nici un fel, concepută de o minte umană. Iar dacă nu exista o asemenea minte, care să fi gândit reţeaua de planuri, atunci…

O minte neumană! Se înfioră şi, pentru prima oară, îşi simţi limba nu ca pe o simplă şi inutilă bucată de lemn, ci ca pe un organ al propriului corp, dureros, dar aparţinîndu-i, gata să-i fie de folos într-un viitor oarecare. Un viitor în care ar fi putut exista o minte străină, dincolo de inteligibilitatea sa şi a semenilor săi. Un soi de Dumnezeu nu în interiorul cosmosului cunoscut, aşa cum îl imaginau teologii creştini, ci în afara lui, o INTELIGENŢĂ stranie, dincolo de burta acestui blestemat de Univers, jucîndu-se cu existenţele lor şi interzicîndu-le accesul la cunoaştere.

Îşi dorea să se înşele.

Ochiul distrofic dovedea însă, fără putinţă de tăgadă, că nu avea nici o şansă de a se autoamăgi. În Corassan, nu exista decât o singură persoană cu un asemenea defect fizic. O persoană care apărea zilnic pe postul de holviziune pentru a-i informa pe cetăţeni despre problemele de securitate a credinţei şi despre măsurile luate pentru remedierea lor. O persoană care, prin nu ştia ce fel de procedeu, reuşea să-şi schimbe trăsăturile figurii şi pe cele ale trupului, dar nu voia sau nu putea să-şi corijeze defectul ocular trădător.

-Ţi-am restabilit circulaţia sangvină în zona coastelor rupte, îl anunţă Eunice, trăgînd un ac gros din vena mâinii drepte. Am descoperit o operaţie de chirurgie plastică în dreptul umărului. Foarte reuşită. Era cât pe ce să mă păcălească şi să încerc să introduc irigatorul şi în ea. Constat, domnule Percier, că eşti o persoană foarte vânată în aceste zile.

Se mulţumi să clipească aprobator. Chiar foarte vânată, dacă era să ţină cont de faptul că vânătorii se înghesuiau să şi-l smulgă unul altuia. Hopa! Chiar aşa!

Încremeni preţ de o clipă, simţindu-şi inima bătînd nebuneşte în coşul pieptului. Cum naiba de nu se gândise până atunci? De fapt, haosul putea foarte bine să nu fie haos, se putea să existe un anume sens… o direcţie, care să facă din el ceva coerent, cu condiţia să priveşti lucrurile din locul potrivit. I se păruse că nu se lega nimic, că înnebuniseră cu toţi brusc, că era vânatul tuturor… Când, de fapt, nu era vorba decât de doi vânători: Don Jose de Souza e Menezes, invizibilul şef al Poliţiei Credinţei şi Don Diego Almagro de Valverde, foarte cunoscutul Inchizitor-Şef. Doi inşi, care şi-l disputaseră unul altuia încă de la început, avînd motivaţii diferite sau… Sau poate una şi aceeaşi motivaţie.

Charles Sebastian Percier respiră adânc, un fel de oftat şters, şi privi către Hilterus. Acesta îl fixa, la rândul lui, cu multă atenţie prin lornion, parcă încercînd să ghicească întrebările ce i se furişau sub frunte. Valverde reuşise să-l captureze de două ori, deoarece manevrase lucrurile cu mai multă abilitate decât adversarul său (era oare corect să-l numească adversar?): îi dăduse, de fiecare dată, impresia că îl ajută să iasă din încurcătură, oferindu-i o portiţă de salvare dintr-o situaţie dificilă. Chiar şi acum, la doi paşi de el, continua să facă pe salvatorul şi să joace o carte falsă, într-un joc intinteligibil.

Un joc asemenea celor două arce de oţel ale unei capcane: de o parte se aflau conspiratorii din subteranul metroului, între care piticul cu urechi de satyr făcea o figură aparte; de cealaltă, falanga condusă, aparent, de moarta Mercedes. Unii îşi doreau să menţină viabilă structura cronologică a Corassanului, alţii voiau să lărgească breşele cronozofice şi să evadeze în Exterior. Între cele două arce, se găsea el, asemenea momelii prinsă în cârlig pentru atragerea şoarecelui neştiutor. Iar deasupra, ochii neîndurători şi reci ai lui Hilterus-Valverde…

Hilterus se ridică brusc şi alergă la uşă, fără să ia în seamă ţipătul de surpiză al lui Eunice. Privi în fugă un cadran mic, uşor bombat spre exterior, fixat pe tocul uşii, izbi în el cu degetul, apoi trase fotoliul din faţa uşii într-o parte. Se răsuci către ei şi împunse cu degetul înspre Eunice.

-Cineva necunoscut a pătruns în perimetrul de alarmă. Nu e nici unul dintre ai noştri, deoarece e vorba de un perimetru interzis deplasărilor. Dar nici Soldaţii credinţei nu cred că sunt, altfel nu s-ar fi oprit pe loc, ci ar fi alergat direct încoace. Mă duc să văd despre ce este vorba. Până revin, baricadezi iar uşa şi nu faceţi nici un zgomot.

Trase zăvoarele şi ieşi, mai înainte ca femeia să aibă timp să pună vreo întrebare. Percier mârâi enervat şi izbi cu dosul palmei de sofa.

-Vrei să întrebi ceva… pricepu Eunice. Imediat, numai să închid uşa.

O privi gânditor, cum merge cu paşi feriţi până la uşă, cum scoate capul pe coridor şi priveşte îndelung spre uşa liftului, şi se întrebă ce anume o va fi făcut pe femeia aceasta blândă şi senină să adere la o mişcare atât de violentă ca falanga. Bănui că era vorba despre un eveniment sau despre o fiinţă dintr-una din trecutele ei existenţe şi, în acest caz, prezenţa ei aici era un semn că-şi dorea să reînvie un fragment din trecut.

Asta numai dacă nu cumva este îndrăgostită, pur şi simplu, de una din persoanele din anturajul în care se mişcă şi atunci face toate astea mânată de un interes foarte apropiat şi foarte uşor de înţeles.

Clătină din cap, neîncrezător într-o astfel de posibilitate. Femeia se trase înapoi, împinse zăvorul greu în teaca lui de metal, apoi împinse fotoliul în poziţia iniţială. Se apropie de sofa şi îi luă mâna draptă între palmele ei. Avea pielea caldă, uşor umedă şi împrăştia în jur un iz slab de mosc. Se întrebă cum de nu-l simţise până atunci, apoi realiză că fusese mai mult în stare de inconştienţă, iar când se trezise, durerea se dovedise mai puternică decât celelalte simţuri. Să fi fost acesta primul semn că durerea prindea să cedeze?

-Pe tocul uşii, există un senzor, plasat în interiorul unui higrometru de către Aguirre, pe vremuri, chiar când falanga a organizat acest adăpost, explică femeia, privindu-l cu ochi întunecaţi, plini de un farmec îndepărtat şi intangibil. În interiorul palatului există o mulţime de interceptori, care semnalizează orice fiinţă intrată în raza lor de acţiune. Ştiu, ridică o mână, gata parcă să prevină o posibilă obiecţie, ştiu, e în afara legii să aduci tehnică dintr-o epocă viitoare într-una ce aparţine trecutului cronologic al acelei perioade, dar existenţa falangăi însăşi reprezintă o ilegalitate numai bună să ne conducă pe toţi în camerele de tortură ale Inchiziţiei. Hilterus a…

O strânse de degete şi o privi rugător.

-Te interesează altceva, dădu din cap Eunice şi zâmbi. O să-mi fie greu să aflu ce anume. Măcar de-am fi putut comunica prin limbajul semnelor, dar nici eu şi, cred, nici tu nu avem habar cum se utilizează. Vrei să-ţi dau amănunte despre Soledad şi despre misiunea ei?

Îşi supse buza de jos, reuşind să-şi stăpânească durerea ce-i atârna sub falcă asemenea unei pietre încinse. Soledad… Ar fi fost un subiect extrem de interesant în alte condiţii. Nu acum însă, cu Hilterus alergînd pe coridoare, ca să descopere ce? Vru să repete gestul cu strânsul mâinii, când licărirea unui gând îi fulgeră o clipă conştiinţa, determinîndu-l să se oprească. Mâna… Dacă limba muşcată îi umplea gura, mâinile îi erau tefere şi puteau să scrie! Bucuria descoperirii îl făcu să geamă. Ridică mâna dreaptă şi schiţă în aer gestul universal al scrisului. Femeia îl privi o clipă, fără să înţeleagă, apoi faţa i se lumină.

-Vrei să scrii, pricepu. Cum de nu mi-a dat prin minte până acum? Imediat, să caut o hârtie, ceva…

Se dovedi însă un lucru cu mult mai dificil decât exprimatul prin limbajul gesturilor. În cameră, nu se găsea nimic asemănător cu ustensilele atât de obişnuite unui om deprins cu nobilul meşteşug al scrisului. După ce scotoci prin sertarele mobilelor, se căţără pe scaun, ca să se uite pe mobile.

-Cred că nu avem noroc, recunoscu Eunice, clătinînd din cap şi aşezîndu-se alături, pe sofa. Am uitat că, de fapt, în epoca reprezentativă pentru acest palat, scrisul nu era un obicei curent. Va trebui să ne întoarcem la sistemul precedent. Poate că vom reuşi, de această dată. Poate că voi nimeri exact întrebarea care trebuie. De acord?

Se gândi, apoi clătină din cap. Prea multe întrebări riscau să-l determine să se îndepărteze de la sensul ideii ce i se învârtea, destul de nebulos, în minte. Privi în jur, cu disperare, căutînd o soluţie. Ochii i se agăţară, pe rând de ramele grele ale tablourilor, de pereţii tpisaţi cu mătase albastră, mângâiară contururile mobilelor, alunecară peste covorul uriaş, cu ciucuri mov, pe ferestrele înalte şi înguste, cu cercevelel vopsite în praf de bronz auriu, pe…      Geamurile! Tresări. Ca în orice clădire nelocuită, chiar dacă bine întreţinută, geamurile strângeau invizibilele fire de praf ce rătăceau, permanent, prin aer. O bătu pe umăr şi şi îi făcu semn să-l ajute să se ridice. Femeia se opuse, mirată, apoi înţelese că bărbatul avea  o idee ce nu ar fi putut fi pusă altfel în evidenţă. Îşi strecură braţul pe sub umărul său şi îl trase în sus, străduindu-se să nu-l zdruncine prea mult.

Până la fereastră, făcură aproape un minut. Percier avu de mai multe ori senzaţia că va leşina înainte de a ajunge şi, de două ori, se lăsă cu toată greutatea pe umărul lui Eunice. Aceasta se încordă, gemu uşor, dar nu-l lăsă să alunece.

Nu se înşelase, pe suprafaţa translucidă a geamului se zărea o pânză subţire de praf. Percier oftă, se sprijini de gâtul femeii şi scrise cu arătătorul câteva cuvinte tremurate.

-“Trebuie să fugim”, citi Eunice, chinuindu-se să zărească forma literelor. De ce să fugim?! Întrebă surprinsă. Ascunzătoarea este sigură, mă rog, atât de sigură cât poate să fie o ascunzătoare a falangăi într-un mediu deschis. Să plecăm acum, când Soledad trebuie să sosească aici cu specialiştii?

Percier clătină violent din cap şi bombăni, neţinînd cont de sângele ce i se scurgea pe la colţurile buzelor. Reuşi să ridice iar braţul drept şi scrise mai departe, alături de cuvintele primei propoziţii: “Hilterus este un trădător. A plecat după Soldaţi. Trebuie să fugim imediat!”.

-Eşti nebun? Se încruntă femeia, după ce străbătu textul cu privirea. Adolfo, trădător? Cred că nu ţi-ai revenit încă din şoc. Ar fi bine să-ţi mai dau un sedativ.

Continuă să mormăie şi să scuipe sânge, smucindu-se să scape din încleştarea femeii.

-Nimeni dintre noi nu-ţi vrea răul, domnule Percier. Mergem înapoi la sofa şi îţi fac o injecţie calmantă, bine? Peste 10-15 minute, ajunge şi Soledad şi putem să schimbăm locul cu altul mai sigur.

Făcu o pauză, fixîndu-l mirată.

-Domnule Percier?!

Bărbatul se oprise din zbatere şi-şi întorsese capul, concentrat, în direcţia uşii. Un zgomot înfundat răzbătea prin tăblia grea de lemn, punctînd liniştea interioară, asemenea limbii unei pendule pornită către partea opusă punctului de inerţie.

“Soldaţi!”, scrise degetul său pe geam şi Eunice treăsri, speriată. Dădu din cap şi îl trase în direcţia peretelui din dreapta. Percier se smuci înapoi, clătinîndu-se. Eunice întinse mâna spre el.

-Acolo… Dincolo de uşile şifonierului, se află o uşă secretă! Ieşim în apropiere de Templul lui Jupiter din Noua Romă. Deşi…

O izbitură violentă cutremură uşile duble. Eunice îl prinse de după umeri şi îl împinse către uşile din lemn de trandafir, acoperite aproape în întregime cu superbe oglinzi din cristal de Murano.

Aurel Cărășel
Aurel Cărășel

Latest posts by Aurel Cărășel (see all)